Home / Articole Promovate / Înşelătoria Secolului XX (6)

Înşelătoria Secolului XX (6)

Incorect Politic
August 6, 2019

Înşelătoria secolului XX (6)

                                                                                                       ARTHUR ROBERT BUTZ

I. 4. Procesele pentru crime de război

Înainte de a intra în detaliile acestei chestiuni se impune constatarea că existau excelente şi suficiente motive să ne aşteptăm, aprioric, la o punere în scenă. Argumentul general, mai întâi, este că o ostilitate politică, ajunsă în stadiul de conflict armat între două state, exclude necesarmente imparţialitatea indispensabilă, fără de care unul dintre acestea nu l-ar putea în nici un caz judeca echitabil pe celălalt. „Judecătorii“ din tribunale aveau la activ cariere politice mai mult sau mai puţin impresionante în cadrul puterilor ostile Germaniei. După procese, aceşti „judecători“ şi-au continuat carierele politice. Cine analizează judecăţile lor, cine stabileşte dacă aceşti „judecători“ au comis sau nu fapte condamnabile în calitatea lor de judecători, în cadrul unor procese pentru crime de război? Nu mai socotim că, vreme de mai mulţi ani, înainte de procese, aceşti „judecători“ nu auziseră decât punctul de vedere antigerman. În cadrul tribunalelor militare, în care jucau rolul de judecători, ei erau, de fapt, nişte politruci aleşi pe sprânceană.

În astfel de condiţii, despre ce fel de imparţialitate poate fi vorba? Există, însă, motive mai puternice şi mai la obiect pentru a ne aştepta la o punere în scenă. Vom înţelege aceasta examinând faptele şi documentele tribunalelor în chestiune, fapte şi documente la care putem ajunge destul de uşor. „Marele proces“ s-a jucat pe scena Tribunalului Militar Internaţional (T.M.I.), la Nürnberg, imediat după război. Este vorba de procesul marilor demnitari nazişti, Göring, Hess, Ribbentrop şi alţii, care a durat din noiembrie 1945 până în octombrie 1946. Judecătorii şi procurorii erau americani, britanici, francezi şi ruşi.

Ca în toate tribunalele militare, nu au existat juraţi. S-au pronunţat trei achitări, şapte pedepse cu închisoarea şi unsprezece pedepse capitale. Condamnările la moarte au fost executate imediat după proces, cu excepţia lui Göring, care a înghiţit o capsulă de cianură de potasiu înainte de executarea sentinţei. Nu se ştie cum şi-a procurat Göring otrava, cum a ascuns-o pe durata detenţiei de aproape un an şi jumătate.

În urma publicării unei cărţi de către doctorul Douglas M. Kelley, specialist în tratarea tulburărilor psihice cu ajutorul medicamentelor, a avut loc o excepţională schimbare a modului în care a fost conştientizat episodul sinuciderii lui Hermann Göring. În cartea sa despre cele văzute şi trăite la Nürnberg, doctorul Kelley vorbeşte în termeni foarte elogioşi despre Göring şi despre ultimul act al acestuia: „A suportat cu stoicism lunga sa detenţie, pentru a ţine piept tribunalului aliat şi a-i bate pe propriul lor teren pe acuzatorii săi, ai Germaniei şi ai poporului German. (…) Sinuciderea a fost un strălucit punct final, desăvârşirea unui edificiu (moral – n.t.) pe care germanii îl vor admira într-o zi (…).

S-ar putea ca Istoria să ne arate că Göring a obţinut o ultimă victorie, în ciuda condamnării sale de către tribunalul puterilor aliate“. Zece ani mai târziu, doctorul Kelley îl imită pe Göring, înghiţind şi el o doză de cianură de potasiu, despre care s-a spus că ar fi fost o „amintire“ prelevată de pe cadavrul lui Göring33.

Procesul de la Nürnberg a fost singurul care a beneficiat de o largă publicitate. Importanţa lui constă în aceea că Aliaţii şi-au impus, astfel, viziunea despre o versiune de exterminare din care lipsea ceea ce nu trebuia în nici un caz să lipsească: lipseau dovezile pretinsei exterminări.

Aproape în întregime, a fost vorba de martori de profesie, cu declaraţii gata pregătite. În condiţiile de atunci, mărturiile şi declaraţiile prin corespondenţă erau foarte uşor de obţinut de către puterile învingătoare. Singurul merit relativ al procesului constă în transcrierea integrală şi selecţia, relativ completă, se pare, a documentelor invocate ca dovezi. Acestea sunt accesibile în unele biblioteci, sub forma unui ansamblu de 42 de volume, prevăzute cu un Index complet de nume şi de materii. Între 1946 şi 1949, americanii au pus în scenă încă o serie de douăsprezece reprezentaţii judiciare în cadrul aceluiaşi Tribunal Nürnberg, considerate, în general, de mai mică importanţă. În tabloul de mai jos, aceste „procese“ sunt desemnate după numărul de ordine cronologică, numele acuzatului principal şi un titlu descriptiv:

Afacerea N° S.U.A. contra Descriere Volum T.M.N.

  1. BRANDT Procesul medicilor 1, 2
  2. MILCH Procesul Milch 2
  3. ALTSTÖTTER Procesul Justiţiei 3
  4. POHL Procesul lagărelor de concentrare 5, 6
  5. FLICK Procesul oamenilor de afaceri 6
  6. KRAUCH Procesul I. G. Farben 7, 8
  7. LIST Procesul ostaticilor 9
  8. GREIFELT Procesul RuSHA 4, 5
  9. OHLENDORF Procesul Einsatzgruppen 4
  10. KRUPP Procesul Krupp 9
  11. WEIZSÄCKER Procesul Afacerilor Externe 12-14
  12. Von LEEB Procesul înaltului comandament 10, 11

În urma acestor „procese“, au fost pronunţate mai multe sentinţe de condamnare la moarte. Majoritatea acuzaţilor au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea, destul de lungi în cele mai multe cazuri. Totuşi, cei mai mulţi dintre condamnaţi erau, deja, liberi la începutul anilor ’50. Singurele „procese“ care ne interesează aici sunt cele de la n° 1 (procesul personalului medical implicat în programul de eutanasie şi experienţe medicale), procesul n° 4 (procesul administraţiei lagărelor de concentrare), procesele 6 şi 10, procesul 8 (cu privire la politica germană de reimplantare), procesul 9 ( aşa numitele Einsatzgruppen erau însărcinate cu asigurarea securităţii spatelui trupelor germane, mai ales în Rusia), procesul 11 (al funcţionarilor din ministerul Afacerilor Externe şi al altor ministere). Guvernul american a publicat o serie de 15 volume sub sigla T.M.N. (Tribunalul Militar Nürnberg), care cuprind rezumatele diferitelor procese şi o „selecţie“ foarte restrânsă de documente prezentate ca dovezi. Numărul volumelor care corespund fiecărui proces sau afacere este indicat în tabloul de mai sus.

Cercetătorul ştiinţific se loveşte de o dificultate importantă întrucât, după cum se constată din lectura cărţilor lui Hilberg şi Reitlinger, cvasi-totalitatea dovezilor invocate în sprijinul acuzaţiilor de exterminare au fost prezentate în faţa T.M.I. Ceea ce înseamnă că documentele importante care, adevărate sau false, constituie ansamblul esenţial de surse care permit scrierea istoriei Germaniei naţional-socialiste, sunt cele din seriile NG, NI şi NO, invocate ca dovezi în cadrul proceselor T.M.N.

Dacă ţinem seamă de împrejurările politice şi legale excepţionale din epocă, probele sau dovezile documentare au infinit mai multă greutate sau importanţă decât mărturiile şi declaraţiile prin corespondenţă. Documentele utilizate ca dovezi în faţa T.M.N. constau în diverse tipuri de piese care păreau să se coroboreze cumva, dând oarecare aparenţă de realitate exterminării susţinute de acuzare. Era vorba de documente cu privire la administrarea lagărelor de concentrare, la construcţia de crematorii, la deportări, anumite uzine aparţinând firmelor I. G. Farben sau Krupp, care utilizau deţinuţi ca mână de lucru, documente despre politica generală a guvernului german, despre jidani etc. Nici unul dintre ele nu dovedeşte un program de exterminare. După cum dr. Kubovy, de la Centrul de Documentare Jidovească din Tel Aviv, a recunoscut în 1960: „Nu există nici un document semnat de Hitler, Himmler sau Heydrich cu privire la exterminarea jidanilor (…). Cuvântul «exterminare» nu apare în scrisoarea lui Göring către Heydrich, cu privire la soluţia finală a problemei jidoveşti34.

Pentru cei care nu dispun decât de mijloace financiare limitate, dificultatea constă în aceea că numai scurte fragmente de mărturii şi documente T.M.N. sunt uşor accesibile în versiune engleză (seria T.M.N. de 15 volume). De altfel, după cum vom vedea, exactitatea traducerilor lasă adesea de dorit, fără să mai vorbim că extrasele publicate au fost selecţionate după criterii necunoscute, iar cele 15 volume T.M.N. nu pot fi găsite decât în bibliotecile din oraşele de o anumită mărime. Dificultăţile sunt mai mici pentru cei care locuiesc într-un mare oraş, întrucât în anumite biblioteci există colecţii relativ complete de documente ale „proceselor“, de regulă în germană. Totuşi, persoanele care nu dispun decât de resurse financiare limitate întâmpină dificultăţi mari când este vorba să consulte o anumită carte. În multe cazuri, nici măcar profesorii universitari nu sunt autorizaţi să consulte liber şi pe îndelete anumite cărţi din biblioteci.

Dificultăţile sporesc şi mai mult întrucât cele 15 volume T.M.N. nu dispun de un index de nume şi de materii. Ele nu dispun decât de un index al depoziţiilor martorilor, dar şi acesta este plin de tot felul de erori. „Procesele“ T.M.I. şi T.M.N. sunt aproape singurele care prezintă vreo importanţă în ceea ce ne priveşte. Englezii au organizat şi ei o serie de „procese“, dintre care numai acela al lagărului Belsen sau al substanţei Zyklon B ne interesează. Polonezii, ruşii, francezii, olandezii, italienii au organizat „procesele“ lor35. Ele sunt, însă, fără nici o importanţă, mai puţin, desigur, pentru victimele lor.

Guvernul de la Bonn (al fostei Germanii Federale) a orchestrat şi el o serie de „procese“ de interes limitat, de exemplu „Procesul Auschwitz“ (1963-1965), de care s-a ocupat îndeajuns Langbein, Laternser şi Naumann. Modul în care s-au constituit T.M.I. şi T.M.N. este relativ clar. Încă din toamna lui 1943 exista o Comisie pentru Crimele de Război, a „Naţiunilor Unite“, care îşi avea sediul la Londra şi care nu a făcut niciodată mai nimica.

Cel mult, la un moment dat, Comisia Naţiunilor Unite pentru Crimele de Război a înţeles că, dacă este ceva de făcut, fiecare dintre guvernele aliate trebuie să o facă separat şi din proprie iniţiativă. Primele dispoziţii serioase au fost luate de S.U.A. În august 1944, Statul Major Interarme a examinat un prim proiect cu privire la conduita de observat în materie de crime de război. Proiectul respectiv fusese deja aprobat de procurorul militar general al Armatei Americane. Acelaşi proiect avea să fie aprobat de către Statul Major General la 1 octombrie 1944.

Cam la aceeaşi dată şi în conformitate cu directivele Ministerului de Război, în cadrul Parchetului Militar a luat fiinţă un Birou pentru Crimele de Război. Condus de generalul John M. Weir şi de adjunctul acestuia, colonelul Melvin Purvis, acest Birou avea în sarcină toate dosarele de crime de război, care îi erau avansate de Ministerul de Război, de Marina Militară şi de Ministerul de Externe. Proiectul, aprobat de către Statul Major, a cunoscut o existenţă efemeră. El avea un caracter tradiţional, prevăzând, în principiu, judecarea persoanelor care ar fi încălcat legile general admise cu privire la purtarea războiului.

În acest sens, delictele comise înainte de război sau măsurile luate de autorităţile inamice (germane sau japoneze etc.) contra propriilor resortisanţi nu ar fi trebuit să fie supuse jurisdicţiei aliate. Toate măsurile contra jidanilor germani, de exemplu, nu ar fi trebuit aduse în faţa tribunalelor aliate, care ar fi urmat să se ocupe numai de crime de război. La acea vreme, conceptul de crimă de război era puternic influenţat de principiul, niciodată contestat, că un beligerant poate judeca soldaţii inamici pentru acelaşi tip de delicte pentru care îşi poate judeca propriii săi soldaţi.

La 21 noiembrie 1944, ministrul de Război Stimson a avut o discuţie specială cu preşedintele Roosevelt pe această temă. Cu această ocazie, locatarul Casei Albe şi-a manifestat vederile mult mai largi cu privire la ceea ce înţelegea el prin „crime de război“, insistând asupra faptului că proiectul aprobat de Statul Major al Armatei este absolut nesatisfăcător. În ianuarie 1945, preşedintele Roosevelt va desemna pe magistratul Samuel Rosenman ca reprezentant personal al său în discuţiile cu privire la crimele de război. La 18 ianuarie 1945, are loc o reuniune lărgită între Stimson, Rosenman, Francis Biddle (ministrul Justiţiei) şi alte persoane, în cadrul căreia s-a ajuns la un acord general în favoarea unei concepţii foarte largi cu privire la crimele de război ce urmau a fi judecate36. Biddle avea să fie, apoi, unul dintre judecătorii T.M.I., calitate puţin compatibilă cu ceea ce scrisese pentru folosinţa preşedintelui Roosevelt, în vederea Conferinţei de la Yalta: „…principalii conducători germani sunt bine cunoscuţi“ şi „dovada culpabilităţii lor nu va pune nici un fel de probleme“ tribunalului. „Judecătorul“ rus din T.M.I., I. T. Nikitcenko, a fost ceva mai direct, declarând înainte de „proces“: „Avem de-a face cu principalii criminali de război, care deja sunt recunoscuţi ca vinovaţi“37.

La începutul lunii mai 1945, preşedintele Truman va ratifica propunerile revizuite şi-l va numi pe Robert H. Jackson, judecător asesor la Curtea Supremă, în calitate de consilier juridic al S.U.A. în negocierile, cu celelalte guverne aliate, pentru pregătirea „procesului“. La 6 iunie 1945, Jackson a predat un raport provizoriu preşedintelui. Apoi, către sfârşitul aceleiaşi luni, se va instala la Londra cu întreaga sa echipă. La Londra va fi efectuată o mare parte din pregătirea preliminară în vederea procesului care se va deschide în noiembrie la Nürnberg. La Londra, un membru important al echipei Jackson fu colonelul Murray C. Bernays, unul dintre primii americani care s-a ocupat de crimele de război. Diplomat al Universităţii din Harvard (1915), Bernays era fondatorul unui cabinet de avocatură la New York.

În 1942, este numit ofiţer în armată, iar în 1943 devine şef al Biroului de Proiecte Speciale, divizia personal, pe lângă Statul Major General al Armatei. Principala sa activitate consta în pregătirea procesului „criminalilor de război germani“. După fiecare nouă punere la punct de partea Casei Albe, Bernays corecta strategia judecătorească ce avea să fie lansată în curând. După propriile lui spuse, se pare că el ar fi autorul montajului judiciar final. După numirea lui Jackson ca reprezentant al S.U.A. în cadrul T.M.I., lui Bernays i s-a acordat Legiunea de Merit cu citaţia următoare (extras): „A înţeles de la bun început necesitatea unei baze solide pentru rezolvarea problemei crimelor de război, a formulat concepţia de bază a politicii de urmat şi a întreprins la timp acţiunea necesară în vederea adoptării acesteia ca fundament al politicii naţionale americane“.

Bernays se întoarse în S.U.A. în noiembrie 1945 şi demisionă imediat din Armată. După cum am văzut, existau intense discuţii în ceea ce priveşte organizarea viitoarei înscenări judiciare pentru „crime de război“. Deşi nu putem crede în întregime afirmaţiile cam lăudăroase ale lui Bernays, este în afara oricărei îndoieli că a jucat un rol important în pregătirea a ceea ce se punea la cale la Nürnberg. De altfel, fusese foarte bine ales pentru realizarea originalei formule de structură „juridică“ a proceselor pentru crime de război. Concepţia sa despre justiţie făcea din el omul predestinat pentru a pune pe picioare o astfel de caricatură judiciară.

Întors în Statele Unite, Bernays s-a întreţinut cu mai mulţi reprezentanţi ai presei (care îl porecliseră „omul cu ciocanul de fildeş“), cărora, la întrebările cu privire la cum se va proceda cu „criminalii de război“ mai puţin cunoscuţi le-a declarat: „Dacă arestările nu se vor face în mod inteligent, foarte mulţi criminali de război germani s-ar putea eschiva. Dacă noi vom stabili, însă, de exemplu, că întregul corp S.S. este o organizaţie criminală şi că simplul fapt de a fi aparţinut acestui corp este o dovadă de criminalitate, Aliaţii vor putea înhăţa dintr-un foc o mulţime de criminali de război. Lumea încă nu-şi dă seama aici că noi guvernăm Germania, cel puţin în zona noastră de ocupaţie, şi că acolo nu poate să existe alt sistem judiciar decât acela pe care îl aprobăm noi. Noi suntem legea! Dacă dorim, de exemplu, putem să judecăm nemţii pentru crime vechi de 20, 30 sau 40 de ani. Suntem, însă, prea ocupaţi cu crimele din actualul război, pentru a ne putea ocupa de crime şi delicte mai vechi“38.

La Londra, Jackson a negociat cu Aliaţii punerea judiciară în scenă care se plănuia. Raportul său interimar, remis preşedintelui Truman la 6 iunie 1945, a stat la baza Acordului de la Londra, semnat la 8 august 1945, de S.U.A., Anglia, Rusia şi Franţa. La data de 18 octombrie 1945, cele patru guverne au pronunţat o „inculpare“ în bloc contra a 24 de persoane şi a 6 organizaţii (S.S., Statul Major al Armatei germane etc.), iar „procesul“ s-a deschis oficial la 20 noiembrie 1945.

Trei dintre cei acuzaţi nu au compărut în faţa „tribunalului“: Martin Bormann, care nu a putut fi găsit niciodată, Robert Ley, care s-a sinucis şi Gustav Krupp, prea bolnav şi prea bătrân. Acuzatorii au încercat să-l substituie lui Gustav Krupp pe fiul acestuia, Alfred Krupp. Sforăria era, însă, prea grosolană, lucrătura se vedea de la o poştă, astfel că chiar şi acest „tribunal“ excepţional a trebuit să renunţe la procedura nemaivăzută şi nemaiauzită, de înlocuire a unui inculpat prin fiul său. Datorită acestui fapt, procesul Krupp a trebuit să aştepte „Tribunalul T.M.N.“, primind numărul 10 pe tabloul de mai sus.

Pe lângă rolul său de procuror general american în cadrul „procesului“, Jackson a fost artizanul oficial al negocierilor şi al Acordului de la Londra cu privire la elaborarea sistemului juridic nemaivăzut până atunci în lume, pe baza căruia T.M.I. avea să judece şi să condamne. A fost o ocazie rară, poate unică, pentru un procuror în exerciţiul funcţiunilor sale, total inedită în cadrul urmăririi penal-judiciare, din care cauză un om cu adevărat civilizat şi pe deplin responsabil foarte greu va putea considera cele petrecute la Nürnberg drept un „proces“. În forma lor definitivă, Statutele T.M.I. conţineau tot felul de particularităţi juridice nemaivăzute: de exemplu, competenţa tribunalului nu se limita la actele comise în raport cu războiul, ci se întindea pe toată durata existenţei N.S.D.A.P. (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani), că acuzaţii nu puteau invoca drept scuză ordinele primite din partea superiorilor, putând fi constrânşi să depună contra lor înşişi.

Biroul pentru Crime de Război, înfiinţat în 1944, lucra din greu, Jackson reuşind să-şi asigure colaborarea totală a întregului Parchet american. De altfel, cel puţin în primele luni ale „procesului“, probabil pe toată durata proceselor, echipa acuzării, cu excepţia lui Jackson, depindea de „listele întocmite de Parchet“39.

În aceste condiţii ar fi fost mai natural ca Parchetului General, adică serviciului juridic al Armatei, să-i fie atribuit rolul decisiv în desfăşurarea „procesului“. Aparatul administrativ american în Germania, imediat după război, era în întregime al Armatei.

Rolul tradiţional al Parchetului General era acela de administrare a justiţiei militare: curţile marţiale şi afacerile anexe. În timpul războiului, însă, acţiunea Parchetului se lărgise la toate domeniile activităţii militare care comportau un aspect juridic, inclusiv, de exemplu, litigiile în legătură cu executarea contractelor legate de producţia de război.

În mai 1945, generalul Myron C. Cramer, procuror general militar, a pronunţat un discurs în cadrul căruia a declarat că urmărirea şi inculparea germanilor va deveni principala activitate a Parchetului, ale cărui forţe şi resurse se angaja să le pună în întregime la dispoziţia lui Jackson. Putem fi siguri că nu era vorba de o promisiune de formă, organizaţia dirijată de Kramer fiind mult mai operativă şi expeditivă decât cea a lui Jackson însuşi.

Fără să fie prea bine precizate care erau activităţile Biroului de Crime de Război în legătură cu T.M.I., este mai mult ca sigur că acesta superviza selectarea avocaţilor acuzării şi apărării, a adjuncţilor acestora, alegerea celorlalte persoane utilizate, de exemplu traducătorii sau ofiţerii care conduceau anchetele. Bineînţeles, Jackson deţinea în mod oficial o mare parte din această autoritate.

Totuşi, putem fi siguri că o bună parte dintre aceste atribuţii au fost exercitate de Biroul Crimelor de Război40. Implicarea Biroului Crimelor de Război în cadrul diverselor „procese“ a fost extrem de profundă. În vreme ce se desfăşurau diversele „procese“ în cadrul T.M.I. sau T.M.N., au avut loc mai multe alte „procese“ secundare. Este vorba de „procesele“ care s-au ţinut la Dachau (lângă München, deci nu prea departe de Nürnberg), în care au fost implicaţi gardienii diferitelor lagăre de concentrare (Buchenwald, Flossenburg, Dachau) capturaţi de către americani. Un alt „proces“ de acest gen a fost cel al soldaţilor germani acuzaţi de a fi ucis 83 de soldaţi americani la Malmedy, în timpul ultimei ofensive germane din munţii Ardeni. Aceste procese supervizate de Biroul de Crime de Război41 constituie, probabil, episodul cel mai ruşinos din întreaga istorie a Statelor Unite.

Întregul repertoriu al celor mai odioase metode poliţiste a fost folosit la Dachau de către Statele Unite ale Americii: violente lovituri de pumni, picioare şi bâte, care au provocat strivirea testiculelor în 137 de cazuri. Nimeni nu a putut număra cazurile de dinţi rupţi, privarea de hrană, izolarea carcerală, tortura prin intermediul baghetelor de lemn înfipte în carne vie. Unii anchetatori nu au ezitat să îmbrace haină preoţească pentru a-i incita, astfel, pe prizonieri să se „spovedească“… Prizonierilor de rang inferior li se spunea că nu se urmăreşte decât condamnarea gradelor înalte, că ei nu au nimic de pierdut dacă acceptă să colaboreze cu acuzarea, declarând ceea ce li se cere. „Dovezile“ astfel obţinute erau, apoi, utilizate inclusiv contra semnatarilor lor, judecaţi împreună cu superiorii lor pe care, în faţa torturilor arătate, nu se putuseră totdeauna abţine de a-i acuza pe nedrept. Superiorilor, dimpotrivă, li se spunea că „mărturisind totul“ şi luând asupra lor înşişi întreaga răspundere, îşi vor pune subordonaţii în afara cauzei. Una dintre stratagemele favorite, când un prizonier refuza să coopereze, era organizarea unui simulacru de proces.

Prizonierul era dus într-o încăpere unde anchetatori civili, îmbrăcaţi în uniforme americane, erau aşezaţi în jurul unei mese acoperită cu o pânză neagră, cu un crucifix în mijlocul ei şi două lumânări aprinse, fără altă lumină. Acest „tribunal“ american se deda la o mascaradă de proces, la capătul căruia era pronunţată o condamnare fictivă la moarte. Apoi i se promitea „condam-natului“ comutarea pedepsei, cu condiţia de a coopera cu acuzarea, declarând ceea ce i se cerea să declare. Uneori, anchetatorii americani îşi ameninţau prizonierii că îi vor preda ruşilor. În alte cazuri, îi ameninţau cu retragerea cartelelor alimentare ale familiilor lor. Se recurgea la tot felul de presiuni şi privaţiuni pentru a obţine „cooperarea“ prizonierilor, cărora li se cerea să se acuze singuri.

De asemenea, procesele oficiale au fost nişte simulacre aparent deliberate, fără nici o legătură cu ideea pe care ne-am putea-o face despre un proces cinstit, cu respectarea formelor de drept şi de respect a persoanei umane. Simulacrul începea cu „rechizitoriul“, care făcea aluzie numai într-o manieră generală la categorii întinse de crime, chipurile comise între 1942 şi 1945 (în cazul personalului lagărelor de concentrare), dându-se o listă de inculpaţi, acuzaţi de a fi criminali în sensul general al „rechizitoriului“. „Rechizitoriul“ nu menţiona crime precise, comise de persoane precise, la date precise (a se vedea, de exemplu, documentul PS-3590). În anumite cazuri, „avocatul apărării“ era un american fără formaţie juridică, fără cunoştinţe de limbă germană.

„Tribunalul“ nu îşi bătea capul cu furnizarea de interpreţi calificaţi pe toată durata procesului. Acuzarea ea însăşi era adesea lipsită de orice formaţiune juridică, ca, de altfel, chiar „tribunalul“ sau „curtea“ din care făceau parte, de regulă, zece ofiţeri din Armata americană.

Exista o singură persoană cu oarecare formaţie juridică. Deciziile acesteia cu privire la admisibilitatea dovezilor erau fără apel. Pe un total de 1.672 de cazuri „judecate“ s-au pronunţat 1.416 condamnări, dintre care 420 la moarte. Acuzarea putea parcurge fără probleme întreaga Europă în căutarea de martori potriviţi, ea îi putea tortura pe germani sau îi putea supune la tot felul de constrângeri pentru a obţine „dovezile“ de care avea nevoie în vederea condamnărilor pe bandă. Acuzaţii, dimpotrivă, izolaţi de lumea exterioară, fără resurse financiare, erau rareori în măsură să cheme un martor pentru a depune în favoarea lui. De altfel, „Asociaţia celor persecutaţi de nazişti“, printr-o campanie de propagandă şi intimidare, a împiedicat pe mulţi dintre foştii prizonieri să depună mărturie în favoarea foştilor gardieni.

George A. McDonough, jurist american care a fost în postura rarisimă de membru al Parchetului şi de avocat al apărării în acelaşi timp, bineînţeles în cadrul unor procese pentru crime de război, şi care, mai târziu, a fost membru al unei comisii de revizuire şi graţiere, scria în 1948, în New York Times, că absenţa oricărei baze legale a proceselor era evidentă nouă cazuri din zece, autorităţile ca şi manualele de drept neputând furniza răspunsuri la problemele juridice care se puneau în permanenţă şi de care orice om preocupat de legalitate nu putea să nu ţină seama. Pentru McDonough, problema principală era de a şti dacă, în cadrul proceselor pentru crime de război, se poate sau nu accepta, în favoarea acuzaţilor, ideea că aceştia erau datori să se supună ordinelor superiorilor.

În ceea ce priveşte procesul Dachau, McDonough scria: „În cadrul procesului Dachau, afirmaţiile acuzatului că ar fi fost împuşcat dacă nu ar fi executat un ordin care îi cerea să comită un act, indiferent că, din ignoranţă, ar fi crezut ordinul legal sau că, dimpotrivă, ar fi ştiut ordinul ilegal. O astfel de chestiune părea să fie considerată de tribunal ca o situaţie de fapt. Acceptarea sau neacceptarea acestui argument atârna de vârsta sau de gradul acuzatului, de situaţia sa în momentul delictului. În plus, este exagerat să credem că un simplu soldat ar fi putut avea cunoştinţă de legalitatea sau ilegalitatea unui act oarecare, câtă vreme autorităţile internaţionale ele însele sunt incapabile să se pună de acord în această problemă şi să dea o definiţie oarecare actului ilegal.

Fără niciun fel de rezerve, au fost admise depoziţii şi mărturii fondate pe zvonuri şi pe rumori. Declaraţiile sub jurământ ale martorilor erau admise fără ca cineva să se întrebe cine era persoana care făcea declaraţia, nici cine era cel care culegea această declaraţie42. Dacă un reprezentant al acuzării considera că o declaraţie scrisă va atârna mai greu contra acuzatului decât o depoziţie făcută personal, atunci îl sfătuia pe martor să se întoarcă acasă la el, urmând să se servească numai de declaraţia scrisă. Bineînţeles, în astfel de cazuri orice obiecţiune a apărării era respinsă imediat.

Un incident care merită să fie semnalat s-a produs când anchetatorul Joseph Kirschbaum a introdus un martor Einstein, pentru a depune mărturie că acuzatul Menzel i-ar fi asasinat fratele. Când acuzatul a arătat că fratele „mort“ este viu şi prezent în sala de judecată, Kirschbaum, în dificultate, s-a adresat lui Einstein: „Cum vrei să-l spânzurăm pe acest porc dacă eşti atât de idiot încât îţi aduci fratele la tribunal?“

Autorităţile militare americane au recunoscut multe astfel de lucruri. De exemplu, când colonelul A. H. Rosenfeld, şeful Biroului de Crime de Război la Dachau, era pe punctul de a-şi părăsi postul pentru alte însărcinări, ziariştii l-au întrebat dacă este adevărată povestea cu procesele şi condamnările fictive. „Bineînţeles“, răspunse Rosenfeld. „Fără aceste procese şi condamnări fictive nu i-am fi putut face să ciripească pe aceşti bandiţi (…) Şmecheria a funcţionat din plin“43.

Acuzaţii din procesul Malmedy au avut un apărător competent în persoana colonelului Willis M. Everett Jr. Apelurile repetate ale acestuia pe lângă Curtea Supremă a S.U.A., protestele unor pastori şi ale altor persoane din Germania plus faptul că anumite detalii ajunseseră deja, pe diverse canale, la cunoştinţa presei, l-au determinat pe generalul Lucius D. Clay, guvernator militar american, să ordone o anchetă în legătură cu procesul Dachau. La 29 iulie 1948, Ministerul Armatei de Uscat a numit o comisie formată din doi judecători americani: Gordon Simpson din Texas şi Edward Van Roden din Pensilvania, ambii colonei în rezervă ai Parchetului General. Aceştia au fost asistaţi de locotenent-colonelul Charles Lawrence Jr., tot din Parchet.

Comisia a predat ministerului Raportul său în octombrie 1948, anumite fragmente devenind publice în ianuarie 1949. Afacerea a ieşit definitiv la lumină ca urmare a remarcilor publice ale lui Van Roden şi, într-o oarecare măsură, ale lui Simpson însuşi.

În urma unei alte anchete, independente, a unei comisii numită de generalul Clay, organizatorii proceselor au fost nevoiţi să recunoască folosirea curentă a torturii pentru a obţine mărturiile dorite din partea prizonierilor germani. Comisia de revizuire confirmă rezultatele comisiei anterioare, mai puţin poate în ceea ce priveşte frecvenţa utilizării torturii44. În mod curios, Clay avea să nege torturile în cartea sa de mai târziu, Decision in Germany, dar el este contrazis de propria sa Comisie de Revizuire.

Aceste afaceri, mai ales cea de la Malmedy, au reţinut atenţia unei bune părţi a opiniei publice în cursul anului 1949, o nouă anchetă fiind ordonată, sub conducerea senatorului Baldwin. Un martor folosit anterior ca stenograf la tribunal, în timpul procesului Dachau, s-a declarat total dezgustat de cele ce se petreceau, încât a demisionat, semnalând că cei mai brutali au fost locotenenţii Perl, Frank Steiner şi Harry W. Thon. El a explicat că Perl şi soţia sa fuseseră deţinuţi în lagărele de concentrare germane şi că naziştii o uciseseră pe mama lui Steiner. Faţă de cele ce ieşeau la lumină, judecătorul Gordon Simpson (care, spre deosebire de Van Roden, încerca să dreagă busuiocul, să muşamalizeze măcar o parte din realitate), a fost nevoit să recunoască existenţa acestei echipe de călăi şi de torţionari.

A întors-o, însă, cumva, explicând că penuria de avocaţi şi de interpreţi americani vorbind germana a obligat Armata americană să „recurgă la serviciile unor refugiaţi germani“. Steiner, Kirschbaum şi Thon (care avea să devină mai târziu şeful serviciului de evaluare al administraţiei civile din guvernarea militară americană din Germania) au compărut în faţa unui tribunal disciplinar, negând totul în bloc. Poziţia lor a fost, însă, mult şubrezită de depoziţia altui anchetator, Bruno Jacob, care a recunoscut o serie de cazuri de utilizare sistematică a torturii. În faţa presei, anchetatorii Dwight Fanton şi Morris Elowitz au negat totul în bloc. Colonelul Rosenfeld a negat şi el aproape tot. El l-a acuzat pe locotenent-colonelul Harold D. McGown, comandantul soldaţilor americani masacraţi la Malmedy, că a fraternizat cu colonelul S.S. Joachim Peiper, comandantul german, ceea ce explică, după el, de ce McGown a compărut la Dachau ca martor al lui Peiper, arătând că acesta s-a înţeles cu el şi că a salvat vieţile unui anumit număr de americani.

Ca dovadă a acestei fraternizări, Rosenfeld a pretins că McGown şi Peiper au avut raporturi suspect de amicale în acele nopţi pe care le-au petrecut împreună şi că, ceva mai târziu, când Peiper şi unitatea sa au reuşit să spargă încercuirea armatei americane, „McGown era cu ei“. Cu alte cuvinte, McGown era prizonierul lui Peiper45.

Bineînţeles, unii vor spune că aceste „procese“ Dachau, demne de K.G.B.-ul lui Iagoda sau Beria, nu au prea mare legătură cu subiectul nostru, normele observate pe timpul „procesului“ de la Nürnberg fiind cu totul altele şi că, în general, istoricii exterminaţionişti nu citează nici una dintre „dovezile“ obţinute în cursul acestor „procese“. O astfel de poziţie exprimă, în principiu, o parte de adevăr.

Tortura şi brutalităţile nu au fost utilizate în aceeaşi măsură în cadrul marilor „procese“ de la Nürnberg. În cursul „proceselor“ de la Dachau nu s-a insistat prea mult pe ideea de exterminare în masă, deşi anumite mărturii au pomenit şi de camerele de „camerele de gazare“. Totuşi, cele petrecute la Dachau nu pot fi şterse cu buretele, întrucât Biroul de Crime de război, compromis în flagrant delict de tortură la Dachau, a fost implicat şi în „procesele“ de la Nürnberg, aşa cum am arătat-o, deja, şi cum o vom repeta în legătură cu un aspect la fel de interesant. Anumite mijloace de constrângere (inclusiv tortura46) au fost utilizate la Nürnberg pentru stoarcerea „dovezilor“ de care ducea lipsă acuzarea. Vom reveni asupra acestui aspect într-un alt capitol.

Nici una dintre cele patru puteri nu a fost mulţumită de acordul cu privire la T.M.I., astfel că, după „marele proces“, fiecare şi-a reluat deplina independenţă spre a pune în scenă procese-spectacol conform intereselor sale specifice. Procesele britanice au prezentat un interes general, totuşi, în probleme de importanţă relativ minoră. Singurul proces francez important a fost cel al lui Hermann Röchling, magnat al industriei din Saar, pe care îl judecaseră odată în contumacie, după primul Război Mondial. Pregătirea proceselor americane în cadrul T.M.N. începuse încă din 1945, unul din departamentele serviciilor lui Jackson, cel al lui Telford Taylor, s-a consacrat acestui scop unic, în martie 1946.

De notat că în cadrul tuturor proceselor germanilor, de la cel în faţa T.M.I. până la „procesul Auschwitz“, 1963-1965 (la care guvernul din Bonn i-a interzis lui Paul Rassiniera să participe ca observator), trecând prin cel al lui Eichmann (1961), în cadrul cărora nu au fost admişi martori în favoarea acuzaţilor), avocaţii apărării nu aveau la dispoziţie echipe de colaboratori antrenaţi în căutarea şi identificarea documentelor, fără să mai vorbim de orice document susceptibil de utilizare sub controlul acuzării47. Orice valoare legală am acorda unei astfel de stări de fapt, aceasta duce la o imagine deformată a istoriei, dacă nu este examinată şi considerată cu tot scepticismul de rigoare.

În cadrul judiciar al ocupaţiei Germaniei de către învingătorii ei, o constrângere importantă apăsa asupra T.M.N. şi asupra celorlalte tribunale, ale fiecăruia dintre cei patru învingători:

În cadrul sentinţelor sale, T.M.I. a stabilit (…) că au avut loc invazii, acte de agresiune, războaie de agresiune, crime, atrocităţi şi alte acte inumane. Tribunalele de după T.M.I. sunt obligate să respecte aceste decizii, care nu vor putea fi contestate decât în măsura participării unui individ sau altul la anumite crime, sau în măsura în care aceştia ar cunoaşte sau nu aceste crime. Simplul enunţ al acestor fapte de către T.M.I., în cadrul sentinţelor sale (…), constituie dovada însăşi a faptelor enunţate, în absenţa oricărui element de dovadă substanţială a contrariului. Două organizaţii administrative distincte au funcţionat în cadrul T.M.N. Prima a fost seria de „tribunale militare“, cu judecători care depindeau pe plan administrativ de un secretariat condus de un secretar general.

Judecătorii erau recrutaţi în S.U.A., de către Ministerul Armatei de Uscat. Existau trei judecători sau chiar mai mulţi, pentru fiecare proces. A doua organizaţie a fost Biroul şefului Parchetului pentru crimele de război (Telford Taylor), creat la 24 octombrie 1946, imediat după executarea lui Ribbentrop şi a celorlalţi condamnaţi de la Nürnberg. În ciuda uşoarei diferenţe între titlurile lor, Taylor, care fusese procuror adjunct la T.M.I., era cu adevărat succesorul lui Jackson în procesele care aveau să continue în Palatul de Justiţie din Nürnberg48.

În cele ce urmează, vom avea multe de spus despre aceste procese în faţa T.M.N. Cititorul va putea înţelege în bună măsură ambianţa acestor procese, inclusiv din remarcile formulate de anumiţi judecători americani, recrutaţi de Armata americană pentru a servi la Nürnberg. Se înţelege că aceste persoane nu aveau vocaţia de a vorbi public şi pe faţă despre cele observate în exerciţiul mandatului lor. Astfel, remarca unui judecător la procesul Farben, că ar fi fost „cam mulţi jidani în acuzare“, fusese exprimată într-un cadru privat, neoficial, în nici un caz destinată publicităţii.

Cu toate acestea, judecătorul care prezida curtea în cadrul „Afacerii nr. 7“ (procesul generalilor germani în legătură cu prezumtiva ucidere a unui mare număr de ostatici), Charles F. Wennerstrum, s-a exprimat deschis, public şi cu forţă, imediat după pronunţarea sentinţelor49: „Dacă aş fi ştiut, acum şapte luni, ceea ce ştiu astăzi, nu aş fi venit aici! Câştigătorul unui război nu este în nici un caz judecătorul cel mai potrivit în materie de crime de război. În ciuda eforturilor voastre, este imposibil să-i convingi pe inculpaţi, pe avocaţi şi pe cetăţenii de rând că această curte încearcă să reprezinte întreaga omenire, nu neapărat ţara care a desemnat-o. Ceea ce am spus cu privire la caracterul naţionalist al tribunalului se verifică şi în ceea ce priveşte acuzarea. Idealurile înalte, în conformitate cu care se zice că au fost înfiinţate aceste tribunale, nu s-au manifestat cu suficientă evidenţă.

Acuzarea nu a reuşit să-şi păstreze aerul unei obiectivităţi străină de orice ambiţii, ahtiată după obţinerea de condamnări. Ea nu s-a străduit să găsească precedente care ar putea ajuta omenirea să evite războaie viitoare. Atmosfera care domnește aici este morbidă, imorală, pernicioasă. Ar fi trebuit să dispunem de persoane care cunosc mai multe limbi. Din păcate, după cum se ştie, nu este cazul americanilor. Se întrebuinţează avocaţi, grefieri şi interpreţi deveniţi americani de câtva timp, cu o origine profund ancorată în ură şi în bisericuţele de tot felul ce există în Europa.

Procesele ar fi trebuit să îi convingă pe germani de culpabilitatea conducătorilor lor. De fapt, i-a convins numai că aceştia au pierdut războiul în faţa unor învingători necruţători şi trufaşi. Majoritatea dovezilor prezentate în cadrul proceselor sunt selecţionate dintre tonele de arhive germane confiscate de Aliaţi. Acuzaţia s-a ocupat de trierea documentelor. Apărarea nu a avut acces decât la documentele pe care acuzarea le consideră că priveşte afacerea în cauză. Tribunalul de faţă a introdus regula de procedură conform căreia dacă acuzarea prezintă un fragment de document, totalitatea acestuia trebuie pusă la dispoziţia apărării. Parchetul, însă, a protestat cu vigoare contra acestei decizii. Generalul Taylor a încercat să organizeze, în afara tribunalului, o reuniune a judecătorilor care prezintă diverse curţi, pentru a încerca să anuleze acest ordin. Atitudinea lui nu este aceea a unui magistrat conştiincios, doritor să facă justiţie cu adevărat.

Dincolo de interogatoriile repetate şi în absenţa avocaţilor, un alt element care s-a opus concepţiei americane normale despre justiţie a fost acela că acuzarea se baza pe declaraţii ale acuzaţilor, făcute de aceştia după doi ani şi jumătate de detenţie, declaraţii în care acuzaţii se acuzau singuri de faptele care li se reproşau. O detenţie de doi ani şi jumătate este ea însăşi o formă de constrângere. Imposibilitatea de a face recurs contra sentinţei pronunţate îmi face impresia că în nici un caz nu este vorba de justiţie. (…) Puteţi merge la Nürnberg. Veţi vedea acolo un Palat al Justiţiei în care 90 la sută din oameni sunt de partea acuzării. (…) Poporul german ar trebui să fie mai bine informat cu privire la aceste procese, iar acuzaţii germani ar trebui să aibă dreptul de a face recurs pe lângă Naţiunile Unite. Ironia sorţii a aranjat astfel lucrurile încât justeţea atacurilor lui Wennerstrum cu privire la normele de justiţie aproximativă sau total absente la acuzatorii americani de la Nürnberg să fie confirmată chiar de reacţia lui Telford Taylor la declaraţiile lui Wennerstrum, făcute în cadru privat la Nürnberg, astfel încât să fie publicate de Chicago Tribune. Hal Foust, ziarist la Chicago Tribune, trimisese mesajul la Berlin, pentru ca de acolo să fie expediat prin radio, la adăpost de orice indiscreţie.

Acuzarea a reuşit, totuşi, printr-un procedeu ilegal, să obţină o copie a articolului. Ernest C. Dean, ofiţerul de presă al lui Taylor, a telefonat imediat lui Hal Foust, pentru a-l „convinge să nu trimită articolul“. Articolul fusese, însă, deja trimis şi Foust a replicat că „Taylor nu a putut avea cunoştinţă de acest articol pe căi legale, înainte de publicarea lui“. Taylor a pregătit atunci un răspuns la observaţiile lui Wennerstrum, răspuns publicat înainte ca Chicago Tribune să fi publicat articolul lui Foust, conţinând declaraţiile critice ale lui Wennerstrum. Între altele, Taylor îl acuza pe Wennerstrum că a formulat critici „contrare intereselor şi politicii Statelor Unite“.

Wennerstrum sosi în Statele Unite după publicarea „răspunsului“ lui Taylor şi a articolului din Chicago Tribune, îşi menţinu în întregime declaraţiile şi îl atacă din nou pe Taylor. Acest incident a fost unul din cele mai notabile cazuri de „spionaj guvernamental“ din cursul anului 1948. Armata a publicat un ordin prin care condamna acest gen de spionaj şi eventualitatea trimiterii lui Taylor în faţa unei curţi marţiale a fost evitată cu destule dificultăţi. Atunci când ziariştii i-au cerut lui Taylor opinia lui cu privire la legalitatea acţiunii sale, a avut loc următorul dialog:

„ – Nu ştiu dacă a fost legal sau nu“, răspunse Taylor.

„ – Nu aţi fost chiar dumneavoastră, vreme de doi ani, consilier juridic al Comisiei Federale de Comunicaţii, înainte de a fi numit în Armată?“

„ – Ba da, dar ce importanţă are asta?“

Taylor a refuzat cu încăpăţânare să exprime o opinie cu privire la legalitatea acţiunii sale, dar în mod confidenţial a arătat că este foarte încântat şi satisfăcut de rolul său de ofiţer, că s-a comportat ca pe câmpul de bătălie (unde nu fusese, de fapt, niciodată), că se simte ca un războinic ce a marcat anumite puncte contra duşmanului, graţie unei viclenii contrară legilor războiului, aşa cum figurează acestea în Convenţia de la Geneva, din 1907. Citatul de mai sus provine din articolul lui Hal Foust despre conferinţa de presă a lui Taylor. Foust a pretins că este pentru a doua oară că Armata interceptează articolele pe care le trimite ziarului său şi că, cu prima ocazie, agenţii Armatei s-au deplasat pentru a-l interoga, după trimiterea articolului la ziarul Chicago Tribuneb.

NOTE

  1. KELLEY, pp. 76-77; New York Times, 2 ian. 1958, p. 18; ROBERTSON, p. 266.
  2. RASSINIER, The True Eichmann Trial or the Incorrigible Victors, 1962, p. 83. A se vedea şi Lucy S. DAWIDOWICZThe War Against the Jews1933-1945, 1975, p. 121.
  3. Astfel de procese au mai organizat Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, de exemplu procesul mareşalului Ion Antonescu. (N.T.).
  4. TAYLOR, 15 aug. 1949, pp. 1-3; New York Times, 1 febr. 1945, p. 4.
  5. DAVIDSON, p. 6, 18, 21 n.
  6. New York Times, 21 iun. 1945, p, 6; 16 dec. 1945, sec. 4, p. 8; New Yorker, 17 nov. 1945, p. 24; Survey Graphic , ian. 1946, p. 4-9; Reader’s Digest, febr. 1946, pp: 56-64.
  7. TAYLOR, aprilie 1949, pp. 248-55 ; Select Committee, p. 1536.
  8. New York Times, 17 oct. 1943, sec. 6, p. 10; 20 mai 1945, p. 15.
  9. KOLANDER; TAYLOR, 15 august 1949, pp. 4, 10, 13-14.
  10. Este vorba de declaraţii sub jurământ, dar „prin corespondenţă“, care puteau fi trimise prin poştă. De regulă, aceste declaraţii erau culese de un reprezentant legal al poliţiei sau justiţiei dintr-o ţară sau alta, documentul respectiv ajungând la destinaţie prin poştă. (N.T.).
  11. UTLEY, pp. 185-200; Chicago Tribune, 30 apr. 1948, p. 12; 13 febr. 1949, p. 3, 14 febr. 1949, p. 3, 17 febr. 1949, p. 8; New York Times, 31 oct. 1948; sec. 4, p. 8.
  12. New York Times, 30 iul. 1948, p. 5; 7 oct. 1948, p. 15; 7 ian. 1949, p. 1, 9; 2 mart. 1949, p. 1, 14; 5 mart. 1949, p. 1, 4; 5 mai 1949, p. 8.
  13. New York Times, 5 mart. 1949, p. 4 ; 30 apr. 1949, p. 2; 6 sept. 1949, p. 9; 7 sept. 1949, p. 9 ; 8 sept. 1949, p. 9.
  14. Cel mai cunoscut caz de tortură în cadrul principalului „proces“ de la Nürnberg este cel al lui Rudolf Höss, primul comandant al lagărului Auschwitz, care avea să acrediteze printre primii legenda „camerelor de gazare“. Cf. Annales d‘Histoire Révisionniste nr. 1/1988, pp.
  15. Paul Rassinier este considerat „părintele negaţionismului holocaustului“: cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Rassinier. N. red. – V.I.Z.
  16. ARENDT, p. 201, 251 (p. 221, 274 în ediţia din 1964); ARETZ, pp.28-29.
  17. TAYLOR, apr. 1949, pp. 272-276.
  18. DUBOIS, p. 182. Chicago Tribune, 23 febr. 1948, pp. 1-2; 24 febr. 1948, p. 3; 25 febr. 1948, p. 4; 26 febr. 1948, p. 1, 8; 28 febr. 1948, p. 4, 8; 29 febr. 1948, p. 2; New York Times, 23 febr. 1948, p. 5; 25 febr. 1948, p. 10; 29 febr. 1948, p. 10; 6 mart. 1948, p. 6.
  19. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 55-71. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

Episoadele anterioare:

Înşelătoria secolului XX (5)

Înşelătoria secolului XX (4)

Înşelătoria secolului XX (3)

Înșelătoria secolului XX (2)

Înșelătoria secolului XX (1)