Home / Articole Promovate / Înșelătoria Secolului XX (22)

Înșelătoria Secolului XX (22)

Incorect Politic
Noiembrie 5, 2019

Înșelătoria Secolului XX

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (22)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20 și 21

9. Crematoriile

Ultimul şi vastul subiect din paragraful 7 este acela al crematoriilor. După Hess şi toate celelalte povestiri despre exterminări, înainte de punerea în funcţiune a instalaţiilor moderne de cremaţiune219, arderea cadavrelor la Birkenau se făcea în gropi sau în tranşee.

Se pretinde că noile crematorii ar fi fost destinate exterminării jidanilor. În capitolul precedent, noi am sugerat, însă, o destinaţie banală diferită.

Să examinăm istoria acestor crematorii. Faza preliminară a concepţiei şi construcţiei lor era avansată la începutul lui 1942. Acest fapt face dificilă ideea unui raport între crematorii şi un program de exterminare, ordonat de Himmler abia în vara lui 1942.

Planurile de construcţie pentru cele patru clădiri conţinând crematoriile datează din 28 ianuarie 1942220. La 27 februarie 1942, şeful departamentului construcţii din W.V.H.A., colonelul Hans Kammler (mai târziu general-locotenent), inginerul care a supervizat proiectul bazelor pentru rachetele de tip „V“ şi uzinele subterane de aviaţie, a vizitat Auschwitz şi a ţinut o conferinţă, în cursul căreia s-a decis instalarea a cinci crematorii, în loc de două, cum se prevăzuse iniţial, fiecare posedând trei deschideri221.

Nimic nu a fost lăsat pe seama lui Hess, deşi legenda exterminaţionistă îi atribuie, între altele, meritul alegerii Zyklon-ului. Cele cincisprezece cuptoare, care vor fi instalate în una dintre clădiri, fură comandate întreprinderii Topf und Söhne (Erfurt), la 3 august 1942222.

Cuptoarele erau de tip standard, vândute de Topf, întreprindere activă încă, în 1962, la Wiesbaden. Ilustraţia nr. 26 trece drept o fotografie a crematoriilor de la Auschwitz. Fiecare cuptor era conceput pentru un singur corp odată, ca toate cuptoarele-crematorii ordinare. Nimic nu indică instalarea unor cuptoare neconvenţionale, pentru arderea simultană a mai multor cadavre. Topf furnizase cuptoare şi altor lagăre, unde nimeni nu pretinde că ar fi avut loc exterminări, de exemplu Buchenwald223.

Planurile celor patru clădiri ale crematoriilor numerotate II, III, IV şi V (crematoriul Auschwitz I, cu patru cuptoare, nu pare să fi fost utilizat224) arată că fiecare era instalat într-o sală vastă. Crematoriile II şi III erau situate sub nivelul solului, sălile lor purtând numele de Leichenkeller (sală mortuară, încăpere pentru cadavre, unul din termenii germani pentru morgă Leichenhalle).

Sălile aveau o înălţime de 2,4, respectiv 2,3 metri, iar suprafaţa de 210, respectiv 400 de metri pătraţi. Sălile clădirilor conţinând crematoriile IV şi V erau la nivelul solului şi se numeau Badeanstalten (baie). Fiecare avea o înălţime de 2,3 metri şi o suprafaţă de 580 metri pătraţi. Conform datelor furnizate de „procesul Auschwitz“ (1963-1965) aceste patru clădiri erau situate cum se vede în ilustraţia nr. 29.

În ceea ce priveşte construcţia crematoriilor, departamentul de construcţii Auschwitz nu a fost asistat numai de întreprinderea Topf, ci şi de compania S.S. DAW (Deutsche Ausrüstungswerke, Fabrică germană de echipament), care a ajutat, efectiv, la realizarea lucrării.

Primele cuptoare au fost instalate în crematoriul II, fiind în număr de cincisprezece, după cum am mai spus: cinci unităţi cu cuptor triplu. Construcţia a durat extrem de mult, deşi a fost executată în grabă, după cum rezultă din documente. Volumele T.M.N. ne propun o traducere în engleză a documentului NO-4473. Dacă cititorul estimează că în acest document se vede ceva care contrazice teza mea, îl rog să aştepte puţin înainte de aprecierea lui finală:

 

29 ianuarie 1943 Şefului Amtsgruppe C, SS-Brigadenführer Brigadier general Waffen S.S. dr. ing. Kammler

Subiect: Crematoriul II, starea clădirii

Crematoriul II a fost terminat (cu excepţia câtorva lucrări secundare) prin folosirea tuturor forţelor disponibile în echipe de 24 de ore, în ciuda nenumăratelor dificultăţi şi a frigului. Focul a fost aprins în prezenţa inginerului Prüfer, reprezentantul furnizorului, firma Topf und Söhne din Erfurt. Totul funcţionează în mod foarte satisfăcător. Din cauza gerului, cofrajul tavanului din beton al pivniţei utilizate ca morgă [Leichenkeller] nu a putut încă să fie scos. În orice caz, nu este foarte important, întrucât camera de gazare [Vergasungskeller] poate fi utilizată în acest scop.

Întreprinderea Topf und Söhne nu a fost în măsură să livreze la timp instalaţiile de aerisire şi ventilaţie, după cum i s-a cerut de către Direcţia centrală a construcţiei, din cauza restricţiilor în utilizarea vagoanelor de cale ferată. De îndată ce instalaţia de aerisire şi ventilaţie va sosi, va începe punerea în funcţiune, astfel ca instalaţia completă să fie gata de folosire la 20 februarie 1943. Alăturăm un raport [raportul nu este alăturat documentului] al inginerului verificator al firmei Topf und Söhne, din Erfurt.

Şeful Direcţiei centrale a construcţiei Waffen S.S. şi de Poliţie Auschwitz S.S. – Hauptsturmführer

Distribution : 1 – S.S. Ustuf et Kirschneck; 1 – Biroul arhivă (dosar crematoriu).

Copie certificată conformă: (semnătură ilizibilă) S.S. Ustuf. (F)225.

Pentru mine, aceasta înseamnă că, deşi lucrările la crematoriul II nu au putut fi terminate, totuşi cuptoarele puteau fi utilizate în ianuarie 1943 pentru arderea cadavrelor, deşi era imposibilă utilizarea morgii (Leichenkeller).

La 12 februarie 1943, Topf scrie la Auschwitz, acuzând recepţia comenzii de cinci unităţi de câte trei cuptoare pentru crematoriul III, a cărui construcţie trebuia să fie terminată la 10 aprilie. Nu am văzut nici un document indicând instalarea de cuptoare în crematoriile IV şi V, dacă nu cumva se poate interpreta în acest sens o scrisoare din 21 august 1942, adresată de un sublocotenent S.S. la Auschwitz, care menţionează o propunere a firmei Topf de instalare a două unităţi de trei cuptoare în apropierea „fiecărei băi cu destinaţie specială“226. Totuşi, în crematoriile IV şi V au fost efectuate lucrări de tâmplărie227.

Ajungem, astfel, la problema numărului de cuptoare de la Birkenau. Este vorba de o problemă, întrucât germanii au demolat clădirile cuptoarelor, înainte de a abandona lagărul Auschwitz228. Evident, trebuie să presupunem că erau cel puţin treizeci de cuptoare disponibile, cincisprezece în crematoriul II şi cincisprezece în crematoriul III, în cursul anului 1943.

Există un număr suficient de indicaţii arătând instalarea cuptoarelor în crematoriile IV şi V. În principal, este vorba de prezenţa unui comando de muncă repartizat acestor crematorii în ceea ce ar fi o listă de angajări la Birkenau, pentru data de 11 mai 1944 (document unde apar jidanii de la Theresienstadt), fără să mai socotim câteva depoziţii. Polonezii şi ruşii au afirmat că fiecare din aceste crematorii avea 8 cuptoare şi că celelalte două aveau fiecare câte cincisprezece, ceea ce dă 46 de cuptoare. Raportul W.R.B. a precizat că erau 36 de cuptoare la crematoriile II şi III şi câte 18 la crematoriile IV şi V, total 108 cuptoare229.

Reitlinger vorbeşte de 60 de cuptoare, întrucât el presupune că fiecare crematoriu avea câte cincisprezece. În acest scop, singura sa sursă este cartea atribuită lui Miklos Nyiszli, căruia este bine să nu îi acordăm nici un fel de credit, mai ales în ceea ce priveşte cifrele.

Povestea lui Nyiszli pretinde că relatează experienţa personală a unui medic jidan maghiar, deportat la Auschwitz în mai 1944. Ea a fost publicată în franceză, în 1951, în numerele din martie şi aprilie ale revistei Temps modernes, cu o prefaţă a traducătorului Kremer. Rassinier povesteşte tentativele lui perseverente de a intra în contact cu Nyiszli, de a se lămuri dacă acesta există cu adevărat sau nu.

Singura persoană care exista în mod incontestabil era traducătorul Kremer230. O traducere în engleză de Richard Seaver, prefaţată de Bruno Bettelheim, a fost publicată la New York, în 1960, sub titlul Auschwitz. Nyiszli era oricum mort la această dată, întrucât se precizează că drepturile de autor sunt deţinute de „N. Margareta Nyiszli“. După cum se obişnuia cu autorii doctori în medicină, pagina de titlu a tezei de doctorat a lui „Nicolaus Nyiszli“ (Breslau, 1930) este reprodusă de ediţia new-yorkeză din 1960. În 1961, cartea a fost republicată în franceză şi germană.

După Rassinier, dacă deja concordanţa dintre cifre este dificilă între diferitele ediţii, în cazul de faţă orice coerenţă internă este imposibilă în cadrul aceleiaşi ediţii.

În ediţia din 1960, la pagina 55, citim că 60 de cuptoare puteau transforma în cenuşă mai multe mii de cadavre pe zi. Mai departe (p. 87), ni se spune că „dacă cele două [gropi de incinerare] funcţionau simultan, randamentul lor varia între cinci şi şase mii de morţi pe zi, ceva mai mult decât crematoriile“. Totuşi, ceva mai încolo (p. 92), se spune despre crematoriile II şi III că puteau incinera împreună cel puţin 10.500 cadavre pe zi. Suntem, deci, în plină confuzie.

De asemenea, scrierile atribuite lui Nyiszli comportă elementul care, după mine, discreditează martorul: el pretinde că soldaţii S.S. băteau regulat şi fără motiv prizonierii iniţial sănătoşi (de exemplu, pp. 25, 27, 44, 57). Se ştie, însă, că acest lucru nu este adevărat.

Renunţând la posibilele obiecţii umanitare contra acestor bătăi, prizonierii reprezentau o sursă de venituri pentru organizaţia S.S., care, de altfel, a reclamat numeroase abuzuri contra lor, din partea întreprinderilor I. G. Farben. Pe de altă parte, din motive de securitate, cadrele S.S. descurajau fraternizarea gardienilor cu prizonierii. Gardienii S.S. aveau ordin să menţină o anumită „Abstand“ faţă de prizonieri şi nu trebuiau să le vorbească decât în caz de absolută necesitate.

Respectarea strictă a regulamentului era imposibilă, violările frecvente reies din circularele lui Pohl adresate comandanţilor de lagăre, cerând acestora nuanţarea sistematică a instrucţiunilor către gardieni231.

Deşii autorii altor cărţi menţionează uneori acte de brutalitate comise de către gardienii S.S., Cohen nu spune nimic de genul ăsta pentru Auschwitz, remarcând că „ceremonia de primire“ cu ocazia sosirii convoiului său „s-a derulat fără violenţă“.

El menţionează, totuşi, existenţa unei table de lemn, utilizată pentru baterea la fund a prizonierilor. Era vorba de un mod de pedepsire precis reglementat, aplicat prizonierilor care comiseseră diferite delicte în cadrul lagărului. Pedeapsa „agravată“ se aplica pe fundul gol232.

Când un martor de la Auschwitz pretinde că prizonierii erau bătuţi sistematic şi gratuit, deşi el poate spune unele lucruri adevărate, credibilitatea lui de ansamblu este compromisă.

Pe baza elementelor de care dispunem, cea mai îndreptăţită ipoteză este că lagărul Birkenau dispunea de 30 de cuptoare în 1943 şi de 46 un an mai târziu. Înainte de încheia subiectul numărului de cuptoare, trebuie să remarcăm unele ambiguităţi în documentele relative la crematorii. Cea mai evidentă se datorează faptului că Raportul W.R.B. nu pare să fie singura sursă care numerotează eronat crematoriile lagărului Birkenau de la I la IV, în loc de la II la V. Nemţii par să fi comis ei înşişi această eroare, cel puţin asta reiese din documentul NO-4466233.

Limitele ritmului în care prizonierii ar fi putut fi exterminaţi, într-un proces de genul celui care ni se prezintă de obicei, nu se determină prin cadenţa în care oamenii ar fi putut fi gazaţi, ci prin aceea în care cadavrele puteau fi incinerate. Când se evaluează capacitatea crematoriilor, este posibil ca aritmetica să producă cifre impresionante. La vremea respectivă, un interval de o oră era foarte optimist pentru incinerarea unui cadavru, iar faptul că acesta era slab nu însemna cine ştie ce diferenţă234.

Dacă socotim o oră pe zi pentru curăţenie şi diverse alte operaţii, un cuptor putea incinera 23 de cadavre pe zi, astfel că 30 de cuptoare puteau incinera 690, iar 46 de cuptoare puteau incinera 1.058 cadavre pe zi. Aceasta ar fi putut asigura o cifră respectabilă între 240.000 şi 360.000 exterminări pe an. Nu trebuie să uităm, însă, că exterminările ar fi luat sfârşit în toamna lui 1944 şi că Auschwitz nu a putut să aibă 46 de cuptoare vreme de mai mult de un an.

Totuşi, logica ce duce la acest cifre n-are nici o valoare; lucrurile nu se pot petrece în acest fel. Oamenii, mai ales deţinuţii din lagărele de concentrare, distribuiţi să lucreze la crematorii, nu puteau lucra cu o astfel de eficienţă, cuptoarele nu puteau fi utilizate continuu şi nevoile de material nu puteau apărea cu o regularitate matematică.

Dacă examinăm aceste operaţii cu mai mult realism, ţinând cont de perioadele de oprire şi de întreţinere regulată sau excepţională, ştiind că cei care le proiectaseră şi le construiseră prevăzuseră limite de folosire cu evitarea exceselor, atunci vom obţine cifre care se vor acorda în ansamblu cu condiţiile unei epidemii. Bineînţeles, după cum afirmă Raportul W.R.B., rămâne posibilă ipoteza unor cadavre înhumate provizoriu, în aşteptarea incinerării.

Dată fiind practica ce constă în incinerarea deţinuţilor decedaţi, un lagăr ca Auschwitz dispunea de instalaţii de cremaţiune relativ elaborate. Astfel, dacă ar fi să dăm crezare fabulaţiei exterminării, dispunem de un fapt care permite o dublă interpretare: pe lângă interpretarea banală, fără doar şi poate valabilă, referitoare la aceste cuptoare, ni se propune să acceptăm, de asemenea, o a doua interpretare referitoare la exterminări.

Vom examina mai departe dovezile precise care demonstrează că numărul de cuptoare era întrutotul compatibil cu ritmul deceselor „fireşti“. Nu este vorba de ultimul fapt susceptibil de o dublă interpretare, în legătură cu incinerările. Hess ne spune că „locuitorii comunelor din împrejurimi ştiau foarte bine că aveau loc exterminări“ din cauza „mirosului infect şi greţos produs de continua incinerare a corpurilor“. Dacă am fi obligaţi să alegem numai două puncte, din născocirea exterminărilor, care să fie folosite ca pseudo-dovadă că întreaga poveste este o mistificare, am alege această chestiune a incinerării, alături de prepusul rol al Zyklon-ului.

Hidrogenarea şi celelalte operaţii chimice de la Auschwitz sunt cunoscute ca producătoare masive de substanţe urât mirositoare. Pentru a vedea (sau a simţi) acest lucru, este suficient să parcurgem partea de nord a auto-străzii din New Jersey, în lungul rafinăriilor Standard Oil, sau de a ne apropia de oricare dintre aceste rafinării.

Singura diferenţă semnificativă prezentată de Auschwitz, în termeni de putoare, este că huila sau cărbunele de la care plecau germanii era, după cum se ştie, o sursă mai „murdară“ decât petrolul brut. Dacă ni se spune că 30 sau 46 de cadavre pe cale de incinerare în crematoriile moderne puteau rivaliza şi chiar depăşi putoarea de origine industrială, vom şti că suntem nu în prezenţa unui fapt susceptibil de o dublă interpretare, ci a unei minciuni gogonate. În realitate, din cauza freneziei falselor obiecţii ridicate, în secolele XIX şi XX, de către unii fanatici adversari ai incinerărilor, cremaţiunea a fost perfecţionată, devenind un procedeu relativ „curat“235. În acest punct precis, nu putem acorda nici un fel de crezare lui Hess.

Analiza noastră pune în lumină o caracteristică nebănuită, dar inevitabilă a marii înşelătorii: faptul de a spune mai mult decât trebuie, de a merge prea departe, uitând că „prea-binele“ poate fi suspect sau chiar inamicul „binelui“, al „corectului“, în limitele normalului, ceea ce nu este niciodată impecabil.

Conform principiului că povestea exterminaţionistă trebuie să conţină fapte şi elemente cât mai solide, autorii ei alunecă imperceptibil în eroarea care constă în a include prea mai multe fapte posibile, comiţând, astfel, marea stângăcie pusă în lumină.

Înşelătoria exterminaţionistă ar fi fost mai reuşită fără această picătură care a depăşit limitele „paharului“. Numai trecerea timpului a făcut ca această gravă eroare să sară în ochi. La vremea lansării ei, din cauza atmosferei isterice imposibil de restituit, înşelătoria a fost de o eficacitate aproape totală. Iată ce scria DuBois, în 1952:

«La bară (în faţa tribunalului), Schneider spusese că nu auzise niciodată vorbind de exterminări, deşi îşi amintea că trecuse într-o zi în lungul străzii principale, prin faţa unui „crematoriu care dormea“. La vremea respectivă, „crematoriul care dormea“ ardea cadavre în ritmul de 1.000 pe zi.

Flăcările ţâşneau la cincisprezece metri înălţime, putoarea se răspândea pe o rază de şaizeci de kilometri spre nord, ajungând să se unească cu aceea a crematoriului din Varşovia. Fumul înfunda nasul trecătorilor pe o rază de un kilometru, iar Schneider, om de ştiinţă dotat cu un miros foarte sensibil, trecuse la o sută de metri de locul respectiv»236.

Pare imposibil ca DuBois să fi putut comite o astfel de gafă într-o carte care, afară de literatura tehnică de specialitate, dă cea mai bună descriere a industriei chimice de la Auschwitz. Totuşi, că pare sau nu pare posibil, exact aşa stau lucrurile şi ele nu pot fi explicate printr-o simplă eroare de judecată, ci numai prin isteria care domnea la vremea respectivă.

Se pare că, cu ocazia procesului, cineva ar fi putut contesta alegaţiile lui Hess pe tema asta. A existat o contestaţie, dar firavă şi ambiguă. După depoziţia lui Hess, s-a produs următorul schimb de cuvinte între Kauffmann, avocatul lui Kaltenbrunner, şi preşedintele şedinţei:

Preşedintele: Ultima frază din paragraful 7 se raportează la putoarea îngrozitoare a cadavrelor. Nu văd care este legătura.

Avocatul, dr. Kauffmann: Întrebam dacă, din cauza asta, populaţia putea deduce că este vorba de exterminarea jidanilor.

Preşedintele: Întrebarea este prea naivă. Populaţia nu putea şti despre a cui exterminare ar putea fi vorba.

Avocatul, dr. Kauffmann : Da, este suficient. Nu mai am alte întrebări237.

Probabil că în momentul acestui schimb de replici a existat o problemă de limbă sau altă neînţelegere, Kauffmann vrând să spună, în întrebarea sa, „oameni“ mai degrabă decât „jidani“. În tot cazul, acest episod lasă să se întrevadă atmosfera complet iraţională care domnea în cursul procesului T.M.I. Cu toată stângăcia lui evidentă, Hess nu a fost prins cu minciuna.

Ne este imposibil să considerăm ambianţa acestui proces altfel decât o formă de isterie. Speer ar fi putut vedea limpede minciuna. Era oare adormit, resemnat în faţa zădărniciei oricărei opoziţii ? El şi avocatul său se gândeau numai la a nu fi antrenaţi în chestiunea exterminărilor? El singur ne-ar putea-o spune. Este, însă, sigur că atmosfera procesului era atât de tensionată încât un adevăr atât de simplu ca sursa putorii, care ar fi putut ajuta la demascarea martorului mincinos, nu a fost scos de nimeni la iveală.

Mulţi martori au pretins că tocmai această putoare i-a făcut să înţeleagă existenţa exterminărilor238. Argumentul a fost utilizat în procesul Farben, despre care vom vorbi într-un alt capitol, fapt care este amuzant. El arată, însă, un punct important, care nu trebuie pierdut din vedere când citim dezbaterea acestui proces. Vom reveni asupra acestui aspect.

În broşura sa, Christophersen a examinat chestiunea duhorii persistente de la Auschwitz. Singurul lucru despre care el şi-a amintit a fost atelierul unui fierar la Auschwitz. Când potcovea caii, copitele acestora produceau o putoare care putea fi percepută în vecinătatea potcovăriei.

El recunoaşte că nu putea fi vorba de o duhoare comparabilă, prin întinderea ei, cu aceea despre care se zice că provenea de la exterminări. L-am întrebat pe Christophersen dacă nu cumva, căutând în memorie vreun miros care i-ar fi putut aminti carnea pe cale de a se arde, a uitat un altul de origine industrială.

Nu şi-a amintit nimic de acest gen. Am repetat întrebarea lui Stäglich, care nu păstra decât amintirea aerului pur şi rece de la Auschwitz. Amintirile lui Christophersen şi Stäglich concordă cu teoria după care originea duhorii, de care vorbeşte fabulaţia, era uzina I.G. Farben. Pe ilustraţia nr. 5, care este harta regiunii Auschwitz, vedem localitatea Rajsko, unde s-a găsit Christophersen în anul petrecut la Auschwitz.

Cât despre Stäglich, acesta era la Osiek, undeva la 10 km Sud de Oswiecim, şi îşi aminteşte că a fost de trei sau de patru ori la Auschwitz, probabil Auschwitz I. Nu ştim exact unde se găseau uzinele I.G. Farben, dar ştim că lagărul Monowitz fusese construit în imediata vecinătate a oraşului cu acelaşi nume, astfel încât să fie cât mai aproape de uzinele Farben. Privind amplasarea căilor ferate, a cursurilor de apă şi a drumurilor, apare foarte probabil că uzinele I. G. Farben nu puteau fi decât în vecinătatea imediată, est sau vest, a oraşului Monowitz.

La est, ar fi fost la 7 sau 8 km de Auschwitz I, iar oamenii din acest lagăr sau de la Birkenau şi chiar mai departe, Rajsko sau Osiek, nu ar fi putut simţii emanaţiile chimice ale uzinelor, la început mult mai modeste decât rafinăriile americane. Dacă uzinele Farben s-au aflat la vest de Monowitz, în acest caz cei de la Auschwitz ar fi simţit emanaţiile industriale din când în când, fără să le poată califica, însă, drept duhoare care invada totul. Judecând şi coroborând aceste elemente, este limpede că Christophersen şi Stäglich nu au suferit de această putoare astfel încât să şi-o amintească după 30 de ani.

Procesul în care martorii păreau obsedaţi de putoarea invadatoare este exact acela al uzinelor I. G. Farben. În majoritatea lor, martorii apărării şi aproape toţi cei ai acuzării au trăit foarte aproape de uzinele în chestiune, sau chiar au lucrat acolo şi au suferit, efectiv, de putoarea respectivă. Declaraţiile lor sunt corecte în ceea ce priveşte acest punct. Ei nu au făcut decât să adauge o interpretare eronată cu privire la originea duhorii.

10. Înapoi la „camerele de gazare“

Ultimul subiect al paragrafului 7 se referă la camerele de gazare care, cu excepţia cabanelor sau caselor ţărăneşti ermetizate ale lui Hess, erau parte integrantă din clădirile crematoriilor. Pentru a afirma aceasta, Reitlinger şi Hilberg procedează în două feluri diferite. Pentru Reitlinger, documentul NO-4473, prezentat deja în traducere, este dovada că exista o cameră de gazare în crematoriul II. Această interpretare rezultă, însă, dintr-o traducere incorectă. Crematoriile Auschwitz sunt frecvent numite „cuptoare cu gaz“, lucru care nu spune, însă, mare lucru întrucât, cu excepţia cuptoarelor electrice de cremaţiune, care au cunoscut o existenţă efemeră în anii treizeci, toate crematoriile moderne sunt un fel de „cuptoare cu gaz“. Un amestec aer-carburant, care poate fi considerat un „gaz“, este introdus în cuptor astfel încât se declanşează începutul combustiei, controlul acesteia şi sfârşitul ei. Combustibilul utilizat poate fi „gaz“. Adesea se utilizează gazul metan obişnuit sau un alt gaz lichefiat. Despre un astfel de crematoriu se spune că este „cu gaz“, întrucât este alimentat cu gaz. Unele tipuri de crematorii sunt „alimentate cu petrol“, altele sunt „alimentate cu cărbuni“ (sau cocs), dar toate sunt „cuptoare cu gaz“ pentru că, în toate cele trei cazuri este vorba de un amestec aer-carburant care se injectează cu presiune în cuptor239.

Termenul german obişnuit pentru ceea ce ne interesează aici este acela de Gaskammer. Termenul din documentul NO-4473, tradus prin „cameră de gaz“, nu a fost Gaskammer, ci Vergasungskeller, pe care Reitlinger l-a tradus inexact în „celulă de gazare“ (gassing cellar240). Termenul de Vergasung are două semnificaţii. Primul sens (singurul în context tehnic) este acela de gazeificare, carburaţie sau vaporizare, adică faptul de a transforma ceva în gaz, nu de a aplica un gaz la ceva anume. Un Vergaser este un carburator, în vreme ce Vergasung înseamnă, totdeauna, gazeificare în context tehnic, în special carburaţie.

Există încă o semnificaţie secundară pentru Vergasung, stabilită prin uzaj militar în timpul Primului Război Mondial. Este vorba de atacul inamicului cu un gaz. Nu este prea clar motivul pentru care termenul de Vergasung a fost utilizat în acest sens. Probabil pentru că gazele utilizate în timpul Primului Război Mondial erau, în realitate, prafuri produse prin explozia unor substanţe chimice în atmosferă, de unde numele de

Vergasung. Traducerea prin „celulă de gazare“ nu este, deci, absolut incorectă. Ea este, însă, superficială, pretenţioasă şi arogantă. Un „cuptor cu gaz“ necesită un fel de gazeificare, de carburaţie. În cazul cuptoarelor Utting şi Rogers din 1932, arzătoarele încastrate în coroana cuptorului erau alimentate cu amestec de aer şi gaz sub presiune, reglat cu ajutorul unor ventilatoare situate în altă clădire. Controlul separat al aerului şi al gazului permite o mai bună reglare a temperaturii din cuptor241.

Practic, această clădire este un mare carburator. Crematoriile alimentate cu petrol sunt concepute într-un fel atât de asemănător că majoritatea cuptoarelor alimentate cu gaz pot fi foarte uşor adaptate pentru alimentarea cu petrol. Cuptoarele de la Birkenau par să fi fost alimentate cu cocs sau cărbune242.

Acest tip de cuptor necesită o fază suplimentară în transformarea carburantului, lucru datorat stării solide iniţiale a acestuia. Cele două metode mai frecvente pentru producerea de gaz combustibil pe bază de cărbuni sau cocs constau, întâi, în trecerea aerului printr-un strat de cărbune (sau cocs) aprins, obţinându-se „gaz de cocs“, apoi, faza a doua, trecerea unui val de aburi sub presiune peste cocsul arzând, pentru obţinerea „gazului de apă“243. Primele crematorii pe bază de cocs utilizau ceea ce numim gaz de cocs244.

Procedeul pentru obţinerea acestui gas este numit Vergasung în germană, ca şi procedeul care constă în amestecarea cu aer. Cuptoarele-crematorii văzute de W. H. Lawrence în lagărul de la Lublin, după capturarea sa de către ruşi, foloseau un echipament foarte asemănător, inclusiv ventilatoarele, după cum se vede din citarea anterioară. De altfel, Lawrence numeşte „cameră de gazare“ ceea ce este, de fapt, o baie de abur sau vapori245.

În orice caz, toate crematoriile de la Auschwitz necesită un echipament pentru operaţia Vergasung, pentru a se putea injecta un amestec de aer-carburant în cuptoare. În consecinţă, trebuie revizuită traducerea documentului NO-4473, pentru a vorbi, de exemplu, de „cameră generatoare de gaz“. În Germania, mi s-a confirmat această interpretare a termenului de Vergasungskeller, de către specialişti cu toată competenţa tehnică de rigoare. Motivele pentru care acest echipament se instalează într-o cameră sau clădire separată ţin foarte probabil de zgomotul considerabil al ventilatoarelor şi, pentru cazul cuptoarelor alimentate cu carbon, căldura degajată de cărbunele care arde.

Primul sens al termenului de Vergasung se aplică obligatoriu documentului NO-4473. Documentul este scris într-un limbaj tehnic, fiind vorba de scrisoarea şefului Direcţiei construcţii Auschwitz către şeful grupului inginerie. Termenul face referinţă la procesul sau procedeul Vergasung, care este curent în toate crematoriile. Scrisoarea este astfel formulată încât lasă să se înţeleagă că ar fi anormal ca în Vergasungskeller să se găsească cadavre, locul normal al acestora fiind în ceea ce este tradus corect „cameră utilizată ca morgă“.

Odată ajunşi la înţelegerea lui corectă, documentul NO-4473, ca şi alte documente ale acuzării, implică respingerea alegaţiilor acesteia. Constatăm că au fost cel puţin două camere de acest fel în Crematoriul II, una numită Leichenkeller şi cealaltă Vergasungskeller, nici una dintre ele nefiind o „cameră de gazare“.

Or, documentul NO-4473 este inclus în volumele T.M.N. în cadrul unei selecţii de indicii în dosarul acuzării, pentru afacerea nr. 4 (procesul administraţiei lagărelor de concentrare). Este de presupus că deşi acuzarea a făcut cea mai bună alegere care i-a fost cu putinţă, ea nu a fost capabilă să găsească alte documente doveditoare ale fantomaticelor „camere de gazare“ în clădirile crematoriilor din Birkenau. Cele trei „Türme [turnuri] etanşe la gaz“ din documentul NO-4465246, comandate la D.A.W., nu au nici o legătură cu subiectul nostru.

Hilberg abordează această chestiune într-un mod diferit, dar şi mai puţin solid. El trece peste documentul NO-4473 fără să trateze problema ridicată de acesta, ba chiar alege o citare din el fără termenul capital Vergasungskeller. El declară pur şi simplu că sălile Leichekeller ale crematoriilor II şi III, ca şi sălile Badeanstalten, ale crematoriilor IV şi V, erau, în realitate, „camere de gazare“. El nu prezintă absolut nici o dovadă în sprijinul acestei afirmaţii; documentele pe care le citează în această privinţă nu vorbesc despre camere de gazare247.

Singurele „dovezi“ care îi permit să interpreteze sălile Leichenkeller şi Badeanstalten în acest fel se găsesc în mărturiile sub jurământ şi în  depoziţiile din 27 şi 28 iunie 1947, cu prilejul afacerii nr. 4, ale martorului (neprevenit) Wolfgang Grosch, inginer şi comandant Waffen S.S., care le-a „botezat“ „camere de gazare“, existenţa produsului Zyklon la Auschwitz fiind motivul aparent al acestui „botez“248.

Grosch a fost însă un martor foarte inconstant. În mărturiile lui sub jurământ, din 20 februarie şi 5 martie 1947, afirmă că a ştiut de existenţa camerelor de gazare, apoi, la 26 iunie 1947, în ajunul zilei când ar fi trebuit să depună în faţa instanţei, a retractat toate declaraţiile anterioare, în cursul interogatoriului, şi a negat că ar fi fost la curent cu existenţa camerelor de gazare249. Nici un pasaj din depoziţia lui Grosch nu este reprodus în volumele T.M.N. şi Hilbert nu citează nici depoziţia şi nici mărturiile sub jurământ.

Avem toate motivele să respingem afirmaţiile cu privire la Leichenkeller şi Badeanstalten. În ceea ce priveşte încăperile Leichenkeller, care erau săli sau camere de morgă, am arătat că existenţa instalaţiilor mortuare la Auschwitz nu înseamnă nimic anormal sau extraordinar.

Documentul NO-4473 arată limpede că sala Leichenkeller a crematoriului II era o morgă. În ceea ce priveşte sălile Badeanstalten, am arătat că duşul pentru noii sosiţi era o procedură curentă în toate lagărele germane, de unde necesitatea duşurilor la Birkenau. Or, după cum rezultă din ilustraţia nr. 29, „băile“ sau Badeanstalten asociate crematoriilor IV şi V erau apropiate „staţiilor de epurare a apei“ şi de „Kanada“, unde erau depuse hainele deţinuţilor sosiţi în lagăr250.

„Băile de abur“ serveau, fără îndoială, la dezinfectarea hainelor, fie înaintea depozitării lor, fie după retragerea lor temporară de la noii sosiţi251. Dacă era vorba de o saună pentru deţinuţi, aceştia oricum ar fi avut nevoie de un duş rece la sfârşit. Prizonierii se dezbrăcau lângă „Kanada“, apoi făceau un duş. Nimic mai simplu. Nici o consideraţie raţională nu poate scoate din neant fantomaticele camere de gazare.

Alegaţia după care băile-duşuri, care ar fi fost situate în aceleaşi clădiri cu anumite crematorii, erau, de fapt, camere de gazare, este la fel de lipsită de fundament ca şi alegaţia identică cu privire la băile-duş de la Dachau, care existau în clădirea crematoriilor acestuia.

Înainte de a încheia, semnalăm că există unele îndoieli cu privire la faptul că băile-duşuri s-ar fi aflat în aceleaşi clădiri cu crematoriile IV şi V, întrucât planul lagărului dat de Raportul WRB situează băile într-o clădire distinctă. Punctul acesta nu are, însă, nici o importanţă. Încheiem astfel analiza chestiunilor ridicate de paragraful 7 al falsei spovedanii a lui Hess.

NOTE

  1. T.M.I., vol. XI, p. 420; Central Commission, pp. 87-88.
  2. Central Commission, pp. 83-84; RASSINIER 85-86. Rassinier nu citează vreo sursă; probabil, el a preluat acest element de la „Central Commission“.
  3. REITLINGER, pp. 157-158; HILBERG, p. 565; NO-4472.
  4. REITLINGER, p. 159; RASSINIER (1962), p. 86; NO-4461.
  5. REITLINGER, p. 159; NO-4353, NO-4400 & NO-4401 în TMN, vol. V,
  6. 353-356; NO-4445; NO-4448. Fotografii ce pot fi consultate în SCHÖNBERNER şi în NYISZLI.
  7. FRIEDMAN, p. 54.
  8. T.M.N., vol. V, pp. 619-620.
  9. USSR-008.
  10. NO-4466 în T.M.N., vol. V, p. 624.
  11. FRIEDMANN, pp. 20, 74, 78; HILBERG; p. 632.
  12. USSR-008; Central Commission, p. 88; US-WRB (1944), partea I-a, pp. 14-16; FYFE,p. 158; BLUMENTAL, p. 100.
  13. RASSINIER (1962), pp. 245-249.
  14. DUBOIS, p. 221; NO-1245.
  15. COHEN, p. 81. Vedeţi încă FYFE, p. 159 şi Anexa din această carte.
  16. T.M.N., vol. V, pp. 624-625; BLUMENTAL, p. 100.
  17. POLSON, pp. 138, 143-145.
  18. POLSON, pp. 138-139.
  19. DUBOIS, pp. 340-341.
  20. T.M.I., vol. XI, p. 431-432.
  21. DUBOIS, pp. 218, 230, 232.
  22. POLSON, pp. 137-146.
  23. REITLINGER, pp. 158-159.
  24. POLSON, p. 142.
  25. USSR-008; Central Commission, p. 89.
  26. JOHNSON & AUTH, pp. 259-261.
  27. POLSON, p. 141.
  28. New York Times, 30 august 1944, p. 1.
  29. T.M.N., vol. 5, p. 622-623.
  30. HILBERG, p. 566.
  31. Depoziţia lui Wolfgang Grosch ar fi trebuit să figureze la paginile 3565-3592 din transcrierea afacerii nr. 4. Aceste pagini, însă, lipsesc din exemplarul consultat de mine. Se poate înţelege că depoziţia în faţa curţii a fost conformă cu mărturia sub jurământ NO-2154.
  32. NO-2154 citat de RASSINIER (1962), p. 84 sqq., ca şi de POLIAKOV & WULF (1955), p. 136. Este vorba despre ezitările lui Grosch înaintea procesului, în memorandumul alăturat documentului NO-4406.
  33. Central Commission, pp. 41, 43; NAUMAN, pp. 194, 254; ediţia germană a lui NAUMAN, p. 540.
  34. T.M.I., vol. VI, p. 219.
  35. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 211-225. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *