Home / Articole Promovate / Înșelătoria Secolului XX (39)

Înșelătoria Secolului XX (39)

Incorect Politic
Februarie 13, 2019

Înșelătoria Secolului XX

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (39)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29,30,31,32,333435, 36, 37 și 38

CAPITOLUL VIII:

Constatări, observaţii, clarificări

 VIII. 1. Diverse obiecţii

Terminăm lucrarea noastră prin câteva observaţii, majoritatea privind obiecţiile care s-ar putea ridica în anumite situaţii. O persoană cu spirit critic şi multă inteligenţă mi-a spus că lucrarea mea seamănă cu cărţile despre „farfurii zburătoare“ şi „baghete vrăjitoareşti“.

O astfel de reacţie este surprinzătoare şi deranjantă, dar uşor de înţeles. Anii îndelungaţi de propagandă au legat în aşa hal Germania de aberaţia celor şase milioane încât, pentru mulţi oameni, respingerea autenticităţii acesteia pare, la prima vedere, aproape la fel de absurd ca negarea realităţii celui de-Al Doilea Război Mondial. La această obiecţie nu se poate răspunde decât arătând că lucrarea de faţă nu implică nimic supranatural, nici mai neobişnuit decât faptul că oamenii mint adesea în legătură cu inamicii lor, mai ales politici. Celor care formulează o astfel de obiecţie le putem cere să încerce să o formuleze ceva mai inteligent.

O obiecţie aparent mai substanţială ar fi aceea că am utilizat ca sursă lucrări favorabile tezei „holocaustice“, cărţile lui Reitlinger şi Hilberg, deşi le calific „monumente de inepţii“. Este vorba de o obiecţie serioasă, iar eu voi fi primul care să spună că, odată ce fabulaţia exterminării va fi îngropată, aceste cărţi nu vor avea altă importanţă decât aceea de exemple ale unei iluzii complete, a unei perfecte inepţii, la care nu ne vom referi decât ca la cele mai mari înşelătorii din întreaga istorie.

Totuşi, sarcina noastră aici este exact aceea de a îngropa mistificarea, iar singurul mijloc de a parveni la aceasta este de a examina versiunea propusă de născocitorii exterminării, Reitlinger şi Hilberg.

Avem, însă, şi un al doilea motiv pentru utilizarea ca sursă a lucrărilor lui Reitlinger şi Hilberg. Am considerat că este foarte important să furnizăm în această carte o documentaţie pe care cititorul ar putea fi în măsură să o verifice el însuşi într-o bibliotecă.

Din păcate, acest deziderat nu a putut fi satisfăcut în întregime, o bună parte din analiza noastră sprijinindu-se pe documente şi publicaţii de care nu putem lua cunoştinţă cu uşurinţă, ci numai prin proceduri de împrumut foarte complicate. Pentru a depăşi măcar parţial această dificultate, am utilizat pe Reitlinger şi Hilberg ca surse în ceea ce priveşte un mare număr de aspecte, dar nu am făcut-o decât cu privire la acelea pe care le puteam confirma la rândul meu eu însumi.

Nu am adoptat ca principiu că tot ceea ce Reitlinger sau Hilberg spun în favoarea tezei mele este neapărat adevărat. Astfel, în capitolul V, în legătură cu data primului raid aerian aliat deasupra lagărului Auschwitz, am arătat de ce cred că acest raid nu a avut loc înainte de august 1944. Nu ar fi fost corect din partea mea să mă refer pur şi simplu la Hilberg, care crede că primul raid aliat la Auschwitz a avut loc în decembrie 1944. Este evident că în acest punct el se înşeală61.

M-am referit adesea la Reitlinger şi Hilberg, pentru încă un motiv: doresc sincer ca cititorii mei să arunce o privire şi asupra cărţilor acestora. Numai atunci cititorul îşi va da seama cu adevărat că înşelătoria este pe cât de reală, pe atât de evidentă. Pentru a se asigura de aceasta, iată demersul pe care îl recomand cititorului doritor să verifice singur. Să luăm cartea lui Hilberg.

La paginile 567-571 (ediţia 1961, N.T.), Hilberg prezintă o magnifică discuţie despre pretinsul rol în exterminări al substanţei Zyklon B, iar la paginile 619 şi 621 el arată că documentele germane nu vorbesc decât de un program de deportări către Est, şi de operaţiuni asociate acestuia. De asemenea, este util să citim în cartea sa ce spun documentele procesului din Nuremberg cu privire la cele ce s-ar fi petrecut în Ungaria (pp. 509-554) şi să notăm cotele documentelor citate pe acest subiect.

Dacă cititorul găseşte, apoi, un exemplar al cărţii lui Reitlinger, în prima sau a doua ediţie, la paginile 158-159 (150 în prima ediţie), autorul reproduce textul documentului NO-4473 şi notează că „camera de gazare“ care ar fi existat în clădirea ce adăpostea crematoriul nr. 2 de la Auschwitz era descrisă ca Vergasungskeller, în germană. La paginile 118, 121 şi 182 (112, 114-115 şi 169 din prima ediţie), Reitlinger semnalează „misterul“ că „în anumite perioade, convoaie întregi [de jidani] erau admise“ să pătrundă în Auschwitz. De asemenea, el menţionează pe scurt existenţa industriei chimice la Auschwitz, p. 109 şi 492 (105 şi 452, în prima ediţie). Este de dorit ca cititorul să întreprindă o verificare cât mai profundă.

Totuşi, ceea ce am arătat ar fi un bun început de verificare.

Nu este exclus ca unii să presupună că opiniile exprimate de jidani şi de nemţi în problema „soluţiei finale“ ar avea o consistenţă aparte. Adevărul ştiinţific fiind egal accesibil celor care îl caută, o astfel de opinie nu poate fi decât falsă. Când, însă, un grup de oameni va discuta despre această carte, s-ar putea ca un jidan, dintre ei, să prezinte un argument aparent foarte puternic, întrucâtva sentimental, susceptibil să răstoarne ambianţa grupului, afirmând că şi-a pierdut părinţii sau rudele în „Holocaust“, eventual că aceşti părinţi sau rude au fost doar expediaţi la Auschwitz, Treblinka sau în alt loc de genul ăsta. În faţa unui astfel de argument se poate reacţiona în diferite feluri.

De altfel, este foarte probabil ca persoana în cauză să spună adevărul, aşa cum îl cunoaşte ea. Dacă presupunem că povestea ei este exactă, ea nu poate fi decât într-un singur şi unic sens. Ceea ce poate pretinde aceasta este că familia ei sau ea însăşi a pierdut contactul cu o rudă din Europa, în timpul războiului, despre care, apoi, nu a mai auzit nimic. Este evident că aceasta nu implică un program nazist de exterminare.

Contactul între oameni, în timpul războiului, se putea pierde aproape în mod inevitabil, fie pentru că era dificil celor deportaţi la Est să comunice cu cei din ţările aliate, fie pentru că era greu de comunicat din Est cu cei situaţi mai la Vest, în special în ultimul an, haotic, al războiului.

De aceea, singurul punct interesant, într-un astfel de caz, este afirmaţia după care contactul nu a fost reluat după război. Cea mai simplă explicaţie este că această rudă sau acest apropiat, însoţit de un număr indeterminat de alte persoane originare din Europa centrală şi orientală, a murit cu adevărat undeva în Europa, în timpul războiului, eventual într-un lagăr de concentrare, din cauze despre care se vorbeşte în cartea de faţă.

O a doua posibilitate, este ca această rudă să fi supravieţuit războiului, dar să nu fi reluat contactele şi relaţiile anterioare acestuia. Un motiv posibil, deşi puţin verosimil, ar fi că guvernul sovietic a interzis orice corespondenţă jidanilor absorbiţi de Uniunea Sovietică.

Există, însă, un motiv mai important şi mai verosimil, când este vorba de separaţia unui cuplu de căsătoriţi. Un mare număr de căsătorii nu rezistă decât prin constrângerile sociale şi economice, care, însă, nu mai existau pentru foarte mulţi dintre jidanii pe care condiţiile din timpul războiului şi de după acesta îi dezrădăcinaseră. În numeroase cazuri, familiile jidăneşti deportate erau dispersate pentru o perioadă pe care germanii ar fi dorit-o, desigur, limitată. Acesta a putut fi cazul, mai ales în situaţiile când soţul părea apt de muncă.

După cum bărbaţii germani erau înrolaţi într-un serviciu militar plin de pericole, bărbaţii jidani erau constrânşi să presteze munci dezagreabile. În aceste condiţii, ne putem aştepta ca foarte mulţi dintre aceşti soţi şi soţii însinguraţi pe timpul războiului sau către sfârşitul acestuia, să fi stabilit alte relaţii care li se vor fi părut mai solide decât cele anterioare. În astfel de cazuri, a existat un serios motiv de a nu relua contactul cu soţul sau soţia legală. În plus, nu mai existau „constrângerile sociale şi economice“, menţionate mai sus, iar jidanii erau în măsură să aleagă numeroase destinaţii în cadrul programelor de reinstalare finanţate de Aliaţi după război.

Această posibilitate ar putea constitui explicaţia a numeroase cazuri de jidani „lipsă“. Să presupunem, de exemplu, că un jidan şi soţia sa, cu doi copii mici, au fost deportaţi, bărbatul fiind trimis într-un lagăr de muncă, iar soţia şi copiii expediaţi într-o colonie din Est. Se pare, deci, că vom avea patru persoane declarate moarte sau dispărute. Soţul va crede că soţia şi copii au murit fără îndoială, iar soţia va spune că şi-a pierdut soţul.

Separaţia unui soţ de soţia sa poate fi la originea multor jidani dispăruţi, întrucât este posibil ca părinţii sau alţi membri ai familiei soţiei, pe de o parte, şi ai soţului, pe de alta, să se fi pierdut şi ei unii de alţii. De aceea, vom avea un anumit număr de persoane, din partea soţului, afirmând dispariţia unui număr de persoane din partea soţiei, respectiv viceversa. În acest fel, posibilităţile matematice de a crea jidani dispăruţi sunt, practic, nelimitate.

Se zice că arhivele de la Yad Vashem din Ierusalim posedă în prezent numele a aproximativ 2,5 la 3 milioane de jidani „morţi în holocaustul nazist“. Datele respective ar fi fost „culese pe un formular de mărturie de o pagină, completată de rude, martori sau prieteni“. Bineînţeles, guvernului izraelian îi este imposibil să dovedească în mod satisfăcător afirmaţia lui cu privire la cele două milioane şi jumătate sau trei, fără să mai socotim că el nu poate fi în nici un caz parte dezinteresată în chestiunea numărului de jidani efectiv morţi în timpul războiului.

Nu există, însă, nici o îndoială că numeroşi jidani au murit în timpul războiului, astfel că putem considera că ceva este adevărat din ceea ce se afirmă la Yad Vashem. Este, însă, imposibil de făcut diferenţa între cei efectiv morţi în timpul războiului şi cei cu care semnatarii de „formulare de mărturie“ au pierdut pur şi simplu contactul.

Informaţiile acestea sunt foarte nesigure în cazul când cel care a completat formularul este un „prieten“. Toţi avem un mare număr de prieteni şi de cunoştinţe cu care am pierdut contactul, fără ca aceştia să fie neapărat morţi. Utilizarea de către Yad Vashem a mărturiei „prietenilor“ pentru colectarea de informaţii ne face să credem că în partea lor esenţială acestea nu au o prea mare valoare. Aceşti „prieteni“ nu au motive mai multe decât eu însumi sau oricine altcineva de a declara moarte cunoştinţele dispărute62.

Nu am nici o idee despre „martorii“ care au semnat formularele de mărturie. Este foarte posibil ca, dintr-o serie de motive, anumiţi semnatari ai acestor declaraţii să îşi fi fabricat prieteni sau rude dispărute. Se poate chiar ca unii dintre semnatari să nu fi existat niciodată. La 25 noiembrie 1978, ziarul San Francisco Chronicle a publicat un articol despre reuniunea familiei Steinberg, cu ocazia sărbătorii Thanksgiving Day [Ziua acţiunii de graţie], la Los Angeles.

Graţie efortului organizatorului, Joe Steinberg, participanţii veniră din numeroase ţări, ceea ce l-a făcut să observe că „pentru unii dintre ei este ceva cu totul extraordinar, întrucât credeau că nu mai au familie“, cu alte cuvinte unii dintre aceştia credeau că „nici un membru din familia lor nu supravieţuise cataclismului Hitler“.

Participanţii, „peste două sute de supravieţuitori şi descendenţii acestora“, au „înghiţit cu ocazia sărbătorii Thanksgiving Day nu mai puţin de douăzeci şi trei de curcani“. Peste două sute de „supravieţuitori“ şi de descendenţi de supravieţuitori au fost descoperiţi graţie eforturilor private ale unui cetăţean american! Câţi „supravieţuitori“ şi descendenţi de „supravieţuitori“, a căror existenţă este necunoscută de rude şi de amici, ar putea fi descoperiţi în cadrul unei mari anchete oficiale, cu ajutorul informaticii63?

Pentru a rezuma reacţia noastră în faţa alegaţiilor jidanilor cu privire la persoanele care ar fi fost victime ale „Holocaustului“, vom spune că ele sunt adevărate într-o anumită măsură, întrucât numeroşi jidani au murit efectiv. Datele indiscutabile de care dispun însă jidanii rămaşi în viaţă, când ele sunt autentice, nu permit concluzia sigură privind decesul celor în chestiune şi nu implică în niciun caz existenţa unui  program nazist de exterminare.

 

VIII. 2. Germania postbelică şi Willy Brandt

 

Faptul că germanii ar crede în realitatea politicii naziste de exterminare trebuie interpretat cu prudenţă. Majoritatea nemţilor par să admită mitul exterminaţionist şi, probabil, nu toţi o fac de frică. Ceea ce putem spune este că poporul german nu era şi nu este mai bine plasat decât un altul, pentru a descoperi adevărul. Mulţi dintre nemţi şi-au putut da seama că jidanii deportaţi, din vecinătatea lor nu s-au mai întors după război, ceea ce a putut contribui, pentru mulţi dintre ei, la formarea unei convingeri în favoarea înşelătoriei exterminării.

Observaţia fundamentală pe care o putem face în legătură cu opinia germanilor despre acest subiect este că ei au dispus de aceleaşi „informaţii“ ca toată lumea, cu ale cuvinte că, în buna lor credinţă, au fost abuzaţi ca toate celelalte popoare. Guvernul german face tot ce poate pentru susţinerea minciunii şi împiedicarea liberei dezbateri, între altele prin interminabilele procese pentru crime de război, care au loc astăzi, la peste treizeci de ani după presupusele fapte, prin învăţământul din şcoli şi prin teroarea judiciară şi poliţistă contemporană, după cum o arată episoadele Stäglich, Roeder şi altele. În cazul ultimilor doi este vorba de o afacere ceva mai complicată decât comportamentul scuzabil printr-o neînţelegere feciorelnică.

Fondul afacerii este pretenţia guvernului german de a fi cu adevărat german, pretenţie destul de precară. Întreaga structură politică a Germaniei de Vest a fost instalată de Statele Unite. Aceasta înseamnă controlul ziarelor, al tuturor mijloacelor de informaţie, controlul şcolilor şi al tuturor aspectelor vieţii social-politice, începând chiar cu Constituţia Bundesrepublik.

Ca marionetă în mâinile ocupantului yankeu, această nomenclatură pretins germană este cointeresată în menţinerea minciunilor învingătorilor, comportându-se în consecinţă. Lucrul este foarte simplu şi este dovedit de cariera nomenclaturistă a celui care a fost cancelar în Germania de Vest cea mai mare parte a etapei în care cartea de faţă a fost scrisă. Exemplul lui Willy Brandt ilustrează perfect ceea ce spunem. Numele lui, de fapt, este un pseudonim.

Adevăratul lui nume este Herbert Ernst Karl Frahm; Frahm este numele de fată al mamei sale, întrucât Willy Brandt nu a ştiut niciodată cine a fost tatăl său. Marxistul Brandt a părăsit Germania după venirea la putere a lui Hitler, obţinând naţionalitatea norvegiană. După invadarea Norvegiei de către germani, în 1940, el trecu în Suedia neutră, unde şi-a găsit o slujbă în presă. În timpul războiului, Willy Brandt transmitea poveştile propagandei jidăneşti cu originea presupusă la Stockholm, care sfârşeau invariabil în paginile ziarului New York Times64.

După catastrofa din 1945, Brandt s-a întors în Germania, unde situaţia se schimbase în sensul vederilor lui, şi-a reluat cetăţenia germană şi s-a angajat în viaţa politică a Berlinului de Vest, în rândurile social-democraţilor. Apoi a devenit destul de rapid primar al Berlinului de Vest, avându-l ca ataşat de presă pe Hans Hirschfeld, un jidan german care, împreună cu Robert Max Wassili Kempner, Herbert Marcuse şi alţii făcuse parte din O.S.S., pe timpul războiului.

În timpul procesului pentru spionaj al lui R. A. Soblen, care a avut loc în Statele Unite, în 1961, terminându-se cu condamnarea acestuia la închisoare pe viaţă, un martor al acuzării, d-na. J. K. Beker, fostă agent de legătură într-o reţea de spionaj sovietic, în timpul războiului, devenită, apoi, informatoare FBI, a declarat sub jurământ că transportase informaţii de la Hirschfeld la Soblen, care le-a transmis la Moscova. Doamna Becker era principalul martor al acuzării, astfel că apărarea ar fi vrut să-l aducă şi ea pe Hirschfeld ca martor.

Avocatul lui Soblen declară că a încercat să-l convingă pe Hirschfeld să vină în Statele Unite pentru a depune mărturie la proces, dar că acesta a refuzat, pretinzând că publicitatea inerentă i-ar putea dăuna lui Willy Brandt, care era în plină campanie electorală. Hirschfeld avea, însă, motive să se teamă de o inculpare în Statele Unite, dacă ar fi ajuns acolo. Aflat la New York în vremea când Hirschfeld era în cauză, Willy Brandt luă apărarea acestuia, care, între timp, era la pensie, în Germania.

Pentru a da, însă, toate şansele apărării lui Soblen, guvernul american oferi lui Hirschfeld imunitatea necesară „pentru orice acţiune sau operaţiune aparţinând trecutului“, în cazul că va veni în America pentru a depune mărturie, adăugând că nu ar fi putut fi urmărit decât pentru o eventuală falsă mărturie în cazul unui nou proces Soblen. Totuşi, Hirschfeld refuză să depună mărturie în favoarea lui Soblen65.

Brandt a ajuns până la urmă cancelar al Germaniei de Vest, primind în 1971 Premiul Nobel pentru Pace, ca răsplată pentru Ostpolitik şi pentru eforturile sale în vederea ameliorării relaţiilor cu „blocul de Est“ sau „Lagărul socialist“. Cota politică a lui Brandt fu la început excelentă, dar, în 1974, diferitele puncte ale politicii sale, inclusiv Ostpolitik, scăzuseră mult în rândul opiniei publice germane. Politicienii social-democraţi din regiunile-bastion ale partidului respectiv şi-au exprimat temerea că vor pierde alegerile care se apropiau.

Din păcate pentru social-democraţii lui Brandt, tocmai atunci izbucni scandalul Günther Guillaume, demascat ca spion est-german. Deşi se ştia că acesta fusese membru al unei reţele de spionaj din Berlinul de Est, guvernul Brandt îl ocrotise, dându-i un post important printre consilierii cancelariei. Scandalul Günther Guillaume a grăbit prăbuşirea lui Willy Brandt, care şi-a dat demisia la 7 mai 1974, fiind înlocuit la şefia social-democrată cu Helmut Schmidt, care avea să recupereze declinul partidului lor66.

Este clar că o carieră postbelică precum aceea a ui Willy Brandt nu este posibilă decât într-o ţară unde trădarea a sfârşit prin a face parte integrantă din viaţa politică. Nu este, deci, întru nimic surprinzător că guvernul german este un apărător al înşelătoriei exterminaţioniste.

O obiecţie interesantă este că nimeni nu ar fi îndrăznit să scornească minciuna celor şase milioane, că nimeni nu ar fi avut imaginaţia necesară pentru asta sau, de ar fi avut-o, l-ar fi oprit riscurile de a povesti astfel de bazaconii. Acest argument revine la a spune că simpla existenţă a minciunii implică adevărul ei în punctele esenţiale, altfel spus îl putem considera „argumentul ontologic“ al partizanilor şi suporterilor înşelătoriei.

Interesul acestei obiecţii stă în logica ei superficială, care explică într-o largă măsură acceptarea generală a înşelătoriei. Oamenii presupun că nimeni nu ar fi suficient de îndrăzneţ pentru a născoci astfel de minciuni. Această logică este falsă, întrucât istoria arată numeroase exemple de minciuni enorme, acceptate de o mulţime de oameni. În această privinţă, cităm încă odată isteria proceselor de vrăjitorie, ca precedent psihologic al înşelătoriei celor „şase milioane“a.

 

NOTE

  1. HILBERG, p. 632.
  2. The Sun, Colorado Springs, 30 ian. 1973, p. 6.
  3. Ultimele două fraze au fost adăugate de autor în ediţia din 1980. (N.T.).
  4. New York Times, 12 aug. 1972, p. 23.
  5. New York Times, 6 oct. 1961, p. 10; 14oct. 1961, p. 10; 17 oct. 1961, p. 35; 4 nov. 1961, p. 1; R. H. SMITH, p. 237n.
  6. 429. New York Times, 8 mai 1974, p. 16.
  7. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 397-405. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *