Home / Articole Promovate / Înșelătoria Secolului XX (36)

Înșelătoria Secolului XX (36)

Incorect Politic
Februarie 10, 2019

Înșelătoria Secolului XX

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (36)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29,30,31,32,3334 și 35

VII. 4. Ce s-a întâmplat cu jidanii?

 

Să vedem ce s-a putut întâmpla acestor oameni. Dispunem de mult mai puţine date decât ar fi de dorit. Există, însă, destule elemente pentru reconstituirea aproximativă a ceea ce s-a petrecut efectiv. Din acest punct de vedere, trebuie să examinăm mai multe posibilităţi. Iată pe acelea care ni se par rezonabile:

1. În cursul retragerii lor, germanii vor fi lichidat mulţi jidani, întrucât aceştia puteau fi consideraţi mână de lucru utilizabilă contra lor. Trebuie să considerăm aceasta ca o posibilitate rezonabilă, întrucât am văzut că germanii consideraseră foarte serios acest aspect al chestiunii, sfârşind prin a face foarte dificilă emigrarea jidanilor în afara Europei. Totuşi, două fapte opun o puternică rezistenţă contra acestei posibilităţi. Mai întâi, jidanii apţi de muncă şi de vârstă militară fuseseră deja selecţionaţi şi folosiţi în diverse feluri, de către germani.

În al doilea rând şi probabil punctul cel mai important şi mai simplu, dacă germanii ar fi exterminat jidovi cu adevărat, Aliaţii i-ar fi acuzat în consecinţă, adică ar fi dispus de elemente reale şi palpabile pentru o astfel de acuzaţie, fără să recurgă la născocirea incredibilă a „camerelor de gazare“.

Deşi dovezile arată că autorităţile germane în retragere nu au efectuat lichidări de jidani la scară mare, bunul simţ şi cunoaşterea împrejurărilor ne fac să presupunem că numeroase masacre de jidani au fost comise de către indivizi şi grupuri mici, acţionând din propria lor iniţiativă. Trupele germane, maghiare sau române, ca şi anumiţi civili din Europa de Est, ale căror sentimente anti-jidăneşti erau amplificate de cursul dezastruos al războiului, s-au putut lega de jidani, în momentul retragerii germane. Se ştie însă că, la începutul războiului, când europenii din Est au încercat să lanseze pogromuri, autorităţile germane i-au împiedicat şi chiar reprimat26. Totuşi, în condiţiile unei retrageri haotice, nemţii îşi băteau probabil prea puţin capul cu masacrele anti-jidăneşti.

2. Ruşii au putut lichida şi ei destul de mulţi. Reţinem această ipoteză întrucât Rusia este o veritabilă enigmă, modul său de a reacţiona, faţă de populaţii, pare adesea foarte arbitrar. Nu există, însă, nici o indicaţie de lichidare din partea ruşilor, dar este bine să avem în vedere şi această posibilitate.

3. Mulţi jidani au murit din cauza condiţiilor de viaţă din lagăre şi ghetouri. Aceasta este una din posibilităţile cele mai serioase. Am văzut cât de instabile pot fi condiţiile sanitare din lagăre, situaţia putându-se degrada rapid, ca efect al haosului şi al penuriei. Că a fost din cauza nemţilor sau, dimpotrivă, din cauza jidanilor, după cum pretindeau nemţii, condiţiile de viaţă din ghetouri favorizau izbucnirea epidemiilor inclusiv la începutul războiului, când germanii stăpâneau destul de bine situaţia sanitară de ansamblu.

Este, deci, foarte posibil că mulţi jidani au pierit în ghetouri din cauza condiţiilor haotice din timpul retragerii germane. În plus, Korzen crede că mulţi jidani, dintre cei exilaţi în 1940 în Rusia, au murit în lagărele ruseşti unde fuseseră expediaţi. De aceea, este posibil ca numeroşi jidani din ghetouri să fi pierit din cauza felului cum sovieticii au administrat ghetourile, după ce acestea au intrat pe mâna lor.

4. Mulţi jidani au fost dispersaţi în lungul şi largul Uniunii Sovietice, integrându-se în viaţa acesteia. Aceasta este ipoteza cea mai probabilă, întrucât se ştie că Uniunea Sovietică a încurajat asimilarea jidanilor în timpul războiului şi imediat după acesta. Am văzut că aceasta a fost politica urmată cu privire la deportaţii jidani din 1940.

Un alt exemplu este ceea ce s-a întâmplat în Ucraina Subcarpatică cehoslovacă de dinaintea războiului, anexată de Uniunea Sovietică după acesta. Zece mii de jidani, foşti rezidenţi ai Ucrainei Carpatice, posedau, în primăvara lui 1946, statutul de refugiaţi în Cehoslovacia. Rusia a insistat ca aceşti jidani să fie repatriaţi în Uniunea Sovietică. Deşi acest demers era contrar acordurilor în vigoare cu privire la refugiaţi, presiunea sovietică asupra lui Beneş a fost suficient de puternică pentru a-l obliga pe acesta să cedeze27.

Semnalăm existenţa „Provinciei autonome“ jidăneşti numită Birobidjan, în sânul Uniunii Sovietice, situată la Extremul Orient, pe fluviul Amur, la graniţa cu China. Birobidjanul fusese creat de sovietici în 1928, ca stat jidănesc. Imediat după război exista la New York „Fondul Einstein Ambijan“, acronimul lui American Birobidzhan Committee [Comitet american pentru Birobidjan], al cărui scop era „colonizarea Birobidjanului cu refugiaţi“.

După Al Doilea Război Mondial, au existat şi alte asociaţii la New York, pentru ajutarea jidanilor reinstalaţi în Birobidjan. De asemenea, tot la New York existau organizaţii jidoveşti precum Joint Distribution Committee, care i-au ajutat pe jidanii din alte părţi ale Uniunii Sovietice, sau Committee for Aid to Minsk and Neighboring Towns [Comitetul de asistenţă a Minskului şi a oraşelor vecine]. Existau încă programele UNRA, United Nations Relief and Rehabilitation Administration [Administratia Naţiunilor Unite pentru ajutor şi reconstrucţie], în Bielorusia şi Ucraina, despre care vom vorbi ceva mai încolo.

Aceste eforturi pentru a-i ajuta pe refugiaţii jidani din Uniunea Sovietică beneficiară de susţinerea publică a unor jidani eminenţi precum Albert Einstein, care şi-a exprimat recunoştinţa faţă de guvernul sovietic pentru ajutorul dat de acesta „sutelor de mii de jidani“, cărora li s-a dat un cămin în U.R.S.S.28.

Deşi a încurajat integrarea jidanilor, Uniunea Sovietică a semnat un acord cu guvernul comunist al Poloniei, pentru repatrierea celor care fuseseră cetăţeni polonezi la data de 17 septembrie 1939. Încheiat în iulie 1945, acordul includea în mod explicit jidanii care locuiseră pe teritoriul anexat de URSS şi pe cei deportaţi în Uniunea Sovietică în 1940, fiind prevăzut că aceştia puteau alege între cetăţenia sovietică şi cea poloneză.

Data limită pentru această alegere fu fixată la 30 iunie 1946. După cum am arătat în capitolul I, Reitlinger admite că populaţia jidovească a Uniunii Sovietice de după război putea foarte bine să o depăşească pe cea anterioară războiului, datorită adăugiri jidanilor polonezi, balţi şi a altora. El consideră ca „foarte prudentă“ estimarea făcută de Jewish Observer, după care 500.000 de jidani polonezi optaseră pentru Uniunea Sovietică, ba chiar acceptă, pe această temă, existenţa unor incertitudini enorme şi insurmontabile. De aceea, deşi ruşii s-au arătat dispuşi să accepte plecarea jidanilor polonezi înainte de 30 iunie 1946, ei au încurajat în acelaşi timp integrarea lor în Uniunea Sovietică.

Printre aceştia, ar putea fi vorba de un mare număr de jidani instalaţi în Est de către germani. Totuşi, din acest punct de vedere, încercarea de a ajunge la o concluzie pseudo-statistică şi demografică, pe baza datelor furnizate de ruşi sau de către organizaţiile jidoveşti, este inutilă29.

5.Mulţi jidani rupţi de căminele lor s-au putut întoarce, dacă nu chiar în acestea, în orice caz în ţara lor de origine. Am văzut că ruşii erau dispuşi a-i lăsa pe jidanii polonezi să părăsească Uniunea Sovietică. Presupunem că aceeaşi politică a fost urmată şi faţă de jidanii de alte naţionalităţi. De asemenea, este posibil, dar nu probabil, ca Uniunea Sovietică să fi asimilat toţi jidanii care fuseseră deportaţi de către nemţi din Germania, Olanda şi alte ţări.

La prima vedere, conduita logică de după război, a oricărui jidan deportat, ar fi trebuit să fie reîntoarcerea în ţara rezidenţei sale anterioare. Totuşi, din diverse motive, lucrurile au stat altfel. Mai întâi şi probabil în majoritatea cazurilor, nu mai aveau către ce să revină. Motivul a fost „Acţiunea Reinhardt“, prin intermediul căreia jidanii deportaţi în Est au fost despuiaţi de aproape toate bunurile lor: mobile, vite, fonduri de comerţ, bijuterii, haine pe care nu le puteau lua cu ei, banii lichizi pe care îi posedau, cu excepţia a aproximativ 25 de dolari. Toate acestea erau confiscate în cursul procedurilor de transfer, deşi unii se pare că au dus cu ei, în deportare, o parte dintre bunurile lor comerciale. Lagărele de la Maidanek şi Auschwitz au fost principalele puncte de regrupare şi negociere a unei mari părţi din aceste bunuri, indiferent de locul unde fuseseră confiscate30.

Nemaiavând familie, nici bunuri materiale în ţările de origine, numeroşi jidani nu aveau nici un motiv să se reîntoarcă acolo. Programul german fusese o veritabilă dezrădăcinare. Un alt aspect al situaţiei, la sfârşitul lui 1945 şi în 1946, a fost că s-a vorbit mult de masacrele jidanilor care s-ar fi multiplicat, după cum se spunea, în Polonia şi în alte ţări din Europa de Est. Dacă acestea erau adevărate, atunci masacrele în chestiune erau pentru jidani o incitaţie de a nu se mai întoarce acolo de unde plecaseră. Dacă aceste poveşti erau propagandă sionistă, cu foarte puţin sau nici un suport real, putem trage concluzia că sioniştii erau angajaţi într-o vastă operaţiune pentru a-i face să plece pe jidanii din Europa Orientală. Astfel, adevărate sau false, poveştile despre pogromuri sugerează că un număr de jidani au părăsit Europa Orientală.

Cu ocazia conferinţei de la Yalta (februarie 1945), Churchill, Roosevelt şi Stalin s-au pus de acord că „refugiaţilor jidani le va fi imposibil să se întoarcă în Polonia şi să ducă acolo o viaţă normală“31. Deşi mulţi dintre jidani s-au întors cu siguranţă în ţările respective, anumite realităţi dificile şi o puternică propagandă le-au indus convingerea să nu se întoarcă de unde plecaseră. Dacă aceasta este adevărat şi dacă, de asemenea, este adevărat că un număr important de jidani polonezi au părăsit Uniunea Sovietică, atunci mulţi dintre ei şi-au continuat drumul mai departe, după un scurt popas în Polonia. Aceasta s-a şi petrecut efectiv. Conducătorii politici sionişti prevăzuseră pentru ei cu totul alte destinaţii.

6. În ultimă instanţă, numeroşi jidani nu s-au reinstalat nici în Uniunea Sovietică, nici în ţara lor de origine, ci în cu totul altă parte, mai ales în Statele Unite şi în Palestina. Deşi acest lucru este foarte adevărat, există o incertitudine cu privire la cifre, mai ales în cazul jidanilor care au emigrat în Statele Unite. Până în noiembrie 1943, Serviciul de emigraţie şi naturalizări din Statele Unite recunoştea o categorie numită „izraelită“, printre „rase şi popoare“.

În noiembrie 1943 s-a renunţat la recunoaşterea acestei categorii, astfel că nici o cifră oficială, privind emigraţia jidovească, nu a mai fost furnizată după această dată32. Încercând studierea mai în detaliu a deplasărilor jidanilor la sfârşitul războiului, cădem invariabil peste War Refuge Board şi UNRA.

Amintim că W.R.B. a fost înfiinţat la începutul lui 1944 ca filială hibridă a Departamentelor de Finanţe, Război şi de Stat (Externe) ale guvernului american, dar că el depindea mai ales de Morgenthau, ministrul Finanţelor. Comisiei W.R.B. i s-a acordat privilegiul extraordinar de a numi ataşaţi speciali, cu statut diplomatic.

Un alt aspect foarte neobişnuit era că WRB lucra în foarte strânsă colaborare cu organizaţii private precum Joint Distribution Committee, Congresul mondial jidănesc, alte organizaţii sionisto-jidoveşti sau ne-jidoveşti, precum American Friends Service Committee. W.R.B.-ul şi cele trei ministere asociate fură autorizate „să accepte serviciile şi contribuţiile persoanelor şi organizaţiilor private“33. În consecinţă, suntem în faţa unei entităţi hibride, care s-a ocupat, deopotrivă, de propagandă şi de asistenţă, beneficiind, la alegere, de drepturile unei agenţii guvernamentale când statutul oficial era mai comod, sau de cele ale unei organizaţii private, când aceasta era mai avantajos.

Activitatea WRB de asistenţă s-a desfăşurat de la mijlocul anului 1944 până la mijlocul lui 1945, dată de la care operaţiunile cu caracter internaţional fură preluate aproape în întregime de UNRA. Creată în noiembrie 1943, aceasta va acţiona până în martie 1949. Primul ei director, numit de Roosevelt, fu Herbert Lehman, fost guvernator al statului New York, important lider democrat şi partizan al politicii New Deal. Ideea lui Roosevelt în alegerea lui Lehman se rezumă în cuvintele pe care le-ar fi pronunţat preşedintele american: „Un jidan în fruntea acestei organizaţii va fi o frumoasă lecţie de toleranţă şi fraternitate omenească. Cred că Herbert va fi excelent“34.

La începutul lui 1946, Lehman a fost înlocuit de Fiorello La Guardia, fost primar la New York. Deşi tatăl acestuia nu fusese jidan, iar el va fi înţeles profitul pe care l-ar fi putut avea din imensul rezervor al voturilor italiene din New York, La Guardia s-a afirmat ca un adevărat politician jidan şi sionist, figurând ca atare în Encyclopedia Judaica. De aceea, putem fi siguri că echipa UNRA este de fapt aceeaşi cu echipa WRB, o altă entitate hibridă, „aceeaşi Mărie cu altă pălărie“, o organizaţie care se va pretinde internaţională. În septembrie 1945, când Congresul Statelor Unite a cerut ca General Accounting Office (Curtea de conturi americană) să controleze conturile UNRA, Lehman nici nu a vrut să audă de asta35.

Pe atunci se spunea că Statele Unite plăteau două treimi costurile de funcţionare ale UNRA. Probabil, însă, că plăteau şi mai mult. Activităţile UNRA aveau tot felul de ramificaţii. Cea mai mare parte a ajutorului UNRA mergea în Europa de Est, sumele trimise în Polonia urmând imediat după cele cheltuite în China. Ajutoare importante au fost trimise în Bielorusia şi Ucraina36.

Către mijlocul anului 1944, WRB şi UNRA administrau o vastă reţea de lagăre de refugiaţi în Africa de Nord, Italia şi Palestina, destinate aproape în exclusivitate jidanilor. Începând cu 1944, s-au făcut evacuări considerabile de jidani europeni către aceste lagăre. Mulţi au fost evacuaţi din Balcani prin Istanbul, sau Marea Neagră şi Istanbul. Câtă vreme războiul încă nu se terminase, un mare număr dintre aceştia au obţinut dreptul de intrare în Statele Unite sau în ţările Americii de Sud.

În acest context s-a deschis lagărul de la Oswego, în statul New York, lângă frontiera canadiană. Mulţi dintre jidanii care nu putuseră fi plasaţi într-un lagăr ce deschidea drumul Palestinei, reuşiră, totuşi, să ajungă la această destinaţie37. După prăbuşirea celui de-Al Treilea Reich, UNRA a administrat lagărele pentru persoane deplasate, mai ales în zonele americană şi britanică din Germania şi Austria. Bineînţeles, în aceste lagăre nu erau numai jidani, însă aceştia au beneficiat de o poziţie privilegiată, adesea fiind găzduiţi în case sau hoteluri rechiziţionate special pentru ei38.

Activităţile UNRA în Germania au constituit unul dintre scandalurile epocii de ocupaţie. Între altele, UNRA organiza razii în casele germane pentru „eliberarea copiilor“. În Europa Orientală, când se întâmpla să recupereze orfani, naziştii aveau obiceiul să efectueze un examen rasial pentru selecţionarea copiilor arieni, în vederea adoptării lor de către familiile germane. Crescuţi ca toţi copiii germani, aceşti copii deveniră victimele inocente ale terorii exercitate de UNRA. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu aceşti copii39. Comportamentul persoanelor deplasate din lagărele UNRA a fost groaznic, lucru recunoscut de cel mai de seamă istoric al guvernării militare americane din Germania:

„Nu numai că aceste persoane consumau cantităţi incredibile de hrană. Pe deasupra, ele manifestau multe dintre trăsăturile psihonevrotice întâlnite la cei care au traversat greutăţile prin care trecuseră persoanele deplasate. Adesea puteau fi auziţi că nu primesc din partea autorităţilor aliate întreaga consideraţie pe care o merită. Bineînţeles, nu se sfiau să protesteze inclusiv contra lagărelor în care trăiau, susţinând că este o nedreptate să fie găzduiţi astfel.

Unii dintre ei nu se sfiau să ceară rechiziţionarea celor mai bune case germane pentru persoanele deplasate, mai ales pentru jidani. În mai multe rânduri, aceştia au refuzat chiar să se ocupe de întreţinerea propriilor locuinţe, pretinzând că după cele suferite nu trebuie să mai facă nici un efort. În cursul acestei etape, UNRA s-a ocupat vreme de câteva luni de persoanele deplasate, înainte ca această răspundere să revină guvernului militar, care a fost nevoit să plece urechea acuzaţiilor din presă cu privire la insuficienta luare în consideraţie a acestor persoane.

În plus, persoanele deplasate continuau războiul lor clandestin contra germanilor, în ciuda eforturilor şi promisiunilor conjugate ale personalului UNRA şi ale armatei americane. Raziile în satele germane nu au încetat niciodată. Unele persoane deplasate profitau de toate ocaziile pentru a căuta râcă germanilor, care se lăsau jefuiţi sau chiar ucişi. Nemţoaicele erau violate aproape zilnic. S-a ajuns, astfel, la un resentiment general în rândul populaţiei, mai ales că aceasta nu se putea apăra contra armelor de foc pe care persoanele deplasate reuşiseră să şi le procure“40.

În cursul unui incident care a beneficiat de o largă publicitate, persoane deplasate de origine jidovească şi poloneză, încârdăşite cu militari americani, au forţat locuitorii unui oraş german să dezgroape cadavre recent îngropate. Apoi, cu lovituri de pumni şi de picioare, nemţii fură siliţi să jupoaie pielea şi carnea în descompunere de pe oasele morţilor41.

NOTE

  1. Cea mai bună sursă despre natura şi motivele pogromurilor anti-jidoveşti, ca şi măsurile luate de germani pentru a le reprima, pare a fi RASCHHOFER, pp. 26-66. De asemenea, a se vedea BURG (1962), p. 50.
  2. New York Times, 31 aprilie 1946, p. 8.
  3. New York Times, 20 iul. 1945, p. 9; 7 sept. 1945, p. 5; 25 nov. 1945, p. 32; 10 mart. 1946, p. 2, 17 apr. 1946, p. 27; 13 mai 1946, p. 18; 17 mai 1946, p. 5; 2 dec. 1946, p. 5.
  4. REITLINGER, p. 534, 542-543; New Work Times, 8 iul. 1945, p. 1; 24 mart. 2946, p. 3.
  5. KOEHL, pp. 198-199; T.M.N., vol. 5, pp. 692-741; vol. 4, pp. 954-973.
  6. New York Times, 28 iunie 1945, p. 8.
  7. DAVIE, p. 33.
  8. US.WRB (1945), pp. 34, 12-13.
  9. ROSENMAN, p. 399.
  10. New York Times, 21 sept. 1945, p. 7.
  11. New York Times, 23 dec. 1945, p. 1.
  12. US-WRB (1945), pp. 9, 16-45, 61-69, 72-74.
  13. JOHN & HADAWI, vol. 2, p. 34.
  14. KOEHL, pp. 219-220.
  15. ZINK, pp. 121-122.
  16. New York Times, 26 oct. 1946, p. 5.
  17. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 373-381. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *