Home / Articole Promovate / Înșelătoria Secolului XX (2)

Înșelătoria Secolului XX (2)

Incorect Politic
Iulie 26, 2019

Înșelătoria Secolului XX

Prefaţă la ediţia franceză din 2002

Munca mea de cercetare ştiinţifică a subiectului cunoscut sub numele de „Holocaust” jidovesc a început în 1972. Între timp s-au scurs încă douăzeci şi şase de ani de la publicarea acestei cărţi în Anglia, în 1976, sub titlul The Hoax of the Twentieth Century, „Înşelătoria secolului al XX-lea”, douăzeci şi cinci de ani de la apariţia celei de a doua ediţii britanice, revizuite, şi a primei ediţii americane, tradusă acum într-o versiune franceză, încorporând încă trei conferinţe, rostite în 1979, 1982 şi 1992.

Un sfert de secol după apariţia ei, constat cu plăcere că această carte prezintă un real interes pentru cititorii din diverse ţări. Totuşi, vechimea acestui text şi progresele substanţiale ale revizionismului istoric contemporan, mai ales în Franţa, impun un scurt comentariu cu privire la valoarea cărţii de faţă pentru cititorii de astăzi. Cum se face că după atâţia ani de la apariţia ei, această lucrare nu este încă perimată? Ce poate spune ea generaţiei actuale de tineri cititori şi cercetători ştiinţifici? Nu, cumva, se impune revizuirea ei, pentru a ţine cont de evoluţia cercetării ştiinţifice din ultimele decenii, în materie de istorie?
Din perspectiva la care s-a ajuns astăzi, această carte prezintă anumite lipsuri. Un anumit număr de oameni, între care eu însumi, ar putea să o scrie astăzi ceva mai bine decât a fost cazul în urmă cu câteva zeci de ani. Recunoscând aceste lipsuri, trebuie să arăt că munca mea de cercetare ştiinţifică s-a desfăşurat într-un cadru izolat. Am lucrat aproape singur, fără să beneficiez de vreun ajutor. Cu excepţia lui Wilhelm Stäglich, corespondenţii mei de dinaintea apariţiei cărţii de faţă nu au jucat un rol important în revizionismul istoric, situaţie care a rămas neschimbată. Textele de tendinţă istorică revizionistă erau foarte rare, fără să mai vorbim că unele dintre ele nu prezentau nivelul ştiinţific necesar. Desigur, în afară de Stäglich, exista Paul Rassinier şi Thies Christophersen. Pe atunci, scrierile lui Rassinier, vechi deţinut politic la Buchenwald, prezentau dublul interes de a constitui atât o sursă directă şi o experienţă personală, cât şi o expunere cu caracter istoric. Între timp, interesul lui Rassinier se limitează aproape exclusiv la calitatea lui de sursă directă. Thies Christophersen şi Wilhelm Stäglich, doi germani care au trăit la Auschwitz, contau, de asemenea, ca surse directe, deşi, între timp, Stäglich a publicat o monografie istorică a lagărului Auschwitz. Oricât am lua, însă, în consideraţie aceşti trei autori, încă nu putea fi vorba de un edificiu istoric complex şi profund, lucru pe care îl voi explica.

Stilul cărţii mele nu străluceşte printr-o eleganţă deosebită. Ca şi în cazul celor mai mulţi dintre autorii de formaţie tehnică, sub aspectul expunerii şi al expresiei, stilul meu pare să fie sec, fără artificii şi rafinamente artistice. Cu toate lipsurile lui, el a fost, însă, suficient pentru a duce la bun sfârşit cercetarea ştiinţifică întreprinsă. Afirmaţia că lucrarea de faţă este cea mai bună în genul ei nu este exagerată câtă vreme continuă să fie singura de acest gen. Dacă ar trebui să o compar cu lucrările celorlalţi autori revizionişti, aş spune că metoda mea de cercetare a fost mai curând orizontală, în vreme ce a lor mi se pare verticală.

Cercetătorii ştiinţifici de după mine au ales subiecte precise pe care le-au aprofundat, lucru pe care eu nu l-am făcut. Metoda lor de cercetare ştiinţifică pe verticală pare să se opună metodei mele, mai curând orizontală. În ceea ce mă priveşte, am încercat să tratez toate aspectele semnificative ale problematicii respective.

Chestiunea camerelor de gazare este una printre multe altele.

Am încercat să arăt atât ceea ce s-a petrecut efectiv, cât şi ceea ce nu s-a petrecut. Am subliniat importanţa sionismului şi a mişcărilor legate de acesta, am examinat politica Aliaţilor, supusă influenţelor jidoveşti incontestabile. Utilizarea anumitor surse, precum procesele de la Nürnberg, rapoartele Crucii Roşii, a documentelor Vaticanului şi a articolelor din presa vremii pare normală astăzi. Lucrul nu era la fel de evident acum câteva zeci de ani. Pentru a facilita înţelegerea primelor procese de crime de război din istoria omenirii, am recurs la precedentul foarte util al proceselor creştine de vrăjitorie, din Evul Mediu.

Subliniez un alt aspect al cărţii de faţă, unul care ar putea fi contestat, întrucât, la prima vedere, pare ridicol. Am considerat lagărele de concentrare ca instituţii specifice, existând în locuri specifice, evenimentele petrecute acolo derulându-se într-o crono-spaţialitate reală. Spaţio-temporalitatea efectivă şi reală a fenomenelor istorice nu poate fi ignorată, diluată sau spălăcită prin spovedanii sau mărturii aleatorii, sub jurământ sau fără de jurăminte. Dacă este obiectivă cu adevărat, realitatea rămâne obiectivă, cu sau fără jurăminte. Prin „spaţiu real“ înţeleg spaţiul în care evoluăm cu toţii, în care ceea ce se petrecea la Auschwitz avea loc în chiar momentul în care preşedintele Roosevelt participa la reuniunile sale, eu mergeam cu ghiozdanul la şcoală, iar soarele se învârtea pe bolta cerească.

Obiectivitatea realităţii nu se dovedeşte prin spovedanii şi jurăminte. Toate acestea sunt evidente. Dacă unora li se pare bizar că le prezint ca pe o perspectivă originală, îi rog să mă asculte până la capăt. Pe atunci, în anii ’70 ai secolului XX, literatura holocaustică îmi lăsa impresia că deşi evenimentele erau descrise ca reale, presupuse a fi existat ca atare, ele ar fi putut tot atât de bine să fie produsul imaginaţiei pure, pentru a nu spune că păreau să se fi petrecut de-a dreptul pe planeta Marte. De unde această impresie? Din faptul că respectivii povestitori se abţineau să-şi înscrie zisele într-un context mai larg. După cum o amintesc cititorilor, în capitolul V, nu trebuie uitat nici o clipă că „pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial eram cu toţii în război“. La război, se ştie, nu-i ca în timp de pace, după cum „iarna nu-i ca vara“, cum spun unii înţelepţi. Să luăm prezentarea pe care am făcut-o lagărului Auschwitz, principalul lagăr de „exterminare“, pe cât se zice. Am început prin a descrie Auschwitz-ul ca un lagăr care îndeplinea toate funcţiunile lagărelor germane tipice, care, însă, nu erau calificate drept „lagăre de exterminare“. Am încercat să arăt natura acestor funcţiuni, am prezentat o hartă care indica locurile unde se găseau aceste lagăre, am descris aspectele unice prezentate de Auschwitz şi motivele pentru care Aliaţii aveau tot interesul să afle ce se petrece acolo. Am publicat fotografiile crematoriilor lagărului Auschwitz şi cele ale crematoriilor altor lagăre. De asemenea, am publicat o hartă a regiunii Auschwitz şi un plan al părţii numite „Birkenau“, din cadrul complexului kibutznic Auschwitz. Acest plan şi diferitele hărţi arătau cititorului locurile exacte din Europa, Polonia şi Auschwitz unde se spunea că s-ar fi găsit faimoasele camere de gazare. Am luat, apoi, cazul specific al jidanilor din Ungaria, pe care l-am examinat nu numai din punctul de vedere al celor ce se spuneau despre lagărele germane, ci şi din perspectiva celor ce se petreceau în ţara lui Horthy. Cazul jidanilor maghiari se prezenta ca o problemă atât din perspectiva celor petrecute în Ungaria, cât şi din punctul de vedere al celor întâmplate la Auschwitz. Am ales o perspectivă specială în examinarea evenimentelor petrecute la Auschwitz, anume punctul de vedere al Aliaţilor, care, pe atunci, erau foarte interesaţi de zona industrială Auschwitz, ţintă care trebuia bombardată şi care trebuia, mai ales şi mai întâi, fotografiată!

Aviaţia americană fotografiase lagărul Auschwitz, după cum fotografiase fiecare metru pătrat al Europei în general şi al Germaniei în special. Unele dintre aceste fotografii au fost publicate la trei ani după apariţia cărţii mele, confirmând concluziile acesteia. Acum însă, nu vreau să insist asupra acestui aspect. Ceea ce mă interesează este metoda. Cu tot scepticismul unora, ea era pe atunci singura capabilă să replaseze lagărul Auschwitz în contextul său istoric. Desigur, o parte din ceea ce am spus, pe această temă, fusese deja expus în lucrări mai vechi, care încercaseră să explice cum ieşise la suprafaţă secretul „exterminărilor“. Era vorba de bucăţi sau „cioburi“ care trebuiau recuperate din diversele povestiri, expuneri sau mărturii, considerate de mine surse care trebuie exploatate. Pare evidentă necesitatea utilizării unei hărţi a regiunii Auschwitz, a unui plan al lagărului Birkenau. Harta şi planul respectiv le-am stabilit pe baza mai multor surse, fără să mă servesc de lucrările clasice asupra „Holocaustului“, cele ale lui Hilberg sau Reitlinger. M-am servit de o carte germană consacrată procesului gardienilor de la Auschwitz, care a avut loc la Frankfurt, între 1963 şi 1965. Hilberg, Reitlinger şi alţi autori din aceeaşi şcoală fuseseră foarte zgârciţi în materie de hărţi şi de fotografii. Simplificând, aş spune că aceştia vindeau fie cărţi formate exclusiv din fotografii sau imagini, fie cărţi numai în proză, care nu se sprijineau pe vreo imagine. Nici una dintre aceste cărţi, nici unul dintre autori nu însoţea textul de revelaţia fotografiei, nu o lumina pe aceasta cu necesarele explicaţii, la obiect, ale textului.

Sunt îndreptăţit să cred că analizele mele au provocat unele anchete pe subiecte precise, chiar dacă acest lucru nu este încă recunoscut. Scepticismul meu privind realitatea unui misterios „industriaş german“ care, după Congresul jidovesc mondial, ar fi furnizat, în 1942, unele informaţii de la Cartierul general al lui Hitler, unde s-ar fi discutat despre exterminarea jidanilor, a suscitat anchete discrete privind identitatea acestuia. Walter Laqueur şi Richard Breitman, în Breaking the Silence (1986), au propus numele lui Eduard Schulte, fără să convingă, însă, pe nimeni. De asemenea, întrucât punctasem inerţia Aliaţilor cu privire la Auschwitz, Laqueur (în The Terrible Secret, 1980) şi Martin Gilbert (în Auschwitz and the Allies, 1981) au încercat în zadar să o explice.

Cartea de faţă a pus pentru prima oară problema necesarei existenţe a fotografiilor de recunoaştere aeriană din 1944 şi a eventualei utilităţi a acestora pentru subiectul nostru6. Ea trebuie să fi provocat publicarea fotografiilor C.I.A. din 1979. Se înţelege, însă, că acest lucru nu va fi recunoscut cu uşurinţă. Am analizat aspectele specifice ale pretinsului proces de exterminare de la Auschwitz, arătând că orice fapt banal, transportul, selecţia, duşurile şi îmbăierea, tunsul părului, insecticidul Zyklon B, crematoriile etc., necesită o dublă explicaţie, fiecărui lucru real şi relativ normal dându-i-se o interpretare sui generis. Astăzi, acest lucru aproape că nu mai trebuie semnalat, deşi el nu şi-a pierdut întru nimic valoarea lui, confirmată de cercetarea ştiinţifică ulterioară.

Punctul forte al acestei cărţi este că părţile ei istorice se acordă perfect între ele, fără să lase loc vreunui mister în zonele importante sau fundamentale. Acest lucru trebuie înţeles din perspectiva târguielilor şi tergiversărilor istoricilor oficiali, care nu ne prezintă decât mistere peste mistere, precum „cine, când şi cum a dat ordinul de exterminare?“

Dacă un astfel de ordin a fost dat cu adevărat sau nu? De ce Aliaţii nu şi-au dat seama de ceea ce, chipurile, se petrecea la Auschwitz? De ce Papa Pius al XII-lea nu a condamnat exterminarea jidanilor, nici măcar după ce nemţii au fost izgoniţi din Roma? De ce presa aliată nu a acordat o mai mare importanţă informaţiilor despre extermina-rea jidanilor, vorbind despre asta numai din vârful buzelor, în paginile interioare ale marilor ziare? Analiza „orizontală“ a acestei cărţi rămâne, deocamdată, singura în cadrul producţiei istorice revizioniste, structura ei istoriografică fiind, încă, pe deplin valabilă, lucru dovedit de studiile de specialitate ulterioare, pentru care cercetătorii nu au mai avut a se preocupa de replasarea lor într-un context mai larg, limitându-se la a recomanda cititorilor lectura cărţii de faţă. Fără să fie perfectă, cartea mea a permis aceasta. Lucrul este dovedit de faptul că istoricii revizionişti care vorbesc despre limitele acestei cărţi nu se grăbesc să scrie una mai bună, de o amploare comparabilă, fără să mai vorbim de faptul că nici măcar nu se profilează vreo candidatură în acest sens. Un exemplu ar putea fi discuţia pe marginea invizibilelor camere de gazare de la Auschwitz. Cartea de faţă este prea veche pentru cei care vor să cunoască ultimele noutăţi pe tema aceasta, lectura ei nefiind absolut necesară. Există scrieri mai recente şi mai precise, mai ales cele ale profesorului Robert Faurisson. Nu ne putem, însă, aventura într-o controversă pe această temă, fără a avea o idee precisă despre contextul istoric general pe care îl furnizează această carte.

În consecinţă, nu îmi imaginez existenţa unui revizionism al Holocaustului fără o carte precum cea de faţă, deşi recunosc că nu este nevoie să o cităm la tot pasul. Deocamdată, în genul ei, această carte continuă să fie unică. Nu ar strica una mai bună. Lucrul acesta ar pune, însă, două probleme. Mai întâi, dacă o astfel de carte ar ţine cont de tot ceea ce se ştie în momentul de faţă, ea ar depăşi cu mult întinderea rezonabilă a unui singur volum, motive pentru care nu intenţionez o aducere la zi a cărţii de faţă. Ideea acestei actualizări ar duce, obligatoriu, la scrierea unei alte cărţi. Pe de altă parte, tendinţa conservării conţinutului şi a structurii ei de origine ar putea compromite însăşi ideea aducerii ei la zi. Cel mai bun instrument pentru a ţine cititorii la curent cu ultimele cercetări istorice revizioniste este o culegere de texte de diverşi autori, nu o carte redactată de o singură persoană7.

În al doilea rând, se pune problema paradoxală că slăbiciunea unei cărţi poate explica în bună măsură forţa ei. Din punctul nostru de vedere de astăzi, putem spune că prezenta lucrare prezintă unele stângăcii în diverse puncte. Lucrul se explică prin aceea că nu mi-am scris cartea în calitate de expert. Am scris-o ca pe orice operă de cercetare ştiinţifică, eu însumi fiind pe cale de a înţelege, după cum ar face orice cititor doritor să se informeze. Ca atare, această carte stabileşte un fel de egalitate colegială între autor şi cititor, o relaţie comună sau un fel de înţelegere mutuală care s-ar pierde într-o carte redactată de pe poziţiile expertului care se adresează neofitului. Aceasta explică efectul călduros, complicitatea şi intimitatea exercitată de această carte, care rămâne contemporană cu ea însăşi, continuând să „aibă dreptate“.

În consecinţă, nu este cazul să i se facă nici un fel de toaletă sau revizuire importantă. Faptul că această carte este încă extrem de actuală se datorează, mai ales, deformărilor şi falselor reprezentări impuse de mijloacele de (dez)informare, de şcoală şi de universitate.

Rezultatul brigandajului pseudo-ştiinţific este că milioane de oameni sunt atât de puţin informaţi încât un punct de vedere de acum câteva decenii are pentru ei valoarea unei revelaţii. Consider că această carte s-a bucurat de tot succesul care putea fi sperat în împrejurările actuale. Nu mai puţin, însă, succesul ei este acela al revizionismului holocaustic general, care nu poate fi atribuit unei persoane. Practic, succesul ei este un fenomen care nu putea să nu intervină, la dezvoltarea căruia nu am făcut decât să iau parte. Am abordat acest subiect în conferinţa reprodusă în Suplimentul A. Pentru a fi, însă, mai clar, trebuie să insist asupra faptului că jidanii au jucat un rol important din acest punct de vedere, astfel că o parte din merit revine acestora. Ei sunt cei care, în 1977, au revelat lumii întregi existenţa acestei cărţi necunoscute la data respectivă. Cine şi-ar fi putut imagina o publicitate atât de masivă pentru o carte scrisă de un autor necunoscut, publicată de un editor neînsemnat, abia disponibilă în Statele Unite? Utilizând puterea şi influenţa de care dispun în presă şi în alte mijloace de (dez)informare, jidanii au încercat şi încearcă să facă din „Holocaust“ subiectul prioritar, dacă nu unic, pentru întreaga omenire. „Holocaustul“ ni se serveşte la micul dejun, la prânz şi la cină, în zori de zi sau miez de noapte, în variante pentru preşcolari, pensionari şi celelalte categorii de oameni ai muncii şi ai naţionalităţilor conlocuitoare, cum se spunea pe vremea regretatului „odios“, pe când românii se temeau că până şi fierul de călcat sau aspiratorul le-ar putea ţine o predică holocaustică despre retribuţia după nevoia proletară cea mare, a clasei foarte muncitoare. Cititorii mai tineri şi-ar putea imagina că „holocaustomania“ contemporană este elementul principal al vieţii noastre publice nu de la împuşcarea bietului „odios“, nici de la Al Doilea Război Mondial, ci de la… ‚’48 sau… ’84, dacă nu chiar de la Adam şi Eva, cum pretinde Tanti Biserica. De fapt, în ceea ce-o priveşte pe Tanti America cel puţin, la ea acasă, holocaustomania a început în 1978, când postul de tembeliziune publică NBC a difuzat foiletonul dramatic intitulat Holocaust. Nu s-au găsit decât grupuri de jidani (declaraţi oficial ca atare sau, oricum, foarte cameleo-vizibili) spre a menţine în Universitatea Northwestern (Illinois) interesul studenţesc pentru munca mea pe tema holocaustică, gen de dependenţă mutuală care nu se produce şi nu se menţine decât atunci când se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple.

Pe vremea când am scris această carte exista, probabil, o duzină sau nici măcar atâta de cercetători ştiinţifici serioşi, pe care îi cunoşteam sau nu, dedicaţi trup şi suflet revizionismului ştiinţific al „Holocaustului“. Între timp, aceşti cercetători ştiinţifici au devenit atât de numeroşi încât nu m-aş încumeta să întocmesc nici măcar o listă aproximativă. Cât despre cititorii literaturii revizioniste pe marginea „Holocaustului“, aceştia se numără cu milioanele în diversele limbi ale lumii. După cum se ştie, succesele revizionismului istoric au fost încununate cu numeroase omagii. Printre acestea, unul dintre cele mai spectaculare este Memorialul Holocaustic de la Washington. În februarie 1992, apelul american pentru fonduri holocaustice, semnat de Miles Lerman, „preşedintele Campaniei naţionale“, cita „revizioniştii“ printre cei contra cărora Muzeul avea să îşi îndrepte artileria lui grea, de hârtie creponată. Se ştie că muzeul în chestie şi-a deschis porţile în aprilie 1993, cu o solemnitate demnă de cauze mai bune, scopul lui fiind „respingerea tentativelor revizioniste de a reduce dimensiunea Holocaustului“8. Ca şi cum aceasta nu era de ajuns, cea de a 104-a sesiune a Congresului american a votat, fără opoziţie, o rezoluţie centrată exclusiv pe două probleme. Se „deplânge“ revizionismul şi se „aprobă opera vitală întreprinsă de muzeu“9. Ironia destinului istoric face că stupidul muzeu şi altele asemenea sunt  monumente care omagiază mai curând revizionismul istoric al minciunii holocaustice10.

Muzeul în chestiune nu a fost ultimul monument de acest gen. În 1996, senatorii jidani Barbara Boxer şi Arlen Specter au înmânat un cec de un milion de dolari realizatorului jidan Steven Spielberg, subvenţie din partea Statului, pentru „Fundaţia de istorie vizuală a supravieţuitorilor Şoah-ului“. Proiectul constă în înregistrarea pe bandă video a poveştilor „supravieţuitorilor“ „Şoah-ului“, acesta fiind cuvântul ebraic utilizat în locul celui, demonetizat între timp, şi impropriu de „Holocaust“. Specter a explicat că milionul de dolari va servi pentru a face faţă succeselor considerabile ale cercetării ştiinţifice a istoricilor revizionişti11.

Un alt exemplu este proiectul memorialului holocaustic de la Berlin. Campania publicitară lansată în iulie 2001, destinată a colecta fonduri, a evocat şi ea pericolul revizionismului istoric12.

Printre istoricii revizionişti, cazurile de apostazie sau renegare au fost foarte rare. Cele mai cunoscute sunt ale personalităţilor publice care, fără să fie cu adevărat cercetători ştiinţifici revizionişti, au făcut în mod public unele observaţii favorabile acestora. Exemplul cel mai cunoscut datează din 1996 şi l-a avut ca protagonist pe un preot catolic, abatele Pierre. În ciuda rapidităţii cu care acesta a revenit asupra cuvintelor favorabile exprimate în favoarea revizioniştilor, vechii lui stăpâni nu i-au iertat niciodată erezia holocausto-idolatrică13.

Acest episod din foiletonul judiciaro-sionist, pe alocuri sângeros (Garaudy-La Vieille Taupe-Librăria Românească Antitotalitară din Paris), arată terorismul intelectual şi dificultăţile poliţieneşti cu care sunt confruntaţi istoricii şi cercetătorii ştiinţifici revizionişti.

O probă decisivă a succesului istoricilor revizionişti este faptul că, în ultimii ani, mai multe ţări europene au adoptat legi care penalizează ideile revizioniste despre „Holocaust“. Până ce mişcarea de idei revizionistă a înregistrat succesele din anii ’70 ai secolului trecut, genul acesta de scrieri circula liber în Europa. Ca urmare a legilor scelerate, de tipul Fabius-Gaysot din Franţa, a Ordonanţei 31/2002 din România şi a altora de acelaşi tip, europenii de astăzi nu pot lua contact cu mişcarea de idei revizionistă decât prin cărţile tipărite în ediţii private, minuscule, hors commerce, respectiv prin versiunile disponibile pe internet, stocate pe vreun computer aflat la capătul pământului. Motivul fiind clar, a fost sesizat până şi de cei mai candizi dintre ultimii „şloimi ai patriei“, grupa mică, de la ultimele grădiniţe multilateral dezvoltate ale epocii ceauşiste. După exemplul democraţiilor decadente occidentale, regimurile politice din fostele colonii şi gubernii sovietice, din Europa de Est, vor să împiedice, cu orice preţ, contactul cititorilor cu ideile novatoare, cu Adevărul. Se încearcă blocarea unui curent de idei prin teroare poliţienească neo-stalinistă. Istoria, însă, nu poate fi oprită în loc. Cine seamănă vânt culege furtună.

Plătit cu marginalizarea lor socială, cu libertatea şi chiar cu viaţa, succesul cercetării ştiinţifice a istoricilor revizionişti este incontestabil. După minciuna şi impostura sovieto-comunistă, monstruoasa minciună holocaustică este în comă agonizantă. Deşi în agonie, balaurul holocaustic dispune încă de o forţă considerabilă. Cât va dura aceasta? Iată o întrebare la care vom căpăta răspuns în anii ce vin.

MULŢUMIRI

Textul acestei lucrări ţine cont de preţioasele sugestii şi critici formulate de un anumit număr de persoane. Bineînţeles, îmi asum, însă, singur şi în totalitate răspunderea pentru eventualele erori de fapte şi de interpretare. De asemenea, doresc să fac faţă singur eventualelor probleme decurgând din reacţiile pe care această carte le-ar putea suscita, motiv pentru care mă abţin să-i numesc – cum s-ar cuveni într-o lume normală – pe cei care m-au ajutat.

În ceea ce priveşte instituţiile, mulţumesc Arhivelor Naţionale ale Statelor Unite, U. S. Army Audio-Visual Agency, Forreign Affairs Document and Reference Center al Departamentului de Stat american (Washington), Muzeului de Stat din Auschwitz

(Panstwowe Museum d’Oswiecim, Polonia), Bibliotecii Universităţii din Chicago şi Center for Research Libraries din Chicago.

Doresc să mulţumesc mai ales membrilor personalului Imperial War Museum din Londra, Biroului naţional al Crucii Roşii olandeze din La Haye şi Bibliotecii Northwestern

University, în special serviciului de împrumuturi interuniversitare din Evanston. Aceste persoane şi instituţii m-au ajutat în munca mea, deşi nu erau obligate să o facă, fără să cunoască, bineînţeles, natura exactă a muncii mele de cercetare ştiinţifică.

Arthur Robert BUTZ

NOTE

  1. Fără a o dovedi, unii afirmă că Jakob Javits, căpitan american ajuns senator, ar fi utilizat aceste fotografii în 1944, cerând bombardarea lagărului Auschwitz. (Cf. Scrisorile publicate de săptămânalul jidănesc new-yorkez Forward, 23 febr. 2001, p. 10, şi 6 apr. 2001, p. 16). Dacă afirmaţia este adevărată, fotografiile respective au fost uitate, până ce eu însumi am postulat existenţa lor. Înclin să cred că afirmaţiile din Forward nu sunt veridice.
  2. Ernst Gauss (ed.), Disseting the Holocaust : The Growing of „Truth“ and „Memory“, Theses and Dissertation Press [PO Box 64], Capshaw [Alabama, 35742, USA], 2000. Este vorba de o versiune îmbogăţită a unui text publicat iniţial sub titlul Grundlagen für Zeitgeschichte: Ein Handbuch über strittige Fragen des 20 Jahrhunderts, Grabert, Tübingen, 1994, carte confiscată şi distrusă de către autorităţile care deţin puterea în actuala Germanie.
  3. Chicago Tribune, 23 aprilie 1993, secţiunea 1, p. 18.
  4. Rezoluţia 193 a Senatului american, votată la 9 noiembrie 1995 şi Rezoluţia 316 a Camerei Reprezentanţilor, votată la 16 aprilie 1996.
  5. Unul dintre cele mai revelatorii detalii este că muzeul, care a înghiţit milioane de dolari şi a făcut o monstruoasă publicitate, nu a reuşit să dea o descriere, măcar, a faimoasei camere de gazare. Robert Faurisson a comentat faptul, relatând picanta sa întâlnire cu Michael Berenbaum, directorul muzeului. Cf. Pas de chambre à gaz nazie à l’Holocaust Memorial Museum de Washington! („Muzeul Memorial din Washington nu dispune de o cameră de gazare nazistă“, 30 aug. 1994), în Robert Faurisson, Écrits révisionnistes (1974-1998), Vichy, 1999, vol. IV (1993-1998), pp. 1606-1607.
  6. Boston Globe, 24 iulie 1996, p. A6. Spielberg a intrat în „Şoah-business“ (formulă pe tiparul expresiei americane „There is no business like show business“) prin filmul Lista lui Schindler, care nici el nu ne-a arătat o cameră de gazare. Judecând după scenele filmului şi după alte filme ale cineastului, nu aş atribui acest eşec eventualei delicateţi sufleteşti a lui Spielberg. Ca om de spectacol, el a înţeles că descrierea unei gazări cu Ziklon B, conform născocirii mincinoase şi posibilităţilor fizice, ar fi prea de oaie, chiar şi pentru el. Episodul muncitoarei jidoavce, executate pentru că şi-a depăşit norma de muncă, face parte dintre măgăriile standard în astfel de spectacole. O scenă de gazare prezenta riscul de a arăta spectatorilor enormele dificultăţi tehnice ale unei astfel de execuţii, practicată până de curând în multe dintre penitenciarele americane. Oare de ce a renunţat Justiţia americană la execuţiile prin gazare?
  7. New York Times, 18 iulie 2001, p. A6.
  8. New York Times, 1 mai 1996, p. A6; Boston Globe, 23 iulie 1996, p. A5.
  9. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 23-33.

(Continuare în episodul următor)

3 comments

  1. O poveste de Fratii Grimm — ce e inexplicabil neinclusa in colectia completa de povesti.

    The Jew Among Thorns

    https://en.wikipedia.org/wiki/The_Jew_Among_Thorns

  2. Stiam de The Jews and their Lies de Martin Luther

    Dar mai putini stiu despre Vom Schem Hamphoras

    a book written by German Reformation leader Martin Luther in 1543, in which he equated Jews with the Devil and described them in vile language.

    https://en.wikipedia.org/wiki/Vom_Schem_Hamphoras

    Luther argued that the Jews were no longer the chosen people but “the devil’s people”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *