Home / Articole Promovate / DEPORTAȚII ÎN GULAGUL ROMÂNESC

DEPORTAȚII ÎN GULAGUL ROMÂNESC

Prof. Iancu Gabriel
Incorect Politic
Februarie 12, 2020

DEPORTAȚII ÎN GULAGUL ROMÂNESC.

DEPORTAȚII ÎN GULAGUL ROMÂNESC

Referitor la comunitățile de deportați sau de ”dislocați”, cum prefera regimul comunist să-i numească, politica PRM era tot una de reeducare a „elementelor” deportate. Aceasta se făcea prin muncă, înfometare, supraveghere permanentă, propagandă, acțiuni la căminul cultural unde funcționa și o bibliotecă, lecturi obligatorii din „Scânteia”, „Steagul Roșu”, „România Liberă”, etc.

Singura vină a celor “strămutați” (alt termen preferat de autoritățile comuniste) este că erau gospodari înstăriți ai satelor din Banat (celebrii chiaburi) sau că veneau din Bucovina aflată sub tăvălugul sovietic și beneficiau de supravegherea permanentă de către autoritățile represive, care le interziceau părăsirea satelor lagăr și le-au aplicat pe documentele de identitate ștampila DO- Domiciliu Obligatoriu. Vasile Calestru arată că: “Satele-lagăr din Bărăgan deveniseră o modalitate de izolare socială, de distrugere economică a unei clase devenită indezirabilă de noua ideologie, de distrugere fizică și psihică a opozanților politici. Prin lecția de frică, reducând existența umană doar la funcțiile fiziologice, sistemul a încercat să distrugă personalitatea deportatului (în același fel pe care l-am arătat în cap. I-n.a)”[1]

Presiunea psihică exercitată asupra deportaților a fost enormă, prin frică și inimaginabilele traume fizice și psihice, datorită cărora unii dintre ei s-au sinucis, alții și-au pierdut mințile fie la plecare, fie în satul lagăr ori la întoarcere. Nu mai punem la socoteală permanentizarea traumei la generația care a urmat(copiii deținuților politici și a deportaților) care poate face obiectul unui studiu separat.

Grupurile sociale de referință în mediul deportării erau Deportații, Băștinașii(locuitorii satelor învecinate) și Autoritățile represive. Aici apăreau adesea conflicte intergrupuri, stereotipuri sociale, prejudecăți și discriminări întreținute de propaganda comunistă.

Mediul de detenție al deportaților este unul aparte în sistemul concentraționar românesc. El determină un tip aparte de relații, deoarece “Grupurile nu pot fi disociate de mediul în care trăiesc, pentru că ele interacționează. Contextul are importanță în viața grupului.”[2] Este unul fără garduri și sârmă, îngrădirea fiind realizată în primul rând de statutul de izolare al scestor oprimați ai regimului. Vasile Calestru, martor ocular la vârsta copilăriei al acestui experiment social odios, relatează cu ochii istoricului de mai târziu:

“Deportarea din Bărăgan este un experiment unic, având coordonate specifice, așa cum nici un om nu este identic cu un altul, cum nici un lagăr nu este la fel cu celălalt, indiferent de sistemul totalitar care l-a înființat, fascist sau comunist(…) Bărăganul în sine, simbol al prosperității prin grânele sale, dar și prin aportul uman, a devenit pentru deportați simbolul durerii nemărginite și nemeritate.”[3]

Revenind la mediul acestui Gulag asemănător cu Siberia, același autor  remarcă:”Printre genele copilăriei, revăd imensa câmpie a Bărăganului, sinistră în orice anotimp. Vara aducea călduri insuportabile(în 1951 când au fost aduși deportații, s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură din România 44,5 grade Celsius!) cu vânturi puternice și o mare de praf sufocant. Iarna acoperea pământuri nesfârșite cu nămeți de zăpadă, aducând ger arzător și viscole răscolitoare, neavând măcar un copac să-i stea stavilă(…) Crivățul bătea permanent, iar troienele de zăpadă acopereau uneori și casele. În iarna cumplită a anilor 1953/1954, oamenii n-au putut ieși din casă timp de o săptămână. Stăteau în pat acoperiți cu plapume sau dune; pâinea înghețase; apa din găleată trebuia topită; mămăliga și marmelada ne hrăneau în fiecare zi. Oamenii săpau tunele prin munții de zăpadă sau ieșeau pe acoperiș. Cum am trecut prin iarna aceea încă nu știu. Toată lumea știa acum ce însemna cuvântul Siberia (…) Chiar și la plecare din sat, printre deportați s-a răspândit zvonul că vor fi duși în Siberia. E posibil să fi fost răspândit chiar de Securitate, în ideea că deportații odată ajunși în Bărăgan, se vor bucura că au rămas în țară și vor fi mai puțin revoltați și, poate, mai cooperanți. Ca și cum durerea de a fi aruncat afară din propria casă și revolta că ți s-a luat viața dinainte și trebuie să o iei de la capăt ar putea avea grade de comparație…”[4].

Anița Nandriș-Cudla descrie, parcă cu farmecul de povestitor al lui Creangă, mediul deportării din Siberia, printr-o asemănare cu o lume invocată de descântecele babelor, lume unde erau trimise relele din bolnavi, unde nu umblă picior de om: “Când îl spăla cu apa ceia descântată (pe omul bolnav-n.a) mai spunia multe din gură, dar eu numai atâta țin minte cum da baba cu mâna îndărăpt spre bolnav și tot spunia din gură că să iasă răul din bolnav, să miargă în locuri pustii, în locuri depărtate, în locuri unde cucoșii nu cântă și oamenii nu îmblă. Atunci mă gândiam oare unde sunt locuri unde oamenii nu îmblă și cucoșii nu cântă, dar acuma când ni-au adus pe noi, am văzut că ni-au adus pe locuri care încă nu au fost călcate de ființă ominiască. Cât te uitai cu ochii nu vidiai nimic decât pustiitate, tundra cu niște ciritei și mlășniță.”[5]

Familiile deportaților din anul 1951 au fost lăsate în câmp, „aici, sub cerul liber, în arșița nemiloasă a soarelui, fără adăpost, fără apă de băut și fără hrană, cu copiii bolnavi de insolație, se va ivi o nouă așezare omenească Lătești(…) Erau condițiile ideale pe care le-au găsit autoritățile comuniste pentru a asigura izolarea deplină a deportaților(…) În atmosfera de  revoltă, aapatie ori deznădejde, deportații și-au dat seama că îi așteaptă o luptă crâncenă pentru supraviețuire. Erau fără acoperiș, fără hrană, fără apă, fără siguranța zilei de mâine. În prima noapte au dormit îmbrăcați, sub cerul liber, apoi au improvizat adăposturi din puținul adus de acasă, ori din ce s-a găsit, pentru a se feri de arșița soarelui, dar și de ploile care au căzut în vara aceea.[6] În afară de Lătești, au luat ființă și alte sate-lagăr- Dâlga, Valea Viilor, Răchitoasa, Viișoara, Dropia, Fundata, în județul Ialomița, nu departe de Fetești.

Spre deosebire de aceste spații largi ale câmpiei, mediul carceral al temnițelor oferea un peisaj cu totul diferit: „Era ciudată această nouă celulă. Cu un tavan foarte jos. Patul de-abia încăpea. Zgomotele ajungeau înăbușite. Doar de cateva ori pe zi, huruitul puternic al unui aparat de aerisire, așezat chiar lângă celulă, în fundul culoarului.”[7]

Incertitudinea și anxietatea erau puternic întreținute de autorități, pentru creșterea conformării, iar deținuții trebuiau izolați de contactul cu băștinașii din așezările vecine și întreținută o atmosferă de suspiciune față de deportați și de stereotipuri sociale. Stereotipul este un concept definit de Walter Lippmann în 1922 ca element de cogniție socială, construit mental, care ajută la interpretarea realității sociale[8]. Astfel, deportații erau prezentați băștinașilor ca elemente periculoase, dușmănoase, cu care nu era bine să aibă de-a face. Aici funcționa teoria identității sociale, care diferențiază ingrupul de outgrup, sau „noi” de „ei”, apărând stereotipul, dar și o eroare în favoarea ingrupului. Un exemplu în acest sens este ilustrat de V. Calestru care arată că:

„urmare a propagandei autorităților, în primele zile ale deportării, dislocații din Valea Viilor, de lângă Fetești-Gară erau considerați persoane foarte periculoase și nu puteau să ia apă din fântânile din satul Buliga, deoarece locuitorii le puseseră sub lacăte. Ulterior relațiile dintre băștinași și noii veniți se vor normaliza. Conducerea GAS Fetești a ordonat să se pună sârmă ghimpată înainte de debarcarea deportaților, pentru ca să nu vină toată ziua ăștia după apă”[9] De asemenea, prof.univ.dr. Radu Păiușan arată: „Celor deportați nu li s-a permis să ia legătura cu localnicii din satele apropiate, iar autoritățile au informat sătenii din Bărăgan că nou sosiții sunt coreeni, veniți la muncă voluntară pentru lucrul la câmp, dar, în scurt timp, cei care locuiau în apropierea satelor de dislocați și-au dat seama că și aceștia erau români. Ei au trebuit să-și întemeieze sate noi, pentru care au primit palnurile localităților, străzile fiind trasate în plin câmp, iar parcelele delimitate prin țăruși.[10]

Chiar și după eliberare foștii deținuți erau priviți cu suspiciune, deoarece stereotipurile sunt foarte rezistente la schimbare datorită erorii fundamentale de atribuire, prin care atribuim comportamentele exclusiv oamenilor și dispozițiilor acestora, fără să ținem cont de impactul contextului în care s-au aflat aceștia.

Spre deosebire de mediul temnițelor comuniste, aici deportații aveau avantajul că erau împreună cu familiile și între ei era un mai mare spirit de coeziune. Coeziunea era favorizată de factorii interni și externi prezentați la începutul capitolului. Similaritatea membrilor oferea coeziune grupului, deoarece toți erau în aceeași situație disperată și victime ale aceleiași represiuni iar sistemul de recompensă era orientat spre grup. Munca și sacrificiul fiecăruia se răsfrângea într-o ameliorare a condițiilor subumane existente iar amenințările și provocările erau aceleași pentru toți, însemnând dispariția fizică sau supraviețuirea.

În aceste condiții era puternic stimulat comportamentul prosocial, așa cum remarcă V. Calestru: ”În anii deportării în Lătești, cel mai uimitor lucru mi s-a părut solidaritatea deportaților care s-a manifestat chiar din momentul transportului și de la începutul instalării în sat. Am văzut mulți deportați bătrâni și bolnavi, unii aveau copii pe care nu-i puteau hrăni, alții nu puteau lucra, mai ales iarna, și nu aveau nici mâncare, nici îmbrăcăminte. Nu puțini basarabeni și bucovineni s-au implicat în ajutorarea acestor nefericiți, mai ales după ce, în ultimii ani cu D.O. reușiseră să-și facă o gospodărie, hotărâți să învingă sistemul prin supraviețuire.[11] Comportamentul prosocial este definit în psihosociologie ca fiind ajutorarea, sprijinirea celorlalte persoane, fără așteptarea vreunei recompense pentru aceasta. În opinia lui Septimiu Chelcea, comportamentul prosocial este “acel comportament intenționat, realizat în afara obligațiilor profesionale și orientat pntru susținerea, promovarea și conservarea valorilor sociale”[12]. El poate căpăta diferite aspecte, de la ajutorarea semenilor până la jertfa pentru independența patriei.

Comportamentul prosocial este o formă particulară de aplicare a teoriei acțiunii sociale. Această lege spune că actorii sociali au întotdeauna un scop în acțiunile lor. Scopul comportamentului prosocial în acest caz este comportamentul însuși, bucuria sau plăcerea de a realiza această acțiune.[13]

Comportamentul prosocial este un comportament care se învață și în care socializarea are un rol important în educarea omului, în direcția apărării și susținerii valorilor sociale și în menținerea coeziunii grupului. Despre aceste aspect în comunitățile de deportați din Bărăgan citim: “ În anii deportării în Lătești, cel mai uimitor lucru mi s-a părut solidaritatea deportaților care s-a manifestat chiar din momentul transportului și de la începutul instalării în sat. Am văzut mulți deportați bătrâni și bolnavi, unii aveau copii pe care nu-i puteau hrăni, alții nu puteau lucra, mai ales iarna și nu aveau nici mâncare, nici îmbrăcăminte. Nu puțini basarabeni și bucovineni s-au implicat în ajutorarea acestor nefericiți, mai ales după ce, în ultimii ani cu D.O.(domiciliu obligatoriu) reușiseră să-și facă o gospodărie, hotărâți să învingă sistemul prin supraviețuire.”[14]

Dar aceste comportamente se regăseau adesea în spațiul concentraționar. Cel mai sugestiv exemplu este următoarea scenă din lucrarea Sfântul închisorilor: “Într-una din zile, la un control, un temnicer zelos a confiscat puiul de pernă pe care se rezema Valeriu. Un alt milițian, mai omenos, a ridicat perna dintre obiectele confiscate și i-a aruncat-o discret înapoi. După terminarea percheziției, Valeriu a socotit că e bine să dăruiască această perniță lui Traian care era anchilozat și avea escare. Traian nu a vrut s-o primească și a dăruit-o lui Gheorghe. Acesta a dat-o la un altul, până ce perna s-a înapoiat la Valeriu, dăruită de cineva care nu știa de unde pornise și nici cum ajunsese acolo. În această situație el a primit- ca pe un semn că i-a fot dăruită de Dumnezeu.”[15]

Și între deportați apărea fenomenul evadării, ca formă de rezistență și de conservare a sinelui, fie evadare fizică, prin părăsirea D.O. și deplasarea în localitățile vecine pentru a lucra la particulari unde erau plătiți mai bine, fie evadarea interioară în credința în Dumnezeu sau în speranța întoarcerii pe meleagurile natale.

Jurnalul Elenei Spijavca, deportată la Însurățeii Noi arată că sărbătorile religioase și mersul la biserică erau dorințe constante, adeseori timpul fiind măsurat între sărbătorile religioase. De exemplu, la 25 decembrie 1951 ne spune că au serbat Crăciunul “fără biserică, am cântat și am citit.”[16]

Lipsa mersului la biserică e consemnată ca un eveniment trist, de Rusalii de exemplu, autoarea arată că lucrează ca într-o zi obișnuită[17] așa cum va face de ziua Sf. Cruci (14 septembrie) sau la Sf. Nicolae. La Sf. Arhangheli Mihail și Gavril (8 noiembrie 1952) scria: “nici n-am sărbătorit, nici n-am lucrat…e foarte trist”[18] Cu toate acestea citește noaptea târziu din Noul Testament.[19]

În mod similar relatează Virgil Maxim în capitolul Crăciunul 1942:În ziua Crăciunului am ieșit din carantină. Dimineața ne-am rugat cântând împreună Troparul Nașterii Nașterea ta, Hristoase, Dumnezeul nostru… și Condacul Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de ființă naște…[20]

Uneori deportații reușeau să ridice o bisericuță în satul pe care îl întemeiaseră. Părintele Dimitrie Bejan, deținut în mai multe temnițe comuniste și adus după “eliberare” cu domiciliu obligatoriu într-un astfel de sat, povestește cu o sensibilitate și un talent literar de excepție, dar și cu o compasiune de adevărat biruitor: “Satul blestemat. Satul care a fost întemeiat de bănățenii dislocați de pe granița Iugoslavă. Acest lucru s-a petrecut în vara anului 1951. Oamenii de acolo au fost ridicați noaptea, suiți în trenuri și, cu pază puternică, aduși pe Bărăgan. Stăpânul a numărat pentru fiecare familie câte 1000mp, apoi a bătut un țăruș în pământ, cu un  număr de ordine, și a poruncit tare:”Faceți-vă case”. Și oamenii, condamnați la depărtare, au frământat lutul și-au ridicat case după porunca primită, o cameră și-un antreu. Și pentru că trebuiau să mănânce, au muncit la fermă. Au curs destule lacrimi și s-au auzit destule blesteme. Viața a curs săracă și cu nenumărate lipsuri. Dar omul care acceptă biciul se încovoaie. Și, cu spinările aduse către pământ, înspăimântați de amenințări mai grele, bănățenii au dus viață de cârtiță. Cu gândul întors la frumoasele lor gospodării și mănoasele lor ogoare, lăsate în Banat, stropeau cu lacrimi pământul negrului Bărăgan. Și gândul amar s-a limpezit într-o zi, și-au ancorat viața la picioarele lui Hristos. În două zile, când li s-a dat voie, au ridicat bisericuța Sfintei Cruci. Și apoi viața a luat o înfățișare mai omenească. Duminicile și sărbătorile, curat îmbrăcați se adunau pe la cunoștințe, pe sate, pe rudenii, și petreceau cuminți.[21]

Satele lagăr au fost folosite ca D.O. (domiciliu obligatoriu) pentru deținuți politici eliberați, dar considerați încă nesiguri și nereeducați, apoi în majoritatea lor au fost dărâmate de autoritățile comuniste după 1968 desființarea Domiciliului Obligatoriu și după legea de organizare administrativă a teritoriului, pentru a se șterge urmele represiunii. Scriitorul Nicolae Balotă relata: “Regimul acesta a căutat să șteargă urmele trecutului și, pe măsură ce se acumulau noi răni, ștergea urmele crimelor. Așadar, satul ultimelor mei doi ani de detenție nu mai exista.“[22] Pe aici au mai trecut Maria Antonescu, văduva Mareșalului, scriitorul Paul Goma, scriitorul Adrian Marino și avocatul Constantin Ticu Dumitrescu. Vasile Calestru povestește: „Sentimente de adâncă nostalgie și durere pentru acea parte a vieții risipită din ordin politic injust m-au cuprins atunci când am revenit, în mai multe rânduri, în Lăteștiul meu.(…) Totul era dezolant. Eram dezorientat și adânc decepționat de tot ceea ce vedeam, eram într-un alt univers și pe o planetă, aceea în care omul nu conta și nu exista. Nu mai rămăseseră din cimitirul de altădată, pe care-l aveam proaspăt în amintire, decât câteva cruci de fier ruginite, de-a lungul canalului de irigații,în rest, nu se putea vedea decât imensa câmpie cu lanuri de grâu și floarea soarelui. Urmele unui trecut sumbru dispăruseră, satul copilăriei mele nu mai exista, și cum omul se întoarce la maturitate spre rădăcinile vieții, eu nu mai aveam unde să revin! Ceva s-a rupt în mine, pentru a doua oară, după Noaptea Rusaliilor!” [23]

Lumea deportărilor, cu toate particularitățile ei, poate constitui subiectul unei lucrări separate, cu grupurile existente (deportați, băștinași, autorități, școli, profesori, etc) iar studiul acestor comunități poate fi extrem de util în zilele de azi, când a crescut fenomenul migraționist, când au loc adevărate dislocări și strămutări de populații, între care există multe diferențe culturale, ce cu greu pot fi depășite.

În opinia multor autori de memorialistică a detenției, rădăcina cea mai adâncă a ororilor înregistrate în fenomenul concentraționar românesc este ateismul promovat de Marx, Lenin și Stalin, ateism care a luat forme paroxistice. Frica de Dumnezeu a fost înlocuită de Lenin cu frica de poliția politică. El a afirmat că orice idee religioasă, despre Dumnezeu drag creștinilor, orice cochetare cu Dumnezeu este de o mizerie inexprimabilă, este cea mai periculoasă mizerie, boala cea mai grea.

Ateismul dezbracă ființa umană de tot ceea ce are mai frumos și mai nobil prin înzestrarea ei cu chipul și asemănarea Creatorului. “Țelul ateilor era să distugă sămânța divină, de aceea componenta cea mai acerbă în experimental Pitești a fost dezrădăcinarea credinței în Dumnezeu din inima deținuților, iar torționarii spuneau:De oțel armat să fiți și tot vă muiem[24]

Eliminarea lui Dumnezeu, smulgerea Lui brutală din societate și din conștiința oamenilor, produc exemplare hidoase de genul Nikolski sau Țurcanu, care la rândul lor distrug umanul, credința, spiritul de frățietate și camaraderie. Însăși lucrarea de reeducare este, în opinia lui Răzvan Codrescu, opinie exprimată în Prefața la ediția a doua a cărții lui Demostene Andronescu Reeducarea de la Aiud, „o răsturnare diabolică a idealului creștin de metanoia (gr.“schimbarea minții”). Creștinul credincios, prin osârdie liberă și cu ajutorul harului dumneziesc, aspiră să se dezbrace de omul cel vechi, rob al păcatului și al morții(căci “plata păcatului este moartea”-Rom. 6.23), și să se îmbrace in “omul cel nou”, întrupat în Cel fără de păcat și de moarte, în Hristos, “Noul Adam”, în care suntem chemați să fim una, trecând viața prin înviere, pentru ca “precum a împărățit păcatul prin moarte, așa și harul să împărățească prin dreptate, spre viața veșnică, întru Hristos, Domnul nostru”. (Rom. 5.21). Pe dos, comunismul ateu și materialist propune și el un “om nou”, dar unul fără memorie și transcendență, rupt de tradiție și de Dumnezeu, depersonalizat și masificat, înnoit nu prin exercițiul libertății, ci prin teroare fizică și psihică, exercitată de statul dictatorial, uzurpator al absolutului divin în ordinea pământească. Dacă “omul nou” al creștinismului se împlinește la intersecția umanului cu divinul, “omul nou” al comunismului se împlinește la intersecția bestialului cu demonicul (…) În orice caz, dacă metanoia este “proiect” al dragostei divine, reeducarea ne apare ca “proiect” al urii satanice…”

Unul din blestemele care însoțeau neascultarea de Dumnezeu și care a fost transmis de Dumnezeu prin Moise era acesta: “În strâmtorarea și necazul în care te va aduce vrășmașul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor și fiicelor tale, pe care ți-i va da Domnul Dumnezeul tău. Omul cel mai gingaș și cel mai milos dintre voi se va uita rău la fratele său, la nevasta care se odihnește la sânul său, la copiii pe care I-a cruțat nu va da nici unuia dintre ei carnea copiilor lui cu care se hrănește, fiincă nu-i va mai rămânea nimic în mijlocul strâmtorării și necazului în care te va aduce vrășmașul tău în toate cetățile tale. Femeia cea mai gingașă și cea mai miloasă dintre voi, care, de gingașă și miloasă ce era, nu știa cum să calce mai ușor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihnește la sânul ei, pe fiul și pe fiica ei, nu le va da nimic din pielița noului născu, pieliță ieșită dintre picioarele ei și din copiii pe care-i va naște, căci ducând lipsă de toate îi va mânca în ascuns, din pricina necazului și strâmtorării în care te va aduce vrășmașul tău în cetățile tale, dacă nu vei păzi toate cuvintele legii acesteia, scrise în cartea aceasta, dacă nu te vei teme de acest Nume slăvit și înfricoșat, adică de Domnul Dumnezeul tău.” (Deuteronom, 28.53-58)[25]

Aceste lucruri s-au împlinit sute de ani mai târziu, pe vremea împăratului lui Israel, Ioram, un împărat stricat și rău, când evreii au fost împresurați de sirieni. Cartea biblică 2 Regi, relatează la cap. 6.26-29 că în timpul asediului sirian au venit la împărat două femei și una i-a zis “Femeia aceea mi-a zis: dă-mi pe fiul tău să-l mâncăm astăzi și mâine vom mânca pe fiul meu” Noi am fiert pe fiul meu și l-am mâncat. Și în ziua următoare I-am zis: “Dă-mi pe fiul tău să-l mâncăm. Dar ea a ascuns pe fiul ei”[26]

În fața acestor realități, tratamentul animalic la care erau supuși deținuții nu mai este de neînțeles, deși era îmbibat de o ură și o sălbăticie care nu se întâlnesc nici la cele mai feroce animale de pradă. Dacă părăsirea lui Dumnezeu și înlocuirea lui cu materia și creația au dus în poporul evreu la tragedii ca aceea menționată mai sus, nu este de mirare că ideologiile ateiste au dat naștere sistemelor totalitare și unor exponenți aflați în zona subumană, la limita patologicului. Aceste ideologii fac ca indivizii să se transforme în “mase populare”. Aceste mase au strivit individul și individualul creator de valori, anihilând ființa umană. Dar deși unele idei care au stat la baza reeducării își au originea în filosofia și psihologia behavioristă, ele nu s-au putut aplica decât în cadrul unor sisteme totalitare. Acestea au promovat indivizi terorizați și mutilați de ideologie, ceea ce dovedește că sistemul totalitar a creat omul-monstru și nu conducătorii răi au compromis un sistem care ar fi putut să fie bun.

Prin urmare, așa cum arată Alin Gavreliuc în lucrarea Psihologia socială și dinamica personalității, “exigențele morale sunt funcționale pentru cei mai mulți dintre oameni, atâta vreme cît putem percepe umanul în celălalt. Iar când semenul din fața noastră este transformat într-o ficțiune ontologică- tendință deseori cultivată de delirurile ideologice, care imaginează un portret stereotip denaturat al celuilalt, metamorfozat într-un adevărat bestiar hrănit cu ură-, atunci nu mai rămâne, cel mai adesea, decât ultimul pas la îndemână: strivirea sa. Care este însă cât se poate de reală.”[27]

 

Iancu Gabriel

 

 

[1] Vasile Calestru- Martiraj în Bărăgan, Lătești, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2006, p.224

[2] Cornelia Rada, Bianca Bogdana Peltea- Op.cit., p.31

[3] Ibidem

[4] Idem, p.13

[5] Anița Nandriș-Cudla- 20 ani în Siberia. Amintiri din viață, Ed Humanitas, 2016, p. 172

[6] Idem, p.102-103

[7] Lena Constante- Evadarea tăcută…, p. 69

[8] Cornelia Rada, Bianca Bogdana Peltea- Op.cit., p. 135

[9] V. Calestru- Op. cit, p. 148

[10] Marcel Sămânță- Desculți printre ciulini, Ed. Mirton, Timișoara, 2016, Prefața, p.III

[11] V. Calestru- Op. cit, p.168

[12] Septimiu Chelcea- Comportamentul prosocial, înAdrian Neculau(coord)- Op. cit, p. 445

[13] Ibidem, p.452

[14] Vasile Calestru- Op. cit., p.168

[15] Sfântul închisorilor- Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise, Alba Iulia, 2007, p. 144

[16] Marineasa V., Vighi D., Mihai Botescu- Fotometria unei deportări. Bărăgan 51, Ed. Mirton, Timișoara, 1995, p. 165

[17] Ibidem, p.89

[18] Ibidem, p.96

[19] Ibidem, p.102

[20] Virgil Maxim- Op. Cit., p.78

[21] Dimitrie Bejan- Satul blestemat, Ed. Ileana, București, p.8

[22]  Marineasa V., Vighi D.- Op. Cit, p.p.140

[23] Vasile Calestru- Op.cit, p.225

[24]06 Andreea Bianca Popescu-Osândiții din mlaștina disperării, în Ilie Popa(ed), Experimentul Pitești-Reeducarea prin tortură, p.141

[25]             *****- Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, p.224

[26] Ibidem, p. 395

[27] Alin Gavreliuc- Op.cit., p. 348

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *