Home / Articole Promovate / Înșelătoria Secolului XX (24)

Înșelătoria Secolului XX (24)

Incorect Politic
Noiembrie 8, 2019

Înșelătoria Secolului XX

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (24)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22 și 23

CAPITOLUL V
JIDANII DIN UNGARIA

1. Crucea Roşie Internaţională

Întrucât germanii şi Aliaţii lor au acordat Crucii Roşii o destul de mare libertate de manevră în Europa dominată de ei, aceasta s-a putut informa cu privire la un mare număr de fapte care privesc jidănimea europeană.

Permisiunea sau libertatea de manevră acordată Crucii Roşii de puterile Axei a fost valabilă atât pentru Comitetul Internaţional al acesteia (C.I.C.R.), cât şi pentru diversele societăţi naţionale de Cruce Roşie.

Rapoartele acestei organizaţii, al cărei sediu central este într-o ţară neutră, prezintă o mare importanţă pentru problema care ne preocupă. Preferăm să spunem „al cărei sediu este într-o ţară neutră“, nu să vorbim de o „asociaţie neutră“, întrucât nu există o strictă neutralitate politică. Orice organizaţie este supusă la presiuni politice. Aprecierea acesteia este o chestiune de grad, de tărie.

Două publicaţii ale C.I.C.R. ne interesează în mod deosebit. Prima este Documente privind activitatea CICR în favoarea civililor deţinuţi în lagărele de concentrare din Germania (1939-1945), publicată la Geneva, în 1947. Este vorba de o culegere de documente privind schimbul de corespondenţă între C.I.C.R. şi diferite guverne sau societăţi naţionale ale Crucii Roşii, sau de rapoarte ale delegaţilor C.I.C.R. către C.I.C.R. Crucea Roşie furnizează un comentariu precis şi suficient pentru interpretarea documentelor.

Am citat deja de mai multe ori această publicaţie, este de valoare inestimabilă, şi o vom cita în continuare. O altă publicaţie apărută în 1947, care se înscrie, însă, în cadrul unei acţiuni de relaţii publice, este Inter Arma Caritas. A doua publicaţie importantă este în trei volume, intitulate Raportul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii despre activitatea ei pe timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1 septembrie 1939-30 iunie 1947), Geneva, 1948.

Publicaţia aceasta are forma unui raport istoric, citările de documente fiind ocazionale. În acest capitol vom reproduce în integralitatea lui un fragment din volumul I, de la paginile 669 la 685. Consider că anumite presiuni politice apar foarte clar în extrasul prezentat din acest Raport. Nu este, însă, necesar ca cititorul să împărtăşească opinia mea cu privire la manifestarea precisă a acestor presiuni, în fragmentul prezentat, pentru a accepta principalele concluzii pe care le trag. Totuşi, anumite întrebări sau probleme se vor pune în cursul lecturii. Pentru moment, tot ceea ce pot spune este că va trebui să avem prezente tot timpul două consideraţii în spiritul nostru.

Prima este că Raportul a fost publicat în 1948, într-o epocă în care, ţinând cont de natura politică a subiectului, autorii lui nu puteau să nu fie la curent cu acuzaţiile Aliaţilor, propagate pe larg de procesele pentru crime de război şi de către presă, cu privire la soarta jidanilor europeni. Nu ne putem, deci, aştepta la consideraţii naturale şi spontane din partea acestor autori.

A doua este că noi considerăm C.I.C.R.-ul un fel de autoritate. Ceea ce însemnă că nu vom acorda importanţă decât rapoartelor din sfera sa de competenţă. C.I.C.R.-ul avea delegaţi în diferite ţări europene, care se ocupau de tot ceea ce îi privea pe jidani, iar noi vrem să ştim ce li s-a întâmplat acestora, în măsura în care C.I.C.R. a putut observa acest lucru.

Practic, ne interesează mai ales jidanii din Slovacia (partea răsăriteană a Cehoslovaciei), din Croaţia (nordul Iugoslaviei) şi din Ungaria actuală. Într-un fel, interesul nostru este şi mai restrâns, limitându-se la Ungaria.

Cele două ţări sunt, însă, vecinele acesteia. În măsura în care nemţii controlau situaţia, nu exista nici un motiv ca politica lor pe subiectul care ne interesează să fie diferită în aceste trei părţi care constituiseră, până la 1918, vechea Ungarie istorică.

Din punctul de vedere al numărului, s-ar putea crede că Polonia ar trebui aleasă ca ţară-cheie a problemei căreia îi este consacrată prezenta carte. Totuşi, Ungaria este ţara-cheie, nu Polonia, pentru că ea a fost aleasă de născocitorii mistificării pentru a aduce dovezile în sprijinul celor avansate de ei.

Lăsând la o parte mărturiile şi alegaţiile cu caracter general, asupra lagărelor de concentrare, pe care deja le-am spulberat, ei nu furnizează dovezi despre exterminarea jidanilor polonezi. O fericită împrejurare constă în aceea că putem consulta rapoartele Crucii Roşii pentru a şti ce s-a petrecut în Ungaria, posibilitate care nu există în cazul Poloniei. Motivul este că germanii nu au permis C.I.C.R.-ului să se ocupe de afacerile jidăneşti în ţările în care se considerau deţinători legitimi ai suveranităţii.

Aliaţii Germaniei, consideraţi ca state independente, au permis C.I.C.R. să se ocupe de afacerile jidoveşti de pe teritoriul lor. De aici rezultă importanţa capitală a Ungariei în examinarea mistificării. Extrasul prezentat din Raportul C.I.C.R. prezintă un al doilea aspect, de cea mai mare importanţă pentru studiul nostru.

Din motive de utilitate, acest aspect va fi analizat într-un alt capitol. Extrasul din Raport l-am reprodus aici în mod integral, întrucât este dificil să cităm puncte precise din el fără a fi risca să fim acuzaţi că le deformăm sensul. Lucrul acesta se va clarifica şi mai mult pe parcursul lecturii extrasului ales.

I. Categorii speciale de civili
A. Izraeliţii

Statul naţional-socialist făcuse din izraeliţi veritabili paria, pe care legile rasiale inflexibile îi destinau arbitrariului, persecuţiei, exterminării sistematice. Nici o protecţie nu exista în favoarea lor. Prizonierii de război şi internaţii civili formau o categorie aparte, care nu era apărată de nici o convenţie.

Controlul pe care C.I.C.R. era abilitat să îl exercite în sensul intereselor prizonierilor şi ale internaţilor nu era în favoarea acestora. Cel mai adesea, aceştia erau cetăţenii statului care, în numele suveranităţii sale, îi ţinea la discreţia sa, neadmiţând vreo intervenţie în favoarea lor.

Împărtăşind soarta deportaţilor politici, privaţi de garanţiile civice, mai puţin favorizaţi decât inamicul care, în general, dispunea cel puţin de un statut, aceşti cetăţeni excluşi din societate erau parcaţi în lagăre de concentrare sau ghetouri, înrolaţi la muncă forţată, supuşi la grave brutalităţi, deportaţi în lagărele morţii fără să fie permis cuiva să se amestece în afacerile pe care Germania şi aliaţii ei le considerau ca ţinând exclusiv de politica lor internă.

Totuşi, măsurile Italiei contra izraeliţilor fură incomparabil mai puţin riguroase, în ţările suferind influenţa Berlinului situaţia jidanilor, în general, fiind mai puţin tragică decât în Germania însăşi.

C.I.C.R.-ul nu se putea dezinteresa de aceste victime. Deşi apeluri presante îi erau adresate în numele acestora, posibilităţile sale de acţiune erau foarte limitate, întrucât, în absenţa unei baze juridice, activitatea lui depindea de bunăvoinţa statelor beligerante.

Prin intermediul Crucii Roşii germane, C.I.C.R. solicitase informaţii privind deportaţii civili „fără distincţie de rasă sau religie“ şi primise răspunsul negativ următor: „Autorităţile competente refuză orice informaţie despre prizonierii non-arieni…“. Intervenţiile de principiu în favoarea izraeliţilor nu aveau nici un rezultat. De altfel, protestele inoportune adresate autorităţilor răspunzătoare ar fi putut dăuna izraeliţilor înşişi, ca şi ansamblului de activităţi ale C.I.C.R.

În aceste condiţii, evitând orice protest inutil, C.I.C.R. s-a străduit să ajute la maxim pe izraeliţi prin intervenţii de ordin practic. Delegaţii C.I.C.R. din diverse ţări au primit instrucţiuni în acest sens. Această metodă a dat roade. În Germania însăşi, câtă vreme armatele acesteia au fost victorioase, acţiunea C.I.C.R. în favoarea izraeliţilor s-a ciocnit de dificultăţi aproape insurmontabile.

Amintim, totuşi, că, spre sfârşitul lui 1942, autorităţile germane au admis ca C.I.C.R. să trimită pachete de ajutor acelor deţinuţi din lagărele de concentrare ale căror adrese le avea. Printre aceştia erau mulţi izraeliţi. C.I.C.R. a reuşit să îşi procure câteva zeci de nume.

În aceste condiţii precare a început acţiunea de ajutorare individuală şi, apoi, generală, a deţinuţilor politici, pe care o găsim expusă în al III-lea volum al Raportului general. Fiecare formular de primire revenea semnat de mai multe nume, care lărgeau lista destinatarilor; aceasta însemna, însă, primele ştiri despre cei dispăruţi.

La sfârşitul războiului, fişierul C.I.C.R. privind deţinuţii politici, izraeliţi sau nu, număra peste 105.000 nume. Pe de altă parte, în ultimul an de război, C.I.C.R. a putut vizita lagărul de la Theresienstadt, rezervat special izraeliţilor, care se bucurau de condiţii speciale.

Conform anumitor indicaţii culese de delegaţii C.I.C.R., era vorba de experienţe încercate de anumiţi conducători ai Reichului, mai puţin ostili izraeliţilor, se pare, decât alţi responsabili ai politicii rasiste a guvernului german, care voiau să dea jidanilor posibilitatea organizării unei vieţi în comun într-un oraş administrat de ei înşişi, bucurându-se de o autonomie aproape completă.

În mai multe rânduri, C.I.C.R. a fost autorizat să viziteze Theresienstadt. Ulterior, din cauza dificultăţilor ridicate de autorităţile locale, o astfel de vizită nu a mai putut avea loc decât în iunie 1944. În prezenţa unui reprezentant al Autorităţii germane, decanul jidanilor declara atunci delegatului C.I.C.R. că treizeci şi cinci de mii de izraeliţi trăiau în oraş în condiţii materiale acceptabile.

Întrucât în spiritul anumitor conducători ai organizaţiilor jidoveşti au apărut îndoieli cu privire la justeţea acestei afirmaţii, C.I.C.R. ceru Guvernului german autorizaţia de a face o a doua vizită. După negocieri dificile, lungite de către nemţi, doi delegaţi putură vizita lagărul, la 6 aprilie 1945. Ei au confirmat impresia favorabilă de la vizita precedentă, dar arătară că efectivul lagărului se ridica numai la 20.000 de internaţi, printre care 1.100 de unguri, 1.050 de slovaci, 800 de olandezi, 290 de danezi, 8.000 de germani, 8.000 de cehi, 760 de apatrizi. Delegaţii s-au preocupat atunci de a şti dacă lagărul de la Theresienstadt nu era, cumva, un simplu lagăr provizoriu sau de trecere, întrebând când au avut loc ultimele plecări către Răsărit. Ş

eful Sicherheitsdienst al „Protectoratului Boemiei şi Moraviei“ declară că ultimele transferuri de izraeliţi către Auschwitz datau de aproximativ şase luni. Era vorba de 10.000 de jidani care fuseseră desemnaţi să lucreze pentru administrarea şi mărirea lagărului. Acest înalt funcţionar asigură pe delegaţii C.I.C.R. că nici un izraelit nu va mai fi deportat în viitor din Theresienstadt. Dacă celelalte lagăre, rezervate exclusiv jidanilor, au rămas până la sfârşit inaccesibile investigaţiilor de ordin umanitar, acţiunea C.I.C.R. fu, totuşi, efectivă cel puţin în mai multe lagăre de concentrare, în care izraeliţii erau majoritari.

În aceste lagăre, C.I.C.R. şi-a asumat, in extremis, o sarcină de cea mai mare importanţă, vizitând şi ajutând pe cei internaţi, alimentându-i, opunându-se evacuărilor de ultimă oră şi dificultăţilor apărute din momentul retragerii forţelor germane şi sosirii Aliaţilor, din Est sau din Vest.

Aceste diverse acţiuni sunt descrise mai amănunţit în capitolele destinate deţinuţilor politici atât din prezentul volum, cât şi din cel de al treilea. Pe de altă parte, ele au făcut obiectul unei publicaţii speciale intitulate Documente despre activitatea C.I.C.R. în favoarea civililor deţinuţi în lagărele de concentrare din Germania – 1939-1945. Mai puţin cunoscut este rolul jucat de C.I.C.R. în ţările ale căror guverne sufereau mai mult sau mai puţin riguros influenţa Berlinului şi în care legi de excepţie, cu privire la jidani, fuseseră promulgate după modelul legislaţiei germane.

Prezent prin persoana delegaţilor săi, în special la Budapesta, Bucureşti, Bratislava, Zagreb şi Belgrad, prin poziţia sa morală şi dispoziţiile favorabile întâlnite ici şi colo pe lângă autorităţile non-germane, mai mult sau mai puţin libere să acţioneze, dar mai puţin tenace decât guvernul din Berlin în realizarea politicii rasiale, C.I.C.R. a ştiut să obţină pentru izraeliţi cele mai bune condiţii posibile.

Astfel, graţie poziţiei sale intermediare neutre, C.I.C.R. a putut distribui, sub formă de ajutoare, peste douăzeci de milioane de franci elveţieni, culeşi de asociaţiile jidăneşti caritabile din lumea întreagă, mai ales American Joint Distribution Committee din New York. Altfel decât prin intermediul C.I.C.R., acest efort de solidaritate ar fi fost fără îndoială steril, nici o instituţie jidovească nefiind autorizată să acţioneze în ţările controlate de Germania. Cititorul va găsi în al treilea volum al prezentului Raport indicaţi detaliate despre această importantă acţiune de ajutor.

Acţiunea C.I.C.R. nu s-a limitat, însă, la aceasta. Nu este exagerat să spunem că, încetul cu încetul, împrejurările fiind favorabile, CICR a ajuns să joace rolul unei veritabile „Puteri protectoare“ a jidanilor, intervenind în favoarea lor pe lângă guverne, în anumite cazuri uzând de un real privilegiu de protecţie, obţinând beneficiul extra-teritorialităţii pentru spitale, dispensare şi organizaţii de asistenţă, arbitrând chiar anumite conflicte şi antagonisme.

Acesta a fost rolul său mai ales în România şi Ungaria, vreme de peste un an, în ultima fază a războiului, în 1944 şi în 1945. Deşi au fost mai modeste în alte ţări, intervenţiile C.I.C.R. nu au fost, totuşi, mai puţin profitabile izraeliţilor. Amintim pe scurt aceste ultime intervenţii, pentru a insista, apoi, asupra acţiunii C.I.C.R. în Ungaria şi în România. În noiembrie 1940, C.I.C.R. a obţinut din partea Autorităţilor Franţei ca unul dintre membrii săi să viziteze lagărele situate în sudul ţării, în care un anumit număr de jidani erau amestecaţi printre internaţii civili.

Lagărul din Gurs, în special, adăpostea şase mii de izraeliţi din Palatinatul bavarez. Observaţiile făcute în cursul acestei vizite au permis evaluarea situaţiei interne a lagărelor, aprecierea nevoilor şi urgenţa demersurilor specifice ajutorării internaţilor. Izraeliţii din Polonia care obţinuseră în Franţa o viză de intrare în Statele Unite fură consideraţi americani de către Autorităţile germane de ocupaţie.

Aceste Autorităţi recunoscură, de altfel, validitatea a aproximativ trei mii de paşapoarte eliberate jidanilor de către consulatele ţărilor din America de Sud. Cei interesaţi au fost plasaţi la Vittel, în lagărul rezervat americanilor. Când, în 1942, Germania şi statele din America de Sud începură negocieri în vederea schimbului de internaţi, s-a văzut că majoritatea internaţilor de la Vittel aveau paşapoarte de complezenţă; în consecinţă, aceşti internaţi erau în primejdie de a fi deportaţi.

Prin intermediul delegaţiei sale din Berlin, C.I.C.R. a intervenit în favoarea lor, obţinând ca aceştia să fie menţinuţi la Vittel. Numai câţiva au fost deportaţi. În Grecia, imediat după ocupaţia germană, C.I.C.R. a trebuit să se ocupe mai ales de cei 55.000 de jidani din Salonic, supuşi legilor rasiale. În iulie 1942, oamenii de la optsprezece la patruzeci şi cinci de ani fură recenzaţi şi, majoritatea, încorporaţi în detaşamente de muncă. Delegaţia C.I.C.R. le-a procurat un ajutor sanitar.

Când, în mai 1943, muncitorii fură transferaţi în Germania, delegaţia C.I.C.R. din aceste ţări reclama insistent dreptul de a-i alimenta cu cele necesare traiului. Din acest punct de vedere, ea a avut dificultăţi cu Autoritatea germană, care, exasperată de aceste demersuri, a cerut înlocuirea unui delegat. În Slovacia, zeci de mii de izraeliţi fuseseră forţaţi să îşi părăsească ţara pentru a participa la ceea ce se numea serviciu de muncă, care i-a dus pe cei mai mulţi dintre ei în lagărele de exterminare.

Totuşi, în acelaşi timp, o mare parte din minoritatea jidovească putea rămâne în ţară, Slovacia fiind, în anumite momente, considerată un fel de refugiu pentru izraeliţi, mai ales pentru cei din Polonia. Jidanii rămaşi în Slovacia par să fi fost destul de menajaţi până la revolta întregii ţări contra armatei germane, la sfârşitul lui august 1944. Este adevărat, însă, că o lege din 15 mai 1942 provocase mai multe mii de internări în lagăre care prezentau condiţii de hrană şi de cazare acceptabile, internaţii fiind admişi să lucreze în schimbul unui salariu şi a unor condiţii apropiate de economia liberă.

În 1944, comunitatea jidovească obţinuse oprirea aproape completă a emigrării forţate în teritoriile de sub puterea Autorităţilor germane. Cu ocazia revoltei, izraeliţii internaţi evadară din lagăre. Unii s-au întors la domiciliile lor, alţii au intrat în rezistenţa clandestină.

Represiunea care a urmat a lovit în toată populaţia izraelită. Autoritatea militară germană a cerut Guvernului slovac să efectueze arestări masive de jidani, pentru a-i deporta în Germania. Ordonanţa din 16 noiembrie 1944 prescria gruparea izraeliţilor în lagărul de la Sered şi, în acest scop, adunarea prealabilă a celor din capitală la Primăria Bratislava, la 20 noiembrie. Chiar în această zi, delegatul C.I.C.R. s-a deplasat la faţa locului, constatând că numai aproximativ cincizeci de jidani răspunseseră la apel.

După cum autorităţile slovace prevăzuseră, izraeliţii se ascundeau. Aceştia se salvaseră la ţară sau trăiau la oraş, în ceea ce se numea „buncăre“. C.I.C.R. s-a preocupat de această situaţie şi preşedintele său scrise şefului Guvernului slovac pentru a-i cere să pună capăt deportărilor.

Monseniorul Tiso, care a primit această comunicare la 2 ianuarie 1945, a răspuns printr-o lungă scrisoare, la 10 ianuarie, amintind că izraeliţii fuseseră menajaţi până atunci, dar că în prezenţa revoltei Guvernul său este obligat să cedeze presiunilor care se exercită asupra lui. „La început, încheia el, adevărul este că în soluţia problemei jidăneşti ne-am forţat să rămânem umani, pe măsura împrejurărilor care ne-au permis-o“.

Era imposibil să ajutăm în mod oficial pe fugarii din „buncăre“. Totuşi, delegaţia din Bratislava, cu ajutorul Crucii Roşii slovace şi, în provincie, al Bisericii catolice, reuşi să le rezerve sume de bani predaţi unor oameni de încredere, care au permis fugarilor să subziste în ultimele luni de război.

Reprezentantul C.I.C.R. nu a putut obţine autorizaţia de a vizita lagărul din Sered. El a putut, totuşi, parcurge lagărul Marienka, rezervat internaţilor izraeliţi de naţionalitate străină.

În Croaţia, din mai 1943 până la sfârşitul lui 1945, delegaţia C.I.C.R. a asistat comunitatea izraelită din Zagreb, transferându-i din partea lui Joint Committee o medie de 20.000 franci elveţieni pe lună, punându-i la dispoziţie stocuri importante din cele necesare traiului, textile şi medicamente.

În octombrie 1944, paralel cu măsurile luate în ţările vecine, autorităţile germane i-au închis pe izraeliţii din Zagreb, confiscându-le aprovizionările. Delegaţia C.I.C.R. făcu demersurile necesare pe lângă guvernul croat, obţinând restituirea acestor rezerve.

În Ungaria, ca şi în Slovacia, izraeliţii fură relativ menajaţi câtă vreme guvernul local păstră o anumită libertate de acţiune; când germanii strânseră şurubul, începând cu martie 1944, situaţia jidanilor deveni critică. Apoi, înlocuirea guvernului amiralului Horthy cu un altul strâns înfeudat Germaniei, în octombrie 1944, a provocat o criză foarte violentă: ucideri, spolieri, deportări, muncă forţată, captivitate, toate au căzut pe capul comunităţii izraelite, care suferi crunt şi fu decimată, mai ales în provincie.

Pentru a uşura aceste suferinţe, C.I.C.R. şi-a îndeplinit cu şi mai multă vigoare şi autoritate acţiunile sale, alături de cele iniţiate de regele Suediei, conduse cu mult succes de legaţia Suediei din Budapesta, ajutată de câteva personalităţi ale Crucii Roşii suedeze.

Până în martie 1944, izraeliţii beneficiari ai unei vize pentru Palestina erau liberi să părăsească Ungaria. La 18 martie 1944, cancelarul Hitler convocă pe amiralul Horthy la Cartierul său general, arătându-se indignat că „aproape un milion de jidani trăiesc liberi şi fără restricţii în Ungaria“. Înainte chiar ca Regentul să se fi întors la Budapesta, trupele germane începură ocuparea Ungariei, pentru a împiedica această ţară să abandoneze alianţa cu Germania.

Această ocupaţie îl constrânse şeful de stat ungar să accepte un guvern mult mai dependent decât precedentul faţă de Autoritatea germană. Emigraţia jidanilor fu imediat suspendată şi persecuţiile începură.

Din această cauză, preşedintele C.I.C.R. a fost foarte tulburat şi a făcut apel la Regentul Horthy: „…Ceea ce ni s-a adus la cunoştinţă, scria el la 5 iulie 1944, ni se pare în aşa contradicţie cu tradiţiile cavalereşti ale marelui popor ungar încât ne este aproape imposibil să credem chiar numai o mică parte dintre informaţiile care ne parvin. În numele C.I.C.R., mă adresez Alteţei Voastre cu rugămintea de a da instrucţiuni, astfel încât noi să fim în măsură să răspundem zvonurilor şi acuzaţiilor“.

Regentul răspunse la 12 august: „Din păcate, nu este în puterea mea să împiedic actele inumane pe care nimeni nu le condamnă cu mai multă severitate decât poporul meu, ale cărui gânduri şi sentimente sunt cavalereşti. Am însărcinat Guvernul ungar să ia el însuşi în mână reglementarea chestiunii jidoveşti la Budapesta. Să sperăm că această declaraţie nu va suscita complicaţii prea grave…“.

În spiritul acestui răspuns, Autorităţile ungureşti autorizară delegatul C.I.C.R. la Budapesta să instaleze pancarte în jurul lagărelor şi caselor de internare ale jidanilor, pentru a le conferi protecţia Crucii Roşii. Dacă uzajul acestor pancarte, foarte puţin compatibile cu litera Convenţiei de la Geneva, nu a luat o mai mare amploare, cauza principală a constituie Senatul jidovesc din Budapesta, care a estimat că măsura şi-ar pierde eficacitatea, dacă ar fi generalizată.

De altfel, guvernul maghiar s-a arătat dispus să favorizeze reluarea emigrărilor izraelite. C.I.C.R. a intrat urgent în contact cu Guvernele Marii Britanii şi Statelor Unite, obţinând din partea acestora, chiar din luna august, o declaraţie comună prin care cele două Guverne proclamau dorinţa lor de a facilita prin toate mijloacele emigrarea izraeliţilor din Ungaria.

În acest scop, C.I.C.R. fu însărcinat să transmită la Budapesta, din partea Guvernului Statelor Unite, următorul mesaj: „Guvernul Statelor Unite a fost informat de către C.I.C.R. că Guvernul ungar este dispus să permită anumitor categorii de refugiaţi să părăsească Ungaria… Din motive umanitare legate de cazul jidanilor din Ungaria, el reînnoieşte în mod expres asigurarea că va face toate aranjamentele necesare pentru a proteja jidanii care, în împrejurările actuale, vor obţine autorizaţia de a părăsi Ungaria şi se vor deplasa pe teritoriul uneia dintre Naţiunile Unite sau într-o ţară neutră.

El adaugă că va găsi pentru aceste persoane locuri temporare de refugiu, unde ele vor putea trăi în securitate. Guvernele ţărilor neutre au fost informate de asigurările date de Guvernul Statelor Unite şi li s-a cerut să permită intrarea jidanilor din Ungaria, care se vor putea prezenta la frontierele lor, pe teritoriul lor“.

La 8 octombrie, conform promisiunii făcute CICR-ului încă de la 15 iulie, administraţia maghiară anunţă suspendarea definitivă a deportărilor, anunţând dizolvarea lagărului de la Kistarcea, unde erau grupaţi intelectuali, medici şi ingineri izraeliţi, cei internaţi fiind eliberaţi.

Speranţa generată de această declaraţie fu de scurtă durată. Câteva zile mai târziu avea să se pornească în toată amploarea ei marea calamitate a jidanilor din Ungaria. În prezenţa eşecurilor armatei germane, amiralul Horthy decise să disocieze soarta ţării sale de aceea a Germaniei.

La 15 octombrie, el ceru Puterilor Aliate un armistiţiu pentru Ungaria. Această declaraţie a avut un imens răsunet printre izraeliţi, care fură cei mai ardenţi a manifesta contra puterii ocupante. Totuşi, deşi era în retragere atât în Estul cât şi în Vestul Europei, armata germană era încă ferm implantată în Ungaria.

Regentul eşuă în tentativa sa şi fu arestat. Unguri favorabili germanilor puseră mâna pe putere şi făcură o represiune cu atât mai severă cu cât frontul se apropia şi Budapesta era sub stare de asediu. Focuri de armă fură trase din casele jidoveşti către trupele germane? Sigur este că represiunea s-a făcut mai ales contra izraeliţilor. S-a decis evacuarea imediată a acestora din Budapesta şi confiscarea averilor lor. Şaizeci de mii dintre ei, apţi de muncă, urmau a fi dirijaţi pe jos către Germania, pe drumul de Viena.

Între altele, bărbaţii între şaisprezece şi şaizeci de ani şi femeile între paisprezece şi patruzeci de ani erau obligate la muncă forţată pentru construirea de fortificaţii în Ungaria. Restul populaţiei izraelite, ca şi invalizii şi bolnavii, trebuia închis în patru sau cinci ghetouri din jurul Budapestei. Nu au scăpat de deportare decât jidanii posesori de paşapoarte cu viză pentru Palestina, Suedia, Elveţia, Portugalia sau Spania.

La început, aceste măsuri au fost însoţite de brutalităţi şi de furturi, contra cărora delegatul C.I.C.R. a protestat imediat. La 20 octombrie, în urma acestei intervenţii, un decret al ministerului de Interne interzicea jaful. Între timp, delegatul C.I.C.R. dădea azil membrilor Senatului jidănesc din Budapesta.

Situaţia acestora părea periclitată. Delegatul [Crucii Roşii] reînnoi demersurile sale atât faţă de Autoritatea germană, cât şi faţă de Guvernul maghiar. La 29 octombrie, potrivit unei comunicaţii radiodifuzate, clădirile C.I.C.R. beneficiau, ca şi legaţiile, de dreptul de extrateritorialitate.

Cu poziţia astfel întărită, delegatul C.I.C.R. s-a consacrat cu şi mai multă autoritate operei de ajutorare a izraeliţilor, pe care o începuse cu atâta curaj. „Este greu de înţeles, scria el atunci, dificultatea de a mă ridica contra unei clici care avea puterea în mâini şi, în mijlocul haosului, crimelor şi agresiunilor la ordinea zilei, de a o obliga să manifeste oarecare reţinere şi respect faţă de emblema Crucii Roşii…“.

Deosebit de tragică era soarta copiilor ai căror părinţi erau deportaţi în lagărele de muncă. Cu ajutorul organizaţiei „‘Jo Pasztor“, delegatul CICR reuşi să organizeze vreo douăzeci de „aşezăminte“ (homes) în care aceşti copii fură spitalizaţi, uneori însoţiţi de mamele lor.

Personalul sanitar era compus din doici şi infirmiere profesioniste şi din izraeliţi pentru care o slujbă în aceste aşezăminte însemna un certificat de protecţie analog celor pe care delegatul C.I.C.R. îi trecea printre colaboratorii săi. Agenţii Crucii Roşii deschiseră astfel bucătării populare, putând distribui până la o sută de porţii de mâncare caldă pe zi. Au fost instalate centre de primire şi de cazare, spitale cu o secţie pentru copii, o secţie de ginecologie şi un post de prim ajutor deschise publicului, „fără distincţie de rasă, nici de credinţă“.

Printre altele, delegatul CICR a eliberat treizeci de mii de scrisori de protecţie. Deşi lipsite de orice bază legală, acestea fură respectate de Autorităţi şi îi dispensară pe titularii lor de serviciul muncii. În noiembrie, o sută de mii de izraeliţi din provincie se scurseră către Budapesta. Guvernul a decis să îi cazeze într-un ghetou, împreună cu jidanii rămaşi la Budapesta, mai ales copiii culeşi din aşezămintele Crucii Roşii. „Am considerat că sarcina mea principală“, scria un alt delegat, „consta în a face astfel încât viaţa să fie cât mai suportabilă în acest ghetou.

Cu foarte mare greutate am obţinut de la ministerul maghiar al «Crucilor cu săgeţi», în cursul negocierilor zilnice, condiţii sau concesii al căror rezultat fu asigurarea într-o anumită măsură a vieţii locuitorilor ghetoului. Întrevederi continue avură loc cu Senatul israelit, de o parte şi administraţia oraşului de cealaltă, în vederea asigurării cel puţin a alimentaţiei minime pentru locuitorii ghetoului, într-o vreme când oraşul era bombardat neîncetat, orice trafic fiind oprit şi aprovizionarea din ce în ce mai dificilă“.

El obţinu pentru izraeliţi o raţie de 920 de calorii, adică două treimi din raţia curentă în închisorile maghiare. Această raţie a putut fi, apoi, uşor îmbunătăţită, graţie distribuirii de ajutoare.

Cu toate demersurile sale, copiii transferaţi în ghetou fuseseră repartizaţi, câte şaizeci pe cameră, în localuri care nu putuseră fi nici curăţate, nici dezinfectate. Invocând pericolul epidemiilor, el reuşi ca o comisie specială să viziteze copiii. Acest control sanitar a permis trimiterea unui număr cuprins între 500 şi 800 dintre copiii examinaţi în aşezămintele de unde fuseseră retraşi, 300 fiind internaţi în spitale. Ceilalţi copii nu au părăsit ghetoul, fiind luaţi în grijă de rude sau de prieteni.

În plus, cu autorizaţia Guvernului, delegaţia trimise în ghetou cinci persoane însărcinate să îi furnizeze regulat rapoarte amănunţite despre nevoile fiecărui copil în alimente şi haine. În sfârşit, din iniţiativa delegatului CICR, o mie de orfani, aleşi „fără distincţie de rasă sau de religie“, fură grupaţi în mânăstirea benedictină Panoalma, pusă la dispoziţie de către episcopul de Györ.

Plasat sub protecţia Crucii Roşii, acest azil a fost respectat atât de trupele nemţeşti şi ungureşti în retragere, cât şi de cele sovietice. Devotamentul şi generozitatea episcopului de Györ l-au ajutat foarte mult pe delegatul C.I.C.R. în opera sa de asistenţă, în ameliorarea hranei şi a cazării coloniilor de izraeliţi deportaţi către lagărele de muncă din Germania şi obligaţi să facă zilnic, pe jos, marşuri de câte douăzeci şi cinci sau treizeci de kilometri.

Acest prelat a organizat şi finanţat un centru de trecere administrat de agenţii C.I.C.R., protejând contra intemperiilor, cel puţin câteva ore, mii de izraeliţi în cursul teribilului lor exod. „Grupurile de transport“ ale delegaţiei le distribuiau hrană din mers, plătind ţăranii să îi transporte pe cei mai slabi, câte cincisprezece sau douăzeci în căruţe cu bănci, îngrijind bolnavii şi dându-le medicamente.

La 12 noiembrie, o nouă ameninţare plana asupra spitalelor protejate de semnul Crucii Roşii, percheziţionate de poliţia care dorea evacuarea jidanilor. În virtutea privilegiilor care îi fuseseră recunoscute, delegatul C.I.C.R. protestă pe lângă Guvern. În urma acestei intervenţii, poliţia fu invitată să se abţină de la evacuarea spitalelor.

Ne putem imagina dificultăţile şi pericolele întâlnite la fiecare pas de reprezentanţii C.I.C.R., în acest oraş supus celor mai violente bombardamente. În acţiunea lor curajoasă, ei au fost susţinuţi de devotamentul perseverent al membrilor Senatului jidovesc, ca şi prin acţiunea, la fel de energică şi generoasă, a agenţilor celor două principale puteri protectoare, Elveţia şi Suedia.

Îndată după eliberarea Budapestei, cu ajutorul fondurilor Joint Committee din New York, delegatul C.I.C.R. şi organizaţiile jidoveşti locale constituiră stocuri de alimente şi de medicamente mai importante. În urma deciziei autorităţilor militare ruseşti de îndepărtare a tuturor străinilor, reprezentantul C.I.C.R. a trebuit să părăsească Budapesta. Cu această ocazie, un ministru ungur l-a omagiat spunându-i că, într-o etapă dramatică, a reuşit să facă din capitala maghiară „un protectorat al Genevei“.

În România, rolul delegaţiei C.I.C.R. fu de o mare importanţă, din cauza posibilităţilor existente pentru cumpărarea de produse alimentare. Subsidii şi ajutoare în natură puteau fi trimise din Bucureşti către Polonia şi alte ţări vecine. Pentru ajutoarele de distribuit chiar în România, C.I.C.R. s-a înţeles cu Crucea Roşie Română, căreia i-a remis fonduri pentru a face cumpărături. Subliniem că bogaţii izraeliţi români au contribuit foarte mult la asistenţa coreligionarilor lor nevoiaşi.

De altfel, începând cu 1943, acţiunea C.I.C.R. în România a fost facilitată de raporturile de încredere pe care delegatul din Bucureşti a ştiut să le întreţină cu Guvernul român. După ce au fost ţinta persecuţiilor şi deportaţi în lagărele morţii, pe vremea când, sprijinită de Gestapo şi de S.S.-ul German, Garda de Fier luase puterea, în septembrie1940, izraeliţii au suferit mai puţine rigori sub dictatura mareşalului Antonescu.

Vicepreşedintele Consiliului mai ales, d-l Mihai Antonescu, însărcinat cu reglementarea chestiunii jidoveşti, s-a arătat înţelegător. „Guvernul român“, scria el delegatului C.I.C.R. la Bucureşti, dezaprobă „orice soluţie fizică ce ar ofensa legile civilizaţiei şi sufetul creştin care domină în străfundul conştiinţei româneşti“. În decembrie 1943, el a avut o convorbire cu delegatul [C.I.C.R.], care a facilitat, apoi, foarte mult acţiunea C.I.C.R. în favoarea izraeliţilor.

Obiectul convorbirii a fost mai ales cazul jidanilor deportaţi dincolo de Nistru, în Ucraina. Aceşti izraeliţi erau originari din Basarabia sau Bucovina, provincii unite cu România după Primul Război Mondial şi reluate, apoi, de U.R.S.S., conform tratatului cu Reichul, la începutul celui de al doilea conflict.

După manevra din 1941, devenită aliata Germaniei contra U.R.S.S., România reocupă aceste două provincii. Vinovaţi în ochii românilor de a fi primit prea bine întoarcerea opresiunii ruseşti, jidanii fură, atunci, deportaţi. Proiectul Guvernului român, stabilit în acord cu Berlinul, pare să fi fost fixarea acestor izraeliţi pe terenurile de colonizat din regiunea Mării de Azov.

Acest proiect nu era, însă, realizabil decât cu preţul înfrângerii U.R.S.S. Către sfârşitul lui 1943, trăgând concluziile care se impuneau din victoriile ruseşti, Guvernul român a decis repatrierea supravieţuitorilor acestei lamentabile migraţiuni, al cărei efectiv se topise de la 200.000 la 78.000. D-l Mihai Antonescu profită rapid de ocazia oferită de demersul delegatului C.I.C.R. la Bucureşti, pentru a-l însărcina pe acesta cu o misiune de anchetă cu privire la mijloacele pentru efectuarea repatrierii, autorizându-l să parcurgă Transnistria pentru a distribui haine şi ajutoare acestor nefericiţi.

Între altele, delegatul obţinu ca jidanii din Cernăuţi, singurii constrânşi să poarte steaua galbenă, să fie scutiţi de această obligaţie care îi expunea brutalităţii trupelor germane în trecere. A fost stabilit că toate cumpărăturile Crucii Roşii se puteau efectua liber, la preţurile stabilite prin taxă oficială. Întors din misiune, delegatul C.I.C.R. se reîntâlni cu vice-preşedintele Consiliului, atrăgându-i atenţia asupra situaţiei copiilor care, pierzându-şi părinţii, erau abandonaţi în Transnistria. D-l Antonescu a promis să permită ieşirea a 150 de copii pe săptămână, cu destinaţia Palestina sau în altă parte, dacă C.I.C.R. putea organiza călătoria lor. Trei luni mai târziu, Guvernul român oferea două nave de lux recent construite şi blocate în apele turceşti, Transilvania şi Basarabia, sugerând C.I.C.R.-ului să le cumpere în réméré1, pentru a facilita transportul emigranţilor sub pavilion elveţian.

Protectoare a intereselor britanice, Elveţia putea fi considerată Putere protectoare a izraeliţilor care plecau în Palestina, asimilaţi anticipativ ca resortisanţi britanici.

Emigraţia de până atunci nu fusese decât un paliativ aproape neînsemnat la suferinţele izraeliţilor. Bulgaria era închisă emigranţilor călătorind cu un paşaport colectiv, numai izraeliţii sub optsprezece ani sau de peste patruzeci şi cinci putuseră ajunge în Turcia, graţie autorizaţiilor individuale.

Transportul pe mare, cu plecare din porturile româneşti, oferea posibilităţi mai bune de emigrare. Totuşi, dincolo de dificultăţile jidanilor la plecare, era aspectul politic, pentru Marea Britanie, al problemei reprezentate de fluxul izraeliților, aceştia fiind consideraţi ca intruşi de către majoritatea populaţiei locale dintr-un teritoriu sub mandat britanic.

Prima navă, Struma, plecă din Constanţa către Palestina, la începutul lui 1942. Ea a fost, însă, imobilizată la Istanbul pentru o avarie, apoi a fost obligată la cale întoarsă către România, întrucât nu a putut obţine autorizaţia de a-şi continua călătoria. Nava a naufragiat, însă, şi 750 de emigranţi au pierit. Acest precedent dezastruos îndemna la prudenţă.

C.I.C.R.-ul a consimţit să acorde transporturilor de emigranţi protecţia semnului Crucii Roşii, interpretând extensiv dispoziţiile celei de a X-a Convenţii de la La Haye, din 1907, care reglementa folosirea navelor-spital, considerând că folosirea cargourilor transportând ajutoare pentru prizonierii de război sau internaţii civili, care navigau sub controlul său, era protejată prin insigna Genevei.

El ar fi vrut să facă aceasta numai cu acordul tuturor puterilor interesate. În acest scop, consimţământul său a fost subordonat următoarelor condiţii prealabile: organizaţiile de transport trebuiau să închirieze nave neutre, servind exclusiv transportului de emigranţi, urmând să fie însoţite de un reprezentant al C.I.C.R.; navele nu puteau naviga decât după obţinerea autorizaţiilor necesare şi a acordului asupra rutei de urmat, din partea tuturor beligeranţilor interesaţi.

Din păcate, aceste condiţii nu fură niciodată realizate. Totuşi, [nava] Bellacita, autorizată de România să efectueze transportul săptămânal al copiilor jidani între Constanţa sau Mangalia şi Istanbul, călători sub protecţia Cruci Roşii române, C.I.C.R.-ul notificând călătoriile respective tuturor beligeranţilor.

Pentru delegatul de la Bucureşti, un grav caz de conştiinţă se prezentă cu ocazia îmbarcării jidanilor pentru Palestina pe două vapoare bulgare, Milka şi Maritza, închiriate de către organizaţiile sioniste. Pe bună dreptate, el se temea ca aceştia să nu împărtăşească soarta celor de pe Struma. De altfel, şefii organizaţiilor jidăneşti nu erau de acord asupra numelor de pe lista de emigranţi, iar Autorităţile româneşti au încredinţat C.I.C.R.-ului arbitrarea diferendului.

Delegatul s-a limitat a controla documentele de emigraţie ale interesaţilor, favorizându-le astfel plecarea. În august 1944, C.I.C.R. sfârşi prin a admite că navele de emigranţi puteau arbora emblema Crucii Roşii chiar şi în absenţa unora dintre condiţiile pe care el le pusese.

În ziua de 23 a aceleiaşi luni, Regele României puse capăt Guvernului mareşalului Antonescu, începând negocieri de armistiţiu cu Puterile aliate. Legile rasiale fură imediat abolite în România. Totuşi, opera de asistenţă a C.I.C.R. în favoarea izraeliţilor a continuat până la sfârşitul războiului.

În raportul ei din decembrie 1944, delegaţia C.I.C.R. la Bucureşti constată că, graţie trimiterilor Joint Committee din New York şi a colectelor efectuate pe loc, ea a putut face faţă nevoilor a 183.000 de izraeliţi români, anume: 17.000 de deportaţi repatriaţi din Transnistria, 90.000 de persoane (adică 30.000 de bărbaţi, exceptaţi de munca obligatorie, şi familiile acestora), 20.000 de evacuaţi din micile orăşele şi sate, 10.000 de evacuaţi din zona războiului, 20.000 de lipsiţi de locuinţă din cauza bombardamentelor, 20 .000 de muncitori şi funcţionari privaţi de slujbele lor, 6.000 de unguri, găsiţi în Transilvania de Nord, care reuşiseră să se sustragă deportărilor.

Această acţiune umanitară merită elogiile Preşedintelui Uniunii americane a jidanilor din România, care, în martie 1945, scria delegatului C.I.C.R. la Washington: „Ajutorul asigurat de C.I.C.R. populaţiei jidăneşti din România a fost apreciat la justa sa valoare, nu numai de către dr. Şafran, Mare Rabin al jidanilor din România şi de către comunităţile private ale acestei ţări, ci şi de miile de membri ai Uniunii noastre, ale căror rude au beneficiat de acest ajutor. În România, C.I.C.R. a făcut coreligionarilor noştri servicii cu adevărat inapreciabile“. D-l Joseph C. Hyman, vicepreşedintele American Joint Distribution Committee din New York, omagiase deja Instituţia din Geneva. Într-un articol intitulat „Joint-ul elogiază C.I.C.R.-ul“, publicat în periodicul News, la 16 februarie 1945, el scrisese: „Mii de izraeliţi datorează viaţa ajutorului cste le-a fost asigurat de către C.I.C.R…. Peste tot în lume unde Joint-ul nu poate interveni direct, ştim că putem conta pe C.I.C.R. pentru a zbura în ajutorul iudaismului oprimat“.
[Aici se încheie citatul din textul Raportului C.I.C.R. – n.n., V.I.Z.]

Volumul 3 al Raportului CICR, mai ales paginile 77-88, 365-371, 519-521, 558-570, conţine alte pasaje care pot fi citate la nevoie. Reamintim că obiectivul nostru este de a stabili tabloul exact şi raţional a ceea ce s-a întâmplat cu jidanii din Slovacia, Croaţia şi Ungaria.

Totuşi, anumite chestiuni ridicate de acest extras merită măcar câteva observaţii.

În extrasul prezentat există destule aluzii la o „exterminare“, care pot da cititorului grăbit impresia că Crucea Roşie acceptă alegaţiile exterminării. Dacă ne gândim, însă, bine, vedem că această impresie nu este cu adevărat justificată şi că, deşi formulată, ea nu este pertinentă.

Ni se spune că statul naţional-socialist „făcuse din izraeliţi veritabili paria, că inflexibilele legi rasiale destinau (…) exterminării sistematice“, dar nu a existat, după cum se ştie, nici o legislaţie în acest sens, iar prin „exterminare“ se înţelege crimă în masă. De asemenea pentru „ei erau (…) deportaţi în lagărele morţii“, era adevărat în cazul celor care fuseseră înrolaţi pentru muncă şi expediaţi în lagărele de concentrare pe timpul celor mai rele etape (1942 şi 1945). Se „pare“ că „zeci de mii“ de jidani slovaci au ajuns „în lagărele de exterminare“. Numai Dumnezeu ştie care erau aceste „lagăre ale morţii“ în care jidanii români fură expediaţi în 1940, care a fost semnificaţia lagărelor românești. În orice caz, nu a fost vorba de o măsură germană.

În volumul 3 citim (p. 519) că „În momentul în care ostilităţile au ajuns pe pământ unguresc, [începutul lui octombrie 1944], C.I.C.R. era reprezentat la Budapesta de un delegat care făcu tot posibilul pentru a împiedica exterminarea izraeliţilor unguri“.

Mai departe (pp. 558-559), citim că, în vremea războiului, „confruntaţi cu măsurile de exterminare, toţi izraeliţii fuseseră deportaţi în modul cel mai inuman şi închişi în lagăre de concentrare, siliţi la muncă forţată sau la moarte“. Ei erau „supuşi unui regim special, vizând în mod mai mult sau mai puţin deschis exterminarea lor“.

Nu vedem decât două motive posibile pentru prezenţa acestor remarci ambigui şi/sau foarte generale.

Primul este că ele sunt acolo pentru că autorii Raportului C.I.C.R., sau majoritatea lor, din cauza presei, a proceselor pentru crime de război, a deportărilor, a ostilităţii arătate de nazişti faţă de jidani şi a faptului că nemţii doreau expulzarea jidanilor din Europa, credeau în alegaţiile din timpul şi de după război, în legătură cu exterminările. Nimeni nu a văzut cu ochii lui un jidan pe cale de a fi exterminat!

Al doilea motiv posibil constă în faptul că este vorba de observaţii sau remarci cu caracter politic şi un rol în cadrul relaţiilor publice. De exemplu, deşi germanii şi ungurii au autorizat activitatea C.I.C.R. în Ungaria şi că ruşii l-au expulzat, Raportul nu găseşte de spus nimic mai linguşitor decât că Budapesta ar fi fost „eliberată“ de ruşi.

Evident, cititorul dotat cu spirit critic va dori ca noi să acceptăm, prima explicaţie, măcar pentru a continua discuţia. Din acest punct de vedere, nu vom face nici un fel de obiecţie.

În ceea ce priveşte analiza noastră, acest lucru nu implică cine ştie ce diferenţă, pentru că tot ce vrem să aflăm din Raportul C.I.C.R. este ce s-a întâmplat cu jidanii din Slovacia, Croaţia şi Ungaria. Prezenţa în Raport a remarcilor în legătură cu „exterminarea“, într-o epocă în care acuzaţiile amănunţite despre acestea făcuseră obiectul unei largi publicităţi, ne ajută, în realitate, pentru că, indiferent de cum le vom explica, eventualitatea exterminării majorităţii sau a unui număr important dintre jidanii din Slovacia, Croaţia şi Ungaria face parte exact din obiectul Raportului.

În consecinţă, nu ar trebui să credem că absenţa alegaţiilor precise cu privire la exterminare ar însemna că eventualitatea acesteia nu face parte dintre chestiunile abordate de către C.I.C.R. Ele înseamnă doar că C.I.C.R. nu a întâlnit fapte precise care ar putea confirma alegaţiile privind exterminarea.

Fără să uităm aceste consideraţii, ne putem întreba, în lumina acestui Raport, ce s-a întâmplat cu jidanii din Slovacia, Croaţia şi Ungaria? Influenţa germană anterioară lui 1944 determinase deportarea unui anumit număr de jidani slovaci către Est. Totuşi, Raportul nu formulează nici o ipoteză cu privire la existenţa unei exterminări acolo (la Est), acceptând pur şi simplu versiunea după care jidanii au fost deportaţi şi atât. Începând cu 1944, influenţa germană în cele trei ţări era cam aceeaşi şi nimic foarte important nu s-a produs înaintea toamnei 1944, când germanii au internat, sau au încercat să interneze, un mare număr de jidani, din motive de securitate valabile, deportând, pe deasupra, un anumit număr de jidani unguri în Germania, pentru a-i pune la muncă.

Desigur, între martie şi octombrie 1944 jidanii unguri au traversat anumite evenimente. În orice caz, abia cele de după octombrie 1944, după arestarea lui Horthy, fură cele mai grave. Extrasul prezentat insistă de două ori asupra acestui lucru. În plus, situarea datei critice în toamna lui 1944 se acordă din plin cu ceea ce ni se spune despre ţările vecine, Slovacia şi Ungaria.

După 15 octombrie „avea să se pornească în toată amploarea ei marea calamitate a jidanilor din Ungaria“, din cauză că „germanii strânseseră şurubul, începând cu martie 1944“ ceea ce, în octombrie 1944, „a provocat o criză foarte violentă: ucideri, spolieri, deportări, muncă forţată, captivitate“. Atunci, „populaţia izraelită […] suferi din greu şi fu decimată, mai ales în provincie“.

Repetăm: anumite evenimente s-au produs înainte de octombrie 1944, inclusiv deportări, dar Raportul afirmă fără ambiguitate că cele care au început în octombrie 1944 fură cele mai importante pentru jidanii unguri. „Uciderile“ şi „spolierile“ se referă probabil la acţiunile individuale ale anumitor unguri, efectuate, poate, cu încurajarea implicită sau cel puţin indiferenţa noului guvern-marionetă. Raportul este foarte precis cu privire la „deportări“ şi măsurile de „muncă forţată“ luate în octombrie 1944. Jidanii fură puşi la muncă pentru a construi fortificaţii în Ungaria, iar nemţii deciseră să expedieze 60.000 în Germania, pentru muncă. În realitate, numărul celor care au fost deportaţi în cadrul acestei acţiuni este cuprins între 35.000 şi 45.000. Din lipsă de trenuri, jidanii trebuiră să mărşăluiască cel puţin până la Viena, iar Crucea Roşie a organizat ajutoare tot lungul drumului2.

Nu este posibil ca delegaţia C.I.C.R. în Ungaria să fi ignorat măsurile anti-jidăneşti anterioare lui 1944, care au egalat în rigoare sau chiar au depăşit pe cele aplicate în octombrie 1944. Senatul jidănesc din Budapesta era domiciliat în chiar legaţia Crucii Roşii, fiind desigur pe deplin informat de afacerile jidăneşti din Ungaria. În plus, alegaţiile ulterioare despre exterminare ar fi trebuit, cum vom vedea, să „reamintească“ delegatului evenimentele mult mai dramatice de la începutul anului, dacă acestea chiar au avut loc cu adevărat.

Înaintea examinării alegaţiilor precise de exterminare a jidanilor maghiari, să abordăm câteva puncte din Raport cu privire la lagărul din Theresienstadt.

În cursul capitolelor precedente am făcut unele observaţii despre acest lagăr din Boemia-Moravia (partea occidentală a Cehoslovaciei) şi remarcile noastre concordă cu cele din extrasul citat. Ceea ce frapează în Raportul C.I.C.R. este că acest lagăr constituia „o experienţă încercată de anumiţi conducători ai Germaniei, mai puţin ostili izraeliţilor, se pare, decât alţi responsabili ai politicii rasiste a Guvernului german şi care voiau să dea jidanilor posibilitatea de a-şi organiza viaţa în comun, într-un oraş administrat de ei înşişi, bucurându-se de o autonomie aproape completă“.

Politica cu privire la jidani era condusă de serviciul lui Eichmann din interiorul R.S.H.A., din cadrul S.S. „Specialist pentru toate chestiunile jidoveşti“, Karl Adolf Eichmann, însoţit de colonelul Erwin Weineman – şeful Poliţiei de Securitate din Boemia-Moravia –, a ghidat delegaţia Crucii Roşii la Theresienstadt, în cursul vizitei din 6 aprilie 1945. Seara, în cursul unei reuniuni, Eichmann a explicat delegaţilor „că Theresienstadt era o creaţie a Reichsführer-ului Himmler“, expunând filosofia corespunzătoare, pe care extrasul din Raportul CICR ne-a transmis-o fidel. Eichmann adăugă că el „personal, nu aprobă pe de-a-ntregul aceste metode, dar că, în calitate de soldat, se supune ordinelor Reichsführer-ului“3.

În consecinţă, este clar că Theresienstadt era o operaţiune a anumitor şefi S.S. Aceştia erau acei „anumiţi conducători ai Reich-ului“. În plus, se ştie că Heydrich, şeful R.S.H.A., este cel care a luat decizia înfiinţării lagărului Theresienstadt, curând după ce a devenit viceprotector al Moraviei, în septembrie 19414.

Cele văzute de Crucea Roşie la Theresienstadt făceau parte din politica ordinară S.S. Interesant de reţinut este că Raportul ne spune, fără comentarii, că delegatul pusese întrebări legate de „plecările către Est“ şi că C.I.C.R. nu se-ntreabă nimic cu privire la interpretările sinistre care s-ar fi putut da acestor „transferuri […] la Auschwitz“, în ciuda acuzaţiilor formulate pe tema asta (între 1945 şi 1948, data Raportului CICR, N.T.).

Pentru a evalua în mod critic Raportul Crucii Roşii, nu trebuie să pierdem din vedere două aspecte. În primul rând, anumite judecăţi nu pot fi formulate fără să ţinem seamă de aspectul complezenţă. Semnele caracteristice ale complezenţei în publicaţiile unei organizaţii caritabile se manifestă prin exagerarea eficacităţii măsurilor luate. În cazul că nici o măsură nu s-a luat, lipsa de eficacitate este imputată slabei generozităţi a donatorilor potenţiali (şi aceste reproşuri sunt adesea fondate).

Nu trebuie să ne surprindă, de exemplu, dacă descoperim că jidanii care au mers pe jos până la Viena sau copiii jidani ajutaţi de Crucea Roşie au suferit, în realitate, ceva mai mult decât pare să sugereze Raportul. (Bineînţeles, nu pretind că exact aşa au stat lucrurile).

A doua rezervă priveşte inevitabilul partizanat politic rezultat din presiunile politice externe: luarea Budapestei să fie calificată că ar fi fost „eliberată de către ruşi“ este o bună dovadă în acest sens. Situaţia din 1948 implică clar ideea că, atunci când există o prejudecată politică în Raport, este vorba de o prejudecată anti-germană.

Noi o constatăm în Raport, dar, din fericire, lectura Raportului pe fondul unor întrebări precise, despre subiectele din competenţa C.I.C.R.-ului şi a delegaţilor acestuia, arată că partizanatul Crucii Roşii rămâne fără consecinţe reale. Totuşi, cu privire la punctele pe care le-am ales, judecata mea nu depinde de o interpretare a Raportului care l-ar face să zică altceva decât zice în realitate, sau care nu ar vrea să îl lase să spună ceea ce, de fapt, spune. Nu ofer o interpretare paralelă a alegaţiilor de exterminare care insistă să atribuim unor termeni sau expresii ca Leichenkeller, Badeanstalt, „tratament special“, „gata de transport“ înţelesuri concordante cu alegaţiile de exterminare care circulaseră în vremea războiului.

Nu le vom căuta râcă celor care persistă în a interpreta Raportul ca indicând, la modul general, că germanii au încercat să îi extermine pe jidani. Din acest Raport nu contează decât ceea ce delegaţii C.I.C.R. pot spune ca martori ai anumitor evenimente, pe care statutul lor i-a pus în situaţia să le vadă de aproape, chiar direct, cu ochii lor, în Slovacia, în Croaţia şi în Ungaria.

NOTE

  1. Clauză comercială prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul răscumpărării lucrului vândut, în schimbul restituirii preţului de vânzare şi a rambursării taxelor respective. (N.T).
    2. Crucea Roşie (1948), vol. III, p. 568.
    3. REITLINGER, pp. 512-513; Crucea Roşie (1947), pp. 99-100.
    4. REITLINGER, pp. 176-177; SHIRER (1960), p. 991.
    a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 239-257. N. red. – V.I.Z.
    (Continuare în episodul următor)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *