Home / Articole Promovate / Înșelătoria Secolului XX (19)

Înșelătoria Secolului XX (19)

Incorect Politic
Noiembrie 2, 2019

Înșelătoria Secolului XX

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (19)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17 și 18

CAPITOLUL IV:

AUSCHWITZ

1. Structura legendei

Să examinăm versiunea „exterminării“ aşa cum ni se oferă, mai ales în ceea ce priveşte lagărul de concentrare Auschwitz.

Procesele care au produs elementele de „dovezi“ pe care se sprijină alegaţiile exterminaţioniste au avut loc într-o Germanie învinsă, descurajată, demoralizată, epuizată de foamete, ai cărei locuitori nu puteau decât să se plieze în faţa puterilor ocupante, adică duşmanii învingători. Aceasta era situaţia sau realitatea politică. Amintim că „internaţionala sionistă“ a pregătit acuzaţiile precise de exterminare care au fost lansate, pe care înalţii şi bine informaţii funcţionari de la Washington nu le-au crezut şi nu le-au acordat niciun credit.

Personajul principal care a organizat sistemul judiciar al proceselor pentru crime de război a fost procurorul american din procesul T.M.I. Judecătorii tribunalului se exprimaseră a priori asupra culpabilităţii „evidente“ a acuzaţilor, iar verdictul a lansat un precedent judiciar zdrobitor şi obligatoriu pentru procesele următoare. Cele mai importante dintre acestea fură organizate de Marcus, sionist între sionişti, viitor erou al Statului Israel, şef al Biroului de Crime de Război, serviciu sau structură care a practicat tortura în cadrul anumitor procese.

„Onoarea“ Statelor care au inventat şi au condus aceste procese impunea obligativitatea demonstrării tezei extraordinare a brutalităţilor naziste.

În aceste condiţii, era dificil să ne aşteptăm la altceva decât o punere în scenă. Prezentul capitol şi următorul arată că acuzaţiile cu privire la Auschwitz sunt conforme cu ceea ce era de aşteptat. Mai întâi, trebuie să ne întrebăm care este caracteristica esenţială, „marca de fabrică“ sau semnul unei înşelătorii de acest gen.

Niciun autor nu ar imagina o poveste falsă în toate detaliile sau în majoritatea acestora. O astfel de poveste poate comporta 90 la sută fapte reale şi, totuşi, să fie falsă, adică să susţină o teză principală lipsită de orice fundament real. De bună seamă, înşelătorii au făcut şi ei această constatare, pe baza ei adoptând metoda cea mai sigură în raport cu scopul urmărit.

Metoda lor a constat în deformarea semnificaţiei unor fapte reale. Aceasta este baza legendei exterminării cu privire la Auschwitz. Vom arăta că toate faptele reale care conţin această legendă aveau o semnificaţie relativ normală, care nu avea nici în clin nici în mânecă cu exterminarea unor fiinţe omeneşti. Subliniez că aceste fapte „nu aveau“ nici o semnificaţie, nu „că nu ar fi putut avea vreuna“. Cei care vorbesc despre exterminări sunt obligaţi să susţină o teză care implică dubla interpretare a faptelor.

Ţinând cont de cele arătate, cititorul imparţial va accepta că necesitatea absolută a dublei interpretări a multor fapte este caracteristica esenţială, semnul sigur al înşelătoriei. Analiza va scoate la iveală o altă caracteristică a mărcii înşelătoriei, care, deocamdată, nu este evidentă.

Faptele care contrazic alegaţiile exterminării vor fi notate. Pentru cei care cred, încă, în aceste alegaţii, ele vor fi pur şi simplu „mistere“, care cer o altă, o dublă interpretare. Contradicţiile, neverosimilităţile şi născocirile evidente nu vor întârzia să apară şi atunci le vom da lovitura de graţie printr-un fapt care contrazice aceste alegaţii, unul atât de important şi considerabil încât orice discuţie asupra „misterelor“ va deveni inutilă.

2. Spovedania sau mărturia sub jurământ a lui Rudolf Höss

Din mai 1940 până la sfârşitul lui 1943, colonelul Rudolf Höss a fost comandantul lagărului Auschwitz. În timpul procesului T.M.I., acesta a semnat mai multe declaraţii sub jurământ în contul acuzaţiei, dintre care cea mai cunoscută poartă data de 5 aprilie 1946167.

Potrivit practicii curente, în timpul proceselor T.M.I. şi T.M.N., Höss a fost, apoi, interogat, în faţa tribunalului, de către avocatul lui Kaltenbrunner, la 15 aprilie 1946168. În esenţă, depoziţia lui a confirmat declaraţia din 5 aprilie 1946, aducând chiar câteva elemente suplimentare. Deşi legenda exterminării porneşte din Raportul W.R.B., Höss a rămas vedeta acuzării, partizanii exterminării considerând mărturia lui drept versiune exactă a celor petrecute la Auschwitz, mai exact scheletul acestei versiuni.

Partizanii, aderenţii şi fidelii legendei exterminaţioniste de la Auschwitz prezintă o poveste ai cărei termeni sunt identici cu cei ai mărturiei lui Höss, singurele diferenţe fiind cifre de provenienţă T.M.I., T.M.N. sau altele similare. Nici un idolatru exterminaţionist nu vorbeşte de Raportul WRB. Reitlinger pare să simtă, însă, că acest raport pune o problemă de o anumită importanţă.

Vom analiza îndeaproape, cu toată metodologia ştiinţifică, mărturia lui Höss. O vom reproduce în totalitate, înainte de a trece în revistă diferitele ei puncte, acordând elementelor de dovadă suplimentară atenţia cuvenită. Inevitabila dualitate va apărea ca trăsătură sigură şi inatacabilă a înșelătoriei, iar contradicţiile, incoerenţele, neverosimilităţile grosolane şi minciunile vor apărea drept ceea ce sunt. Într-o măsură mai mare sau mai mică, analiza noastră va scoate la iveală contextul psihologic al proceselor. Cititorii vor putea controla permanent interpretarea de către noi a diverselor surse, chiar şi atunci când am socotit mai comod să ne raportăm la Hilberg sau Reitlinger, decât la documentul original, la care cititorului nu-i va fi probabil prea uşor să ajungă.

3. Falsa spovedanie a lui Rudolf Höss

Eu, subsemnatul, Rudolf Franz Ferdinand Höss, declar sub jurământ cele ce urmează:

  1. Am 46 de ani şi sunt membru al N.S.D.A.P. din 1922, membru al organizaţiei S.S. din 1934 şi al trupelor Waffen S.S. din 1939. De la 1 decembrie 1934 fac parte din formaţiunea „Cap de Mort“ (Totenkopf Verband).
  2. Din 1934, fără întrerupere, am lucrat în administraţia lagărelor de concentrare, ca şef adjunct la Sachsenhausen, din 1938 până la 1 mai 1940, când am fost numit comandant la Auschwitz, pe care l-am condus până la 1 decembrie 1943. Consider că aproximativ 2.500.000 de victime au fost executate şi exterminate la Auschwitz prin gaze şi prin flăcări, în vreme ce 500.000 au pierit din cauza foamei şi a diferitelor boli, ceea ce dă un total de aproximativ trei milioane de decese. Această cifră reprezintă cam 70 sau 80 la sută din totalul celor care au fost expediaţi la Auschwitz, în calitate de prizonieri. Ceilalţi au fost selecţionaţi pentru muncă forţată în întreprinderile industriale din lagărele de concentrare. Printre persoanele executate şi arse se găseau aproximativ 20.000 de prizonieri ruşi (selecţionaţi, în prealabil, de către Gestapo, în lagărele pentru prizonieri de război). Aceştia au fost afectaţi la Auschwitz pentru transporturile Wehrmacht, de sub comanda ofiţerilor şi oamenilor Armatei. Restul, din totalul victimelor, constă în aproximativ 100.000 de jidani din Germania şi un număr considerabil de locuitori, majoritatea jidani, din Olanda, Franţa, Belgia, Polonia, Cehoslovacia; Ungaria, Grecia sau alte ţări. Aproximativ 400.000 de jidani unguri au fost exterminaţi de noi în vara lui 1944, numai la Auschwitz.
  3. W.V.H.A. (Oficiul central de economie şi administraţie), sub comanda generalului Oswald Pohl era răspunzător de toate afacerile administrative din lagărele de concentrare, cum ar fi cazarea, hrana şi îngrijirile medicale. Înaintea înfiinţării R.H.S.A., poliţia secretă de stat (Gestapo) şi Biroul Reichului de Poliţie Criminalistică erau răspunzători de arestări, de trimiterea în lagărele de concentrare, de pedepsele şi execuţiile care aveau loc. După crearea R.S.H.A., aceste funcţiuni fură executate, ca şi mai înainte, dar pe bază de ordine semnate de Heydrich, şeful R.S.H.A. În timpul când Kaltenbrunner a fost şef al R.S.H.A., ordinele privind întemniţarea, expedierea deţinuţilor, pedepsele şi execuţiile individuale erau semnate de acesta sau de Müller, şeful Gestapo şi reprezentant al lui Kaltenbrunner.
  4. Execuţiile masive prin gaze au început în cursul verii 1941 şi au durat până în toamna lui 1944. Până la 1 decembrie 1943 am supravegheat personal execuţiile la Auschwitz. Prin atribuţiile pe care am continuat să le îndeplinesc la Inspecţia generală a lagărelor de concentrare, W.V.H.A., ştiu că aceste execuţii în masă au continuat, după cum am spus mai sus. Toate execuţiile prin gaze aveau loc sub ordinul direct, supravegherea şi răspunderea R.H.S.A. Toate ordinele privitoare la punerea în practică a acestor execuţii în masă le-am primit direct de la R.S.H.A.
  5. La 1 decembrie 1943 am fost numit şef al Biroului I din cadrul Grupului D din W.V.H.A., fiind responsabilul şi coordonatorul tuturor afacerilor care se prezentau între R.S.H.A. şi lagărele de concentrare de sub administraţia W.V.H.A. Am ocupat acest post până la sfârşitul războiului. Pohl, şeful W.V.H.A., şi Kaltenbrunner, şeful R.S.H.A., se sfătuiau adesea în legătură cu lagărele de concentrare, intrând în contact fie prin scris, fie prin viu grai. La 5 octombrie 1944, la Berlin, i-am transmis un raport detaliat lui Kaltenbrunner, în biroul său R.S.H.A., raport în legătură cu lagărul de concentrare Mauthausen. Kaltenbrunner a vrut un rezumat oral al acestui raport şi mi-a cerut să nu iau nici o decizie până la examinarea amănunţită a raportului, în toate detaliile sale. Acest raport privea trimiterea în lagărele de muncă a mai multor sute de prizonieri care fuseseră condamnaţi la moarte… pe care îi numeam „prizonieri anonimi“.
  6. „Soluţia finală“ însemna exterminarea tuturor jidanilor din Europa. În iunie 1941, am primit ordin să creez o instalaţie de exterminare la Auschwitz. În acel moment existau, deja, trei alte lagăre de exterminare în Guvernământul general [Polonia], la Belzec, Treblinka şi Wolzek169. Aceste lagăre erau plasate sub direcţia Siguranţei Generale şi a S.D. Am vizitat Treblinka pentru a vedea în ce fel se efectuau exterminările. Comandantul lagărului mi-a spus că lichidase 80.000 în şase luni. El se ocupase mai ales de lichidarea jidanilor din ghetoul Varşovia. Folosise gazul monooxid şi, după mine, metodele sale nu erau foarte eficace. Astfel, după ce am construit clădirile care urmau să servească exterminării, m-am decis să folosesc Zyklon B, acid prusic cristalizat, pe care îl introduceam în camera de gazare printr-o mică deschizătură. Trebuiau între trei şi cincisprezece minute, în funcţie de condiţiile atmosferice, pentru a ucide oamenii care se găseau în camera de gazare. Constatam moartea lor prin faptul că încetau să sforăie zgomotos. De obicei, aşteptam cam o jumătate de oră înainte de a deschide uşile pentru a ridica cadavrele. După ce acestea erau duse, comandoul nostru special intra în posesia inelelor cadavrelor şi a dinţilor lor de aur.
  7. O altă ameliorare adusă metodelor de la Treblinka a fost că noi am construit camere de gazare putând cuprinde 2.000 de persoane odată, faţă de cele 10 camere de gazare de la Treblinka, ce nu puteau cuprinde decât 200 de oameni fiecare. Metoda noastră de selecţionare a victimelor era următoarea: la Auschwitz, doi medici S.S. aveau sarcina de a examina prizonierii la sosirea transporturilor. Prizonierii trebuiau să treacă prin faţa unuia dintre aceşti medici, care îşi făcea cunoscută decizia pe loc. Cei consideraţi apţi de muncă erau trimişi în lagăr; ceilalţi erau conduşi imediat pe locurile de exterminare. Copiii mici erau exterminaţi fără excepţie, întrucât, din cauza vârstei, erau incapabili de muncă. Un alt progres faţă de Treblinka este că victimele acesteia ştiau aproape totdeauna că urmează să fie exterminate, în vreme ce la Auschwitz le-am făcut să creadă că vor suferi un tratament de dezinfecție. Desigur, ele au descoperit adesea intenţiile noastre veritabile. În consecinţă, a trebuit să facem faţă la revolte şi la alte dificultăţi. Foarte adesea, femeile îşi ascundeau copiii pe sub veşminte. Bineînţeles, de fiecare dată când îi descopeream, îi trimeteam în camerele de gazare ca şi pe ceilalţi. Trebuia să facem aceste exterminări în secret, dar mirosul infect şi pestilenţial produs de continua ardere a corpurilor invadase toată regiunea, astfel încât locuitorii comunelor din vecinătate ştiau foarte bine că la Auschwitz exterminările sunt în curs.
  8. Din când în când, prizonieri speciali soseau la biroul local Gestapo. Medicii S.S. îi ucideau cu injecţii de benzină. Instrucţiunile îi obligau să completeze fişele regulamentare de deces, având totală libertate să indice orice cauză de deces.
  9. Din timp în timp se făceau experienţe medicale pe prizonieri, între altele teste de sterilizare şi în legătură cu cancerul. Majoritatea celor care mureau în aceste experienţe fuseră deja condamnaţi de către Gestapo.
  10. Rudolf Mildner era şeful Gestapo din Kattowitz şi, în această calitate, era şeful departamentului politic de la Auschwitz, unde a procedat la interogatorii energice din martie 1941 până în septembrie 1943. Trimitea adesea prizonieri la Auschwitz pentru a fi încarceraţi sau executaţi. A vizitat lagărul Auschwitz în mai multe rânduri. Tribunalul Gestapo, S.S. Stangericht, care judeca pe cei acuzaţi de diverse delicte, precum prizonierii de război evadaţi şi altele, se reunea adesea în lagărul Auschwitz şi Mildner asista frecvent la procesul acestor persoane, adesea executate la Auschwitz în urma condamnărilor pronunţate. L-am condus pe Mildner în uzina de exterminare de la Auschwitz, care l-a interesat imediat, întrucât trebuia să ne trimită jidani din teritoriul său, pentru a fi executaţi. Înţeleg engleza, aşa cum este scrisă aici. Declaraţiile precedente sunt autentice. Prezenta declaraţie este făcută de mine în mod voluntar, fără nici un fel de constrângere. După relectura declaraţiei, am semnat şi am făcut tot aşa la Nürnberg, Germania, în a cincea zi din luna aprilie 1946.

Rudolf Höss

 Sigla „N.S.D.A.P.“ desemnează partidul nazist, Nationalsozialistische Deutscher Arbeiter Partei (Partidul naţional-socialist al muncitorilor germani). Trebuie semnalat ceva care nu se găseşte în spovedania sub jurământ, la care unii ar putea ataşa o anumită importanţă.

Ca militant naţionalist, în anii douăzeci, Höss a comis un asasinat politic, pentru care a fost condamnat la cinci ani de închisoare170. Şi-a început cariera la Dachau, în 1934, cu gradul de caporal. Se poate spune că a urcat în grad cu o rapiditate excepţională, întrucât, în 1945, în ultimele săptămâni de război, era colonel şi purta negocieri cu Crucea Roşie şi reprezentanţi ai ţărilor neutre în legătură cu lagărele de concentrare171.

Este foarte probabil ca gradul său subaltern din 1934 să se fi datorat unor limitări artificiale, impuse pentru motive politice. Avansarea rapidă ulterioară a fost probabil rezultatul expansiunii S.S. de după epurarea batalioanelor S.A. ale lui Ernst Röhm, în iunie 1934, şi expansiunea, mai mare încă, de după începutul războiului.

4. Contradicţii de început

Vom analiza punctele principale ale acestei „spovedanii“. Planul lagărului Birkenau este reprodus în ilustraţia n° 29 şi se sprijină pe documentele „procesului Auschwitz“ din 1963-1965. Raporul W.R.B. prezintă un plan similar172172.

Paragraful 2

Am fi înţeles mai bine miezul şi ansamblul întregii afaceri Höss, dacă acesta ar fi indicat pe scurt natura „întreprinderilor industriale ale lagărelor de concentrare“ Auschwitz şi enorma importanţă, pentru germani, a acestor întreprinderi. Se pare că în toată transcrierea T.M.I. nu există decât o singură referinţă specifică privind natura activităţii industriale de la Auschwitz. Ea se găseşte în depoziţia prizonierei politice Vaillant-Couturier, când aceasta face aluzie, în trecere, la o „fabrică de muniţii“ (este vorba, fără îndoială, de uzina de rachete Krupp) şi o mare uzină de „Buna“. Întrucât, însă, ea nu a lucrat acolo, Vaillant-Couturier nu ne poate spune exact ce se petrecea în interiorul acestor întreprinderi173. Poate că există şi alte referinţe, mai ales în documente. În acest caz, însă, ele sunt profund îngropate în masa textelor. Cifra de 2.500.000 de victime gazate nu este singura citată de către Höss. În cadru privat, pe vremea depoziţiei sale, ca şi cu ocazia procesului din Polonia, în 1947 (după care a fost spânzurat), Höss a avansat cifra de 1.135.000. Cifra cea mai modestă invocată de susţinătorii realităţii gazărilor este de 750.000174. Ruşii au vorbit de 4.000.000, cifră care cuprinde pe cei ucişi prin „injecţii, tratament inuman etc.“. Cifra cea mai înaltă, care a fost invocată, pare să fie cea de 7.000.000175. Remarca privind pe cei 400.000 de jidani maghiari confirmă, în mod inexplicabil, curios şi surprinzător accentul pus de legendă pe jidanii din Ungaria. Aceasta l-a devansat pe Höss şi durează încă şi astăzi. La 5 mai 1944, Eichmann ar fi propus, prin intermediul lui Joël Brand, „schimbarea jidanilor maghiari pe camioane“, cu Aliaţii occidentali176. Atenţia acordată jidanilor maghiari, care durează încă, pare să fie datorată polarizării, după 1960, pe activitatea lui Eichmann. Singura explicaţie pe care o pot oferi cu privire la originea ei este că problemele ungureşti încep în martie 1944, cu ocuparea Ungariei de către germani, în acelaşi timp cu începutul activităţii W.R.B., înfiinţat în ianuarie. O bună parte din atenţia WRB este, astfel reţinută de către Ungaria177. Viitorul capitol va fi consacrat mai ales problemei jidanilor maghiari.

Paragraf 4

Höss situează începutul gazărilor în toamna lui 1941. În decembrie 1943 este promovat la Inspecţia lagărelor de concentrare, la Oranienburg, dar ştie „prin funcţiile pe care a continuat să le îndeplinească“ acolo că „aceste execuţii în masă au continuat“. Pretenţia lui Höss că a continuat să aibă cunoştinţă de ceea ce se petrecea la Auschwitz, deşi lucra la Inspecţia din Oranienburg, pare rezonabilă. În depoziţia sa, însă, Höss mai spune că, în vara lui 1941, a fost chemat pentru a face o dare de seamă direct lui Himmler şi că, în timpul convorbirii lor, în calitate de comandant al lagărului de concentrare, a primit din partea şefului S.S. ordinul de a începe exterminarea jidanilor, cu condiţia de a păstra „cel mai strict secret“, chiar fără să îi permită lui Glücks, superiorul său imediat, să descopere despre ce este vorba. „Glücks era, ca să spunem astfel, inspectorul lagărelor de concentrare în această vreme, fiind subordonatul direct al Reichsführer-ului Himmler“178.

Paragraful 6

Vom vedea într-un alt capitol ce însemna „soluţia finală“ a problemei jidăneşti. Höss pretinde că „în iunie 1941 a primit ordinul de a crea o instalaţie de exterminare la Auschwitz“. El reafirmă, astfel, data de la paragraful 4 al depoziţiei sale, confirmându-şi spovedania. Pare deasupra oricărei îndoieli că Höss dădea deliberat şi cu bună ştiinţă vara lui 1941 ca dată de început, şi că nu este vorba de vreo eroare. Höss a mai spus că, în momentul ordinului lui Himmler, şeful Inspecţiei (Glücks) era „subordonatul direct“ al acestuia. Aceasta nu a putut fi adevărat decât înainte de martie 1942, dată la care Oswald Pohl, şeful W.V.H.A. (paragraf 3), luă conducerea Inspecţiilor. Glucks începu să dea seamă lui Pohl, iar acesta lui Himmler. Înainte de martie 1942, Inspecţia pare să fi fost fără un şef titular care să dea seamă lui Himmler, deşi ea a avut legături atât cu Heydrich, cât şi cu Oficiul principal de direcţiune (Füfrungshauptamt) a lui Jüttner. Bineînţeles, Höss era la curent cu aceste dispoziţi administrative pentru că, la sfârşitul lui aprilie 1942, Pohl ţinuse o reuniune cu toţi comandanţii de lagăre şi toţi inspectorii, cu intenţia precisă de a discuta despre acestea179. În ciuda celor precedente, Reitlinger insistă asupra faptului că Höss ar fi vorbit de vara 1942, nu de vara 1941, din motive pe care le vom vedea, ca şi din altele. Mai întâi, spovedania lui Höss conţine alegaţia implicită că vizita sa la Treblinka a avut loc după importante deportări de jidani din Varşovia, în acest lagăr. Höss a confirmat în mod explicit acest punct într-o altă spovedanie sub jurământ, care situează în 1942 vizita sa la Treblinka. Apoi, conform surselor lui Reitlinger, primele mari convoaie (2000 de persoane) de jidani către Birkenau datează din mai 1942, în vreme ce „mica instalaţie de gazare de la Birkenau abia începuse să funcţioneze“180.

Practic, aceste argumente nu fac decât să sporească confuzia, dacă ni se spune că Höss a primit ordinul de exterminare în vara lui 1942.

Este limpede că acest gen de contradicţii nu poate să apară decât pe fondul unui întreg ţesut de născociri.

Pentru a continua, însă, discuţia, vom accepta şi noi că Höss ar fi vrut cu adevărat să vorbească de vara lui 1942, şi vom aborda alte subiecte.

Totuşi, oricare ar fi interpretarea între cele două veri, Höss vorbeşte de existenţa altor trei lagăre de exterminare în momentul ordinului lui Himmler, spunând că a vizitat Treblinka şi că în acest lagăr exterminările se făceau de şase luni. Dacă acceptăm explicaţia lui Reitlinger, aceasta situează începutul exterminărilor în camere de gazare la începutul lui 1942a.

 

NOTE

  1. PS-3868.
  2. TMI, vol. I, pp. 408-433.
  3. În Polonia nu există localitate sau lagăr cu acest nume. Constrâns să semneze o falsă mărturie, Höss a profitat de graba şi incompetenţa torţionarilor englezi pentru a strecura acest fals evident. Deşi observată de mult, „eroarea“ nu a fost şi nu poate fi explicată altfel. De fapt, nu este vorba de o eroare, ci de un semn discret al lui Höss către istoricii posterităţii. Pe de altă parte, călăii şi juriştii graţioasei majestăţi londoneze, de acelaşi neam, sânge şi credinţă cu brutele kaghebiste, au fost mai puţin subtili la procesele staliniste din Nürnberg, decât la cele democrat-populare din Moscova, Bucureşti, Sofia, Praga sau Budapesta. Nu sare ea departe de buturugă, dar aşchia rămâne aşchie, iar buturuga buturugă. Istoria nu s-a pronunţat încă, dar buturuga pare să fi fost mai curând Nürnbergul, nu Moscova.(N.T.).
  4. HILBERG, p. 575; REITLINGER, p. 113.
  5. REITLINGER, pp. 113, 502, 516-517; Crucea Roşie (1947), pp. 95, 98, 103-104.
  6. LANGBEIN, vol. II, pp. 930-931; NAUMANN, începând cu p. 19; USWRB (1944), p. 22.
  7. TMI, vol. I, p. 220.
  8. REITLINGER, p. 119.

175 .USRR-008; FRIEDMAN, p. 14.

  1. REITLINGER, p. 472-478; US-WRB (1945), pp. 39-40.
  2. US-WRB (1945), pp. 49-50.
  3. TMI, vol. XI, p. 410.
  4. HILBERG, pp. 556-560; REITLINGER, p, 107 ş.c.; documentele R-129, NO-719 şi (F)-PS-1063 în TMN, vol. V, pp. 298-303.
  5. REITLINGER, pp. 109, 115.
  6. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 187-195. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *