Home / Articole Promovate / Înșelătoria Secolului XX (34)

Înșelătoria Secolului XX (34)

Incorect Politic
Noiembrie 28, 2019

Înșelătoria Secolului XX

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (34)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29,30,31,32 și 33

CAPITOLUL VII

„SOLUŢIA FINALĂ“

SAU CE S-A PETRECUT, EFECTIV, CU JIDANII?

 

VII. 1. Politica germană şi Conferinţa de la Vannsee

 

Am arătat că exterminările sunt o scorneală a propagandei. Cu alte cuvinte, până acum am arătat ceea ce nu s-a întâmplat jidanilor. Pentru a trata problema în întregul ei, trebuie să arătăm ceea ce s-a petrecut cu ei în realitate. Dacă ne mulţumim cu un răspuns general, problema de a şti ce s-a întâmplat cu jidanii europeni este relativ simplă. În cazul că dorim un răspuns precis, cu cifre şi statistici matematice, problema devine foarte dificilă, probabil insolubilă. Pentru a răspunde la chestiunea de ansamblu, tot ceea ce avem de făcut este să consultăm documentele germane respective. În primul rând trebuie consultată corespondenţa internă dintre liderii germani, în legătură cu politica lor.

Natura generală a politicii germane faţă de jidani este uşor de descoperit, întrucât ea se găseşte în întregime în volumul 13 din seria T.M.N. În cadrul procesului Wilhelmstrasse, acuzaţia americană a produs un document, NG-2586, compus din mai multe părţi, fiecare constituind un document important în cadrul dezvoltării politicii germane cu privire la jidani. Una dintre părţi, NG-2586-J, le rezumă, practic, pe celelalte, furnizând un rezumat comod al acestei politici. Cel mai bun lucru este să reproducem acest text, care este o lungă notă (Aufzeichnung) a lui Martin Luther (predecesorul lui Horst Wagner), datată 21 august 1942:

„1. După luarea puterii, principiul politicii germane în chestiunea jidănească a constat în favorizarea prin toate mijloacele a emigrării (Auswanderung) jidoveşti. În acest scop, în calitatea sa de comisar al planului de patru ani, mareşalul Göring a creat în 1939 o Centrală a Reichului pentru emigraţia jidovească (Reichszentrale für die jüdische Auswanderung), a cărei direcţie a fost încredinţată generalului Heydrich, în calitatea sa de şef al Siguranţei. Ministerul Afacerilor Externe este reprezentat în sânul comisiei Centralei; asupra acestui subiect, în februarie 1939, sub referinţa 83/24 B, Ministerul Afacerilor Externe a adoptat proiectul unei scrisori adresate şefului Siguranţei.

2. Războiul actual oferă Germaniei ocazia ca şi datoria de a rezolva (lösen) chestiunea jidovească (die Judenfrage) în Europa. Dată fiind derularea favorabilă a războiului contra Franţei, D III (Divisia Germania III) a propus, în iulie 1940, soluţia următoare: îndepărtarea (entfermen) tuturor jidanilor din Europa cu solicitarea insulei Madagascar de la Franţa, ca teritoriu de primire pentru jidani (als Gebiet für die Aufnahme der Juden). D-l ministru al Afacerilor Externe a aprobat, în principiu, deschiderea lucrărilor pregătitoare expulzării (Abschiebung) jidanilor din Europa. Ar trebui realizat un acord strâns cu serviciile Reichsführer-ului S.S. (vezi D III 200/40). Proiectul Madagascar a fost adoptat cu entuziasm de către R.S.H.A., care, pentru Ministerul Afacerilor Externe, este singurul serviciu dispunând de mijloacele tehnice necesare evacuării jidanilor (Judenevakuierung) la scară mare şi supravegherea celor evacuaţi. Din acest punct de vedere, serviciile specializate ale R.S.H.A. au elaborat un proiect amănunţit de evacuare a jidanilor în Madagascar şi de stabilire a lor acolo, proiect aprobat de către Reichsführer-ul S.S. (Himmler). Generalul Heydrich a transmis imediat acest plan Ministerului de Afaceri Externe (Ribbentrop), în luna august 1940 (vezi D III 2171). Proiectul Madagascar propriu-zis este, însă, depăşit de evoluţia situaţiei politice. În chiar luna august 1940, după o conferinţă în prezenţa Führerului, ambasadorul Abetz m-a avertizat despre intenţia acestuia de a evacua toţi jidanii din Europa (vezi D III 2298).

Pentru D III, directiva fundamentală a Ministerului de Afaceri Externe rămâne, deci, evacuarea jidanilor în strâns acord cu serviciile Reichsführer-ului S.S.

3. Administrarea teritoriilor ocupate comportă problema tratamentului (Behandlung) jidanilor trăitori în aceste teritorii. Guvernatorul militar al Franţei a fost primul constrâns să emită, la 27 septembrie 1940, o ordonanţă cu privire la tratamentul jidanilor din Franţa ocupată, promulgată cu acordul ambasadei germane din Paris. În cursul unei întrevederi, directiva i-a fost comunicată personal şi verbal (Guvernatorului militar) de către d-l Abetz, ambasadorul Ministerului de Afaceri Externe. După modelul celei din Paris, ordonanţe asemănătoare au fost promulgate, apoi, în Olanda şi Belgia. Întrucât aceste ordonanţe, ca şi legile germane cu privire la jidani, îi privesc pe aceştia independent de naţionalitatea lor, au intervenit reclamaţii din partea puterilor străine, între altele note de protest ale ambasadei Statelor Unite, deşi guvernatorul militar al Franţei, prin directive interne, ordonase ca aceste măsuri să nu se aplice resortisanţilor jidani ai ţărilor neutre.

Ca urmare a protestelor americane, Ministerul Afacerilor Externe a făcut publică respingerea de către el a excepţiei consimţite de autorităţile militare pentru jidanii americani. El estima că respingerea reclamaţiilor unor ţări prietene (Spania, Ungaria) este o greşeală, câtă vreme [germanii] dovedesc o slăbiciune faţă de americani. Ministerul Afacerilor Externe considera că abrogarea directivelor transmise comandaturii (vezi D III 5449) este indispensabilă. Conform acestei instrucţiuni, măsurile contra jidanilor au fost aplicate la modul general.

4. Prin scrisoarea sa din 24 iunie 1940, (Pol XII 136), generalul Reinhard Heydrich făcea cunoscut Ministerului de Externe că problema globală (Gesamtproblem) privind aproximativ 3.250.000 de jidani din teritoriile sub jurisdicţie germană nu mai poate fi rezolvată prin emigraţie (Auswanderung), trebuind găsită o soluţie finală de ordin teritorial (eine territoriale Endlösung). În urma acestei instrucţiuni, la 31 iulie 1941, mareşalul Göring a însărcinat pe generalul Heydrich ca, împreună cu instanţele centrale germane interesate, să întreprindă toate pregătirile indispensabile unei soluţii globale a chestiunii jidoveşti (eine Gesamtlösung der Judenfrage) în teritoriile europene aflate sub jurisdicţie germană (vezi D III 709 secret). În virtutea acestui ordin, generalul Heydrich a organizat o reuniune a tuturor serviciilor germane interesate (20 ianuarie 1942), la care au participat secretarii de stat din alte ministere; pentru Ministerul de Afaceri Externe, am luat parte eu însumi. În cursul şedinţei, generalul Heydrich a declarat că, din ordinul lui Hitler, mareşalul Göring l-a însărcinat cu (această) misiune şi că Führer-ul a autorizat soluţia (Lösung) evacuării (Evakuierung) jidanilor, mai curând decât a emigrării (Auswanderung) (vezi p. 5 a anexei la D III 29/42 secret). Secretarul de stat von Weizsäcker a fost informat despre reuniune; într-o primă instanţă, Ministerul de Externe nu fusese informat despre reuniune întrucât generalul Heydrich se gândea la o alta, ulterioară, în cursul căreia soluţia de ansamblu urma să fie discutată mai în amănunt. Această reuniune nu s-a mai ţinut, însă, din cauza afectării generalului Heydrich ca Protector al Boemiei şi Moraviei, apoi a decesului său. În cadrul şedinţei din 20 ianuarie 1942, am cerut categoric ca toate chestiunile cu privire la străinătate să fie discutate, în prealabil, cu Ministerul de Externe, ceea ce generalul Heydrich a acceptat, conformându-se în modul cel mai leal. De asemenea, serviciul competent pentru afacerile jidoveşti, din cadrul R.S.H.A., a executat de la început şi în toate punctele măsurile de colaborare convenite, fără nici o fricţiune cu Externele. În această privinţă, R.S.H.A. a procedat într-un mod deosebit de precaut.

5. Pe baza instrucţiunii Führerului menţionată (la punctul) 4, s-a început evacuarea jidanilor din Germania. A urmat, de asemenea, înglobarea resortisanţilor jidani din ţările care luaseră şi ele măsuri cu privire la jidani. Pe acest subiect, Direcţia generală a Siguranţei Reichului adresă o cerere Ministerului Afacerilor Externe. Din curtoazie, prin ambasadele germane din Presburg [Slovacia], Agram [Croaţia], şi Bucureşti [România] am cerut guvernelor locale să-şi recheme în timp util jidanii din Germania, dacă nu vor ca aceştia să fie transferaţi în ghetourile din Est. Această instrucţiune a fost aprobată de secretarul de stat, subsecretarul de stat cu divizia politică, directorul diviziunii economice şi directorul diviziunii juridice (vezi D III 536 secret). Ambasada Germaniei din Bucureşti a făcut cunoscut prin D III 602 secret că guvernul român lăsa guvernului Reichului grija expulzării (abschieben) jidanilor săi, în acelaşi timp cu jidanii germani, către ghetourile din Est. El nu era interesat să-i vadă pe jidanii români reveniţi în România. Ambasada germană din Agram (Zagreb) notifica că guvernul croat mulţumea guvernului german pentru gestul său, adăugând că i-ar fi recunoscător pentru expulzarea jidanilor săi către Est (vezi D III 624 secret). Ambasada germană din Presburg (Bratislava) a făcut conoscut prin D III 661 secret că guvernul slovac era, în principiu, de acord cu expulzarea jidanilor către ghetourile din Est. Totuşi, nu trebuiau ameninţate drepturile legitime ale slovacilor asupra bunurilor acestor jidani. De asemenea, conform uzajului, textele acestor cabluri au fost comunicate biroului de Afaceri Externe. În consecinţă, cu avizul ambasadorilor, s-a comunicat la R.S.H.A., prin D III 661 secret, că jidanii de naţionalitate română, croată şi slovacă puteau fi adăugaţi expulzărilor, bunurile acestora trebuind puse în securitate. Directorii diviziunii politice, secţiunea a IV-a, secţiunea a IX-a a diviziei juridice şi secţiunea a IV-a a diviziei economice au semnat împreună documentul. Toate acestea îndeplinite, s-a procedat la expulzarea jidanilor din teritoriile ocupate.

6. Numărul jidanilor expulzaţi către Est era insuficient pentru acoperirea nevoilor de mână de lucru. De aceea, sub instrucţiunile Reichsführer-ului, R.S.H.A. a contactat Afacerile Externe pentru ca acestea să roage guvernul slovac de a-i pune la dispoziţie 20.000 de jidani tineri şi sănătoşi, în vederea expulzării din Slovacia către Est. Prin D III 874, ambasadorul Germaniei la Presburg a primit instrucţiunile aferente, semnate de secretarul de stat însărcinat cu divizia politică şi secţiunea a IV-a a diviziei politice. Prin D III 1002, legaţia germană din Presburg anunţă că guvernul slovac a acceptat proiectul în viteză şi cu nerăbdare, preliminariile putând începe. Ca urmare a acordului călduros al guvernului slovac, Reichsführer-ul S.S. a propus de a-i adăuga şi pe jidanii slovaci la expulzările către Est şi de a curăţa astfel Slovacia de toată jidănimea (judenfrei). Prin D III 1559 Ang. II, legaţia a primit instrucţiuni pentru acest subiect, parafate de secretarul de stat. După trimiterea lor, aceste instrucţiuni au fost aduse la cunoştinţa biroului Ministerului de Externe şi a subsecretarului de stat însărcinat cu divizia politică. Întrucât, însă, între timp, episcopatul slovac se pronunțase contra transferului (Abtransport) jidanilor, instrucţiunea atrăgea în mod expres atenţia asupra faptului că trebuiau evitate Slovaciei orice dificultăţi de politică internă, pe tema evacuării jidanilor. Prin cablul său D III 2006, legaţia ne-a adus la cunoştinţă că guvernul slovac îşi dăduse acordul pentru transferul jidanilor fără nici un fel de constrângere din partea Germaniei, şeful de stat aprobându-l personal. Nota telegrafică a fost transmisă biroului Ministerului de Externe. În plus, guvernul slovac a aprobat contribuţia la cheltuieli, acordând 500 de Reichsmark pentru fiecare jidan evacuat. De atunci, 52.000 de jidani au fost escortaţi (fortgeschafft) din Slovacia. Din cauza influenţei ecleziastice şi a coruperii câtorva funcţionari, 35.000 de jidani au beneficiat de o legitimaţie excepţională (Sonderlegitimation). Primul ministru Tuka doreşte, totuşi, continuarea transferului jidanilor în colonie (Judenaussiedlung) şi a cerut ca Reichul să facă presiuni, în acest sens, pe cale diplomatică (vezi D III 3865). Şeful legaţiei este autorizat să procure acest ajutor diplomatic sub forma următoare: el va putea informa pe şeful de stat, dr. Tiso, că excluderea (Ausschliessung) celor 35.000 de jidani va produce o surpriză cu atât mai mare în Germania, cu cât colaborarea Slovaciei în chestiunea jidovească, până în prezent, a fost foarte apreciată de ea. Aceste instrucţiuni au fost semnate de subsecretarul de stat însărcinat cu divizia politică şi de secretarul de stat.

7. În principiu, guvernul croat este şi el de acord cu transferul jidanilor din Croaţia în colonie. El ţine mai ales la transferul a patru sau cinci mii de jidani din a doua zonă de ocupaţie italiană (centrele Dubrovnik şi Mostar), care reprezintă un impediment politic a cărui rezolvare ar contribui la uşurarea şi satisfacţia generală. Transferul în colonie nu va putea fi, însă, executat fără ajutorul Germaniei, întrucât se aşteaptă greutăţi din partea italienilor, mai ales pentru măsurile croate vizând pe jidanii bogaţi. În plus, şeful de Stat Major italian din Mostar a declarat că nu poate admite transplantarea (Umsiedlung), întrucât este garantată egalitatea de tratament pentru toţi locuitorii din Mostar. Cu toate aceste dificultăţi, conform unei comunicaţii telefonice din Agram, guvernul croat şi-a dat în scris consimţământul său pentru acţiunea prevăzută. În urma acestora, şeful legaţiei, Kasche, consideră că a sosit momentul pentru începerea transferului în colonie, în principiu pentru jidanii din întreaga ţară. Rămâne de văzut dacă, în cursul acţiunii, nu vor apărea dificultăţi în zona ocupată de către italieni. În acest sens, un proiect supus Ministerului Afacerilor Externe, (D III 562 secret), a fost suspendat de către secretarul de stat von Weizsäcker, care consideră necesare unele precizări complementare, de la ambasada din Roma. Se aşteaptă încă răspunsul. Chestiunea jidanilor italieni se prezintă în acelaşi fel ca evacuarea jidanilor din Franţa. În legătură cu transferul jidanilor, care se pregăteşte în zona ocupată din Franţa, ambasadorul Abetz atrage atenţia asupra interesului politic imperativ ca măsurile de transfer să fie aplicate mai întâi jidanilor străini. Din cauza faptului că aceşti jidani sunt foarte detestaţi ca străini, orice privilegii li s-ar acorda ar provoca o indispoziţie şi confuzie generală, mai ales că autorii acţiunilor jidoveşti de sabotaj şi teroare au fost găsiţi chiar printre ei. După el, este regretabil că puterile Axei nu urmează o politică uniformă sub acest plan precis. În cazul că evacuarea jidanilor străini nu va fi posibilă imediat, guvernul italian ar trebui incitat să îşi retragă din Franţa resortisanţii săi jidani. Interesele economice par să joace un rol determinant pentru partea italiană. Ocrotirea acestora este, însă, perfect posibilă, astfel încât, sub acest punct, soluţia dorită să nu întâmpine nici o piedică. În legătură cu chestiunea jidanilor italieni din Franţa, Ministerul de Externe dispune de raportul D III 562 secret.

8. Cu ocazia recepţiei din 26 noiembrie 1941, de la Ministerul Afacerilor Externe, ministrul de Afaceri Externe al Bulgariei, Popoff, a abordat chestiunea tratamentului uniform al jidanilor de (diferite) naţionalităţi europene, atrăgând atenţia asupra dificultăţilor Bulgariei în aplicarea la resortisanţii jidani străini a propriei sale legi în materie. Răspunzând chestiunii abordate de d-l Popoff, ministrul de Externe a spus că aceasta nu este lipsită de interes. De pe acum, însă, îl poate asigura că la sfârşitul acestui război toţi jidanii vor trebui să părăsească (verlassen) Europa. Era vorba de o decizie ireversibilă din partea Führerului, dar şi singurul mod în care această problemă putea fi rezolvată global (global), întrucât ea necesită o soluţie de ansamblu (umfassende Lösung), iar măsurile individuale ar fi de prea puţin ajutor. De altfel, nu trebuie acordată prea mare atenţie protestelor pentru jidanii de naţionalitate străină. În orice caz, noi nu ne facem griji pentru astfel de proteste din partea americanilor. El însuşi – ministrul de Externe – va dispune examinarea serioasă a problemei ridicate de d-l Popoff către Afacerile Externe. Ministrul Afacerilor Externe m-a însărcinat să întreprind examenul promis (vezi D III 660 secret) (document NG-4669). Îmi permit o trimitere la raportul meu despre conferinţa de bază din 4 decembrie 1941 sub D III 660 secret, pe care îl expediez în acelaşi timp cu piesele corespunzătoare. Secretarul de stat a reţinut acest raport întrucât considera indispensabilă viza prealabilă a serviciului juridic. Din punctul de vedere al acestui serviciu, ar exista o contradicţie între Tratatul germano-bulgar de comerţ şi navigaţie, respectiv acordul germano-bulgar propus de mine. De aceea, prin D III 497 secret, din 19 iunie, referindu-mă la sugestia ministrului de Externe bulgar, d-l Popoff, cu ocazia recepţiei, am prescris legaţiei din Sofia să ia contact cu guvernul bulgar şi să se asigure dacă acesta este dispus să încheie un acord în chestiunea jidovească, angajându-se să nu facă nici o favoare jidanilor în numele Tratatului germano-bulgar de comerţ şi navigaţie, cu garanţie de reciprocitate. Când partea bulgară va întreba dacă Germania va fi dispusă să expulzeze (abschieben) către Est jidanii din Bulgaria, va trebui răspuns afirmativ, rămânând, însă, evaziv în ceea ce priveşte momentul ridicării lor (Abnahme). Această decizie a fost semnată împreună de secretarul de stat, subsecretarul de stat, directorul diviziunii politice, secţiunea a IV-a a diviziei economice şi R[ibbentrop]. Despre acest subiect, legaţia a schimbat note cu guvernul bulgar, arătând că acesta este dispus, în principiu, să încheie un acord cu noi în chestiunea evacuării. Astfel a fost stabilită o bază pentru înglobarea jidanilor bulgari în măsurile jidoveşti (Judenmassnahmen). (D III 559 secret şi 569 secret).

9. Încă nu am tatonat guvernul maghiar în ceea ce priveşte transferul jidanilor în colonie, întrucât starea actuală a legislaţiei ungureşti asupra jidanilor nu ne permite să sperăm un rezultat favorabil.

10. Conform acordului cu guvernul român, menţionat în paragraful 8, s-a început evacuarea jidanilor români din Germania şi din teritoriile ocupate. În urma acesteia, însă, au intervenit diferiţii consuli şi şeful legaţiei României de la Berlin, care nu aveau nici o instrucţiune din partea guvernului lor. S-au cerut lămuriri şefului legaţiei germane la Bucureşti, von Killinger. Se pare că legaţia l-a consultat pe consilierul în afaceri jidoveşti, Richter, căruia guvernul român i-a confirmat acordul de cuprindere a jidanilor români în măsurile germane, vice-prim-ministrul Mihai Antonescu comunicând dorinţa mareşalului ca serviciile germane să binevoiască a asigura ele însele transferul în colonie al jidanilor din România, începând imediat cu transferul celor din circumscripţiile Arad, Timişoara şi Turda. În ceea ce priveşte detaliile, îmi permit trimitere la raportul meu al conferinţei din 17 august, sub cota D III 649.

11. Conform dorinţei guvernelor interesate, pe lângă legaţiile din Presburg, Agram şi Bucureşti au fost trimişi consilieri în afacerile jidoveşti, puşi la dispoziţie de către R.S.H.A., la cererea ministerului de Externe. Misiunea acestora este limitată în timp. Ea va înceta de îndată ce vom estima că problema jidănească este rezolvată de ţările respective, în sensul german. Mai întâi, s-a plecat de la principiul că aceasta va fi situaţia de îndată ce ţările interesate vor promulga legi echivalente celor germane, cu privire la jidani. Acesta este motivul pentru care Richter a fost deja chemat din România, anul trecut, de către R.S.H.A. În urma cererii presante a legaţiei din Bucureşti şi în ciuda obiecţiilor R.S.H.A., Richter a fost pus din nou la dispoziţia legaţiei, cu condiţia expresă de a rămâne acolo până la punerea în practică a soluţiei finale (Endlösung) în România. (D II 1703 et 1893 secret). Întrucât toate negocierile cu Guvernul român au avut loc prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, raportul căpitanului Richter, prezentat de către Rechsführer-ul S.S., trebuie considerat un document intern de muncă R.S.H.A. După recepţia raportului, procedura insolită constând în certificarea prin scrisoare a concluziilor unei întrevederi de către vice-prim-ministrul român a făcut obiectul unui protest energic printr-o notă din 17 curent; fără întârziere, va trebui restabilit caracterul oficial de tratare a afacerii. Detaliile subiectului au fost deja expuse acolo în D III 659 secret. Expulzările prevăzute reprezintă un nou pas înainte pe calea soluţiei globale (Gesamtlösung) şi sunt foarte importante în raport cu alte state (Ungaria). Transferul către Guvernământul general (Polonia) este o măsură tranzitorie. Jidanii vor fi conduşi mai departe, către teritoriile ocupate din Est, de îndată ce condiţiile tehnice vor fi îndeplinite. Cu această condiţie, cer autorizarea în forma prevăzută a continuării negocierilor şi măsurilor întreprinse. (s) Luther“1.

 

Fragmentul care începe cu cuvintele „când din partea Bulgariei“ şi se termină cu fraza „Detaliile subiectului au fost deja expuse acolo în D III 659 secret“ a fost suprimat din volumul 13 al T.M.N. De altfel, în ansamblu şi după context, se pare că data de 24 iunie 1940, a documentului Pol XII 136, în secţiunea a IV-a, este o eroare; ar fi trebuit să fie 1941. Să reţinem că nu este vorba de un document izolat.

Nu este vorba numai de rezumatul unor documente explicând politica guvernului german cu privire la jidani, ci de toate documentele implicate de această politică, cu excepţia celor pe care le-am identificat ca false. Toată politica jidovească a Germaniei naziste se situează în cadrul fixat de acest document.

„Soluţia finală“ însemna expulzarea tuturor jidanilor din sfera de influenţă germană din Europa. După invadarea Rusiei, semnificaţia ei precisă fu reinstalarea acestor jidani la Est, acolo de unde plecaseră. Documentele germane care ne-au parvenit exprimă clar acest lucru. Este vorba de un punct dificil pentru partizanii fabulaţiei exterminării, care sunt constrânşi să declare că, şi în acest document, desigur, nemţii utilizează un dublu limbaj, codificat, care exprimă, de fapt „exterminarea“2.

În capitolele precedente, am făcut de mai multe ori aluzie la acest program de reinstalare în Est. Expresia lui cea mai clară se găseşte în extrasul prezentat din Raportul Crucii Roşii care, în ciuda observaţiilor sale echivoce privind „exterminarea“ oferă, totuşi, un tablou apropiat de versiunea expusă în NG-2596-J. La Theresienstadt, trimişii Crucii Roşii şi-au pus chestiunea de a şti dacă acesta „nu era cumva un simplu lagăr de trecere şi întrebară când a avut loc ultima plecare către Est“. În Slovacia, jidanii fuseseră supuşi la o „emigrare forţată cu destinaţia în teritoriile din puterea Autorităţilor germane“. Într-un mare număr, jidanii români fuseseră reinstalaţi la Est, dar lucrurile nu au funcţionat prea bine şi mulţi s-au întors, deşi au fost multe ocazii favorabile pentru a îi extermina, dacă aceasta ar fi fost politica adevărată. În ciuda diverselor observaţii vagi cu privire la „exterminare“, pe care le-am văzut în capitolul V, rezultatul net al Raportului confirmă cât se poate de clar că germanii făceau ceea ce este atestat de documentele lor.

Documentele germane nu sunt doar coroborate de o autoritate neutră. După cum am văzut, ele sunt confirmate chiar de către surse ostile. În capitolul IV, am vorbit de jidanii de la Theresienstadt trimişi la Auschwitz, după cum susţine Raportul W.R.B. Maniera în care aceşti jidani au fost trataţi nu se justifică decât dacă Birkenau era pentru ei un lagăr de tranzit. În rest, sursa izraeliană citată în capitolul IV raportează că jidanii din Theresiensttadt erau, efectiv, trimişi la Est. Astfel, chiar surse ostile raportează că germanii făceau ceea ce spuneau că fac.

Ceea ce este scris în NG-2586-J (datat 21 august 1942 – N.T.) este programul aşa cum exista el la începutul lui 1939. Practic, din cauza presiunilor exercitate contra lor între 1933 şi 1939, în marea lor majoritate, jidanii germani şi austrieci emigraseră înainte de începerea războiului. Germanii nu s-au preocupat prea mult cu privire la destinaţia jidanilor care emigrau. În virtutea Declaraţiei Balfour din 1917, Palestina părea să fie o bună soluţie.

Negocierile cu britanicii s-au împotmolit, însă, întrucât aceştia doreau să păstreze bune relaţii cu arabii, care constituiau, atunci, grosul populaţiei Palestinei. A existat, totuşi, o emigraţie constantă jidănească, din Europa către Palestina, deşi, din cauza politicii anunţate în Cartea Albă britanică din mai 19393, aceasta a rămas destul de redusă. Oricât ar părea de fantastic astăzi, proiectul Madagascar a fost luat foarte în serios de germani, deşi nu a dus la nici un rezultat. Început în iunie 1941, războiul cu Rusia a deschis noi perspective de colonizare. În această epocă a fost redactată faimoasa scrisoare a lui Göring către Heydrich, datată iulie 1941 (fără precizarea zilei – N.T.), cu privire la „soluţia finală a problemei jidoveşti“:

„Ca un supliment la sarcina care va fost deja fixată prin decretul din 24. I. 1939, adică obţinerea pentru chestiunea jidănească, pe calea emigraţiei (Auswanderung) sau a evacuării (Evakuierung) a celei mai avantajoase soluţii (Lösung) posibile în aceste împrejurări, vă însărcinez prin prezenta să faceţi toate pregătirile necesare, pe planul organizării chestiunilor concrete şi materiale pentru a ajunge la o soluţie de ansamblu a chestiunii jidoveşti (eine Gesamtlösung der Judenfrage) în zona de influenţă germană din Europa. În măsura în care chestiunea priveşte şi alte autorităţi competente dintre instituţiile centrale, acestea vor coopera cu dumneavoastră. În plus, vă însărcinez să îmi supuneţi rapid un proiect de ansamblu (Gesamtenwurf) privind măsurile de organizare, dispoziţiile concrete şi materiale pentru realizarea soluţiei finale, la care aspirăm, a chestiunii jidoveşti (zur Durchführung der angestrebten Endlösung der Judenfrage)4].

Această scrisoare este citată foarte frecvent, suprimându-se, însă, referirile la emigrare şi evacuare5. Emigrarea concertată, către teritoriile din Est, a jidanilor germani şi a celor din „zona de influenţă germană din Europa“ era un proiect considerabil. De aceea, în acord cu aluzia lui Göring la „alte autorităţi competente dintre instituţiile centrale“, Heydrich organiză o conferinţă specială, „Conferinţa de la Wannsee“, care, în final, a avut loc la 20 ianuarie 1942. Au asistat la ea reprezentanţii mai multor administraţii ale guvernului german. Printre participanţii la această conferinţă, Eichmann era în penultima poziţie ca grad. Procesul-verbal al conferinţei, cota NG-2586-G, este destul de lung. Partea lui esenţială se poate exprima după cum urmează:

„Între timp, Reichsführer-ul S.S. şi şeful Poliţiei Germane, [Himmler], a interzis emigraţia jidanilor, din cauza pericolelor unei emigraţii în timp de război şi a posibilităţilor care se oferă la Est. Cu autorizaţia prealabilă a Führerului, emigraţia a lăsat loc posibilităţii unei alte soluţii: evacuarea jidanilor către Est.

Totuşi, aceste acţiuni nu trebuie considerate soluţii întâmplător şi conjunctural norocoase, experienţa practică dobândită în acest domeniu având o importanţă semnificativă pentru viitoarea soluţie finală a chestiunii jidoveşti. (…) În cadrul soluţiei finale, jidanii vor fi, deci, bine păziţi şi transportaţi către Est, într-un fel convenabil, pentru a fi puşi să muncească. Grupaţi în mari colonii de muncă, bărbaţii de o parte, femeile de alta, jidanii apţi de muncă vor fi duşi în aceste teritorii, construind în acelaşi timp şosele; fără îndoială, o mare parte dintre ei se va elimina prin reducere naturală (durch natürliche Verminderung).

Întrucât ceea ce va rămâne la sfârşit va fi partea cea mai rezistentă, aceasta va trebui tratată în mod adecvat pentru că, reprezentând o selecţie naturală, la punerea în libertate (bei Freilassung) acest rest va trebui considerat ca purtând în germen elementele unei noi renaşteri jidoveşti (als Keimzelle eines neuen jüdischen Aufbaues) (să considerăm experienţa istoriei). În cursul realizării practice a soluţiei finale (Endlösung), Europa va fi trecută prin sită, de la Vest la Est.

Teritoriul Reichului, inclusiv Protectoratul Boemiei-Moraviei, va trebui tratat mai întâi, din cauza chestiunii locuinţelor şi a altor necesităţi socio-politice. Jidanii evacuaţi vor fi mai întâi transferaţi, convoi după convoi, în ghetouri de tranzit, pentru a fi duşi, apoi, mai departe, către Est.

În plus, generalul Heydrich a declarat că o condiţie prealabilă importantă pentru a duce la bun sfârşit evacuarea este determinarea exactă a categoriei de persoane implicate. În ceea ce priveşte jidanii de peste 65 de ani, ne propunem nu evacuarea către Est, ci transferarea în ghetouri de bătrâni – s-a prevăzut că aceasta va fi la Theresienstadt. Aproximativ 30 la sută dintre cei 280.000 de jidani aflători la 31 octombrie 1941 pe teritoriul vechiului Reich [Germania] şi în Ostmark [Austria] sunt în vârstă de peste 65 de ani. Alături de aceste clase de vârstă, în ghetourile pentru jidanii bătrâni vom plasa şi jidanii răniţi în război sau titulari de decoraţii (EK1: Crucea de Fier, clasa I-a).

Această soluţie adecvată şi indicată ne va permite să prevenim cu anticipaţie numeroase intervenţii. (…) Cât despre influenţa evacuării jidanilor asupra vieţii economice, secretarul de stat Neumann a explicat că jidanii care lucrează în întreprinderi importante pentru efortul de război nu vor putea fi evacuaţi înainte a le găsi înlocuitori.

Însuşi generalul Heydrich a declarat, conform directivelor definite chiar de către el, privind măsurile de evacuare actualmente în curs, că aceşti jidani nu trebuie evacuaţi. Secretarul de stat dr. Bühler a remarcat că Guvernământul general (al Poloniei) va fi bucuros dacă soluţia finală a chestiunii ar începe cu Guvernământul general; practic, problema transportului nu a jucat un rol capital, iar argumentele privind utilizarea mâinii de lucru nu trebuie să împiedice acţiunea în curs (…). Apoi, cele aproape două milioane şi jumătate de jidani ar fi, în majoritate, inapţi de muncă (…). El (dr. Buhler) nu exprimă decât dorinţa ca problema jidovească în această ţară să fie rezolvată cât mai rapid“6.

Suntem în faţa dovezii documentare lipsită de orice ambiguitate, că nu a existat nici un program de exterminare. Politica germană a fost de evacuare a jidanilor la Est.

Nu aveam nevoie de nici un document german pentru a înţelege asta. Bine cunoscut în timpul războiului, acest fapt a fost raportat şi comentat de nenumărate ori în presa aliată, în cursul primelor faze ale programului de reinstalare. În cazul jidanilor din Viena deportaţi în Polonia, la începutul lui 1941, New York Times observă că jidanii „găsiseră noile lor locuinţe mult mai confortabile decât se aşteptau şi chiar decât ar fi sperat“.

Dările de seamă ulterioare asupra programului reinstalării nu au mai fost la fel de favorabile, dar presa raporta cel puţin, aproximativ, ceea ce se petrecea7. În treacăt fie spus, Rothe consideră însăşi Conferinţa de la Vannsee un mit al propagandei. Principalul lui motiv pentru a afirma asta este că la 20 ianuarie 1942, Heydrich era la Praga. Totuşi, data atribuită conferinţei şi documentul prezentat ca proces-verbal al acesteia se acordă perfect cu ceea ce cunoaştem din alte surse, despre politica germană, astfel încât credem că Rothe se înşeală asupra acestui punct8.

Singurul aspect real al programului de evacuare către Est, care se acordă în general cu alegaţiile exterminaţioniste, este că numeroşi jidani expediaţi în lagărele din Polonia nu s-au mai întors în vechile lor locuinţe. Aceasta pare să explice de ce numeroase persoane, care aveau informaţii mai mult sau mai puţin directe despre anumiţi indivizi, au acceptat alegaţiile exterminaţioniste. Situaţia este, însă, cât se poate de simplă.

Este evident că aceste lagăre serveau ca locuri de tranzit pentru programul de evacuare către Est. Am văzut că la Birkenau exista un cartier special care servea de lagăr de tranzit pentru jidanii din Theresienstadt, şi că mulţi jidani olandezi au tranzitat şi ei prin Auschwitz.

Ocazional, lagărul de concentrare Maidanek juca şi el, uneori, acest rol9. Treblinka a fost un lagăr de muncă independent de W.V.H.A., servind sigur ca lagăr de tranzit, mai ales pentru jidanii din Varşovia. Ca şi pentru Auschwitz, Reitlinger consideră dificilă concilierea faptelor avansate în legătură cu gazările la Treblinka. Sobibor era clasificat oficial drept lagăr de tranzit10.

Cititorul va afla cu mirare că documentele analizate de noi, şi care constituie dovada solidă că nu a existat nici un program de exterminare, nu au fost trecute sub tăcere de către partizanii făcăturii, care, dimpotrivă ni le-au aruncat în faţă cu îndrăzneală, ca şi cum ar fi vorba de indicaţii în sprijinul tezei exterminaţioniste.

Nu este vorba numai de ideea implicită dată de seria de documentele din volumul 13 T.M.N. Reitlinger şi Hilberg, la rândul lor, sunt foarte serioşi când consideră aceste documente ca relative la un program de exterminare. Astfel, de exemplu, se pretinde că „evacuarea către Est“ este, de fapt, o expresie „de cod“ care înseamnă exterminare.

În baza uneia dintre trăsăturile dogmatice şi imuabile ale fabulaţiei exterminării, conform căreia una dintre sarcinile unităţilor Einsatzgruppen în Rusia ar fi fost exterminarea jidanilor, partizanii scornelii exterminării susţin că politica de exterminare ar fi fost decisă înainte de vara lui 1941.

De aceea, deşi scrisoarea lui Göring către Heydrich, din iulie 1941, enunţă foarte precis că „soluţia finală“ este un program de emigrare şi de evacuare, deşi ea face referinţă precisă la programul care exista din 1939, care era, după cum o recunoaşte chiar şi Reitlinger şi Hilberg, un program de emigrare, cei doi autori sunt obligaţi să adopte supoziţia că, de fapt, era vorba de un ordin de exterminare. Aparent, faptul că deportările jidanilor din Reich, către Rusia şi statele baltice, au început în toamna lui 1941, nu îi deranjează de loc11.

Fideli atitudinii lor iniţiale şi cu aerul cel mai serios din lume, ei interpretează Conferinţa de la Wannsee ca o discuţie voalată despre „exterminare“, deşi programul de evacuare de care vorbeşte procesul-verbal al acesteia era, deja, în curs la data respectivă. Cei doi autori insistă asupra referinţei „ceea ce va rămâne, în orice caz, la sfârşit“ şi ceea ce va trebui „să fie tratat în mod adecvat“.

Acest pasaj poate însemna foarte multe lucruri. Cuvintele „la punerea în libertate“ (bei Freilassung), au fost suprimate din versiunea procesului-verbal, reprodusă în volumul 13 din T.M.N. Aceasta dă de gândit că editorii au putut interpreta pasajul ca o recomandare că „ceea ce va rămâne“ va fi pus în libertate. În comentariul său al procesului-verbal al Conferinţei de la Wannsee, Reitlinger rarată că „Heydrich a fost destul de discret pentru a nu menţiona restul“ şi că „redactarea circumspectă a proceselor-verbale constituia una din artele de căpetenie ale Reichul hitlerist“. Din punctul său de vedere, Hilberg rezolvă problema inexistentă a lipsei de claritate din semnificaţia anumitor pasaje, spunând că „noi ştim, după limbajul rapoartelor Einsatzgruppen, că aceasta înseamnă ucidere“12.

Aceasta revine la afirmaţia extraordinară că Reichul hitlerist era „circumspect“ în ceea ce priveşte limbajul utilizat pentru scrierea proceselor-verbale ale conferinţelor secrete, dar că nu era de loc în limbajul rapoartelor larg distribuite ale formaţiunilor Einsatzgruppen.

Oricum ar sta lucrurile, aceste fragmente din ceea ce este procesul-verbal al Conferinţei de la Wannsee sunt singurele documente care retrasează politica germană în ceea ce priveşte jidanii, pentru care o interpretare sinistră poate fi posibilă, alături de numeroase alte interpretări la fel de posibile.

Interpretarea excesiv de forţată a acestor documente este un factor în plus, faţă de cele menţionate de noi în capitolul IV, care îl împinge pe Reitlinger să declare că Hess a vrut, de fapt, să spună că, în vara lui 1942, primise de la Himmler ordinul de exterminare. Reitlinger şi Hilberg presupun amândoi că scopul deportărilor către Est era uciderea jidanilor într-un fel sau altul, camerele de gazare din Polonia fiind instalate la mijlocul anului 1942 pentru a modifica metoda de ucidere. Am văzut că această teorie contrazice calendarul lucrărilor preliminare şi concepţia crematoriilor de la Auschwitz, destinate, chipurile, pentru exterminări.

De aceea, alegaţia după care documentele trebuie interpretate ca vrând să spună altceva decât ceea ce spun duce la contradicţii şi dificultăţi insolubile. Rezultatul, însă, ar fi acelaşi dacă ar trebui să interpretăm în acelaşi fel reţetele de bucătărie, semnalizarea rutieră, formulele matematice etc.

Este inutil să insistăm asupra acestor tentative de a forţa documentele să spună altceva decât spun efectiv. În politica germană, „soluţia finală“ însemna reinstalarea jidanilor în teritoriile ocupate din Est. Documentele spun exact asta, iar programul de care aceste documente vorbesc este confirmat în largă măsură de surse neutre, ba chiar şi ostile. Pentru a adăuga încă un element de confirmare, vom cita un fragment din History, a lui Grayzel. El scrie că germanii făceau ceea ce documentele lor spun că făceau:

«Ei continuară cu deportările masive, alegând un anumit număr de locuri din Europa Orientală unde îi concentrară pe jidanii din alte ţări, conform politicii declarate de nazişti, de „a elibera“ întreaga Europă de influenţa jidovească».

În paragraful următor, Grazyel contrazice aceste afirmaţii zicând că germanii făceau ceea ce propaganda aliată spunea că fac: exterminări, camere de gazare etc., fără să încerce să rezolve contradicţia13. Ne-am putea întreba de ce autorii înşelătoriei ne-au prezentat documentele caare descriu, în termeni generali, în ce consta politica germană.

Înşelătorii erau în prezenţa unui prim fapt (a) că germanii spuseseră europenilor, în momentul deportărilor, că jidanii trebuiau reinstalaţi, ei sunt în fața unui al doilea fapt (b) că programul de reinstalare fusese raportat de către presa aliată; şi a unui al treilea fapt (c) că, faţă de documente, trebuia operată o alegere între trei posibilităţi: a nu produce nici un document de nivel înalt tratând despre politica faţă de jidani, a prezenta documente de înalt nivel sprijinite pe nimic sau producerea unei selecţii de documente de înalt nivel, tratând despre această politică.

În împrejurările respective, cea de a treia posibilitate era clar cea mai bună. Era preferabilă producerea unui document autentic, semnat de Göring şi vorbind despre „soluţia finală“ a chestiunii jidoveşti, decât un document pe bază de nimic sau pur şi simplu nici un document.

Deşi soluţia finală este indicată ca trebuind efectuată pe „calea emigrării sau a evacuării“, s-a considerat imposibilă escamotarea faptului că naziştii îşi descriau programul în aceşti termeni. De aceea, astăzi, partizanii legendei exterminaţioniste afirmă pur şi simplu că ar fi vorba de un limbaj codificat. Nu putem trece sub tăcere importanta lucrare a lui R. L. Koehl, care este o rara avis: un universitar, un istoric de profesie care scrie într-un domeniu dominat de ne-istorici.

Principala valoare a lucrării lui Koehl este că situează Polonia într-o perspectivă exactă. În timpul războiului, Germania a întreprins modificarea compoziţiei populaţiei din preajma frontierelor sale orientale. Principalul instrument al acestui program a fost RuSHA (Rasseund Siedlungshauptamt [(Birou central pentru rasă şi repopulare]), una dintre zecile de ramuri ale organizaţiei S.S. Politica consta în deplasarea anumitor germani din Reich şi din comunităţile germane din Europa Orientală (Volksdeutsche) în teritoriile din apropierea Germaniei. Jidanii şi polonezii fură expulzaţi din aceste regiuni şi trimişi în diverse locuri, uneori în chiar fermele părăsite de germanii de sânge, în ghetouri sau colonii speciale la Est, eventual în unele sate speciale din Polonia, numite „sate Z“. Koehl subscrie explicit la realitatea programului de exterminare, dar modul în care o face este unic:

„Versiunea oficială susţinea că jidanii trebuie deplasaţi mai departe, către Est, în teritoriile cucerite de la sovietici, pentru a-i separa cît mai deplin de spaţiul vital german. Ca numeroase declaraţii ale germanilor, aceasta conţine şi ea o parte de adevăr: (1) trenuri întregi de jidani din Reich erau trimise către Est, cât mai departe posibil, pentru a fi adesea lichidate de către non-germani, precum ucrainenii sau balţii.

(2) Conform primelor planuri ale lui Rosenberg, pe când acesta era ministru al Teritoriilor din Est, polonezii trebuiau să fie reinstalaţi în zona sovietică (Smolensk), liberând, astfel, Guvernământul general pentru instalarea germanilor14. Koehl nu furnizează nici o dovadă despre asasinatele comise de către ucraineni sau balţi. Sursele pe care le citează nu spun nimic despre acest gen de alegaţii. Apoi, el se referă la lagărele de exterminare:

„De-a lungul toamnei şi iernii 1941-1942, ultimii 240.000 de jidani ai provinciilor anexate fură trimişi în lagărele de exterminare nou construite la Kolo, Belzec, Maidanek şi Sobibor“15.

Lista lui Koehl exclude Auschwitz, care nu apare în cartea lui decât în legătură cu anumiţi germani trimişi acolo în cadrul unei condamnări legate de „acţiunea Reinhardt“ (explicată mai încolo) sau în pasajul următor:

„[Dr. Klukowski] a declarat că dintre cele 691 de sate din districtul Zamosc, 297 fură total sau parţial evacuate înainte de iulie 1943“.

El a estimat că 110.000 polonezi şi jidani au fost expulzaţi din regiune, femeile şi bărbaţii capabili de muncă fiind trimişi la muncă forţată în uzina de hidrogenare de la Auschwitz, restul în celelalte 394 sate („Z“16). Cititorii vor trage singuri concluzia de cuviinţă.

Recomandăm, totuşi, cartea lui Koehl acelora care doresc o informaţie amănunţită asupra politicii demografice germane, mai ales în raport cu naţionalismul german, ideologia rasială nazistă şi politica internă a partidului nazista.

 

NOTE

  1. T.M.N., vol. 13, pp. 243-249.
  2. HILBERG, pp. 619 sau 621.
  3. SACHAR, pp. 365-368, 412-417; JOHN & HADAWI, vol. 1, pp. 295-326.
  4. T.M.N., vol. 13, pp. 169-170.
  5. De exemplu SHIRER (1960), p. 964.
  6. T.M.N., vol 13, pp. 212-213; POLIAKOV & WULF (1955), p. 119-126.
  7. Vedeţi mai ales New York Times din 28 febr. 1941, p. 4; 18 oct. 1941, p. 4, 28 oct. 1941, p. 10; 9 febr. 1942, p.  ; 15 mart. 1942, p. 27; 6 aug. 1942, p. 1.
  8. ROTHE, pp. 173-196.
  9. NO-1611 şi NO-1882 în T.M.N., vol. 5, pp. 318, 619 sau 621.
  10. REITLINGER, pp. 149, 279; HILBERG, pp. 318, 619 sau 621.
  11. REITLINGER, pp. 84-97; HILBERG, pp. 262-263.
  12. REITLINGER, pp. 102-109; HILBERG, pp. 264-265; T.M.N., vol. 13, p. 213.
  13. GRAYZEL, pp. 785-786.
  14. KOEHL, p. 131-132.
  15. Ibidem, p. 146.
  16. Ibidem, pp. 130, 184.
  17. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 347-363. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *