Home / Articole Promovate / Înşelătoria secolului XX (5)

Înşelătoria secolului XX (5)

Incorect Politic
August 5, 2019

Înşelătoria secolului XX (5)

                                                                                        ARTHUR ROBERT BUTZ

2.2. Câţi jidani?

În acest capitol introductiv ne limităm la trecerea rapidă în revistă a principalelor probleme în materie de demografie. Abia, apoi, vom arăta în ce fel trebuie considerate aceste probleme, rămânând ca pentru întregul răspuns cititorul să parcurgă întreaga carte. Problemele inerente unui studiu demografic comportă o serie de aspecte dificile. Toate datele iniţiale de după război, cu privire la jidanii din Rusia, Polonia, România, Ungaria, Bulgaria şi alte ţări, provin exclusiv din surse private jidăneşti, sau din surse comuniste. Apoi, se pare că se poate ajunge la rezultatul dinainte dorit, cu condiţia de a consulta surse convenabil alese, printre cele de dinainte şi de după război.

Conform studiului realizat în 1939 de către Arthur Ruppin, profesor de sociologie jidănească la Universitatea Ebraică din Ierusalim, numărul total al jidanilor din lume, în 193823, ar fi fost de 16.717.000. Mort în 1943, Ruppin era şi este considerat expertul cel mai avizat în materie, lucru normal dacă avem în vedere numeroasele lucrări publicate pe această temă. Se înţelege, însă, şi motivul pentru care alte sursele anterioare războiului au tendinţa de a nu se depărta prea mult de estimările lui Ruppin. Estimarea Comitetului jidănesc american pentru anul 1933, publicată în World Almanac din 1940, este de 15.315.359. Pentru anul 1945, acelaşi World Almanac publică o estimare de 15.912.089 (p. 367). Almanahul nu indică nici o sursă. Se pare că această estimare se bazează pe un fel de recensământ religios. World Almanac din 1946 dă pentru anul respectiv (1946) o estimare de 15.753.638, cifră confirmată de ediţiile almanahului din anii următori: ediţia 1947, p. 478, ed. 1948, p. 572, ed. 1949, p. 289. World Almanac din 1948 (p. 249) ne dă, de asemenea, estimarea Comitetului jidănesc american pentru 1938 (sic) de 15.688.259, în vreme ce World Almanac din 1949 (p. 204) raportează, din nou, cifrele Comitetului jidănesc american, calculate în 1947-1948: 16.643.120 în 1939 şi 11 266 000 în 1947.

Faţă cu toate aceste cifre, nu putem să nu ţinem seamă şi de estimările lui Hanson Baldwin, expert militar al ziarului New York Times, publicate într-un articol din 1948, în legătură cu războiul israelo-arab care sta să izbucnească la acea dată.

Estimările lui Baldwin se bazează pe informaţiile disponibile la sediul Naţiunilor Unite mai ales. Ele dau o cifră cuprinsă între 15 până la 18 milioane de jidani pentru întreaga lume. De asemenea, în articolul său din New York Times, Baldwin furnizează o serie de cifre precise cu privire la jidanii din Palestina sau din Orientul Apropiat, arabii din Palestina sau în întregul lor, numărul total de musulmani24 etc.

Această scurtă prezentare ne dă o idee despre incertitudinile oricărui studiu demografic. Dacă privim bine cifrele şi încercăm să pătrundem cu adevărat în inima subiectului, constatăm că cifra de 11 la 12 milioane pentru populaţia mondială jidănească de după război trebuie neapărat acceptată şi susţinută dacă vrem să menţinem teza exterminării. Această cifră este, însă, foarte vulnerabilă în două puncte. Primul se referă la ansamblul statisticelor pentru Statele Unite, al doilea la ansamblul statisticilor pentru Europa Orientală. Ambele, dar mai ales ultimul aspect prezintă incertitudini insurmontabile. Să ne ocupăm mai întâi de Statele Unite. Cifrele recensământului populaţiei americane sunt următoarele25:

ANUL             POPULAŢIA

1920               105.710.620

1930               122.775.046

1940               131.669.275

1950               150.697.361

1960               179.300.000

Cât priveşte populaţia jidănească a Statelor Unite, Jewis Statistical Bureau (filială a C. J. A. sau a Synagogue of America), al cărui director este H. S. Linfeld, dă următoarele cifre26:

ANUL             POPULAŢIA jidănească

1917               3.388.951

1927               4.228.029

1937               4.770.647

1949               5.000.000

1961               5.530.000

Toate cifrele privind populaţia jidănească a Statelor Unite provin de la aceeaşi sursă (Linfield). Creşterea populaţiei jidăneşti a Statelor Unite este de 40,8 între 1917 şi 1937, în vreme ce creşterea totală a populaţiei americane între 1920 şi 1940 este de 24,6. Diferenţa este explicabilă întrucât imigraţia jidănească a fost considerabilă în perioada respectivă. Totuşi, imigraţia jidănească în Statele Unite pune probleme specifice. Pentru anii 1938-1943 şi 1946-1949 (anii finali incluşi), American Jewis Yearbook indică o imigraţie jidănească netă de 232.191 de persoane27. Se pare că nu există niciun fel de cifre pentru anii 1944 şi 1945. De remarcat, însă, că exact în aceşti ani, 1944 şi 1945, au fost admişi, într-un număr excepţional de mare, foarte mulţi jidani, „în afara procedurii normale de admitere a imigranţilor“.

S-a pretins că ar fi vorba numai de 1.000 de jidani pătrunşi în America prin această procedură excepţională, un grup compact cazat în lagărul de concentrare de la Oswego (statul New York) şi care, în mod normal, nu erau susceptibili de a fi acceptaţi în Statele Unite. Era vorba, din câte se spune, de un gest special din partea Statelor Unite, pentru a uşura problema refugiaţilor. Acest episod apare, însă, în ochii multor cercetători drept extrem de bizar şi de suspect. În loc de a încerca rezolvarea misterului prin găsirea amplorii imigraţiei jidăneşti este, poate, preferabil să presupunem că creşterea populaţiei jidăneşti între 1937 şi 1957 a fost cel puţin egală cu creşterea aceleiaşi populaţii între 1917 şi 1937. Această supoziţie este cât se poate de rezonabilă, mai ales dacă ţinem seama de unele fapte precise. Printre acestea, motivele care au determinat 1,5 milioane de jidani să emigreze în Palestina, pe durata războiului şi după aceea, motive care, fără îndoială, au determinat pe mulţi să aleagă Statele Unite ca destinaţie! Pe de altă parte, lucru şi mai important, nu exista nici o limită naţională sau rasială în ceea ce priveşte imigrarea jidanilor, limite ce existau şi există încă pentru orice alţi candidaţi la stabilirea pe pământ american.

Conform presupunerii noastre legitime şi rezonabile, în anul 1957 ar fi trebuit să avem 6.678.000 de jidani şi nu doar 5.300.000, cum se pretinde. Faţă de cifra oficială pentru anul 1957, ar fi vorba, deci, de aproximativ 1.400.000 de jidani trecuţi sub tăcere. Pentru motivele arătate, avem convingerea că, de fapt, sunt trecuţi sub tăcere mult mai mulţi. Între anii 1937 şi 1957, jidanii au cunoscut cele mai mari deplasări de populaţie din întreaga lor istorie. Pe de altă parte, schimbând modul de calcul, am putea adopta cifrele statistice la nivelul lor inferior şi presupune că cei 4.770.647 de jidani din 1937 au sporit în acelaşi ritm ca întreaga populaţie americană între 1940 şi 1960. Dacă luăm în calcul această a doua ipoteză, numărul total al jidanilor americani în 1957 ar fi trebuit să fie de 6.500.000, la care, desigur, mai putem adăuga cel puţin 300.000 pentru cei nou sosiţi în America, în acest interval. Obţinem, astfel, un total de 6.800.000 de jidani americani în anul 1957. Oricare ar fi, deci, metoda de calcul, se ajunge cam la acelaşi rezultat. Statisticile americane pe anul 1957 trec sub tăcere un număr de aproape 1,5 milioane de jidani.

Principalul neajuns al statisticilor populaţiei jidăneşti din Statele Unite este rata de creştere inexplicabil de joasă între 1937 şi 1939, lucru cu atât mai greu de înţeles cu cât ţinem seamă mai mult de mişcarea record a jidănimii mondiale în aceşti ani şi de politica americană extrem de liberală în ceea ce priveşte imigrarea jidanilor. Aspectul cel mai delicat al problemei demografiei jidăneşti se întâlneşte, însă, în Europa de Est. Pentru a evita orice confuzie, se cuvine să ţinem seamă de importantele schimbări de frontiere care au avut loc în Europa Orientală în secolul XX.

Figura n° 1 reprezintă o hartă a Europei în ajunul Primului Război Mondial (1914-1918), iar figura n° 2 reprezintă harta Europei în ianuarie 1938. Cea de a doua figură reprezintă, deci, Europa de după tratatele de la Versailles şi Trianon, înainte ca Hitler să înceapă achiziţiile sale teritoriale. Figura n° 4 reprezintă harta Europei postbelice. Principala schimbare de frontiere, după Al Doilea Război Mondial a fost deplasarea către Apus a frontierei sovietice, prin anexarea celor trei ţări baltice (Lituania, Letonia, Estonia) şi a unor importante teritorii din România, Polonia, Cehoslovacia, Prusia Orientală. Polonia a primit, în schimb, restul Prusiei Orientale şi anumite părţi din Germania Orientală, astfel că graniţele ei s-au deplasat spre Apus, de parcă ar fi fost pe rotile.

  1. S. Linfield şi American Jewis Committee au publicat, în World Almanac din 1948 (p. 249), estimări cu privire la populaţia jidănească a Europei Orientale în 1938. Cifre cu privire la etapa de după război (1948) au fost publicate în acelaşi World Almanac (1949), p. 204:

                            1938                    1948

Bulgaria                  48.398                    46.500

Ungaria                 444.567                  180.000

Polonia               3.113.900                 105.000

România               900.000                430.000

U.R.S.S.              3.273.047             2.032.500

TOTAL        7.779912           2.794.000

Totalul pierderilor jidăneşti în Europa Orientală ar fi fost, deci, de 4.985.912 persoane. Cifrele pentru U.R.S.S., în ambele cazuri, cuprind atât jidanii din cele trei republici baltice, cât şi pe cei din Asia sovietică.

Cifrele pe 1938 corespund destul de bine cu cele publicate de profesorul Ruppin, nu mult înainte de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial. În măsura în care legenda exterminării se sprijină pe statistici ale populaţiei, ea se sprijină exact pe acestea sau pe altele echivalente. Din păcate, aceste cifre sunt lipsite de orice semnificaţie. Observatorul şi cercetătorul occidental nu dispune de nimic pentru a controla veridicitatea acestor cifre, ca să nu vorbim de exactitatea lor ca atare. Cercetătorul occidental trebuie ori să accepte cu ochii închişi cifrele avansate de jidani sau de comunişti (mai ales de ultimii), ori să respingă în bloc aceste cifre, întrucât ele nu sunt argumentate cu seriozitatea şi scrupulozitatea ştiinţifică necesară.

Putem accentua şi mai mult obiecţiunea noastră asupra acestui punct luând în consideraţie o rezervă pe care cititorul ar putea să o formuleze. Pare extrem de îndrăzneţ şi de nefiresc să afirmi cvasi-dispariţia totală a jidanilor polonezi, fără ca o dispariţie importantă a acestora să se fi produs efectiv. Aceasta poate să pară o obiecţie importantă şi cu temei.

Ce rămâne, însă, din ea dacă luăm în consideraţie faptul că o mare parte din teritoriul considerat polonez în 1938 devenise sovietic în 1945? Jidanii polonezi din teritoriul ocupat de sovietici (ca şi cei care au fugit din faţa ofensivei germane în primele 17 zile de război) ar fi putut foarte bine să „dispară“ între septembrie 1939 şi iunie 1941. Sovieticii, de exemplu, i-ar fi putut dispersa la Est, unde mulţi vor fi fost absorbiţi finalmente de Uniunea Sovietică.

Cei care, eventual, nu au dorit să rămână în URSS au putut emigra în Palestina, Statele Unite sau, într-o anumită măsură noua Polonie sau alte ţări. Asta s-a şi petrecut, probabil, cu jidanii existenţi în Polonia înainte de război. Orice s-ar spune despre politica sovietică cu privire la jidani, să zicem începând cu 1950, este clar pentru toată lumea că, imediat după război, Uniunea Sovietică nu numai că nu i-a persecutat, dar chiar i-a încurajat să se stabilească şi să se integreze în societatea sovietică. Se ştie că numeroşi jidani polonezi au fost integraţi încă din timpul războiului şi imediat după acesta. Este, însă, dificil, aproape imposibil să dăm cifre cât de cât exacte.

Reitlinger examinează această problemă şi ajunge la cifra de 700.000, fără să ne spună de ce această cifră nu poate fi mult mai mare. El arată că dovezile pe care le utilizează în materie de exterminare a jidanilor în Rusia (documente presupuse în limba germană) indică exterminarea a aproape aceluiaşi număr de jidani sovietici. Pe această bază, Reitlinger deduce în mod corect că, între 1936 şi 1946, populaţia jidănească sovietică ar fi putut spori28.

Această importantă concesie din partea autorului Soluţiei finale (The Final Solution) arată că reticenţa noastră în a accepta cifrele comuniste nu trebuie considerată ca motivată numai de necesităţile propriei noastre teze. Cifrele în chestiune sunt cât se poate de nesigure şi de suspecte. Sovieticii afirmă că populaţia lor jidănească a scăzut cu 38 la sută, în ciuda anexării unor teritorii bine populate cu jidani. Dat fiind că în U.R.S.S. jidanii beneficiau de recunoaşterea legală a naţionalităţii lor, putem spune că sovieticii posedă cifre exacte şi cunosc perfect numărul de jidani cu care s-au pricopsit după război, dar au decis (după Reitlinger, dacă cititorul nu vrea să împărtăşească opinia noastră) să anunţe o cifră incredibil de mică, redusă cu 38 la sută faţă de populaţia lor jidănească anterioară războiului.

Ziarul Jewish Chronicle (Londra), din 15 februarie 1980 şi Comitetul Jidanilor din SUA (A. J. C.) contestă cifrele moscovite, afirmând că „autorităţile sovietice au un interes material să exagereze pierderile în rândul populaţiei jidăneşti“. Nu putem acorda încredere nici cifrelor prezentate de celelalte ţări din Europa de Est. Cercetarea existentă mai pertinentă aparţine demografului Leszek A. Kosinski29, de la Universitatea Alberta (Canada), care a studiat schimbările întregii structuri etnice din partea centrală şi orientală a Europei (fără Germania, nici U.R.S.S.) pentru etapa1930-1960.

Iată cum explică Leszek A. Kosinski dificultăţile extreme cu care se confruntă statistica de bază: „Criteriile de compilare diferă de la o ţară la alta şi nu sunt totdeauna precise. În principiu, se utilizează două tipuri de criterii de compilare: criterii obiective, de exemplu limba, apartenenţa culturală, religia; apoi criteriile subiective, care se sprijină pe declaraţiile persoanelor chestionate. Fiecare criteriu are avantajele şi inconvenientele sale. Criteriile obiective nu indică naţionalitatea decât indirect şi sunt greu de aplicat în cazurile marginale (persoanele bilingve, de exemplu).

Aceleaşi inconveniente apasă asupra criteriilor subiective. Presiunile exterioare şi oportunismul pot influenţa rezultatele, mai ales când sentimentul naţional nu este dezvoltat pe deplin şi când un răspuns cinstit poate antrena consecinţe neplăcute. Datele oficiale nu sunt deci totdeauna demne de credinţă, fără să mai socotim că uneori sunt falsificate deliberat, lucru constatat de altfel. Ceea ce se mai poate spune este că datelor oficiale nu li se poate acorda aceeaşi încredere sau neîncredere de la o ţară la alta, veridicitatea lor depinzând mult de politica naţională a fiecărei ţări“.

Bineînţeles, Kosinski s-a interesat îndeaproape de populaţia jidănească şi a prezentat cifre comparabile în general cu cele arătate mai sus, pentru populaţia jidănească de dinainte de război. Totuşi, datele furnizate de Kosinski sunt atât de puţin sigure cu privire la jidani încât l-au determinat să renunţe la a da vreo cifră sau estimare oarecare cu privire la etapa considerată, deşi pentru alte grupuri bine determinate, de exemplu pentru ţigani, a dat anumite cifre, deşi mai puţin semnificative statistic decât numărul de jidani care, conform legendei exterminaţioniste, ar fi supravieţuit în Europa de Est.

Într-o manieră generală, Kosinski acceptă legenda exterminării prezentând un grafic care arată o diminuare considerabilă a populaţiei jidăneşti pentru ţări ca Polonia, Ungaria, România sau Cehoslovacia. El arată că pierderile combinate de populaţie, datorate războiului, din ţări ca Iugoslavia, Polonia şi Germania de Est ar fi fost între 12,5 şi 14 milioane de oameni, dar nu descompune acest total pentru fiecare ţară respectivă în parte, trimiţându-ne la statisticile din Population Changes in Europe Since 1939, de Gregory (Grzegorz) Frumkin, ale cărui cifre cu privire la jidani provin din American Jewish Congress, de la Zionist Organisation of America şi de la Centrul de Documentare Jidănească Contemporană (CDJC.) din Paris.

Kosinski nu ajunge la nici o cifră precisă cu privire la jidani, lucru normal şi de aşteptat, dacă avem în vedere dificultăţile pe care el însuşi le-a semnalat. Cifrele Ungariei comuniste cu privire la grupurile etnice se bazează pe limbă; cele provenind din Polonia, Cehoslovacia sau România (comuniste) se bazează pe „naţionalitate“, indiferent de sensul dat acestei noţiuni de la o ţară la alta. Kosinski se vede în neplăcuta obligaţie de a se scuza pentru utilizarea „statisticilor oficiale din aceste ţări, oricât de imprecise ar fi ele“.

În capitolul VI vom reveni asupra problemei demografice, mai ales în ceea ce priveşte Polonia. Să nu uităm, însă, că, în chiar ţările occidentale, problema recensământului jidanilor nu este de loc simplă, comportând numeroase dificultăţi din cauza absenţei oricărei baze legale, rasiale sau religioase cu privire la definiţia precisă a noţiunii de „jidan“. De exemplu, statisticile de care dispune Reitlinger indică 300.000 de jidani în Franţa, printre care jidanii refugiaţi din Germania la începutul Războiului Mondial30.

Nemţii, însă, considerau că numărul jidanilor din Franţa, la acea oră, era de 865.000 şi nu văd din ce motive ar fi putut fi tentaţi să umfle această cifră. Pe de altă parte, alte cifre utilizate de germani nu erau întru nimic exagerate, comparativ cu cifrele provenind din diverse surse31.

Mă văd nevoit să recunosc că nu am nici cea mai mică idee cu privire la numărul de jidani care trăiesc în Statele Unite. World Almanac susţine că ar fi vorba cam de 6.000.000, cifră căreia nu-i pot acorda încredere câtă vreme nu se spune pe ce bază a fost obţinută. După câte îmi dau seama, această cifră ar putea foarte bine să fie de 9.000.000, dintre care 4.000.000 numai în aglomeraţia metropolei New York.

Pentru a rezuma cele spuse cu privire la statistica populaţiei jidăneşti trebuie să reţinem ideea că stabilirea acestei statistici este un lucru extrem de complex, chiar şi fără interferenţe sau presiuni de natură politică. Mai mult: cât priveşte argumentul demografic al unei pierderi de cinci sau şase milioane de indivizi, absenţi din populaţia jidănească mondială, cifrele provin de la autorităţi comuniste sau jidăneşti. Având în vedere natura problemei ce ne preocupă în această carte, cifrele în chestiune trebuiesc considerate, în principiu, inutilizabile. Nu mai socotim faptul că, inclusiv pentru Statele Unite, cifrele avansate pentru epoca de după război sunt inferioare realităţii.

Cititorul nu trebuie să creadă că ar fi esenţial pentru teza pe care o susţin în această carte ca el să accepte cu ochii închişi concluziile demografice la care am ajuns eu. Am vrut numai să arăt genul de probleme şi de dificultăţi care intervin în mod inevitabil în cadrul aspectului demografic al problemei jidăneşti de dinaintea războiului, din timpul acestuia şi bineînţeles de după război. Un lucru este clar: din perspectivă demografică, nu se poate afirma nimic precis.

Dificultatea provine, în ultimă analiză, din aceea că cifrele avansate se reduc la afirmaţia, din surse jidăneşti sau comuniste, că milioane de jidani ar fi fost exterminaţi. Desigur, nu putem să nu ne aşteptăm la astfel de afirmaţii. Ele, însă, nu trebuie să ne întunece vederea, nu trebuie să ne împiedice să aprofundăm chestiunea şi să căutăm adevărul adevărat. În ultimă instanţă, către sfârşitul acestei cărţi, vom relua problema demografică, întrucât situaţia este de aşa natură încât la concluzii demografice credibile nu putem ajunge decât după ce vom fi înţeles, într-o manieră generală, cele ce s-au petrecut cu jidanii pe timpul războiului.

Studiul demografic al lui Rassinier nu încearcă şi nu îşi propune să rezolve cu adevărat chestiunea demografică. Metoda sa de bază constă în a analiza deducţiile trase din două serii diferite de date, cele ale CDJC şi cele ale lui Raul Hilberg, ambele conchizând, pe baza datelor pe care le avansează, o cifră cuprinsă între cinci şi şase milioane de victime jidăneşti ale nazismului. Concluzia lui Rassinier este că CDJC nu poate justifica, pe baza datelor primare, avansate chiar de el, decât o cifră de 1.485.292.

În ceea ce îl priveşte pe Hilberg, Rassinier consideră că pe baza propriilor lui date, el nu poate justifica decât 896.892 de victime32. Se înţelege de ce Rassinier acceptă o cifră de aproximativ un milion de jidani ca victime ale politicii naziste, deşi respinge total şi fără rezerve teza exterminării. Se ştie, de exemplu, că anumite populaţii din Europa de Est au profitat de condiţiile generale politice şi militare pentru a persecuta pe jidani. De asemenea, se ştie că numeroşi jidani au fost deportaţi, iar căminele şi casele lor au avut de suferit ca urmare a haosului general din a doua jumătate a războiului.

Din moment ce nu cred că lucrul este posibil, nu voi oferi nici o estimare precisă cu privire la pierderile jidăneşti. Deocamdată, însă, nu văd niciun motiv serios pentru a contesta estimarea lui Rassinier.

3.3. Metode, argumente, concluzii

După cum cititorul şi-a putut da seama, încercăm, pe de oparte, să lărgim examenul şi analiza „materială“; pe de altă parte, considerăm că o analiză „istorică şi politică“ este indispensabilă. În această problemă sunt implicate două puteri politice. Omul contemporan este pus în faţa poveştii, a povestirii exterminării celor şase milioane… Care om normal s-ar putea abţine de la examinarea împrejurărilor apariţiei sau naşterii acestei poveşti, a acestei afaceri.

Lucrul sigur este că două state sunt implicate în această afacere: Germania şi Statele Unite. Germania a dus o politică anti-jidănească ce comporta, în numeroase cazuri, deportarea jidanilor de la domiciliile lor şi din ţările ai căror cetăţeni erau. Lucrul acesta este sigur. Politica Americii, în timpul războiului, a fost de a afirma existenţa unei politici de exterminare din partea Germaniei.

După război, politica Statelor Unite a constat în înscenarea unui proces excepţional şi extraordinar, în cursul căruia au fost încropite singurele „dovezi“ pe care le posedăm astăzi, singurele argumente că zvonurile exterminaţioniste care începuseră să circule către sfârşitul războiului ar fi fost reale, nu simple zvonuri. Încă un lucru sigur: toate argumentele, „dovezile“, „mărturiile“ cu privire la realitatea exterminării datează nu din timpul războiului propriu-zis, ci din timpul „păcii“ postbelice, mai exact din punerea judiciară în scenă cu care a început epoca postbelică, punere în scenă ce continuă şi în zilele noastre.

Politica dusă de Germania şi de Statele Unite prezintă un mare interes. Inovaţia pe care această carte o introduce în studiul problemei care ne preocupă este considerarea Americii ca agent activ în lansarea poveştii exterminării celor şase milioane.

Iată de ce ne vom interesa nu numai de ceea ce Hitler, Göring, Goebbels sau Heydrich au făcut pe timpul războiului, ci, în egală măsură, de ceea ce făceau pe atunci Roosevelt, Morgenthau, Hull, ziarul New York Times şi alte mijloace de formatare a opiniei publice. Bineînţeles, în egală măsură ne va interesa ce făceau diferitele tribunale controlate şi dominate de SUA, de la începutul etapei postbelice până astăzi. Această metodă istorică ni se pare inevitabilă, greu contestabilă şi luminătoare.

Concluzia este că în legătură cu acuzaţia de exterminare a jidanilor, S.U.A. au regizat o punere în scenă, o minciună istorică. Înţelegerea acestui lucru o va facilita şi pe aceea a naturii politicii germane cu privire la jidania.

NOTE

  1. RUPPIN, pp. 30-33.
  2. New York Times, 22 februarie 1948, p. 4.
  3. WORLD Almanac,1931, p. 192; 1942, p. 588; 1952, p. 394; 1962, p. 251.
  4. WORLD Almanac, 1931, p. 197; 1942, p. 593; 1952, p. 437; 1962, p. 258.
  5. WORLD Almanac, 1952, p. 438.
  6. REITLINGER, pp. 534, 542-544.
  7. Cercetare publicată în Geographical Review, vol. 59/1969, pp. 388-402, şi în Canadian Slavonic Papers, vol. 11/1969, pp. 357-373.
  8. Reitlinger, p. 327.
  9. NG – 2586 – G în TMN, vol. 13, p. 212.
  10. RASSINIER, (1964), p. 220.
  11. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 45-54. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

 

Episoadele anterioare:

Înşelătoria secolului XX (4)

Înşelătoria secolului XX (3)

Înșelătoria secolului XX (2)

Înșelătoria secolului XX (1)

4 comments

  1. daca tot ai publicat :: the Hoax…. / A. Butz, puteai sa dai posibilitatea de descarcare / download ca pdf…
    nu esti singurul care publica acest ADEVAR ESENTIAL, dar nici unul macar, nu a pus deasupra sau dedesupt, un simplu buton :: download as pdf… ceea ce e chiar ciudat.
    mai mult , pe site-ul Justitiarul, nici macar nu se poate comenta, desi rubrica apare, imbietor dar inselator…. Hmmm.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *