Claudiu Egregor
Incorect Politic
Octombrie 20, 2025

 

Ultimul Fiu al Daciei

Via CavalerulDanubian:

 Din colecția Mănăstirii Zalmoxiene de sub Insula Șerpilor

Samizdat

2025

*

CAPITOLUL I

Noul Babilon

 

Lumina falsă a Capitalei Globale pâlpâia peste zidurile de sticlă, unde oamenii-șobolani se perindau pe străzi, cu ochii lipiți de ecrane. Imensa junglă urbană era plină de culori prea vibrante, prea sângerii, ca și cum universul însuși fusese corupt de paleta unui demiurg beat.

Aerul era îmbâcsit de mirosul de silicon topit și parfumuri sintetice, amestecate cu fumul dulceag al drogurilor legale care plutea din barurile suspendate. Muzica nu părea că vine din difuzoare, ci din vibrația clădirilor, un bass subteran pe ritmuri tribale care îți zguduia măduva.

Societatea era o caricatură a libertinajului, viciul fusese înălțat la rang de artă. În loc de catedrale, orașul avea în fiecare cartier Palatele Plăcerii, unde senzualiștii experimentau extaze virtuale sau orgii bio-modificate.

Pe străzi patrulau Pânzarii, ființe transumaniste, care zilnic ștergeau urmele trecutului și brodau povești mai frumoase, mai ușor de digerat. Pânzarii nu ardeau cărți, nu ștergeau arhive și nu împușcau martori. Ei țeseau uitarea. Firele lor erau algoritmul și pânzele erau rețelele neuronale integrate în oraș. Țeseau zi și noapte, alterând amintiri în timp real, hipnotizând populația și făcând din istorie un lung șir de excese și plăceri trecătoare.

Noul Babilon pulsa cu lăcomie. Ziua, cerul era o plasă artificială, un hologram imens care imita zorile și amurgurile pierdute. Noaptea, stelele erau reclame animate, proiectând măreția efemeră a corporațiilor care stăpâneau orașul.

Nimeni nu mai știa cum arăta cerul fără holograme. Nimeni, în afară de El. În inima acestui monstru strălucitor, Ultimul Fiu al Daciei se plimba ca un străin.

Umerii i se plecau sub povara întâmplărilor ce-l purtaseră prin capitală. Pornise cu visul să scânteieze din nou flacăra conștiinței în ochii semenilor, să-i dezmorțească din resemnare. Dar lumea îi răspunsese cu o surzenie de piatră, mai rece decât tăcerea, cu o nepăsare atât de întreagă, încât o dezamăgire teribilă picura în adâncurile cugetului său ca o ploaie mută.

Se văzu în preajma unei mulțimi de oameni-șobolani, diformi și gârbovi de spate, unii ținând în mâini tablete, alții având pe capete ochelari de realitate virtuală, învârtindu-se ca niște bețivi fără direcție sau zăcând pe jos, sedați, salivând absenți de minte și parcă văduviți de suflet, prezenți abia cu trupul. Între ei, un băiețel slăbănog care încă nu se șobolanizase își dădu jos ochelarii virtuali pentru a se hrăni dintr-un tub gri, cu o pastă fără aromă. Ultimul Fiu al Daciei se apropie și îl apucă de mână.

-Flăcăule, cum te cheamă? N-ai vrea să mănânci ceva mai sănătos?

Băiatul se uită cu spaimă la el și încercă să-și elibereze mâna printr-o smucitură. Dacul îl lăsă și scoase din buzunar un măr din țara lui. Era printre ultimele mere care i-au mai rămas, un soi vechi păstrat de pe meleagurile Daciei îndepărtate.

-Nu-ți fie frică, ai să vezi că e mai bun ca ce mănânci tu acolo. Haide, ia-l.

Copilul făcu câțiva pași spre el și luă ușor mărul, apoi mușcă din el și se strâmbă.

-Iac! Ce-i asta? Băiatul nici măcar nu știa cuvântul pentru gustul dulce-acrișor pe care îl simțea pentru prima oară în viața lui. Mâncarea nu trebuie să aibă gust, spuse el revoltat și aruncă mărul pe asfalt, apoi o luă la fugă prin mulțime.

Ultimul Fiu al Daciei se uită după el până dispăru, apoi își coborî privirea cu amărăciune spre măr.

“Au fost abrutizați până când au uitat să mai fie oameni. Nu mai cunosc nimic din firescul unei vieți organice, sănătoase, nu mai au statura dreaptă, au fost deformați de acest oraș. Nici măcar copiii nu mai au copilărie…treaba mea va fi mai dificilă decât am anticipat”.

De câte ori deschidea gura să vorbească, lumea își întorcea privirea. Orice cuvânt era ca o hulire pentru ei, o pauză în mecanismul bine uns al rutinei, o întrerupere a ritualului – o blasfemie. Gonit, trecu pe străzile șerpuitoare ca un renegat.

În amurgul fals care scălda orașul muribund, ceva neobișnuit i-a atras atenția. Un sunet subțire, ca o ață de argint, tăia tăcerea. Era un fredonat stins, rupt, aproape mecanic – dar Ultimul Fiu al Daciei îl recunoscu imediat. Era o melodie veche, una pe care o cântau femeile când duceau vitele la păscut în zorii zilei.

Se întoarse lent. La colțul unei clădiri de sticlă și marmură neagră, o siluetă subțire se sprijinea de zid. O femeie tânără, cu ochii stinși și buzele crăpate, mormăia acea melodie fără să-și dea seama, degetele ei subțiri bătând ritmul pe coapsă, ca și cum sângele ei își amintea ce mintea uitase.

Dacul rămase nemișcat, inima i se strânse. Un fredonat. Doar un fredonat. Dar era suficient.

Scoase naiul din sacul său de piele, instrumentul păstrând căldura mâinilor strămoșilor. Apropiindu-se încet, începu să cânte aceeași melodie, dar întreagă, cum fusese odată, cu toate notele ei pierdute.

Femeia tresări violent, ca și cum ar fi fost lovită. Ochii i se rotiră spre el, plini de o spaimă sălbatică. Dacul văzu că are ochii verzi ca pajiștea de munte și părul negru ca abanosul, în contrast plăcut cu pielea sa, albă ca laptele.

— Nu… Nu face asta! șopti ea, cu vocea ei răgușită. — Nu e permis… Nu e în program…

El continuă o vreme, văzând că în ciuda protestelor, degetele ei nu se mai opreau din bătut ritmul.

— E prea… prea neprevăzut! strigă ea, cu un fel de frică irațională în glas. — Nu e normal! Nu e reglat!

Dacul se opri din cântat.

— Normal e să simți. Ascultă, spuse el, netezind sunetul naiului.

Continuă să cânte, iar femeia își duse mâinile la urechi, dar nu pentru a se acoperi – ci pentru a prinde mai bine sunetul. O lacrimă i se prelinse pe obrajii murdari de la praful orașului.

— Doare… spuse ea, cu o expresie între dor și uimire. — Dar… e frumos.

Dacul încetini melodia, lăsând-o să se stingă ca un foc de tabără la sfârșit de noapte.

— Cum te cheamă?

Femeia clătină din cap, confuză.

— Numele… Nu mi-l amintesc…nu-mi amintesc…

— Dar melodia ți-o amintești. Uite.

Îi întinse naiul. Ea se trase îndărăt, ca și cum instrumentul ar fi fost încins.

— Nu pot… Nu știu…

— Încearcă, spuse el blând. Doar suflă.

Cu mâini tremurânde, femeia luă naiul. Și când primul sunet slab, șovăielnic, ieși din instrument, fața i se lumină pentru o clipă scurtă, ca razele unui soare care străpunge norii.

Apoi se cutremură, parcă ar fi fost izbită din interior, toată tremură de frică și cu un gest iute îi dădu naiul înapoi înainte să o ia la fugă pe alei înguste, dispărând în noaptea care s-a așternut peste Noul Babilon.

Ultimul Fiu al Daciei rămase năucit. “În ochii ei, lumina hologramelor murise pentru o clipă. N-au putut țese pânze destul de groase încât să înăbușe cântecul pe care sângele ei îl ține minte.”

Inima lui, care începuse să creadă că e ultimul om pe pământ, bătu din nou cu putere: “Mai e cineva…” gândi cu bucurie când deodată apăru un Pânzar lângă el, ca o stafie.

Ființa pâlpâia în semi-întuneric, precum o nălucă mecanică: scheletul negru-albăstrui, subțire ca un vierme de oțel, se unduia pe membrana translucidă, în timp ce șase degete terminate în ace zvâcneau, țesând în aer fire holografice ce se înfășurau în jurul trecătorilor neatenți, ademenindu-i cu promisiuni otrăvite.

Ochii săi lenticulari, fără pupile, citeau frica omului ca pe un cod QR, iar fărâmiturile de vorbă ce-i ieșeau din orificiile faciale sunau ca un televizor ce șoptea minciuni leneșe. Fără ceremonie, se îndreptă spre dac și începu să țeasă, dar constata cu surprindere că dacul este imun. Acest lucru stârni curiozitatea Pânzarului.

— Interesant… un specimen intact. Sistemul tău imunitar psiho-emotional pare să fi evitat contaminarea. Nu am mai văzut un om întreg de peste o sută de ani. Credeam că este o specie dispărută. Ce cauți aici?

— Am venit să-mi trezesc semenii din somnul cel de moarte, răspunse Ultimul Fiu al Daciei cu o voce puternică, privind drept în ochii sticloși ai creaturii.

Pânzarul scoase un sunet ritmic, întrerupt și cadențat, ce semăna cu un râs robotic.

— Îți imaginezi că noi suntem ticăloșii și tu ești eroul?

Pânzarul își roti degetele-ace într-un gest circular, iar din vârfurile lor se desfășurară holograme sângerii – imagini cu oameni zbătându-se în spasme, cu ochii injectați de groază, unii smulgându-și propria piele în disperare, unii dându-se cu capul de pereți, alții aruncându-se de la etaj, o nebunie colectivă și un colaps cumplit.

— Iată ce le-am cruțat, șopti biomecanoidul. Adevărul e un acid. Noi l-am diluat într-o baie caldă de iluzii inofensive. Fără Pânza noastră, ei ar vedea că universul e gol, că zeii au murit și că au de dus o cruce imposibil de grea, aceea de a-și croi singuri o menire într-o viață fără rost. Sunt prea firavi pentru asta, trebuie să avem grijă de ei. Singurul sens pe care-l au acum este cel pe care-l țesem noi, în care pot lâncezi fericiți, în deplină siguranță…

Și proiectă o altă scenă: o femeie aflând că iubitul ei a murit în „Războiul Liniștit” (un conflict șters din istoria oficială). Ea urlă, se smintește, se împușcă în cap. Apoi, Pânzarul țese altă imagine – și acum, aceeași femeie zâmbește, crezând că iubitul ei doar „a plecat într-o călătorie”.

— Asta e mila, spuse Pânzarul. Noi îi menținem în viață. Tu vrei să-i trezești la ce? La o realitate care-i zdrobește? Noi doar țesem ce cere sufletul lor. Alternativa i-ar frânge.

Dacul clătină din cap.

— Vreau să-i trezesc la alegere. La liber arbitru.

— Alegerea e o iluzie, răspunse Pânzarul. Ei vor “alege” ceea ce li se impune, sunt incapabili de a suporta povara liberului arbitru. Dacă le dai de ales între fericirea mincinoasă și suferința în adevăr, ei aleg mereu minciuna. Și tu știi asta. De aceea ești singur.

Pânzarul îi întinse o hologramă strălucitoare – o versiune alternativă a lumii în care dacul nu mai lupta și nu mai suferea. Nu mai era un anacronic, veșnic urmărind un țel, veșnic în mișcare. În viziunea țesută, el era deja un lider apreciat, misiunea lui s-a încheiat sau nici nu a început vreodată, avea statui în piața publică și oamenii îl adorau pentru că le dădea exact ce voiau: povești frumoase, speranțe false și iluzii spectaculoase, ferindu-i de adevărurile crude.

-Poți fi unul dintre noi, șopti Pânzarul. Țesător, nu agitator. Oferim pace. Tu oferi doar sânge și lacrimi.

Pentru o clipă, Ultimul Fiu al Daciei ezită. Ideea renunțării apăru ca o ispită în mintea sa. Oboseala luptei perpetue îl făcea ca uneori să tânjească odihnă…dar la ce preț? Alungă iute aceste îndoieli și își adună voința neclintită, acea forță care înfrânge codrii și supune munți.

–Prin foc, sânge și lacrimi, din înfrângere în înfrângere, până la victoria finală, afirmă dacul cu hotărâre întinerită.

Pânzarul păși înapoi, uimit de tenacitatea străinului. „Atât poți? Să sfidezi? Nu și să construiești ceva mai bun?”

-Adevărul e ceva mai bun, răspunse Ultimul Fiu al Daciei, pregătindu-se să-și scoată falxul și să judece.

-Vei vedea dacă așa e, răspunse Pânzarul, țesând cu repeziciune plase colorate, iar atunci când vei privi o mie de ochi zdrobiți de crunta realitate, vei regreta că nu ai țesut și tu o minciună. Sau plănuiești să distrugi tot, să arzi din temelii până nu mai rămâne nimic? Mulțimea din piață se aduna acum în jurul creaturii, făcând scut uman, teleghidați la unison, ca niște golemi care își apărau stăpânul.

-Nu, răspunse Dacul, luându-și mâna de pe mânerul sabiei, nedorind să verse atât de mult sânge nevinovat. Voi lăsa loc doar pentru ce poate crește. Fiecare om să fie propriul său judecător. Să aleagă dacă va fi o umbră care se târăște după pânza următorului tiran – sau un lup care își rupe lanțurile robiei, cu colții dacă trebuie! Libertatea nu e darul meu de dat și nu crește din pământ. E o sabie pe care trebuie s-o forjezi singur, cu oțelul voinței tale, în focul propriilor răni, stinsă cu determinare rece. Cum pot ei să aleagă dacă n-au știut adevărul nici măcar pentru o clipă în toată viața lor? Îți voi zdrobi iluzia și voi da cu ea de pământ. Le voi arăta oglinda, indiferent dacă sunt murdari, urâți, goi sau tremurând, e dreptul fiecăruia să știe. Preocuparea ta nu e că oamenii vor înnebuni dacă află adevărul, ci că ar putea să înceapă să-l mărturisească. Grija ta nu e că oamenii vor muri de la realitate, ci că vor învăța să trăiască cu ea. Frica ta este că atunci când unul dintre ei va alege să se trezească, va urma un altul, apoi zece, apoi o sută. Disperarea ta este că într-o bună zi vor ajunge să disprețuiască minciuna și să iubească adevărul, iar în acea zi s-ar nărui tot ce-ați construit în veacuri de întuneric.

O tăcere de piatră căzu peste piață. Chiar și mulțimea hipnotizată păru să tresară.

“Și atunci, țesătorule,” șopti Dacul, “o să-ți dai seama că cel mai mare păcat al tău n-a fost că i-ai mințit…ci că ai crezut că vei scăpa fără să plătești.”

Pânzarul se strâmbă, firele sale holografice scânteind într-un spasmodic val de electricitate statică. Membrana lui translucidă se undui ca un lac înfierbântat, iar ochii-lentile se contractară brusc, proiectând o lumină stacojie care pâlpâi ca un semnal de primejdie.

“Joacă-ți rolul, cavalerule” gâjâi monstruozitatea, încercând să-și recapete controlul, fiecare cuvânt părea să coste un efort imens. “Noi vom țese peste ruinele tale… la fel cum am țesut peste… strămoșii tăi.” Spuse Pânzarul înainte să se retragă prin spatele mulțimii.

 

Muzeul Memoriei Ucise

 

În mâna lui strânse o monedă veche, un coson, singura care mai păstra chipul unui lup, simbol al neamului său de viteji. Simțea cum marginea zimțată îi săpa o urmă în palmă. Ajunse în cartierul dezafectat unde se afla Muzeul Memoriei Ucise, în care se spunea că zace Piatra Tăiată a Minciunii – o relicvă capabilă să destrame orice neadevăr.

Pășea cu talpa întreagă, avea un mers măsurat, nici prea iute, nici prea lent. Destinul îl călăuzise în fața clădirii impunătoare, mai mult catedrală decât muzeu. Peste coloanele sparte, cabluri de sârmă și fibră optică se înfășurau în spirală, ca vițe de vie mecanice. Era singura clădire din capitală unde prezența constantă a Pânzarilor lipsea.

Își puse cosonul în traistă și se îndreptă spre intrare. Atunci o văzu.

Femeia de la colțul străzii, cu ochii verzi și părul negru, stătea acum la baza treptelor, îmbrăcată în zdrențe fără culoare, cu brațele încrucișate peste pieptul ei subțire.

— Zia, spuse cu vocea răgușită.

Dacul se uită la ea curios.

-Zia, repetă ea pe o voce mai clară. M-ai întrebat cum mă cheamă. Și mi-am amintit.

— De ce ai venit, Zia? întrebă Dacul, privind-o cum își duse mâna la tâmplă, ferindu-se de lumina hologramelor care pâlpâiau în văzduh.

Ea ridică din umeri, un gest copilăresc:

— Am visat… un cântec. Și apoi te-am văzut cântând. Am crezut că înnebunesc. Acum mă doare capul când încerc să mă gândesc, când încerc să-mi amintesc…

— Asta e durerea trezirii. Mintea ta încearcă să rupă condiționarea.

Ea se trase instinctiv în spate, ochii verzi lărgindu-se:

— Nu vreau să doară!

— Atunci du-te înapoi la ei, răspunse el, cu vocea surprinzător de aspră. Înapoi la Pânzari, la mâncarea din tuburi, la visele lor mincinoase. Fugi înapoi unde nu te doare pentru că nu trebuie să gândești, unde poți să înoți într-o baie de sirop dulce până când te îneci fericită. O să-ți pună iarăși pătura peste ochi și nici măcar nu o să-ți amintești că ai încercat vreodată să te trezești. Fugi înapoi unde niciodată nu va trebui să-ți riști pielea pentru ceva ce chiar contează. Du-te și sărută-ți lanțurile cu recunoștință de nevertebrată…și când vei zace la bătrânețe, goală pe dinăuntru, cu o viață întreagă irosită, să știi un lucru:” vocea lui coborî la o șoaptă tăioasă, nimeni nu te-a furat de viața ta. Tu ți-ai vândut-o singură, pentru iluzia liniștii în cavoul călduț al confortului.”

Zia păru să se micșoreze, ca și cum cuvintele lui o loveau fizic, dar, paradoxal, ceva în ea se aprindea.

— Ce cauți înăuntru? întrebă ea cu glas mai ascuțit.

— Un artefact, răspunse el, mai blând ca înainte. Piatra Tăiată a Minciunii. Se spune că are puterea să ardă minciuna ca hârtia în foc și că orice iluzie se destramă în preajma ei, iar neadevărul e stors ca veninul din rană.

Zia păli. Se făcu albă la față de spaimă și făcu un pas spre el.

— Nimeni nu iese viu de acolo. Se spune că un monstru teribil sălășluiește înăuntru. Au încercat alții înaintea ta. Aventurieri, hoți, nebuni. Toți au intrat. Niciunul nu s-a întors.

— Eu mă voi întoarce, spuse el, cu o voce atât de liniștită încât părea că vorbește despre vreme. Până la urmă de ce ai venit?

— Poate am venit doar să văd, murmură ea. Să văd cum arată cineva care nu se teme.

Dacul oftă și se întoarse spre ușile muzeului.

— Atunci te-ai uitat de ajuns.

Dar înainte să apuce să urce prima treaptă, Zia strigă după el:

— Dacă ieși viu de acolo…

El se opri, dar nu se întoarse.

— Dacă ieși viu, continuă ea, cu glasul ei acum aprig, îți jur că voi veni cu tine. Oriunde te duci. Chiar dacă doare. Chiar dacă mă sperii. Până la moarte. Și dincolo de ea. Vreau să știu cum e să trăiești cu adevărat. Să simt ce ai făcut să simt când ai cântat. Să fiu trează. Făgaduiește-mi că mă vei lua cu tine!

Ultimul Fiu al Daciei se întoarse și o studie. Ochii ei erau umezi, dar nu de teamă — de furie. În adâncul lor licărea ceva sălbatic și neîmblânzit.

Recunoscu în ei clocotul ce-l cunoștea prea bine – mânia care se naște când inima, după o viață de supunere, își amintește brusc că poate sfărâma lanțurile. Era revolta care se încheagă în suflet când omul, privindu-și umilința în oglindă, se întreabă pentru prima dată: “De ce am îngăduit asta?”

Buzele ei crăpate tremurau nu de plâns, ci de un val necunoscut care-i spăla ființa – dorința amară de a nu mai fi niciodată victima propriei slăbiciuni. În străfulgerarea aceea de ochi, Dacul citi întreaga ei poveste: cum minciuna o învăluise ca un giulgiu, cum se zbătuse în el fără să știe cum să-l rupă și cum acum, pentru prima dată, simțea că poate. În jurul gurii ei se zărea o încordare tragică, semn că lupta dintre frică și curaj nu fusese încă deplin câștigată.

Și totuși, în acel moment, în ciuda tremurului din mâini și a glasului răgușit, Zia arăta mai vie decât orice altă ființă din Noul Babilon. Ca un bob de grâu care crapă pământul înghețat primăvara sau care sparge asfaltul ca să ajungă la lumină, ea sfida resemnarea.

Liniștea căzu între ei ca o sabie, apoi fu întreruptă de pașii Ultimului Fiu al Daciei, care se întoarse și urcă treptele muzeului.

— Făgăduiesc, spuse el în timp ce se îndepărta.

Zia rămase pe trepte, privindu-l cum dispare în tenebrele Muzeului Memoriei Ucise.

*

Înauntru, rânduri de vitrine prăfuite stau aliniate ca morminte de sticlă, mumiile pe care le găzduiau erau obiecte din epoci de demult; cărți arse din care lipseau pagini întregi, statui roase de veacuri, steaguri zdrențuite, discuri de vinil crăpate, dischete, radiouri vechi și medalii acoperite de cocleală.

După ce trecu de un rând cu tablouri șterse, se aplecă asupra unei vitrine. Înauntru, ceva atrase privirea lui – o piatră întunecată, pulsând slab într-o aură violet-închis. „Asta e” își spuse. Înainte să poată deschide vitrina, auzi vocea:

— Știi că nu ai ce căuta aici, spuse un ecou șoptit.

Din umbre ieși o figură în costum gri, semăna cu un bărbat, dar chipul era grotesc: buzele îi erau cusute laolaltă cu ață neagră. Cu un zâmbet lipsit de ochi, chipul său emana o voce stranie fără să deschidă gura.

— Piatra nu e pentru tine, dacule pribeag. Adevărul e prea neplăcut să fie dezvăluit. Trebuie să fii responsabil. De aceea am fost desemnat Cenzorul, pentru că eu știu ce e mai bine pentru ei. Oamenii sunt liniștiți acum. De ce vrei să-i agiți? De ce să le poluezi fericirea cu tot felul de idei incomode? Crezi că te vor aprecia sau mai degrabă te vor urî pentru asta? Figura producea un râset gutural, batjocoritor.

Cu un gest al creaturii, o oglindă se aprinse lângă ei. Pe suprafața ei dansau imagini, arătând o țară fără războaie, fără foamete, fără inegalități, un proiect perfect în care nu erau diferențe între clase, nu erau bogați și săraci, nici îmbuibați și flămânzi, ci toți erau de-o seamă, nu dețineau nimic și erau fericiți în goana după următoarea plăcere. În această țară nu mai erau lupi pe steaguri, nu mai erau costume populare sau hrană crescută în pământ. Totul exista, dar nimic nu era autentic. Hainele erau aceleași pânze decolorate, toate locuințele arătau la fel, cutii sterile așezate metronomic, cu ferestre care nu se deschideau. Mâncarea era accesibilă oricui, dar nu avea gust. Însăși limba vorbită era de nerecunoscut.

— E un vis frumos, nu-i așa? rânji Cenzorul. Nici foamete, nici conflicte, doar pace… perfectă, netulburată.

Ultimul Fiu al Daciei simți cum falca i se încleștă sub pomeții ascuțiți. Știa ce are de făcut.

— Un vis mincinos, răspunse el, smulgând falxul din teacă cu un sunet străvechi şi primitiv care părea să tulbure modernitatea.

Cenzorul hohoti în ecouri, destrămându-se precum o hârtie sfâșiată, membrele alungindu-i-se ca niște panglici întunecate. Fiecare panglică era scrisă cu sânge, iar cuvintele se învârteau amețitor, se rearanjau, formau noi propoziții, ca o cenzură vie, veșnic împletindu-se și despletindu-se.

“Ești prea mic ca să poți schimba ceva”, scria pe una dintre ele, care țâșni spre brațul său drept.

“Nimănui nu-i pasă de cauza ta”, scria pe alta, care se îndreptă spre coapsa sa.

“Lupta ta e deja pierdută”, scria pe cea dirijată spre piciorul său.

“Lumea ta a murit înainte să te naști”, scria pe pangliga sângerândă care îi țintea gâtul.

Dar el nu citi.

El tăie.

Ultimul Fiu al Daciei înjunghie în vârtej, lama scurtând panglicile cu precizie. Smucituri puternice, tăieturi circulare, înțepături iuți. Fiecare rotire a brațului său era un refren din cântecul vechi al războinicului. Fiecare tăietură era un vers al unei poezii vijelioase de oțel, o operă de artă a violenței.

Însă fiecare lovitură dădea naștere la noi silabe – bucățile despicate prindeau viață și se multiplicau. Când secționa un braț, apăreau trei în loc. Prea multe apărură prea repede. Dacul pierdea teren. Una reuși să-l înșface de încheietură. Altele trei se încolăciră în jurul trupului lui, strângând ca niște șerpi. Simți cum realitatea începe să se estompeze când panglica groasă i-a găsit gâtul și a început să îl sufoce.

— Cine ești tu, sâsâi monstrul cu vocea ca un șuierat de arhivă coruptă, să cutezi să răsari din praful istoriei? Cine eșți tu să sfidezi cenzura, să crezi că poți opri amurgul lumii? Cine ești tu să-ți închipui că vei ieși viu de-aici?

Simți cum i se taie aerul din plămâni, înlocuit cu un miros greu de cerneală veche și pergament putred. Simți cum pământul îi fuge de sub picioare. Simți cum propriile amintiri se dezleagă – chipul mamei, casa părintească, prima sabie, chiar și durerea care-l făcuse să lupte – toate pâlpâiau ca niște lumânări pe punctul de a se stinge.

Și atunci, în acea clipă de prăbușire, auzi bătăile.

Auzi cutremure primordiale, izbindu-se în adâncul ființei sale ca lovituri de ciocan pe nicovală. Fiecare izbitură– o promisiune nerostită, un legământ. Fiecare lovitură năștea un ecou ce nu răsuna în urechi, ci în acea parte a sufletului care știe că moartea e doar o treaptă. Lumea din jur părea să pulseze la unison cu ele. Aerul însuși vibra, dezlânțuit de ritmul sacru al bătăilor nemuririi.

-Eu sunt Hiper-Ion, Ultimul Fiu al Daciei!

O vână albastră se ivi de-a lungul falxului, rune misterioase strălucind în întuneric. Mânerul începu să ardă cu silabe vii. Brusc, întreaga sabie luă foc, eliberându-l de strânsoare. Hiper-Ion trase falxul prin panglicile de hârtie sângerie, care se contractară ca viermii expuși la lumină.

— Tu…nu ai cum..zeii au murit….bolborosi monstrul.

Hiper-Ion despică întunericul, lama albastră tăind nu doar hârtia, ci însăși materia minciunii. Lăsând dâre de cenușă în urma ei, Flacăra lui Zamolxis se mișcă cu scop, îmbrăcând purtătorul într-o aură de neînvins.

Cu o cacofonie scârțâietoare, Cenzorul se contractă în sine, literele fugind de pe pagini. Încercă să se reorganizeze și să formeze un punct singular unde toate falsurile să se contopească într-o unică ecuație a neființei, un miez gol, un vid adânc.

Cu o smcitură puternică, falxul lui Hiper-Ion pătrunse miezul minciunii ca un vârf de trăznet în carnea unui zeu fals.

Pentru o clipă, totul se opri –iar lumea păli în tăcerea unui ceas care-și așteaptă pendulul.

Apoi explodă.

Mii de silabe zdrențuite izbucniră în aer ca niște păsări arse, fiecare cuvânt mistuindu-se în nuanțe azurii. Paginile Cenzorului se răsuciră, înghițite de propria ecuație– un vid care acum se închidea singur, sugându-și ultimele urme de fals și dispărând în neant.

Flacăra pâlpâia liniștită pe sabia lui, mulțumită, apoi se retrase. Hiper-Ion rămase în picioare, falxul încă fumegând cu runele adevărului. Cenușa care plutea în jur îi încadra silueta într-o mantie de război. Când învârti sabia pentru a o întoarce în teacă, lama scose un fluierat scurt, ascuțit, încheind ritualul.

Lungul șir de vitrine pârâi ca oase vechi sfărâmate sub talpă. Sticla se sfărmase ca gheața. Hiper-Ion întinse mâna – și în momentul în care degetele lui atinseră piatra, oglinda Cenzorului, cea care afișase viitorul distopic, izbucni într-o mie de fragmente, dansând pe podea ca argintul viu înainte să se stingă. Fără grabă, înfășură piatra într-o bucată de pânză și o vârî în traista sa.

Lumina falsă a Babilonului îl lovi în ochi când ieși din clădire. Zia stătea acolo, așa cum promisese. Stătea cu pumnii încleștați și cu buza mușcată până la sânge. Când îl văzu, trupul i se încordă.

— Te-ai întors, spuse ea, vocea ei răgușită tăiată de un tremur pe care încerca să-l înăbușe.

— Și tu ai așteptat, răspunse el.

Ochii ei verzi străluciră pentru o clipă.

—Vocea ta s-a auzit la un moment dat până aici… Hiper-Ion.Unde mergem?

Dacul aruncă o privire spre traista în care zăcea Piatra.

— Să dăm foc la pușcărie și la casa de nebuni.

 

*

Nodul Neuronal

Hiper-Ion năvăli în clădirea ce se înălța ca un mormânt de sticlă, falxul strălucind sub lumina hologramelor. Pânzarii se năpustiră asupra lui, degetele terminate în ace zvâcnind ca niște bisturie. Nu mai încercau să-l amăgească cu iluzii – știau că era imun. Atacau direct, cu mișcări precise de păianjeni robotici.

Primul pânzar lovi – și falxul lui Hiper-Ion tăie vertical prin membrana translucidă, despicând scheletul lui albăstrui de la nodul optic până la bazinul hidraulic. Alții veniră, înconjurându-l, dar fiecare tăietură a dacului era ca un fulger: tăiat pe diagonală, tăiat în cruce, tăiat în două de-a lungul coloanei. Lichidul negru din ei păta podelele, iar cablurile lor smulse scânteiau ca niște vipere electrice.

— Ești doar un ecou al unei lumi dispărute, sforăi un Pânzar, încercând să-l înșface cu ghearele.

— Ecoul ăsta este un răsunet, răspunse Hiper-Ion, zdrobindu-i capul lenticular cu mânerul falxului.

Pânzarii se regrupară într-o formație semicirculară, membranele lor translucide vibrând cu electricitate statică. Unul dintre ei, mai mare, cu plăci de oțel negru încrustate în carapacea sa, desfășură o pereche de lame rotative din încheieturi. Hiper-Ion rămase nemișcat o clipă, apoi se lansă înainte cu o piruetă completă, falxul său tăind prin toți trei atacatorii simultan – doi fiind despicați de la “gât” la bazin, iar al treilea, cu lamele rotative, primind o lovitură oblică care-i separă nucleul central de rețeaua de fibră optică, lăsând sistemul său nervos să se dezlipească în șuvițe luminoase.

Profitând de atenția lui, îndreptată spre cei trei dușmani, un Pânzar încercă să-l înjunghie pe la spate. Auzindu-l că se apropie, Hiper-Ion se întoarse brusc și își înfipse pumnul liber direct în nucleul energetic, străpungând carapacea și smulgând un mănunchi de cabluri strălucitoare. Pânzarul se prăbuși, scânteind, iar ultimii supraviețuitori se retraseră.

În câteva clipe, holul fu pustiu. Ultimul Fiu al Daciei făcu un semn și Zia reveni alături de el acum că lupta s-a încheiat. Pânzarii rămași se traseră în umbre, retrăgându-și membrele mecanice ca niște crabi răniți. Nu erau doar înfrânți – erau terorizați. Și când Dacul păși spre scări, niciunul nu îndrăzni să-l oprească. Falxul se întoarse în teacă. La ultimul etaj, Nodul Neuronal pâplâia singuratic, așteptând sfârșitul.

Nodul Neuronal era sub forma unei măsuțe de altar – un conglomerat de cabluri și cristale holografice, pulsând în ritmul iluziilor pe care Pânzarii le țeseau pe tot cuprinsul Noului Babilon.

— Gata? întrebă el, fără să se uite la Zia.

Ea încuviință, deși mâinile îi tremurau. Știa că odată ce Nodul va fi spart, nu va mai exista cale de întoarcere.

Hiper-Ion scoase Piatra din sac și o întoarse în palmă, simțind cum vibrează, apoi lovi cu ea în miezul nodului.

Lumina hologramelor continua să pâlpâie, Pânzarii își vedeau de țesut în alte părți ale orașului, iar oamenii-șobolani mergeau pe străzi, orbindu-se în continuare cu realități virtuale.

Zia își mușcă din nou buza. Oare nu funcționase?

Apoi…piatra crăpă în mâna dacului și tot Noul Babilon tresări.

Din Nodul Neuronal izbucni un țipăt electronic, un sunet atât de ascuțit încât părea că taie timpul în două.

Hologramele de deasupra orașului se sfâșiară ca niște pânze de păianjen arse, lăsând în urmă doar un firmament murdar, acoperit de un văl de fum industrial. În spatele unui mare și des ansamblu de fiare și fire, se mai puteau vedea ochiuri de văzduh adevărat – un cer murdar și șters, bolnav, dar real.

Stelele-reclame pâlpâiră o dată, de parcă ar fi avut un ultim spasmodic dans, apoi se stinseră.

De la înălțimea ultimului etaj, cei doi priveau orașul. Clădirile care odinioară străluceau, acum își arătau adevărata față: ziduri fisurate și sticlă crăpată, structuri corodate, metal ruginit. Noul Babilon era doar un cadavru împodobit.

Pânzarii, care plutiseră prin oraș ca păianjeni mecanici, se cutremurară brusc. Membranele lor translucide se umflară, apoi se rupseră, lăsând să se scurgă un lichid negru, vâscos. Ochii-lentile se sparseră, iar firele lor holografice se încinseră și se topiră, tăiate de la sursa de putere.

Unii se prăbușiră pe stradă, zvâcnind ca niște insecte electrocutate. Alții încercară să țeasă rapid pânze noi cu ultimele baterii. Dar țesătura se evapora înainte să prindă putere, iar ei cădeau la pământ, plătind în sfârșit pentru păcatele lor.

Și apoi, oamenii începură să urle.

Mulți dintre ei se prăvăliră pe jos, zvârcolindu-se, de parcă pielea lor ar fi fost arsă de o lumină pe care nu o mai suportau. Își smulgeau ochelarii virtuali care nu mai difuzau nimic, alții se loveau cu pumnii în cap, ca și cum ar fi încercat să scape de ceva dinăuntru. Mulți dintre cei care se drogau în barurile suspendate începeau să plonjeze în gol.

Deasupra, un bărbat în costum rupt se holba la propriile mâini tremurânde, degetele lui erau subțiri și foarte diferite de avatarul său virtual. “Asta sunt eu?” șopti el, vocea crăpată. “Doar… asta?” Ochii i se umplură de un gol atât de adânc, încât trupul lui începu să se zgâlțâie, ca și cum ar fi vrut să scape din piele. Și apoi, fără să mai gândească, se aruncă de la balconul clădirii în care stătea. Căderea lui fu tăcută, un plesnet umed pe asfalt.

Peste drum, o femeie bătrână, cu ochii injectați, își smulgea părul în mănunchiuri, râzând printre lacrimi. “Nu, nu, nu, nu…” repeta cuvântul ca un exorcism, dar nimeni nu venea s-o mintă. Își înfipse unghiile în brațe, trăgând dungi roșii până la carne, dar durea prea puțin. Realitatea era o durere mult prea mare, insuportabilă. Cu un geamăt scurt, își înfipse un ciob de sticlă în ochi, apoi în vene, sângerând până la stingere.

Pe o alee îngustă, un om își lovea capul de un perete, ritmic, mecanic, de parcă încerca să-și scoată ceva din creier. “Ieși! Ieși! Ieși!” țipa el în hohote de plâns.

Alții stăteau pe străzi, îmbrățișându-se singuri, legănându-se înainte și înapoi, murmurând cuvinte fără sens. Erau copiii minciunii, și acum orfani ai iluziei, care nu mai știau cum să trăiască.

Dar printre acești oameni zdrobiți de realitate, câțiva nu urlau.

Câțiva se ridicau.

Un bătrân cu ochii înroșiți, dar clari, se uită în jur, respirând greu.

— Am visat… murmură el. Am visat atâtea…credeam că nu mă mai trezesc.

Alt bărbat masiv, cu cicatrici pe față, ridică o piatră de pe jos și o aruncă într-un ecran spart, animat de o sfântă revoltă. “Destul!”

Pe tot cuprinsul Capitalei, unde odinioară străluciseră Palatele Plăcerii, acum se înălțau flăcări. Bătrânul cu ochii înroșiți, dar cu mintea limpede, striga cu vocea regăsită: “Ardeți-le! Ardeți tot!”

Năvăleau cu zecile în holurile de marmură ale Palatelor. Sticla spartă scrâșnea sub tălpi, iar în aer plutea mirosul greu de parfum amestecat cu benzină. Flăcările se încolăceau pe pereți, mușcând draperiile de mătase, pârjolind tablourile mincinoase care înfățișau paradisuri care nu existaseră niciodată.

Și atunci o explozie sfâșie noaptea. Un val de foc și presiune aruncă oamenii la pământ, iar unul dintre Palate se cutremură până în temelii. Acoperișul se prăbuși într-o cascadă de scântei, iar zidurile se rupeau în două, ca un copac bătut de topor.

Într-o parcare, un fost soldat al corporațiilor, cu brațele pline de implanturi de tracking, își smulse dispozitivele cu o smucitură violentă. Sângele îi șiroia pe antebraț, dar el râdea, râdea cu o bucurie sălbatică.

— Acum nimeni nu mă mai urmărește! strigă el spre cerul eliberat.

Și undeva, la marginea haosului, un alt bătrân își ridică fața spre lumina focului. Ochii lui, adânci ca niște răni vechi, străluceau acum cu o sclipire vie. Mâinile-i zbârcite, pătate de vreme și de umilință, se întinseră spre flăcări ca spre o mângâiere. Și atunci râse. Nu era râsul spart al unui nebun, ci hohotul nesperat al unui dezrobit. Era un râs tăios și limpede, ca sunetul unui cuțit care taie o frânghie. Flăcările îi jucau în ochi, transformându-i ridurile în umbre dansatoare.

Vântul ducea cu el scântei și cenușă, iar băiatul slăbănog care stătea în piață acum nu mai tremura. Privi mărul lăsat la pământ– același pe care-l refuzase cândva, oferit de un străin cu ochi de dac. Coaja lui era acum mânjită de praf, dar nu putrezise. Încă era bun. Cu un gest hotărât, îl ridică, îl șterse de tricou și mușcă. Dulceața și țărâna se amestecă pe limba lui și pentru prima oară aprecia gustul unui aliment adevărat.

Astfel că Noul Babilon vuia de haosul trezirii și de forfota unui viitor imprevizibil pentru toți. Pentru unii însă, era palpitant. Era ceva nou. Cei care aveau caracterul să îndure și care puteau plăti prețul adevărului – aceia erau periculoși. Căci acum știau. Și oamenii care știu nu mai pot fi mințiți.

Cerul murdar începu să reverse o ploaie deasă peste capitala globală. Apa spăla praful de pe fațadele sparte și stingea focurile, curgând pe străzi ca șuroaie de lacrimi. Fiecare picătură lovea clădirile ca o ciocănitoare pe un sicriu, un cântec de adio pentru un vis care se sfârșise. Sub picioarele lor, cablurile rupte scârțâiau, iar scânteile de pe urmă ale hologramelor clipeau ca licuricii pe moarte.

Ultimul Fiu al Daciei adună cioburile de piatră fermecată și le vârî într-un săculeț din piele. El și Zia părăsiseră clădirea și pășeau spre marginea orașului, trecând de oameni fără să se oprească, dar nu fără să-i vadă.

— Uită-te bine, Zia, spuse Hiper-Ion. Ăsta e prețul. Și asta e răsplata. Ai văzut copacul bătrân când își pierde frunzele toamna? întrebă el, cu glasul ca un torent adânc. Crezi că moare?

Zia clătină din cap, tăcută.

— Se golește ca să poată trăi iarăși, continuă dacul. Noi am văzut cum vântul a rupt ramurile uscate. Cum focul a ars lemnul mort. Dar rădăcina… rădăcina rămâne. Și din ea, primăvara vor izvorî muguri noi. Mai tari. Mai vrednici de viață. Oamenii ăștia nu trăiau, Zia. Supraviețuiau într-un vis. Crezi că este vreo milă în a-i lăsa să se năruie singuri, treptat, zi de zi, în minciună – să se topească ca zăpada la soare, fără să fi știut niciodată că au existat? Erau ca niște fluturi legați în pânza de păianjen – frumoși odinioară, dar roși de mult. Crezi că e milă să-i lași să viseze că zboară în continuare, când tot ce fac e să tresară din când în când în mreaja care îi sugrumă încet? Adevărata cruzime nu e a celui care rupe pânza, ci a celui care le transformă chinul într-o melodie. Nu este mai milos să oprești tortura aceasta silențioasă decât să privești o agonie care se prelungește la infinit?”

— Dar atâția au murit… șopti ea, cu glasul spart.

Hiper-Ion își coborî privirea, cuprinsă pentru o clipă de o tristețe veche de secole, apoi și-o ridică cu hotărâre reînnoită.

— Și câți ar fi putut să existe fără să fi trăit cu adevărat? Moartea pe care o plângi astăzi e o trecere, Zia. Dar minciuna pe care am ars-o era o robie fără sfârșit. Era mai crudă decât orice moarte. Era o viață goală de sens, un șir nesfârșit de zile în care oamenii își pierdeau omenia pentru mângâierea unei minciuni. Da, am plătit un preț cumplit. Adevărul e ca o furtună torențială – poate rupe plantele slabe, dar tot el va fi hrana pentru semințele viitorului.

Ploaia se oprise acum, iar norii se destrămau, izbiți de zori și sfâșiați de razele care înțepau orizontul. Fâșii de argint și purpură se împletiră pe cer, iar întunericul se retrăgea ca fumul dus de vânt.

Hiper-Ion își atinse ușor pieptul și apoi întinse mâna spre răsărit, unde soarele sfânt spărgea zorii.

Zia rămase tăcută, dar în ochii ei se ivea o scânteie de înțelegere. Și când au pornit din nou la drum, pașii lor lăsau în urmă nu doar cenușă, ci speranța că din ea va răsări ceva mai bun.

— Unde mergem? întrebă Zia, privind spre întinderea goală, unde pământul se întindea ca un lac. La orizont, dealuri fade se zbăteau în ceața dimineții, ca niște umbre care nu-și mai aminteau forma lor adevărată.

Hiper-Ion nu se uită înapoi. Mergea cu pași mari, hotărâți, trecând de locul unde betonul se sfârșea și solul neacoperit începea.

—  Dincolo de hotarele hărților, răspunse el, cu glasul său adânc, la marginea vechiului pământ, unde zace Cetatea Nihilismului.

Zia urmări privirea lui și vedea că iarba sălbatică încolțea și viața își croia drum pe întinderea din fața lor. Dar numele cetății îi făcea pielea de găină și-i stârnea frici pe care nici nu știa că le poate simți. În același timp, în noianul de griji și angoase care o caracterizase de atâta timp, o flacără nouă ardea cu căldură. A jurat că-l va urma. Acest jurământ este acum parte din identitatea ei, poate singurul lucru real pe care îl simte arzând. Și acest lucru îi dădea putere, știind că el o călăuzește. O făcea să treacă chiar și peste frică. Zia zâmbi fără să-și dea seama.

Hiper-Ion rămase nemișcat un moment, pătrunzând cu privirea ceața de pe dealuri, de parcă măsura distanța dintre două lumi – cea pe care o arsese și cea pe care o va clădi. Apoi continuă, pășind spre Destin.

Și undeva, departe, un lup începu să urle.

*