Home / Articole Promovate / Înşelătoria Secolului XX (10)

Înşelătoria Secolului XX (10)

Incorect Politic
August 21, 2019

Înşelătoria secolului XX (10)

Arthur Robert Butz

 II. 2. Lagărele şi finalitatea lor

Ne propunem să clarificăm dacă germanii au încercat sau nu să extermine jidanii din Europa. Nu avem intenţia de a examina îndeaproape chestiunea generală a violenţelor de tot felul pe care germanii le-ar fi comis, nici de a prezenta tabloul complet al funcţionării lagărelor germane. Multe persoane au o viziune falsă despre lagărele germane în general.

Pe de altă parte, întrucât la Auschwitz au funcţionat mai multe lagăre, ar fi dificil şi prematur să îl separăm de pe acum, pentru a-l examina separat de celelalte. Mai întâi, vom spune câteva cuvinte despre toate lagărele. Ilustraţia n° 23 reprezintă o hartă cu frontierele din 1938, indicând amplasamentele unora dintre lagăre, mai des citate, ca şi amplasarea în teren a câtorva mari oraşe.

Printre numeroasele tipuri de lagăre germane, numai unele sunt numite „lagăre de concentrare“. Cele 13 lagăre de concentrare mai des citate erau, de fapt, 13 ansambluri de lagăre, apropiate unele de altele.

Numai două din cele şase „lagăre de exterminare“ prezumate, Auschwitz şi Lublin, au fost „lagăre de concentrare“. Aroneanu a stabilit tabloul numeroaselor tipuri de lagăre şi închisori ordinare, un total de aproximativ 1.400 de „lagăre“, cu amplasarea şi cu „particularităţile“ fiecăruia. Deşi tabloul ne dă o idee despre întinderea şi diversitatea sistemului german de închisori şi lagăre, el conţine numeroase erori, ca aceea de a pune „experienţele medicale“ printre „particularităţile“ lagărului de la Birkenau.

Lagărul de la Oranienburg, lângă Berlin, a fost important întrucât acolo a funcţionat Serviciul de Inspecţie a tuturor lagărelor de concentrare. Din această cauză, lagărul Oranienburg era în relaţie directă cu toate celelalte lagăre de concentrare.

Deţinutul tip al lagărelor de concentrare germane era închis în urma unei condamnări sau din motive de securitate. Existau cinci categorii de deţinuţi care puteau fi recunoscute după insigna de o anumită culoare, cusută pe uniformă66:

– verde, pentru criminali;

– roşu, pentru prizonierii politici (mai ales comunişti);

– roz, pentru homosexuali;

– negru, pentru asociali (vagabonzi, beţivi etc.);

– violet, pentru persoanele considerate neloiale din cauza convingerilor lor religioase (mai ales „Martorii lui Iehova“).

La Auschwitz şi în celelalte lagăre, un triunghi de culoarea cuvenită era fixat pe uniformă. Dacă prizonierul era jidan, un triunghi galben era fixat peste primul triunghi, formând astfel un fel de stea bicoloră a lui David. Din această cauză se vorbește de „sistemul de stele“ de la Auschwitz.

Condiţiile economice fiind acelea care au fost, guvernul german a făcut tot ce a putut pentru a utiliza mâna de lucru reprezentată de deţinuţii din lagărele de concentrare.

De asemenea, prizonierii de război au fost şi ei utilizaţi, atunci când nu se încălcau convenţiile, aşa cum le interpretau germanii. Prizonierii de război ruşi au fost utilizaţi în mare măsură, întrucât U.R.S.S. nu respecta nici un fel de convenţie.

Folosirea prizonierilor de război occidentali era limitată la situaţiile în care „transformarea“ lor legală în muncitori civili era posibilă, cazul a numeroşi prizonieri de război francezi6767, sau acelea în care munca nu era considerată ca exclusă de convenţiile internaţionale, cazul unor prizonieri de război britanici, folosiţi în anumite condiţii. Numărul de deţinuţi din ansamblul lagărelor de concentrare germane era de aproximativ 224.000 în august 1943 şi de 524.000 un an mai târziu68. Aceste cifre privesc numai lagărele desemnate de germani ca fiind de concentrare.

Ele nu includ lagărele de tranzit sau pe cele desemnate prin alte calificative, cazul lagărului-ghetou de la Theresienstadt sau al altora, care găzduiau familii întregi. În ansamblu, afirmaţia că nu existau „lagăre de concentrare“ pentru jidani este exactă, dar trebuie precizat sensul acestui lucru. Din acest punct de vedere, se făcea distincţia între trei categorii de jidani. Prima era o fracţiune dintre cei internaţi ca urmare a unei condamnări sau pentru motive de securitate. Pe de altă parte, fiind vorba de jidani, în sistemul naţional-socialist era normal ca aceştia să fie separaţi de deţinuţii „arieni“. Astfel, anumite părţi din lagăre putea fi considerate ca „rezervate jidanilor“.

A doua categorie o formau cei scutiţi de serviciul militar prin lege, fiind destinaţi muncii. Mulţi dintre cei selecţionaţi pentru muncă intrau în această categorie, din care cauză se şi găseau în lagărele de concentrare.

A treia categorie era a familiilor jidăneşti care nu au cunoscut din „lagărele de concentrare“ decât aşa-numitele „Durchgangslagern“, lagăre de tranzit, uneori independente, ca Westerbork, în Olanda69 şi altele, pe care le vom menţiona la momentul potrivit. În alte cazuri, era vorba de blocuri separate în interiorul anumitor lagăre de concentrare, de exemplu Belsen, poate Dachau70 şi altele, pe care, de asemenea, le vom menţiona. După cum o indică numele lor, lagărele de tranzit serveau de găzduire temporară, în aşteptarea transportului către o altă destinaţie.

Pe lângă lagărele de tranzit, existau „lagăre“ pentru anumite familii jidoveşti, precum Theresienstadt în Boemia-Moravia şi altele, departe la Răsărit. Termenul oarecum peiorativ care le-ar putea fi aplicat ar fi mai curând acela de ghetou, colonie sau chibuţ, nu de „lagăr de concentrare“.

După cum vom vedea, pe măsură ce ruşii se apropiau pe Frontul de Est, din motive de securitate, germanii au internat în ghetouri numeroşi jidani care fuseseră liberi până atunci. Istoria completă a situaţiei jidanilor din lagărele germane de toate felurile este destul de complicată. În loc să se încerce să spunem aici în ce consta complicaţia, vom aborda subiectul cu numeroase ocazii, astfel că cititorul va fi în măsură să îşi facă o idee destul de completă.

Examinarea în ansamblu a tuturor lagărelor germane ar fi, însă, inutilă. Pentru scopul limitat al cercetării noastre, este suficientă studierea celor trei lagăre despre care se face vorbire mai des, afară de Auschwitz, adică Belsen, Buchenwald şi Dachau, al căror număr respectiv de deţinuţi, în august 1943, era de 3.000, 17.600 şi 17.30071. Apoi vom trece la analiza preliminară a pretinsului „lagăr de exterminare“ Auschwitz, din Polonia. Belsen a avut o istorie relativ scurtă.

La origine, era vorba de un lagăr Wermacht, pentru prizonierii de război răniţi. Către mijlocul lui 1943, administraţia S.S. luă în primire jumătate din acest lagăr, pentru a-l transforma într-un „lagăr de schimb“, adică un lagăr de tranzit, prin care vor tranzita resortisanţii străini şi jidanii pe care nemţii plănuiau să îi schimbe contra germanilor prizonieri în străinătate. Lagărului iniţial i-au fost, apoi, adăugate noi terenuri şi clădiri. Jidanii din Salonic (Grecia), deţinători de paşapoarte spaniole, sosiră primii şi urmau a fi transferaţi în Spania. Jidanii olandezi deveniră curând majoritari, fiind în număr de aproximativ 5.000.

O parte dintre aceştia erau acolo pe o bază semi-permanentă, printre ei figurau numeroşi muncitori din industria (esenţială) de tăiere a diamantelor, care, pur şi simplu, fuseseră mutaţi din Amsterdam la Belsen. Barăcile rezervate jidanilor din Belsen formau aşa-numitul „lagăr Steaua“, riguros separat de restul lagărului. Din această cauză, el nu a suferit decât foarte puţin de pe urma epidemiei de tifos din ultimele luni72. Jidanii olandezi au suferit foarte mult din cauza deportărilor, pentru motive pe care le vom vedea mai departe. Se crede că Ana Frank73 a murit de tifos la Belsen, în martie 1945. Nu este exclus ca acest lucru să fie adevărat, întrucât la Belsen se găseau mulţi jidani olandezi, iar epidemia de tifos a fost necruţătoare. Totuşi, după cum am spus, jidanii de la Belsen au fost mai puţin expuşi, „lagărul Steaua“ fiind relativ depărtat de centrul epidemiei.

Dacă Jurnalul Anei Frank este autentic, el este foarte special în genul lui. De exemplu, la pagina 2, citim o întreagă poliloghie despre motivele unei fetiţe de 13 ani de a lansa un Jurnal. La pagina 3 ne este prezentată o scurtă istorie a familiei Frank, apoi se trec în revistă măsurile antisemite germane, de după ocuparea Olandei, în 1940. Restul expunerii este redactat în aceeaşi perspectivă istorică. De altfel, întrucât ne interesează, nimeni nu pretinde că Ana Frank ar fi fost „gazată“ sau „exterminată“.

Restul lagărului de concentrare Belsen nu se deosebea de celelalte lagăre. Am văzut care a fost destinul acestui lagăr. În afara activităţii de tăiere a diamantelor, Bergen-Belsen nu a avut o funcţiune economică sau industrială demnă de a fi remarcată. Buchenwald, dimpotrivă, a avut o foarte mare importanţă economică.

Lagărele sale secundare (Beuchov, Dora, Ellrich, Elsing, Gandersheim şi Halberstadt) constituiau rezerva de braţe de muncă a unei uzine subterane de avioane, pe lângă muncitorii germani ordinari74.

Există, însă, alte două aspecte: experienţele medicale din cadrul lagărului principal de la Buchenwald şi activităţile comandantului Koch. Ajungem, astfel, la un exemplu care ilustrează modul în care s-a deformat semnificaţia anumitor fapte, în legătură cu aceste lagăre. Pentru Buchenwald, avem şansa de a deţine cartea lui Christopher Burney, un fost deţinut.

Desigur, cartea lui Burney nu face excepţie de la tendinţa deformării. Ea conţine, însă, fapte şi indicaţii care ne permit să vedem dincolo de aceste deformări.

Deşi cartea lui Burney se vrea o „experienţă personală“, ea ne arată necesitatea stabilirii unei distincţii riguroase între scenele la care autorul afirmă că a asistat, pe care le-a văzut şi auzit, de o parte, şi concluziile pe care le-a tras sau vrea să le tragă, pe de alta. Diferenţele sunt adesea considerabile. Fără să îl fi văzut vreodată, iată cum îl descrie Burney pe comandantul Koch: „Nici o cruzime nu îi era străină. Într-un moment sau altul, toate celulele creierului lui contribuiseră la inventarea de noi rafinamente de groază şi de moarte pentru şobolanii prinşi în cursă75.

Burney explică, apoi, că, întrucât Koch era homosexual, soţia lui avea se consola cu ajutorul prizonierilor, „care, apoi, erau trimişi la crematoriu“, după ce li se preleva pielea cu tatuaje preţioase, pentru confecţionarea de abajururi. În acest loc al cărţii lui Burney, lucrurile păreau să meargă foarte prost pentru el, dacă ar fi fost tatuat şi doamna Koch l-ar fi întâlnit.

Din fericire, acestea se petrecuseră înainte de sosirea lui Burney în lagăr, la începutul lui 1944. Pentru deturnare de fonduri, Koch a fost arestat în 1943 şi înlocuit de Pister, „unul din comandanţii cei mai blânzi din istoria lagărelor de concentrare“, astfel că dacă în ultimul an al existenţei lagărului cineva l-ar fi vizitat, aruncând o privire de ansamblu, fără să insiste prin toate colţurile, ar fi văzut foarte puţine ba chiar nici o lovire a prizonierilor, mulţi oameni neavând nimic de făcut, alţii, şi mai mulţi, lucrând cu indolenţa învăţată de la ruşi (…).

Blocurile de locuinţe erau curate, bucătăriile cu enormele şi monstruoasele cazane moderne pentru supă, un spital aproape acceptabil la prima vedere. Arestarea lui Koch pusese capăt unei reţele de corupţie care se întinsese peste lagărele de concentrare, antrenând moartea unor deţinuţi care ştiau prea multe. Această reţea a fost descoperită graţie eforturilor judecătorului S.S. Konrad Morgen, Koch fiind condamnat şi executat de către S.S.76.

Legenda pieilor tatuate provine indiscutabil din rolul jucat la Buchenwald de experienţele medicale. După cum remarcă Burney, când un deţinut murea la Buchenwald, medicii lagărului examinau cadavrul şi dacă găseau ceva interesant îl conservau77. Este aproape sigur că colecţia de specimene anatomice reunită astfel a fost la originea istoriei pielii tatuate şi a capului de om prezentat T.M.I.-ului drept „dovadă materială“ cu privire la persoanele „asasinate“ la Buchenwald. Ilustraţia n° 32 prezintă, probabil, cea mai mare parte a colecţiei.

Capul este prezentat normal, fără nici o explicaţie, în compania unui săpun (ilustraţia n° 24) care ar fi fost, chipurile, fabricat pe bază de cadavre omeneşti. Acest săpun a fost prezentat ca „dovadă“ de către ruşi. Când aflară că se înscenează un proces, ruşii se puseră să citească poveştile cu acuzaţii de pe timpul Primului Război Mondial78. În momentul în care T.M.I. era pe cale să „releve“ existenţa pieii tatuate descoperite la Buchenwald, o depoziţie oficială a fost făcută în termenii următori:

În 1939, toţi prizonierii purtând tatuaje trebuiră să se prezinte la infirmerie. Nimeni nu cunoştea motivul. După ce prizonierii tatuaţi au fost examinaţi, cei care prezentau desene mai frumoase şi mai artistice fură păstraţi la infirmerie şi, apoi, ucişi prin injecţii (…) bucăţile de piele tatuată fură prelevate de pe corpuri şi tratate. Produsele finale fură remise soţiei lui Koch, care colecţiona abajururi şi alte obiecte decorative pentru interior. Eu însumi am văzut piei tatuate de acest gen, cu diferite desene şi inscripţii, ca „Hänsel şi Gretel“, pe care un prizonier îl avea pe genunchi, desene de vapoare provenind de pe pieptul prizonierilor79.

Un tribunal american a recunoscut-o vinovată de aceste crime pe doamna Koch. Totuşi, în 1948, guvernatorul militar al zonei americane, generalul Lucius Clay, a revizuit afacerea, declarând că, în ciuda mărturiilor prezentate la proces, doamna Koch era complet străină de povestea abajururilor şi a celorlalte obiecte „descoperite“, plasate special în locuinţa comandantului de la Buchenwald, în momentul cuceririi lagărului, în 1945.

Printre motivele revizuirii sentinţei doamnei Koch, generalul Lucius Clay a ţinut cont că, încă din 1943, de la arestarea împreună cu soţului ei, aceasta nu mai locuia la Buchenwald. Pe de altă parte, „Jurnalul ei de familie“, presupus a fi legat în piele omenească, una din principalele „dovezi“ contra doamnei Koch, nu fusese văzut niciodată de nimeni. Se pare că nu a existat.

Clay i-a comutat pedeapsa din închisoare pe viaţă în patru ani de detenţie, pentru brutalităţi de tip ordinar. Cele petrecute după comutarea pedepsei constituie una din numeroasele revelaţii ale anilor 1948 şi 1949, în legătură cu „procesul“ Dachau, arătând absenţa oricărui respect faţă de lege, în cadrul proceselor pentru crime de război. Rabinul Wise şi alte personaje influente protestară violent contra comutării, iar Senatul american a deschis o anchetă asupra acestei afaceri. Concluzia anchetei a fost următoarea:

Autorităţile militare spun că au fost incapabile să găsească dovezile vreuneia dintre crimele comise, chipurile, de doamna Ilse Koch, pentru care aceasta ar putea fi judecată fără să se violeze principiul non bis in idem (care interzice judecarea unei persoane de două ori pentru aceleaşi fapte). Totuşi, (…) pentru că procesul tribunalului nostru special al guvernului militar s-a sprijinit pe acuzaţii de tratare anormală a deţinuţilor non-germani de către diferiţii acuzaţi, tribunalele germane ar putea, probabil, să o judece pe Ilse Koch în virtutea legilor pentru crimele comise asupra cetăţenilor germani (…). Dacă poporul german ar decide judecarea Ilsei Koch pentru o astfel de inculpare, comisia este convinsă că autorităţile militare (americane) vor aduce întregul lor concurs autorităţilor germane.

Această distincţie între crimele comise contra germanilor şi cele comise contra non-germanilor nu era decât o găselniţă pe post de praf în ochii netoţilor. Afacerile de crime prezumtive contra jidanilor germani fuseseră tot timpul de competenţa tribunalelor americane specializate în crime de război. Distincţia nu era în nici un caz pertinentă, întrucât comutarea pedepsei Ilsei Koch se sprijinea pe concluzia că aceasta nu era vinovată de principalele crime care îi erau reproşate, adică abajururile şi celelalte obiecte inexistente, indiferent de naţionalitatea presupuselor victime. De-a lungul controversei şi isteriei publice, generalul Lucius Clay nu şi-a schimbat decizia privind rejudecarea Ilsei Koch pentru aceleaşi crime, care nu putuseră fi dovedite. Conform ziarului New York Times, această controversă „zguduise Statele Unite şi Europa“.

Generalul Clay şi-a menţinut decizia în afacerea Ilse Koch, explicând că examinarea dosarului, care se sprijină pe rapoartele primite de la avocaţi, arată că acuzaţiile cele mai grave se bazează pe zvonuri şi rumori, nu pe dovezi reale. Pentru aceste motive, pedeapsa a fost comutată. „Nu am niciun fel de simpatie pentru Ilse Koch, se justifica generalul.

Este vorba de o femeie depravată, de reputaţie îndoielnică. Fără îndoială, ea va fi comis multe lucruri condamnabile, care ar putea fi pedepsite după legea germană. Noi, însă, nu am judecat-o pentru asta. Noi nu am judecat-o decât pentru crime de război şi învinuiri precise“.

În ciuda acestei atitudini energice din partea guvernatorului militar american, presiunile venite de peste ocean siliră autorităţile germane să intenteze un nou proces doamnei Koch, după eliberarea acesteia de către americani, în octombrie 1949. S-a organizat un nou proces, al aceloraşi sublime „abajururi omeneşti“, dintre care nici unul nu a putut fi găsit vreodată. Bineînţeles, apărarea a demonstrat că depoziţiile celor doi martori care o acuzaseră contraziceau alte depoziţii, făcute de ei cu ocazia altor „procese“, obligând tribunalul german să înlăture mărturiile respective de la dosar.

Totuşi, fără nici o dovadă, doamna Ilse Koch a fost condamnată la închisoare pe viaţă. Ea s-a spânzurat în propria-i celulă, în anul 196780. Burney povesteşte despre Buchenwald scene asemănătoare celor de la Belsen, mai ales pentru prizonierii evacuaţi din locuri situate mai la Est, în ultimele săptămâni haotice ale războiului81.

Dachau era unul dintre cele mai vechi lagăre de concentrare din Germania şi găzduia mai ales prizonieri politici austrieci, preoţi catolici (internaţi din motive pe care nu le vom examina aici) şi oameni de toate soiurile, mai curând în vârstă şi doar parţial apţi de muncă. Lagărul avea, însă, propriul său grup de criminali ordinari. Se muncea în uzine situate în exteriorul lagărului. La sfârşitul războiului, o plantaţie de ierburi medicinale era pe cale de realizare, iar o parte dintre deţinuţi lucrau la secarea unei mlaştini82.

Să vedem, însă, modul în care, la sfârşitul războiului şi după acesta, Dachau a fost promovat lagăr de exterminare, dispunând de o „cameră de gazare“. Arătând că aşa ceva nu a existat la Dachau, nu contrazicem versiunea exterminaţionistă prezentă. Partizanii acesteia au renunţat la Dachau, construindu-şi legenda pe lagărele din Polonia.

Explorarea celor petrecute la Dachau nu este, însă, lipsită de interes. Ea ne ajută să înțelegem credibilitatea zero a ocupanţilor anglo-americani din Germania. Iniţial, anglo-americanii au susţinut că exterminările au avut loc pe pământ german. „Maria schimbând pălăria“, anglo-americanii au lăsat-o moale cu Dachau…, iar Buchenwald-ul l-au cedat ruşilor. S-au depus mari eforturi pentru deformarea şi denaturarea celor petrecute la Dachau. Înţelegând natura grosolană şi stângăcia „dovezilor“ prezentate, vom fi gata să trecem la analiza părţii centrale a înşelătoriei de la Auschwitz.

În martie 1945, condiţiile care domneau în lagărele de concentrare au constrâns guvernul german să schimbe politica urmată anterior, care consta în excluderea totală a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.) din lagărele de concentrare. Convenţiile internaţionale de atunci protejau prizonierii de război, nu însă şi pe ceilalţi deţinuţi din lagărele de concentrare.

La 29 martie 1945, generalul S.S. Kaltenbrunner a autorizat C.I.C.R. să plaseze un delegat în fiecare lagăr, pentru a asigura distribuirea de alimente şi medicamente, cu condiţia ca delegaţii respectivi să rămână la posturile lor până la sfârşitul războiului83. C.I.C.R. a organizat transportul rutier al celor necesare, utilizarea căilor ferate fiind imposibilă. Eficacitatea acestor transporturi depindea întrucâtva de atitudinea fiecărui comandant de lagăr. De exemplu, ele au fost refuzate la Mauthausen, la 23 şi 30 aprilie 1945, locotenent-colonelul Ziereis pretinzând că nu are cunoştinţă de ordinul lui Kaltenbrunner84.

La Dachau, C.I.C.R. s-a bucurat de o primire relativ binevoitoare pe 27 aprilie, după una mai rece, cu o zi înainte, un delegat al Crucii Roşii fiind autorizat să se stabilească în lagăr. Duminică, 29 aprilie, s-a constatat fuga majorităţii ofiţerilor germani, a gardienilor şi a membrilor personalului lagărului, comanda efectivă a lagărului revenind unui locotenent S.S., Wickert, care avea şi el intenţia să fugă, împreună cu ultimii gardieni.

Din cauza pericolelor care ar fi decurs din acest abandon, mai ales violenţa exercitată de prizonieri asupra civililor germani din regiune şi pericolul difuzării epidemiilor, delegatul permanent îl convinse pe Wickert să rămână la postul său. Ei ajunseră la un acord cu privire la predarea lagărului, pe care delegatul Crucii Roşii s-a străduit să îl respecte pe măsura posibilităţilor sale. Gardienii urmau să rămână la posturile lor, împiedicând, astfel, evadarea prizonierilor. Soldaţii care nu erau de serviciu se adunau, fără arme, într-o curte interioară.

Se prevăzuse că garnizoana va fi autorizată să se retragă pe alte poziţii, după transferul lagărului către forţele americane. Odată decise acestea, delegatul C.I.C.R. ataşă o bucată de pânză albă la o coadă de mătură şi împreună cu un ofiţer german plecă în căutarea americanilor.

După un anumit timp, întâlniră o unitate motorizată americană. Delegatul C.I.C.R. se prezentă generalului american, pe care nu îl nominalizează în raportul său ulterior. Aflând cu cine are de-a face, generalul american ceru delegatului Crucii Roşii şi ofiţerului german să îl conducă la Dachau, în vederea efectuării câtorva fotografii pentru presă, mai ales că el vorbea de un tren plin de cadavre. Deşi se găsea de două zile la Dachau, delegatul Crucii Roşii fusese prea ocupat cu alte probleme, astfel că nu auzise nimic despre acest tren, de a cărui existenţă nu află decât din gura generalului american. Misiunea ei fiind astfel decisă, coloana americană se îndreptă spre lagărul Dachau.

În cursul drumului, delegatul Crucii Roşii ceru unui major, Every, să aducă generalului la cunoştinţă acordul încheiat de el cu ofiţerul german pentru predarea lagărului. De data asta însă, delegatul Crucii Roşii nu a mai reuşit să contacteze generalul. Sosind în lagăr, constatară că alţi americani le-o luaseră înainte, că germanii se predaseră şi santinelele fuseseră înlocuite. Deţinuţii erau foarte indisciplinaţi, unii dintre ei fiind înarmaţi. Mai multe focuri de armă fură trase contra gardienilor S.S., înregistrându-se morţi de ambele părţi.

Delegatul Crucii Roşii reuşi să prezinte generalului planul pentru transferul lagărului, care îl aprobă imediat. Prizonierii germani nu fură, însă, autorizaţi să plece sau să se retragă, aşa cum fusese prevăzut, mulţi dintre ei fiind agresaţi de către deţinuţii avizi de răzbunare. Americanii dezarmară câţi deţinuţi au putut, fără să stopeze dezordinea.

Unii deţinuţi îmbrăţişau soldaţii americani, alţii smulgeau gardurile de sârmă ghimpată, fugind care încotro. Americanii traseră câteva focuri de armă pe deasupra capetelor, reuşind să calmeze spiritele, către orele 10 seara. Totuşi s-a tras şi pe timpul nopţii. A doua zi, 30 aprilie, s-a asigurat o aprovizionare convenabilă. În ziua de marţi 1 mai, sosiră membrii delegaţiei C.I.C.R., care s-au arătat doritori să vadă nu numai cadavrele disponibile ci şi, „de asemenea, camera de execuţie, camera de gazare, crematoriile etc.85

Cele precedente sunt un rezumat al raportului delegatului Crucii Roşii. El nu conţine afirmaţii de genul celor avansate mai târziu, fără legătură unele cu altele, ale vechilor deţinuţi J. M. Lenz şi Nerin E. Gun, care pretindeau că, la sosirea în lagăr, americanii au tras în gardienii S.S. întâlniţi (ceea ce este fără îndoială o exagerare).

Gun susţine că agresivitatea americanilor s-a extins chiar şi asupra câinilor aflaţi în coteţele lor, iar Lenz afirmă că generalul american a ordonat bombardarea vreme de două ore a oraşului Dachau, aflat fără apărare, ca represalii pentru cadavrele întâlnite peste tot. Până la urmă, generalul american fu convins să renunţe la ideea de a bombarda oraşul Dachau86. Dacă există vreo urmă de adevăr în toate acestea, atunci delegatul Crucii Roşii a comis o foarte serioasă omisiune în raportul său.

Este important să înţelegem la ce făcea aluzie delegatul Crucii Roşii, vorbind de „camera de gazare“ în raportul său. Tonul acestui raport este ironic, dispreţuitor pe alocuri, autorul fiind conştient de prostiile şi tâmpeniile cărora presa le făcea o publicitate masivă. Astfel, în legătură cu cadavrele descoperite în faimosul tren de la Dachau, delegatul C.I.C.R. notează că „mulţi dintre aceşti oameni fuseseră ucişi, în vreme ce alţii muriseră probabil de foame“.

De asemenea, deşi delegatul pomeneşte la tot pasul numele locotenentului Wickert, al majorului Every şi al altor persoane, el refuză să menţioneze numele comandantului american (Linden ou Patek, se pare), pe care se mulţumeşte să-l numească „generalul“.

După capturarea lagărului, două tipuri de încăperi au fost calificate drept „camere de gazare“, de către propaganda americană. Gun reproduce fotografiile respective, care sunt ilustraţiile noastre cu n° 16 şi n° 22. Prima reprezintă o sală ordinară de duşuri, pe care politrucii americani avură îndrăzneala să o prezinte drept cameră de gazare camuflată în sală de duşuri.

Fotografia n° 19 prezintă intrarea în această baie cu duşuri (Brausebad). Al doilea tip de încăpere calificată drept „cameră de gazare“ era, de fapt, o cameră de dezinfecție, iar fotografia n° 22 prezintă uşa acesteia. Se pare că uşa este autentică, nefiind fabricată pentru nevoile propagandei. Pentru a vedea despre ce este vorba, să examinăm fotografia n° 13. În stânga, distingem uşa în chestiune şi o grămadă de haine aparţinând prizonierilor. O instalaţie de genul acesta era necesară şi exista în toate lagărele de concentrare germane. Fotografia n° 6 prezintă interiorul unei camere de dezinfecţie.

Clădirea din fotografia n° 13 cuprinde camera de dezinfecţie şi sala de duşuri din fotografia n° 16, plus crematoriile din fotografia n°17. Ea a fost conservată şi turiştii o vizitează în mod curent, fiind depărtată, izolată de partea principală a lagărului. Era, însă, normal ca aceste instalaţii, camera de dezinfecţie şi crematoriul, să nu fie amplasate într-un loc foarte frecventat de către deţinuţi.

Din motive de igienă, pentru camera de dezinfecție, iar pentru crematoriu din motive de ordin moral. Duşul era necesar dezinfectării celor care lucrau în această clădire, înainte ca ei să revină în partea principală a lagărului. Nu ştiu dacă aceste duşuri serveau şi noilor veniţi sau dacă existau altele în acest scop.

După cum o sugerează ilustraţia n° 16 şi după cum o confirmă diverse lucrări, pentru rolul propagandistic de „cameră de gazare“, sala de duşuri a fost preferată celei de dezinfecţie. Camera de dezinfecţie era prea mică, pentru a putea fi prezentată drept cameră de gazare care ar fi putut servi la asasinarea a nenumărate victime. Cu ocazia „proceselor pentru crime de război“, martorii afirmară existenţa gazărilor la Dachau, cazul lui Franz Blaha, martor T.M.I. de profesie, care a vorbit, nu mai puţin, de piei tatuate, ca şi la Buchenwald87.

Bineînţeles, s-a pretins, totdeauna, că cei ale căror cadavre au fost găsite în lagăr, în momentul capturării  acestuia, mai ales cei din tren, fuseseră asasinaţi. Numărul cadavrelor din trenul Dachau a fost de aproximativ 500. Către sfârşitul războiului, găsitul cadavrelor în trenurile nemţeşti devenise ceva obişnuit, inclusiv în trenurile normale de călători.

În ianuarie 1945, într-un tren sosit la Berlin88, au fost descoperiți 800 de nemţi decedaţi de frig. Sistemul feroviar german era total dezorganizat, condiţiile din aprilie 1945 nu sunt uşor de imaginat. Totuşi, ar trebui să încercăm a replasa aceste trenuri pline de cadavre în contextul vremii respective. Trebuie să avem în vedere şi starea de sănătate a călătorilor respectivi, în momentul urcării lor în tren.

Comandantul de lagăr de concentrare, căruia i se dăduse ordinul, considerat de el aberant, de a transfera un număr „N“ de deţinuţi, în lagărul „X“, şi-ar fi putut spune că urcarea în tren a celor morţi pe jumătate avea dublul merit de reducere a mortalităţii în lagăr şi de debarasare de muribunzi. Genul acesta de probleme nu prezintă, însă, aici un interes esenţial sau central.

Adevărul cu privire la Dachau a ieşit repede la iveală, fără să i se facă, însă, publicitate. Cauzele deceselor celor ale căror cadavre s-au găsit, cu ocazia capturării lagărelor, au fost descrise într-o publicaţie din 1948 a Asociaţiei americane pentru progresul ştiinţelor (Association for the Advancement of Science). Pe măsura avansării în Germania, armata americană întâlnea genul de condiţii prevăzute de serviciile sale sanitare, pentru care fuseseră pregătite o serie de contra-măsuri:

În lunile aprilie şi mai 1945, Germania oferea spectacolul groaznic al unui amestec de oameni fără locuinţe, în drum de la un loc la altul, adesea înfometaţi şi vehiculând agentul patogen al tifosului. (…) Numărul de cazuri raportate a fost tot mai mare, pe măsura avansării în teritoriul german. În zona armatei americane, Germania era invadată uniform de tifos.

Desigur, unele grupuri umane erau atinse foarte sever, iar altele mai puţin. În lagărele de concentrare, în închisori şi în colectivităţile din jur exista o mare concentraţie de bolnavi de tifos. Numărul prizonierilor de la Dachau în momentul cuceririi lagărului este estimat între 35 şi 40 mii de oameni, care trăiau în condiţii rele chiar pentru un lagăr, mai rele decât în orice alt lagăr căzut în mâinile americanilor. Clădirile suprapopulate ale lagărului erau foarte murdare, iar oamenii plini de purici şi păduchi.

Pe căile ferate din jur, în mai multe vagoane pentru animale, au fost descoperite cadavre peste cadavre, vestigii ale convoaielor de prizonieri sosite din Nord, în ultimele zile de război, transferate la Dachau în speranţa de a scăpa din faţa ofensivei armatei americane. Nu vom cunoaşte niciodată numărul exact al bolnavilor de tifos în momentul capturării lagărului. Zile întregi s-au scurs înainte de a se face recensământul bolnavilor. În spitalul lagărului au fost găsite mai multe sute de bolnavi.

Numărul lor era derizoriu faţă de cel al bolnavilor care trăiau în barăci, împreună cu cei presupuşi sănătoşi. Erau îngrămădiţi în priciuri pe patru nivele, uneori doi sau trei pe acelaşi aşternut mizerabil şi neîncăpător. Bolnavii şi cei încă în stare satisfăcătoare erau îngrămădiţi la un loc, fără nici un fel de îngrijire sanitară şi într-o putoare de nedescris, putoarea morţii89.

Nu este surprinzător că Dachau a fost într-o situaţie disperată apropiată de cea de la Bergen-Belsen. Numărul prizonierilor morţi de tifos, după începutul lui 1945, se estimează la 15.000, majoritatea în ultimele două luni de război90. Americanii s-au înstăpânit peste Dachau, folosindu-l pentru scopurile lor militare şi pentru organizarea „proceselor pentru crime de război“.

Aflat în post la Dachau şi dezaprobând cu tărie cele petrecute acolo în numele Statelor Unite, avocatul american Stephen F. Pinter scria în 1959: „După război, vreme de 17 luni, am fost la Dachau, ca delegat al Ministerului de Război al Statelor Unite. Pot atesta că la Dachau nu au existat camere de gazare. Ceea ce se arăta vizitatorilor şi turiştilor, drept cameră de gazare era, de fapt, un crematoriu.

Nu au existat camere de gazare în nici unul din lagărele de concentrare din Germania. Se zice că ar fi existat o cameră de gazare la Auschwitz. Fiind vorba de zona de ocupaţie rusă, nu am avut autorizaţia necesară pentru a ancheta, întrucât ruşii nu permiteau acest lucru. [Ziaristul V. S. Pritchett] foloseşte şi el vechiul mit propagandistic după care milioane de jidani ar fi fost ucişi de către naţional-socialişti.

Conform celor pe care le-am putut stabili în cei şase ani petrecuţi în Germania şi Austria după război, numeroşi jidani au putut fi ucişi, dar cifra de un milion nu a fost niciodată atinsă. Am stat de vorbă cu mii şi mii de jidani trecuţi prin lagărele de concentrare din Germania şi Austria, mă consider la fel de calificat ca oricare altul, în această problemă91.

Iată ce declara, în 1960, Institutul de Istorie Contemporană din München (Institut für Zeitgeschichte), „model de ostilitate şi rezistenţă contra nazismului“: „Camera de gazare de la Dachau nu a fost niciodată terminată şi pusă în funcţiune (…). Distrugerea masivă a jidanilor prin gazare a început prin 1941-1942, numai în rarele puncte alese în acest scop şi prevăzute cu instalaţiile tehnice adecvate, mai ales în teritoriul polonez ocupat (dar în nici un loc din vechea Germanie)“ […]92.

Acesta este esenţialul celor ce putem spune despre Dachau.

În cursul verii 1973, printre informaţiile furnizate turiştilor la Dachau, camera de dezinfecţie era corect prezentată ca atare. Nu s-a încercat prezentarea ei drept cameră de exterminare. C

u privire la sala duşurilor, prospectul turistic spunea: „Această cameră de gazare, camuflată în sală de duşuri, nu a fost utilizată. Prizonierii selecţionaţi pentru gazare erau duşi la castelul Hartheim (lângă Linz, în Austria) sau în alte lagăre.

Asta este tot ce putem spune despre Dachau. Această minuţioasă examinare a dosarului Dachau a fost necesară, pentru justa evaluare a credibilităţii propagandei americane“.

NOTE

  1. COHEN, p. 26-28.
  2. Crucea Roşie (1948), vol. I, pp. 546-547.
  3. PS-1469 şi NO-1990 în TMN vol. V, p. 382, 389.
  4. COHEN, p. XIII.
  5. ARONEANU, p. 212.
  6. PS-1469 în TMN, vol. V, p. 382.
  7. REITLINGER, pp. 364-365, 406; HILBERG, pp. 377-379, 632-633.
  8. A. FRANK, p. 285.
  9. ARONEANU, pp. 207, 213-214, 217, 220.
  10. BURNEY, pp. 10-14.
  11. HÖHNE, pp. 383-387 (434-436 în colecţia de buzunar).
  12. BURNEY, p. 10.
  13. PS-3420; PS-3422. Pentru ilustraţii, a se vedea, de exemplu, ANDRUS fotografi. O „macabră colecţie“ de specimene Buchenwald figurează, de asemenea, în PÉLISSIER, începând cu pag. 64.
  1. PS-3421; TMI, vol. III, pp. 521-522; citat de SHIRER, p. 984.
  2. New York Times, 24 sept. 1948, p. 3; 1 oct. 1948, p. 11; 8 oct. 1948, p. 10; 22 oct. 1948, p. 5; 27 dec. 1948, p. 1m 12; 20 dec. 1950, p. 15; 16 ian. 1951, p. 1; 3 sept. 1967, p. 1.
  3. BURNEY, pp. 106-109.
  4. LENZ, pp. 32, 42, 78 ; PS-1063.
  5. Crucea Roşie (1948), vol. I, p. 620; vol. III p. 83, 184; Crucea Roşie (1947), p. 82-84.
  6. Crucea Roşie (1947), pp. 134-137.
  7. Crucea Roşie (1947), pp. 144-146, 149-152.
  8. LENZ, p. 270; GUN, pp. 63-64.
  9. TMI, vol. V, pp. 170-177; RASSINIER (1962), p. 78.
  10. BURNEY, p. 107; Crucea Roşie (1947), p. 151.
  11. GORDON, pp. 23-25.
  12. Crucea Roşie (1947), p. 150.
  13. Scrisoarea lui Pinter către săptămânalul catolic american Our Sunday Visitor, 14 iun. 1959, p. 15.
  14. Die Zeit, 19 aug. 1960, p. 14 (Scrisoarea lui M. Broszat, directorul Institutului); RASSINIER (1962), p. 79.
  15. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 86-101.

(Continuare în episodul următor)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *