Home / Articole Promovate / Înșelătoria Secolului XX (4)

Înșelătoria Secolului XX (4)

Incorect Politic
August 2, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (4)

ARTHUR ROBERT BUTZ

CAPITOLUL I

PROCESELE, JIDANII, NAZIŞTII

1. Procese, îndoieli, nelămuriri

Procesele „criminalilor de război“ organizate de câştigătorii ultimei conflagraţii mondiale, contra germanilor în principal, dar şi contra a numeroşi japonezi, francezi, români, unguri etc., au constituit un precedent de o incalculabilă importanţă şi o manifestare a voinţei puterilor victorioase de a înfiinţa un fel de competenţă juridică specială, instaurată prin legi şi acorduri care nu existau în momentul în care respectivele legi şi acorduri ar fi fost, după cum se pretinde, violate de puterile Axei.

Astfel, în ciuda onorabilelor convenţii europene, respectate vreme de secole, prizonierii germani, civili şi militari, mulţi dintre ei personalităţi dintre cele mai remarcabile, au trecut printr-o penibilă captivitate în mâinile Aliaţilor şi au avut parte de o moarte violentă, la sfârşitul unor procese anormale, de excepţie.

Lumea civilizată nu mai văzuse ceva care să semene cu „procesele“ organizate, între 1945 şi 1949, de către inamicii Germaniei din timpul războiului.

Ne putem gândi, desigur, la cazul Ioanei d’Arc. Deşi de aceeaşi natură, acesta nu priveşte, însă, decât o prizonieră izolată, nu un întreg sistem politico-statal. În plus, pentru a se putea spăla pe mâini în faţa istoriei, englezii, care, de fapt, organizaseră procesul eroinei şi sfintei fecioare franceze, au făcut tot posibilul şi chiar imposibilul ca procesul Ioanei d’Arc să îmbrace caracterul de combatere a ereziei şi vrăjitoriei, două crime deja repertoriate şi proscrise de jurisprudenţa vremii.

În plus, procesul se desfăşura în faţa unei instanţe creştine, a Bisericii imparţiale şi universale, conform unor reguli preexistente de procedură şi de administrare a probelor.

Statele Unite au fost veritabilul inspirator al procesului de la Nürnberg. Totuşi, publicul american a fost totdeauna divizat cu privire la justeţea organizării unor astfel de „procese“, opiniile cu privire la sentinţele respective au variat şi ele.

În general, imediat după război, americanii erau în favoarea „proceselor“, cu excepţia, însă, a unor importante personalităţi care vedeau altfel lucrurile. În toiul campaniei electorale din 1946, cu puţin înaintea spânzurării principalilor conducători nazişti (Göring, Ribbentrop şi ceilalţi), senatorul Robert A. Taft a pronunţat un discurs atacând baza juridică a procesului şi sentinţele abia pronunţate. Se pare că acest discurs a deservit partidul său (Republican) în alegerile din acel an.

Zece ani mai târziu, opinia publică evoluase. John Kennedy, candidatul care avea să câştige curând preşedinţia Americii, a publicat o carte intitulată Profiles in Courage, care conţinea o serie de portrete pe care viitorul preşedinte le considera curajoase, inclusiv pe acela al senatorului Taft, elogiat pentru faptul de a fi fost contra montajului politico-judiciar de la Nürnberg, opinie împărtăşită la vremea respectivă de un număr important de americani14.

Răpirea lui Adolf Eichmann, în 1960, procesul care a urmat la Ierusalim şi marea publicitate din jurul acestei afaceri au inversat din nou direcţia de mişcare a simpatiilor şi antipatiilor opiniei publice. Spectaculoasa inversare, răsturnare chiar, a opiniei publice a fost explicată în fel şi chip.

Ceea ce trebuie reţinut este că în ambianţa unei perioade de pace, fără urmă aproape din isteria care dominase anii războiului, atenţia lumii întregi a fost polarizată pe o poveste deosebit de macabră: asasinarea, în camere de gazare, mai ales, a mai multor milioane de jidani (în general se vorbea de şase milioane), de toate vârstele şi profesiile.

Această vastă întreprindere de asasinate ar fi avut drept scop să debaraseze Europa de jidani. Cartea lui Gerald Reitlinger, The Final Solution (ed. a II-a, în 1968), prezintă în detaliu o înscenare pe care lumea o credea realitate. În aceeaşi direcţie a fost orientată şi cartea lui Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews (1961).

Am mai putea aminti câteva cărţi de aceeaşi factură: The Holocaust (1968), a lui Nora Levin, mai multe cărţi semnate de Léon Poliakov sau recenta The War Against the Jews, 1933-1945, publicată de Lucy S. Dawidowicz în 1975.

Să revenim, însă, la procesul de la Nürnberg şi la celelalte, câte au fost, pe acelaşi calapod, într-o ţară sau alta15. Orice om cinstit trebuie să recunoască lipsa oricărui fundament juridic al acestor procese. Cu toate acestea, se pare că un număr important de oameni le consideră justificate, întrucât nu ar fi fost vorba de judecarea unor excese, cum se comit adesea în timp de război.

Natura extraordinară a crimei – exterminarea jidanilor din Europa – implica, pentru ei, natura extraordinară a „justiţiei“. Justiţia de la Nürnberg a fost, însă, atât de extraordinară încât nu s-a pus problema stabilirii cu adevărat a ceea ce a avut sau nu a avut loc. Oricât de extraordinare ar fi ele, înainte de a fi pedepsite, crimele trebuiesc stabilite cu adevărat, demonstrate cu dovezi valabile, irefutabile.

Scopul meu, în această carte, nu este de a stabili gradul de cruzime care ar putea justifica gradul de iregularitate juridică. Voi insista mai ales asupra unui punct despre care nu prea se vorbeşte şi care nu este important. Oricine îşi poate da seama că fără elementele furnizate pe parcursul diverselor procese din Galaxia Nürnberg, astăzi nu ar exista nici o dovadă importantă în sprijinul tezei că ar fi existat cu adevărat un program de exterminare a jidanilor.

Cei care se îndoiesc de aceasta ar face bine să examineze sursele de care s-au servit Hilberg şi Reitlinger pentru a-şi scrie cărţile. Dacă procesele respective nu ar fi avut loc, partizanii tezei exterminaţioniste nu ar putea să dovedească nimic, nu ar putea furniza nici o dovadă valabilă privind existenţa unui program de exterminare a jidanilor.

Decizia de a organiza tribunale excepţionale pentru judecarea exterminării jidanilor nu trebuia luată înainte de a stabili cu precizie că, într-adevăr, a avut loc această exterminare. Suntem îndreptăţiţi să credem că justiţia excepţională de la Nürnberg a fost pusă în scenă tocmai în scopul fabricării de „dovezi“, pe baza cărora să se lanseze, apoi, legenda camerelor de gazare, a mitului holocaustic.

Cei pentru care exterminarea jidanilor este deja o certitudine, vor fi desigur surprinşi. Trebuie să le-o spunem, însă, iar ei trebuie să ne asculte, altfel nici o formă de viaţă socială nu mai este posibilă pe lume. Există numeroase argumente care contrazic teza exterminării jidanilor.

Unele dintre aceste argumente sunt atât de simple încât vor surprinde pe cei ce şi-au făcut din teza exterminaţionistă o dogmă, o credinţă, o idolatrie. Cel mai simplu motiv de a fi sceptici cu privire la teza exterminaţionistă este că, la sfârşitul războiului, jidanii erau pretutindeni printre noi, nu lipseau de nicăieri: nici dintre cei găsiţi în lagărele de concentrare, nici din populaţia civilă din oraşele sau localităţile mai mici sau mai mari, nici din ţările ocupate vremelnic de Germania, nici din Germania însăşi.

Această afirmaţie trebuie nuanţată. Să ne imaginăm că un observator din Europa de Vest, la curent cu situaţia jidanilor de dinainte de război, îşi propune să facă un studiu al acestei populaţii, către sfârşitul lui 1946, în etapa când Europa de Est era inaccesibilă.

Un astfel de observator-cercetător ar fi găsit comunităţile jidăneşti din Italia, Franţa, Belgia, sau Danemarca aproape intacte (această chestiune va fi abordată pe larg ceva mai departe). Pe de altă parte, observatorul sau cercetătorul nostru ar fi constatat lipsa unui număr important de jidani din Luxemburg, Olanda sau Cehoslovacia, ţară încă accesibilă occidentalilor în 1946. Situaţia jidanilor din Germania şi Austria era confuză. Majoritatea acestora emigraseră înainte de război, fără să putem spune cu precizie nici numărul lor, nici ţara de destinaţie.

In orice caz, mulţi dintre cei rămaşi, probabil majoritatea, nu mai locuiau la aceeaşi adresă. Numeroasele absenţe care s-ar fi constatat în Germania şi Austria ar fi fost compensate de către jidanii din lagărele de concentrare (aproximativ 250 00016) şi de cei emigraţi în SUA, Palestina sau alte ţări. Către sfârşitul lui 1946, elementele la dispoziţia unui astfel de observator ar fi constituit argumente foarte puternice contra zvonurilor exterminaţioniste, cărora li se făcuse o mare publicitate spre sfârşitul războiului şi pe durata procesului de la Nürnberg.

De-a lungul sfertului de secol ce s-a scurs după procesul de la Nürnberg17, sentimentul de îndoială cu privire la realitatea exterminării s-a întărit şi a devenit pentru mulţi cercetători o certitudine absolută că germanii nu au avut nici un program de exterminare a jidanilor ca jidani.

Curentul intelectual de revizuire a celor afirmate de învingători (cu privire la exterminarea jidanilor pe timpul războiului) imediat după război şi pe parcursul Procesului de la Nürnberg s-a întărit în toţi aceşti ani deşi, practic, foarte puţini au fost autorii care au scris în acest sens. Nu cunosc decât un singur autor serios18, francezul Paul Rassinier, mort în 1967. Acesta a publicat în 1949 prima parte a Minciunii lui Ulise, în care povesteşte viaţa sa de prizonier politic de stânga la Buchenwald şi Dora, din 1943 până în 1945.

Deşi primită cu destulă simpatie, cartea a indispus pe mulţi, care însă nu au îndrăznit să se manifeste în mod deschis. Anul următor, însă, în 1950, Rassinier a publicat şi partea a II-a a Minciunii lui Ulise, un studiu critic al literaturii concentraţionare în care pune la îndoială existența camerelor de gazare. „Este încă prea devreme pentru a pronunţa o concluzie definitivă cu privire la camerele de gazare“, considera Paul Rassinier în 1950. Minciuna lui Ulise a provocat o violentă campanie de presă contra lui Rassinier.

S-a ajuns la un proces în care autorul, prefaţatorul şi editorul au fost mai întâi achitaţi, apoi condamnaţi la amenzi, închisoare cu suspendare şi plata unor despăgubiri usturătoare. În ultimă instanţă, după un slalom judiciar de mai mulţi ani, Curtea Supremă franceză a achitat atât autorul, cât şi prefaţatorul (Albert Paraz, N.T.) şi editorul.

În 1955, cele două părţi ale Minciunii lui Ulise au fost republicate într-o a II-a ediţie, cu care ocazie au fost introduse fragmente din ce în ce mai critice cu privire la „camerele de gazare“. Ediţia cea mai curentă astăzi (1974-1975, N.T.) este cea de a V-a, din 1961, destul de greu de procurat şi ea. În acelaşi an (1961) Rassinier a mai publicat un mic volum complementar: Ulise trădat de ai săi (Ulysse trahi par les siens), volum care reuneşte trei eseuri, din care vedem cum, când şi de ce Rassinier a adoptat poziţii din ce în ce mai critice şi mai negative18 cu privire la camerele de gazare.

Ultimul capitol cuprinde textul unei conferinţe ţinută de Rassinier în mai multe oraşe din Germania şi Austria, la începutul lui 1962, cu puţin înaintea declanşării afacerii Eichmann. După câtva timp, tot în 1962, Rassinier a publicat Veritabilul Proces Eichmann, un studiu general despre pretinsele camere de gazare în context istoric şi politic.

La acea dată, în 1962, Rassinier ajunsese la o concluzie definitivă cu privire la aşa numita exterminare a jidanilor. După el, este vorba de o „minciună istorică, cea mai tragică şi mai macabră impostură a tuturor timpurilor19. Pentru a ajunge la această concluzie, Rassinier a adoptat două metode fundamentale: metoda materialistă şi studiul demografic.

Prin metoda materialistă înţelegem studiul dovezilor executării masive a jidanilor prin gazare sau alte mijloace, despre care se pretinde că ar fi fost folosite de germani de-a lungul războiului. Practic, metoda materialistă înseamnă examinarea şi analiza dovezilor, argumentelor şi mărturiilor prezentate în cadrul proceselor pentru crime de război şi contra „omenirii“.

Metoda materialistă mai înseamnă analiza acestor dovezi aşa cum au fost ele interpretate în cadrul literaturii exterminaţioniste, de un Hilberg sau Reitlinger de exemplu, sau aşa cum au fost adesea completate cu elemente de probă sau dovadă similare.

În Veritabilul Proces al lui Eichmann, Rassinier a făcut o primă tentativă de examinare a problemei demografice, pe care o va aprofunda doi ani mai târziu (în 1964) în Drama Jidanilor Europeni20. În 1965, Rassinier publică Operaţiunea Vicarul, o critică a piesei lui Rolh Hochhuth, Vicarul.

Precizăm că este necesară verificarea şi controlul manierei în care Rassinier utilizează şi interpretează sursele de care dispune. Unele dintre acestea pot fi identificate, altele sunt îndoielnice. Uneori Rassinier comite anumite erori, fără consecinţe cu privire la concluziile sale.

O astfel de eroare, de exemplu, este prezentarea lui Hanson Baldwin, de la New York Times, ca „expert în materie de populaţie jidovească“. Nu cred că New York Times a avut vreodată, printre cadrele sale, un expert în acest domeniu. O altă eroare de apreciere a lui Rassinier este ideea lui că majoritatea jidanilor americani sunt anti-sionişti, că susţin American Council for Judaism, organizaţie antisionistă care nu a avut niciodată o importanţă politică reală.

Rassinier rămâne, însă, un pionier curajos într-un domeniu necunoscut. Cu toate imperfecţiunile operei sale, orice om de bună credinţă care va citi vreuna dintre cărţile lui va deveni cel puţin sceptic cu privire la teza exterminaţionistă. Tradus destul de repede în germană, spaniolă şi italiană, Rassinier a trebuit să aştepte mulţi ani traducerea în engleză21.

După Rassinier, Josef Ginsburg (sub pseudonimul J. G. Burg) a publicat trei cărţi: Schuld und Schicksal (1962), Sündenböcke (1967), şi NS-Verbechen (1968). Cărţile lui Ginsburg nu sunt rezultatul unei cercetări personale aprofundate. Opiniile sale se bazează pe ceea ce a citit în ziare şi pe experienţa personală de deportat cu întreaga familie, pe timpul războiului, în teritoriile din Răsărit, ocupate deopotrivă de nemţi şi de români.

După război, Ginsburg şi întreaga sa familie au emigrat în Israel, unde a devenit anti-sionist, din care cauză s-a reîntors în Europa, stabilindu-se ca legător de cărţi la München. El consideră că numeroşi jidani au murit din cauza efectelor combinate ale politicii naziste generale şi a condiţiilor dificile din timpul războiului; totuşi, crede el, guvernul german nu a plănuit niciodată exterminarea jidanilor din Europa.

Cât despre cifra rituală de şase milioane, Ginsberg se exprimă cu un dispreţ total. El nu este sigur de existenţa „camerelor de gazare“, dar crede că foarte mulţi jidani au pierit din cauza epidemiilor, pogromurilor, a raidurilor aeriene şi a execuţiilor de partizani.

El dă o estimare maximă posibilă de aproximativ trei milioane de victime, prevenindu-ne. Însă. că cifra reală ar putea fi mult mai mică. Din cauza eforturilor şi a pasiunii sale pentru adevăr, om de talie măruntă şi ajuns la o vârstă înaintată, Ginsburg a fost violent bătut de un comando sionist, în cimitirul jidănesc din München, cu ocazia unei vizite la mormântul soţiei sale.

În 1969 a apărut, în SUA, The Myth of the Six Million, semnată Anonim. Putem vorbi favorabil despre această carte, care mi-a semnalat, pentru prima dată, existenţa lui Paul Rassinier. Ea conţine, însă, o serie de erori grave care arată că nu este suficient ca ideea generală a unei cărţi să fie justă pentru ca, în final, cartea rezultată să fie într-adevăr impecabilă.

Cei ce au utilizat anumite argumente din această carte, în cadrul unor controverse publice, au înţeles probabil că este în interesul lor şi al adevărului istoric să se informeze mai bine şi pe cât posibil la surse serioase, demne de crezare.

Etapa următoare a fost marcată de publicarea, în Germania, a cărţii lui Emil Aretz, Hexen-Einmal-Eins einer Lüge. Se pare, însă, că abia a doua ediţie a acestei cărţi (München, 1973) s-a bucurat de o difuzare cât de cât semnificativă.

Critica pe care Aretz o face exterminărilor nu trece mult de Rassinier, pe care, de altfel, se sprijină, furnizând, însă, şi unele elemente noi. Interesul major al acestei cărţi stă în pledoaria caldă şi curajoasă în favoarea poporului german. Absurda şi injusta continuare a proceselor tip Nürnberg în Germania, absenţa oricărei prescrieri a presupuselor crime (care putea fi aşteptată din partea unei societăţi normale, de oameni liberi, cu depline drepturi cetăţeneşti) a avut o consecinţă care încă nu a fost pusă suficient în lumină: participanţii la război şi martorii încă în viaţă ai evenimentelor s-au abţinut să facă vreo declaraţie, să scrie, să povestească, să ţină conferinţe cu privire la cele petrecute cu adevărat pe timpul războiului.

Cei mai mulţi au preferat să îşi prelungească anonimatul, să nu atragă atenţia asupra lor, să nu se manifeste în nici un fel. Câţiva oameni de mare curaj s-au găsit totuşi. Cel mai important dintre aceştia pare să fie Thies Christophersen, autorul broşurii Die Auschwitz Lüge.

Christophersen a fost la Auschwitz, între ianuarie şi decembrie 1944. Mărturia sa cuprinde o serie de amintiri de cel mai mare interes, exprimând convingerea că la Auschwitz nu a avut loc nici un fel de exterminare. A fost publicată abia în 1973, la aproape 30 de ani după război. Anul următor a fost tradusă în engleză. Christophersen a fost urmat de Wilhelm Stäglich, doctor în drept, magistrat în timpul războiului, mobilizat în final într-o unitate antiaeriană nu departe de Auschwitz, fapt care i-a permis vizitarea lagărului cu diverse ocazii22.

La sfârşitul lui 1973, Austin J. App, profesor de engleză, la pensie, în Maryland, a publicat o scurtă broşură The Six Million Swindle. Anul următor, 1974, Wolf Dieter Rothe a publicat un prim volum din studiul său Die Endlösung der Judenfrage.

Ceva mai târziu, tot în 1974, Richard Harwood publică, în Anglia, o broşură intitulată Did Six Million Really Die? Broşura lui Harwood este convingătoare, deşi are câteva puncte slabe – între altele cititorul este rugat să-l citească pe Rassinier, pentru a-şi face o idee definitivă. În numărul din noiembrie 1974 al influentei reviste britanice Books Bookmen, Colin Wilson a făcut o recenzie favorabilă acestei broşuri, declanşând o controversă care s-a prelungit mai multe luni în paginile publicaţiei respective.

La începutul lui 1975, Harry Elmer Barnes traduce şi publică într-o mică editură americană The Drama oh the European Jews, de Paul Rassinier.

NOTE

14 KENNEDY, Profiles in Courage, pp. 216-219 în ediţia din 1955; pp. 236-

239 în ediţia din 1964, Memorial Edition.

  1. Procesul banditesc al mareşalului Ion Antonescu şi al celorlalţi patrioţi români se înscrie perfect în această categorie. (N.T.).
  2. GRAYZEL, A History of the Jews, Jewish Publication Society of America, Filadelfia, 1947, p. 792.
  3. Ca, de altfel, şi de-a lungul celor aproape 40 de ani de după publicarea acestei cărţi. (N.T.).
  4. Autorul se înşeală. Rassinier nu a fost singurul. Putem adăuga elveţianul Gaston-Armand Amaudruz cu volumul său Ubu la Nürnberg şi francezul Maurice Bardèche cu două cărţi: Nuremberg sau Pământul Făgăduinţei şi Nuremberg sau falsificatorii de bani, ambele apărute în 1950. În plus, în toată etapa de după ultimul Război Mondial, G. A. Amaudruz a publicat la Lausanne revista bilunară Courrier du Continent, pentru care „tribunalul“ de la Nürnberg a fost a fost o instituţie inter-aliată de linşaj judiciar al poporului german, de manipulare şi dezinformare a întregii lumi, o insultă şi o ruşine pentru omenire. (N.T.).
  5. RASSINIER(1961), pp. 9, 175 ; (1962), p. 112.
  6. Din păcate, Drama jidanior europeni nu este disponibilă în română. Drama lor este, însă, reală, profund resimțită de unii ca nevoie ardentă de o dramă dramatică, motiv de jelanii, de cereri peste cereri… de „despăgubiri“, din partea unui popor sau altul. Drama, însă, nu pică totdeauna din cer, chiar de o cauţi cu lumânarea. În cazul de faţă, cu cât priveşti mai atent, cu atât e mai clar că dramă-i nu-i dramă. Dramă-i când îi dramă, dar şi mai dramă când îţi crapă buza după dramă! Ca-n povestea lui Păstorel, la impozitele socialiste după venit: „N-am venit că am venit, am venit că n-am venit!“, ceea ce, recunoaștem, este o dramă pentru percepţia ahtiată, prin definiţie, după venituri. Pentru cei la care ne-am putea gândi, lipsa dramei este exact o problemă de venituri. Conştientizarea de către omenire a dramaticei dedramatizări va avea consecinţe dramatice pentru veniturile unui anumit Stat, născut dintr-o dramă fictivă. Pentru omenire, însă, consecinţele nu pot fi decât fericite, ceea ce, după 70 de ani de tragică minciună, este chiar o veste bună. Nu va fi chiar prima dramă ce sfârşeşte-n în comedie. (N.T.).
  7. Între timp, cele mai multe dintre cărţile lui Rassinier au fost traduse în numeroase limbi. În limba română, deocamdată, a fost tradusă numai Minciuna lui Ulise, Editura Citeşte şi dă mai departe, filiala Internet a Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris. (N.T.).
  8. Nation Europa, vol. 23, oct. 1973, p. 50, aug. 1975, p. 39. Agresiunea contra lui Ginsburg este bine cunoscută, fiind menţionată de App, p. 20.
  9. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 39-45. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

2 comments

  1. Cercetatorului scrupulos asupra motivatiei procesului de la Nurnberg care sustine cifra de 6 milioane, Maurice Bardèche ii propune urmatoarea concluzie : nu cumva aliatii insista asupra 6 milioane de genocidati deoarece propriile lor crime de razboi nu pot fi obliterate decat cu crime uluitoare gen 6.milioane de genocidati ???

    pentru crimele DE RAZBOI GIGANTICE ALE ALIATILOR , adica de exemplu, pe langa alte maceluri inutile si forme genocidare de agresiune asupra invinsilor – vezi sutele de mii , spre un milion, de ostasi nemti prizonieri de razboi lasaati sa moara de foame si de sete pe Rin unde le zac oasele si azi, cu bombardrea a peste 10 orase germane (dupa ce razboiul fusese deja castigati de aliati si nu mai era nevoie de niciun bombardament !!!) caci aliatii au bombardat cu fosfor si napalm mai mult de zece orase cu POPULATIE CIVILA IN RETRAGERE GEN DREZDA , aruncand BOMBE DE NAPALM SI FOSFOR IN COVOR !!!!!!!!- ca in Drezda !!!!!!!!. pentru aceste crime , cine plateste ? Dar pentru Hirosima si Nagasaki – tot crime de razboi inutile – cine plateste ? Invingatorii ?

    Orica cercetare cinstita trebuie sa dea un raspuns cinstit in numele unei morale general valabile, adica si pentru cei invinsi nu doar pentru invingatori !
    De aceea, sustine Maurice Bardèche , in cartea lui despre procesul de la Nurnberg , este interzisa prin teroare discutarea cinstita a procesului de la Nurnberg . Pe noi ne intereseaza cercetarea stiintifica si nimic altceva .
    Iar aceasta cercetare continua in numele legilor naturii umane .
    Cartea lui Bardèche trebuie citita de orice cercetator revizionist care are dreptul la cercetare istorica . De aceea ea se afla la dispozitia cercetarii stiintifice pe internet in format PDF atat in franceaza cat si in engleaza !
    E foarte important sa se cunoasca si sa se compare crimele tuturor : SI ALE INVINGATORILOR SI ALE INVINSILOR !
    ALTFEL MANIPULAREA SI ARESTAREA MEMORIEI ISTORICE VA CONTINUA !
    CERCETAREA STIINTIFICA NU ESTE O CRIMA CONTRA UMANITATII !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *