Incorect Politic
Noiembrie 3, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (20)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18 și 19

5. Pretinsele gazări şi produsul Zyklon B

Trebuie recunoscut că gazarea cu oxid de carbon este ineficace, dacă acest oxid de carbon este produs, ca la Belzec, de eşapamentul unui motor Diesel, sau de motoarele unor tancuri şi camioane ruseşti, luate de la inamic, cum se pretinde că ar fi fost cazul Treblinkăi¹⁸¹.

De asemenea, trebuie recunoscut că Zyklon B era mai eficace, întrucât se compunea din cristale care, în contact cu aerul, produceau „acidul prusic sau cianhidric“ (cianură de hidrogen). Practic, nu există gaz mai mortal decât acesta, Ziklon B fiind un insecticid cunoscut şi utilizat pe larg, produs de către Deutsche Gesellschaft für Schädlingsbekämpfung (DEGESH), societate germană pentru combaterea verminei (a insectelor). Înaintea războiului, produsul Zyklon B fusese comercializat în lumea întreagă, ca insecticid¹⁸². Cuvântul zyklon semnifică „cyklon“, pe româneşte „ciclon“, ceea ce vrea să spună că produsul respectiv acţionează ca un „ciclon“ asupra verminei.

În timpul războiului, acest produs a fost utilizat ca insecticid de toate unităţile militare germane şi de toate lagărele de concentrare. Comanda şi recepţia Zyklon-ului la Auschwitz se făcea prin Referat für Schädlingsbekämpfung (Birou pentru lupta contra verminei¹⁸³).

Am vorbit despre ameninţarea constantă a tifosului răspândit de către purici/păduchi şi am văzut rezultatul dezastruos al opririi complete a măsurilor de dezinfecţie la Belsen. Date fiind condiţiile favorabile oferite de activităţile de la Auschwitz-Kattowitz pentru puricii vectori ai tifosului, date fiind epidemiile de la Auschwitz care au necesitat întreruperea muncii, dată fiind importanţa activităţii industriale de la Auschwitz pentru efortul german de război, nu este de mirare că Zyklon-ul a fost utilizat în cantităţi abundente în toată regiunea Auschwitz, în scopul pentru care produsul respectiv se fabrica cu mult înainte de război.

Raportul WRB pretinde că acest produs chimic, despre care se ştia că este utilizat ca insecticid la Auschwitz, ar fi fost, de fapt, folosit ca mijloc de exterminare a jidanilor, la Auschwitz.

Această acuzaţie, anterioară Raportului WRB, continuă să fie susţinută până în zilele noastre. Nu se poate spune că rolul de insecticid al Zyklon-ului ar fi fost ascuns. Raportul WRB menţionează rolul de insecticid al acestuia şi documentele T.M.I. vorbesc explicit de dublul rol al Zyklon-ului la Auschwitz.

Importanţa acestei fabulaţii este capitală. Abia am început examinarea detaliilor alegaţiilor cu privire la Auschwitz şi ne găsim în faţa caracteristicii sau atributului principal al imposturii: necesitatea absolută a unei duble interpretări. Cărţile consacrate „soluţiei finale“ nu vorbesc şi nu ţin cont de aceasta. Hilberg declară, fără să argumenteze, că „foarte puţin (Zyklon) era utilizat pentru dezinfectare“, citând un martor puţin convingător. Reitlinger nu a putut face nici el mai mult¹⁸⁴.

Utilizarea cea mai curentă a Zyklon-ului era dezinfectarea încăperilor şi a barăcilor. Toate deschiderile erau astupate. Se vărsa cantitatea necesară de Zyklon, care era în cutii de conserve de culoare verde (ilustraţiile n° 27 şi 28). După o anumită perioadă de timp se aerisea încăperea respectivă, considerându-se că puricii şi celelalte insecte parazite muriseră.

Zyklon-ul putea fi folosit şi pentru dezinfectarea hainelor, într-o „etuvă de exterminare“. Astfel de camere-etuve erau comercializate de către industria germană pentru „exterminări“, în paralel cu etuvele pe bază de aburi, folosite şi ele pentru dezinfecţia hainelor, mai ales ca instalaţii fixe. „Camerele de exterminare“ erau preferate mai ales pentru cazurile mobile sau foarte dificile.

Pe timpul războiului, armata americană a avut şi ea probleme de dezinsectizare şi a utilizat procedee similare pe bază de cameră de exterminare de concepţie proprie, căreia i se spunea „cameră de campanie“. Întrucât Statele Unite au intrat mai târziu în război, armata americană a dispus de timpul necesar pentru a adopta D.D.T.-ul, substanţă chimică recentă la data respectivă, utilizată în aceleaşi scopuri ca Zyklon-ul german¹⁸⁵.

În lagărele lor de concentrare, americanii utilizară în mod cât se poate de natural D.D.T.-ul lor, un insecticid mai perfecţionat, cu o mai mare supleţe în utilizare, din diverse motive. Unul dintre acestea consta în aceea că D.D.T.-ul era mult mai puţin toxic pentru oameni decât Zyklon-ul.

Acesta era foarte toxic şi se comercializa cu un „avertizor“, o substanţă iritantă emisă înainte de degajarea propriu-zisă a acidului cianhidric. Omisiunea acestei substanţe iritante şi inutile era curentă, însă, în versiunile militare ale anumitor produse, inclusiv pentru Zyklon-ul destinat armatei şi lagărelor de concentrare.

La 28 ianuarie 1946, în cadrul depoziţiei unui martor al procurorului francez Dubost, s-a vorbit despre dublul rol al Zyklon-ului. Două zile mai târziu, la 30 ianuarie, acelaşi martor a prezentat tribunalului documentul PS-153, care consta din mai multe facturi DEGESH, adresate locotenentului Kurt Gerstein, pentru diferite cantităţi de Zyklon, expediate la Oranienburg şi Auschwitz, fără a mai vorbi de o lungă „declaraţie“ atribuită aceluiaşi Gerstein. După o anumită ezitare cu privire la unele detalii juridice ale procedurii, cele două părţi ale documentului fură acceptate ca dovezi, deşi Rassinier şi Reitlinger afirmă că „declaraţia“ ar fi fost respinsă¹⁸⁶.

Două facturi sunt reproduse în volumele T.M.I., iar o parte din „declaraţie“ este reprodusă într-unul din volumele T.M.N.¹⁸⁷ Dintre cele două facturi reproduse în volumele T.M.I., una se referă la 195 kg de Zyklon expediate la Oranienburg şi o alta pentru aceeaşi cantitate, trimisă la Auschwitz. Probabil că Zyklon-ul expediat la Oranienburg era destinat altor lagăre, iar cel trimis la Auschwitz urma să fie împărţit între micile lagăre din regiune, eventual chiar pentru minele de cărbuni.

Cazul lui Kurt Gesrstein arată că nu există nici o limită a absurdului pentru oamenii inteligenţi, din momentul în care aceştia au acceptat falsul drept adevăr. Este vorba de acelaşi Gerstein, personajul principal din piesa lui Rolf Hochhuth, Vicarul. Între cadrele S.S., Gerstein era ofiţer şef în materie de dezinfecţii, în cadrul Biroului de Igienă Waffen-S.S.¹⁸⁸.

În această calitate, el era însărcinat să supervizeze livrările de produse de dezinfecţie la toate lagărele administrate de S.S. Dispunem de două versiuni cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu acest Gerstein, la sfârşitul războiului. În una dintre aceste versiuni, el ar fi întâlnit din întâmplare anchetatori americani în hotelul de la Rotweil (Pădurea Neagră) şi le-ar fi povestit că obţinuse un post de răspundere în partidul nazist, dar că el acţiona ca agent secret al pastorului Niemöller, un antinazist nu foarte consecvent.

Gerstein ar mai fi spus americanilor că asistase la funcţionarea camerelor de gazare şi că era dispus să vorbească despre asta în faţa oricărui tribunal. În plus, Gerstein ar fi remis americanilor un document dactilografiat de şapte pagini, în franceză, o notă în engleză şi câteva facturi de Zyklon, după care a dispărut¹⁸⁹.

Potrivit celei de a doua versiuni, Gerstein ar fi ajuns nu se ştie cum în închisoarea militară franceză Cherche-Midi, la Paris, unde a redactat cu propria sa mână un document în franceză, adăugând acestuia câteva facturi de Zyklon, după care s-ar fi spânzurat în propria celulă, în iulie 1945¹⁹⁰.

În ambele cazuri, nici el însuşi, nici cadavrul lui nu ar fi fost niciodată regăsite. Prin urmare, Gerstein ar fi dispărut, lăsând în urmă o „declaraţie“ şi câteva facturi de Zyklon, care au devenit documentul PS-1553. Prima versiune a afacerii Gerstein oferă prezentarea care însoţeşte documentul. Chiar dacă povestea prezentată cu privire la Gerstein nu ar fi fost atât de suspectă, tot am fi pus la îndoială „declaraţia“ acestuia, bazându-ne exclusiv pe conţinutul ei pur şi simplu ridicol, de exemplu când ni se spune că Gerstein ar fi intrat în S.S. pentru a sabota exterminările („Un om care a intrat în iad cu singurul scop de a mărturisi în faţa lumii şi de a ajuta victimele“¹⁹¹.

Deşi „declaraţia“ lui Gerstein nu ocupă un loc important în analiza noastră, cititorul va trebui să îi acorde atenţia cuvenită. Este vorba de un document total extravagant. Nu este de mirare că cei care au luat în serios această poveste s-au lansat în consideraţii şi discursuri pe tema „ambiguităţii binelui“, simţindu-se nu tocmai în regulă şi parcă atinşi undeva, în imposibilitate de a-l înţelege pe Gerstein ca persoană¹⁹².

Piesa Vicarul începe cu o scenă în cadrul căreia Gerstein pătrunde cu forţa în sala de recepţii a Nunţiaturii papale de pe Rauchstrasse, la Berlin, etalându-i nunţiului papal, abia respirând, povestea conţinută în „declaraţia“ sa. Faptul de a fi utilizat ca sursă o „declaraţie“ neîndoielnic falsă este de neiertat pentru Hilberg şi Reitlinger, chiar dacă acesta de pe urmă semnalează, totuşi, că Hitler nu a vizitat niciodată Lublin (Maidanek), contrar celor afirmate în „declaraţia“¹⁹³ Gerstein. Firma DEGESH nu era singura implicată în chestiunea „exterminărilor“.

Întreprinderea Tesch & Stabenow furniza, de asemenea, clienţilor ei cutii cu Zyklon şi alte echipamente pentru „camerele de exterminare“ care aveau un volum standard de maxim zece metri cubi.

În capitolul II am văzut că o astfel de „cameră de gazare“ exista la Dachau, care, bineînţeles, a fost prezentată, în faza iniţială a propagandi, ca o încăpere servind uciderii oamenilor. Astăzi nimănui nu-i mai trece prin cap extravaganţa de a pretinde că ea reprezintă altceva decât o „cameră de dezinfecţie“.

Tesch şi Weinbacher, de la întreprinderea Tesch & Stabenow, care vânduseră echipament pentru „camerele de exterminare“ ale lagărului Gross-Rosen, au fost spânzuraţi pentru participarea la exterminări. Pentru apărarea lor, aceştia afirmaseră că nu au ştiut că marfa lor urma să fie utilizată în alte scopuri decât dezinfecţia, vorbind chiar despre imposibilitatea refuzării unui ordin S.S. Argumentele lor au fost, însă, respinse de tribunalul militar britanic¹⁹⁴.

Paragraful 7

Conform depoziţiilor sub jurământ ale lui Hess şi d‘Entress din 1947¹⁹⁵, primele camere de gazare puse în funcţiune în vara lui 1942 (ceea ce contrazice depoziţia sub jurământ din 1946) erau instalaţii improvizate în două vechi case ţărăneşti, cărora le fuseseră astupate ferestrele şi celelalte deschideri, pentru a le face etanşe. Cu ocazia „procesului Auschwitz“ din anii 1963-1965, s-a spus că „buncărul“ din ilustraţia n° 29 era una din primele camere de gazare¹⁹⁶. Natura „camerelor de gazare“ ulterioare va fi examinată mai departe.

Este momentul să ridicăm anumite obiecţii privind problemele de răspundere şi de autoritate puse de aceste operaţiuni. Hess spune că a primit ordin direct de la Himmler, în vara lui 1942, iar noi am acceptat să discutăm inclusiv pe baza acestei afirmaţii pe care nu o credem adevărată. Aceasta ar însemna că Himmler nu numai că l-a scurtcircuitat pe Glücks, ci că a făcut acelaşi lucru şi cu Pohl, dând ordine direct unui comandant de lagăr şi menţionând că Glücks nu trebuia să afle nimic.

Himmler ar fi coborât, deci, trei nivele sau chiar mai multe pentru a da acest ordin şi a pretinde din partea lui Hess imposibila păstrare a secretului. Această manieră de a proceda este cât se poate de nefirească şi de neregulamentară. Mai sunt, însă, şi alte aspecte.

Conform versiunii oferite de mărturia sub jurământ şi de depoziţia lui Hess, ca şi de alte surse (cu excepţia anumitor dezvoltări ulterioare despre care vom vorbi), guvernul german a lăsat libera apreciere a metodei asasinării şi a materialului necesar la priceperea şi ingeniozitatea comandantului local. Hess a decis modificarea celor două vechi case ţărăneşti. Apoi s-a servit din Zyklon-ul care se găsea peste tot în lagăr şi a decis că aceasta este o metodă mai eficace decât aceea utilizată la Treblinka, unde se foloseau pentru exterminări câteva tancuri şi camioane recuperate de la ruşi.

Acestea sunt nişte inepţii care îl pun pe Reitlinger în dificultate cu privire la cine a decis folosirea Zyklon-ului. Departe de a rezolva această dificultate, el o agravează sugerând, „după oarecare ezitare“¹⁹⁷, că Hitler în persoană trebuie să fi optat în final pentru Zyklon.

6. Convoaiele pentru Auschwitz

Se spune că jidanii inapţi de muncă erau gazaţi imediat după sosirea lor în lagăr, acesta fiind motivul pentru care cei mai mulţi dintre ei nu apar în niciun fel de arhivă. Chiar în Raportul W.R.B. se găseşte, însă, un pasaj care contrazice această alegaţie.

Conform acestui raport, un convoi de patru sau cinci mii de jidani din Theresienstadt, călătorind în familie, ar fi ajuns la Birkenau în septembrie 1943. Aceşti jidani şi-au păstrat bagajele şi au fost cazaţi pe familii în sectorul de lagăr indicat de ilustraţia n° 29 [cf. Fig. 29 Schiţa lagărului de la Birkenau – n.n., V.I.Z.]. Au fost autorizaţi să poarte corespondenţă în mod liber, s-a deschis o şcoală pentru copii, iar bărbaţii nu au fost siliţi să muncească. Toţi au fost consideraţi ca fiind în carantină pentru şase luni. Ni se spune că la 7 martie 1944 ar fi fost gazaţi cu toţii, iar „tinerii au mers la moarte cântând“.

Rudele lor ar fi primit din partea acestora scrisori datate 25 martie, dar se pretinde că toate fuseseră scrise la 1 martie şi post-datate, conform ordinelor primite de la nemţi. Acest fel de a proceda s-a repetat cu un alt grup de familii jidoveşti, anume 5.000 de persoane sosite de la Theresienstadt în decembrie 1943, a căror carantină urma să se termine în iunie 1944. Dintre aceştia, câţiva bărbaţi ar fi fost supuşi la muncă. Conform unor documente despre care se pretinde că ar fi din vremea aceea, două mii de persoane, dintre acestea, s-ar fi găsit în mai 1944 pe listele de muncitori, 1.492 erau încă în carantină, 1.575 fiind considerate „în stare de pregătire pentru transport“ (Vorbereitung zum Transport), ceea ce este interpretat de Reitlinger ca însemnând, de fapt, „în aşteptarea gazării“. Aceasta s-a reprodus cu încă un grup de familii de jidani sosite de la Theresienstadt în mai 1944¹⁹⁸.

Întrucât aceste persoane fură supuse „carantinei“, este sigur că barăcile lor fuseseră dezinfectate cu Zyklon puţin înainte de sosirea lor, sau poate chiar când ele erau deja în lagăr. În prezent, ni se cere să credem că nemţii aveau intenţia să îi ucidă mai târziu, cu acelaşi produs chimic. În esenţă, aceiaşi versiune se găseşte în variantele T.M.I.¹⁹⁹

Prezenţa unor astfel de elemente în Raportul W.R.B. nu este un mister. În anii 1943-1944, soarta jidanilor de la Theresienstadt, oricare va fi fost ea, era destul de bine cunoscută în Europa. În octombrie 1943, când 360 de jidani fură deportaţi din Danemarca, ei fură instalaţi la Theresienstadt, „unde regele Danemarcei se putea asigura de securitatea lor“²⁰⁰.

În capitolul precedent am arătat o vizită a Crucii Roşii la Theresienstadt. Cu ocazia unei alte vizite, din 1945, Crucea Roşie a evocat astfel de transferuri la Auschwitz, în 1944, fără să le dea o conotaţie sinistră. Era absolut normal ca jidanii de la Theresienstadt să fie consideraţi „în stare de pregătire pentru transport“ exact înainte de sfârşitul carantinei, întrucât se ştie că numeroşi jidani proveniţi de la Theresienstadt erau deportaţi către Răsărit.

Într-o revistă cauţionată de guvernul izraelian, un martor care fusese la Theresienstadt, povesteşte că, între 1941 şi 1944, nemţii transportau jidanii din acest lagăr către Minsk, în Bielorusia sau Riga, în Letonia. Deplasarea de la Theresienstadt în aceste oraşe presupunea trecerea printr-un bun număr de „lagăre de exterminare“. De asemenea, martorul declară că tinerii jidani de la Theresienstadt doreau cu ardoare să plece ca voluntari în direcţia Auschwitz, la o dată relativ tardivă, precum august 1944²⁰¹.

Rabinul Leo Baeck a pretins că cineva care evadase de la Auschwitz în august 1943 şi revenise la Theresienstdt i-ar fi vorbit despre gazări. Baeck explică de ce nu a spus nimănui asta la vremea respectivă, ceea ce explică, ni se va spune, faptul că, în ignoranţa lor, atâţia jidani de la Theresienstadt erau doritori de a merge la Auschwitz²⁰².

Partea din fabulaţia Auschwitz care priveşte jidanii din Theresienstadt este, însă, de o absurditate manifestă, fără nimic care să o confirme.

Nu putem crede că germanii ţineau neapărat să găzduiască la Birkenau, vreme de şase luni, fiecare dintre cele trei grupe diferite de persoane aparţinând unei categorii pentru care exista un program de exterminare la faţa locului. În acest caz, dublul rol al Zyklon-ului asigură cu brio trecerea de la absurd la grotescul incomparabil.

Examinând o altă sursă de date statistice ale convoaielor pentru Auschwitz, cădem peste aceeaşi situaţie. Datele rapoartelor Crucii Roşii olandeze sunt mai demne de crezare decât cele din Raportul W.R.B., deşi sunt destul de limitate.

Totuşi, după cum se vede în Anexa C, aceste date arată că aproape toţi jidanii de sex masculin deportaţi din Olanda la Auschwitz, în iulie şi august 1942, au ajuns la Birkenau şi au primit numere de înregistrare. De asemenea, se ştie că aceşti jidani olandezi au scris rudelor lor din Olanda, descriind munca de la Auschwitz ca „grea“, dar „suportabilă“, hrana „suficientă“, cazarea „bună“, condiţiile de igienă „satisfăcătoare“, maniera în care erau trataţi „corectă“. Aceste lucruri au fost susţinute de către Consiliul jidănesc din Amsterdam, care a afirmat că nu are cunoştinţă decât de 52 de scrisori de acest gen.

Pentru Reitlinger, aceste lucruri sunt „mistere“ întrucât, spune el, „în anumite etape, convoaie întregi au fost admise“²⁰³. După câte ştim, expresia „pe loc, imediat“ cu privire la decizia luată de un medic S.S., prin faţa căruia ar fi trecut prizonierii, nu a mai fost utilizată după falsa spovedanie a lui Hess, termenul consacrat fiind acela de „selecţie“. Versiunea oficială ne spune că „selecţiile“, pentru convoaiele care soseau, erau făcute din perspectiva aptitudinii de muncă. Bineînţeles, acest lucru trebuie să fie adevărat.

Dată fiind diversitatea activităţilor industriale de la Auschwitz, selecţionarea oamenilor în funcţie de aptitudinea de muncă era necesară, la fel de necesară era şi selecţia în funcţie de capacitatea de a presta munci grele sau penibile. Din această perspectivă, un alt factor care trebuia luat în consideraţie era de a şti dacă un convoi dat era compus din prizonieri, muncitori voluntari, jidani în curs de transplantare (ca cei de la Theresienstadt) sau alte categorii.

Fără îndoială, se căutau anumiţi specialişti de importanţă vitală, precum personal medical, ingineri, muncitori calificaţi etc. Fabulaţia exterminării pretinde în mod simplist că tot ceea ce se căuta prin aceste selecţii minuţioase erau jidanii inapţi de muncă, pentru a fi exterminaţi. Dovezile şi indicaţiile de care dispunem au scuturat serios această alegaţie^a.

NOTE

181. REITLINGER, p. 147 şi urm.
182. DUBOIS, p. 213. O parte din compoziţia chimică a zyklon-ului (sau „cyklon-ului“), este tratată în articolul despre CYANIDE (cianură), din Encyclopaedia Britanica, 1943.
183. HILBERG, pp. 567-571.
184. HILBERG, p. 570; REITLINGER, pp. 154-156.
185. HARDENBERGH, pp. 252-254; KNIPLING.
186. TMI, vol. VI, pp. 211, 345-347, 376-377; RASSINIER (1962), pp. 80,
187. RASSINIER (1964), p. 105n; REITLINGER, p. 161n; Rassinier (1965), pp. 34-38.
188. T.M.N., vol. I, pp. 865-870; TMI, vol. XXVII, pp. 340-342.
189. HILBERG, p. 570.
190. HILBERG, p. 570.
191. FRIEDLÄNDER, pp. VII-XII.
192. Idem, p. XI.
193. Idem, p. X.
194. REITLINGER, p. 162sq. Vedeţi şi Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, apr. 1953, p. 189n, despre care vorbeşte un articol din Nation Europa, mai 1963, p. 50 sq.
195. HILBERG, p. 567; REITLINGER, pp. 155-156; documentele NO-4344 şi NO-4345 în T.M.N., vol 5, p. 362-364.
196. HILBERG, p. 565; REITLINGER, p. 158n.
197. LANGBEIN, vol. II, pp. 930-931; NAUMANN.
198. REITLINGER, pp. 155-158.
199. Us-WRB (1944), partea I, pp. 19-21, 37-38; REITLINGER, pp. 182-183; BLUMENTAL, p. 105.
200. T.M.I., vol. VI, p. 227.
201. REITLINGER, p. 183.
202. Yad Vashem Studies, vol. VII, p. 109, 110n, 113.
203. REITLINGER, pp. 181-182; BÖHM, pp. 292-293.
204. REITLINGER, pp. 118-121. Reitlinger vorbeşte de „misterul“ pe care îl constituie datele rapoartelor Crucii Roşii olandeze, prezentate şi examinate în Anexa C. Scrisorile de la Auschwitz sunt examinate de Jong.
205. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 195-204. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)