Home / Educativ / Din omul normal, Sigmund Freud a făcut un bolnav (IX)

Din omul normal, Sigmund Freud a făcut un bolnav (IX)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 29, 2022

Din omul normal Sigmund Freud a făcut un bolnav

Din omul normal, Sigmund Freud a făcut un bolnav (IX)

Sigmund Freud şi gândirea universală

 

Experienţa ne-a convins de adevărul anumitor idei. Rezu­măm. Copilul încarnează inocenţa, inex­perienţa, necunoaş­terea; femeia, graţie sentimen­telor materne, asigură perenitatea rasei şi îşi iniţi­ază copilul în primii paşi către sentimente, limbaj, gândire; bărbatul aspiră la libertate, adevăr, res­pectul persoanei omeneşti, cunoaştere, perfecţiune morală. Acumularea cunoştinţelor omeneşti a con­dus la clasificarea acestora în ştiinţele, pentru care sexualitatea este un fel de activitate de lux, o plă­cere sau juisare ce nu joacă în existenţa noastră decât un rol secundar, fără importanţă.

Freud a dat peste cap aceste cunoştinţe, cărora le-a opus o rezis­tenţă siste­matică, încăpăţânată. Niciuna dintre cunoştinţele enume­rate, niciunul dintre principiile evoluţiei societăţii şi cunoaşterii omeneşti nu a scăpat fără să fie murdărit, insultat, batjocorit de Freud.

Datorită modului ilicit de a pune problemele, asistăm la ruptura irecon­cilia­bilă a cunoaş­terii (fruct al ştiinţelor şi experienţei mile­nare) de psihana­liză, care pretinde că deţine cheia univer­sală a tuturor cunoştinţelor, graţie analizei şi inter­pretărilor ei, chipurile psihologice.

Prroblema e mai simplă decât pare la prima vedere. Freud a avut oare mai multă inteligenţă, spirit de obser­vaţie, cunoş­tinţe, raţiune, judecată, gândire, intui­ţie, posibilităţi de realizare superioare tuturor gân­di­torilor şi savanților reuniţi, ce au edificat gândirea și cunoașterea omenească ?

Nimeni nu a bănuit importanța punerii în lumi­nă a adevărului privind natura omului. Aceasta este oare mai bine explicată de psihanaliză, sau de concepţia despre om a gândirii universale, ilustrată de marii gânditori ai ome­nirii? Prezen­tând afinităţi sentimentale cu freudi­enii, fără să dispună de un mijloc de control al spuselor acestora, unii s-au lă­sat păcăliți de ei. Prin como­ditatea lor naivă, mulți intelectuali asigură expansiunea şi influ­enţa psihana­lizei în lume. Intelectualii adevăraţi, sunt însă datori să caute adevă­rul. Gân­direa universală şi psihanaliza sunt în totală contradicţie. Fiecare o exclude pe cealaltă. Coexis­tenţa lor este imposi­bilă. Dacă una este admisă, cealaltă trebuie res­pinsă. Cu tupeul lui proverbial, Freud a contat pe necesi­tatea acestei respingeri, știind că cei ce îi vor accepta ideile se vor plasa în opoziţie iremediabilă cu gândirea universală, mai devreme sau mai târziu fiind obligaţi să o condamne pe aceasta.

Nu există altă posibi­litate. Trebuie să alegem între psihanaliză și gânditori ca Socrate, Platon, Aristotel, Iisus[1], Dante, Montaigne, Descartes, Pascal, Carrel, Lecomte de Nouy, etc. Aceste mari spirite au înțeles omul mai bine decât Freud, l-au studiat serios, cu atenţie, fără idei preconcepute. Se poate oare ca filosofii citaţi să fi înţeles mai rău decât Freud rolul şi influenţa sexu­alităţii asupra inteligenţei? Grecii au fost foarte înclinați către tendințe amo­roase, au avut o religie erotică prin esenţă. Necesitatea elucidării ne incită a arăta stra­tagemele şi maşinaţiile la care Freud a recurs fără respect pentru om, omenire și adevăr, fără limite în debitarea celor mai mari absurdităţi fiziolo­gice sau psihologice, cu care omenirea s-a confruntat  vreodată.

 

Din omul normal, Freud a făcut un bolnav

 

Cel ce l-a umbrit pe Freud este omul normal, perfect adaptat la viaţă şi împrejurări, fără preo­cupări venite din inconştient, nici dorințe de nemăr­turisit, omul cu o sentimentalitate la fel de senină ca pofta de muncă și de viață. Este vorba de omul de toate zilele, ființă generoasă, plină de solici­tudine pentru aproapele său, apreciind deopotrivă frumuseţile naturii şi realizările de tot felul. Cinstit vorbind, acest om nu poate fi atins. Freud a făcut însă din om un bolnav ce se ignoră, ideee ce prinde rădă­cini în ultima vreme, omenirea fiind trans­formată într-o turmă de bolnavi ce nu ştiu că sunt bolnavi!

 

Primele victime ale aberaţiilor freudiene și infecției sociale create au fost intelectualii clarvă­zători, ce au respins interpretările sexuale. Din aceştia, Freud a făcut nişte refulaţi. Nsatisfăcut de insultarea şi contaminarea contra­dictorilor săi, Freud şi-a propos să infecteze omenirea cu morbul psihanalitic, transformând societatea într-un vast bordel. În dorinţa sa de a ne otrăvii, Freud a omis să se imunizeze el însuşi, imprudenţă ce a antrenat consecinţe impor­tante şi prejudiciabile elaborărilor sale nevrotico-intelectuale, domeniu în care el nu a putut depăşi niciodată nivelul viziunii.

 

Iată ce scrie Freud: « Nevroticii nu au niciun caracter psihic specific, pe care să nu îl întâlnim la orice om sănătos. (…) Izolând şi intervertind, patologia ne-a permis cunoaşterea unor reacţii care, de obicei, rămân imperceptibile. Întrucât cercetările noastre nu s-au făcut pe oameni foarte anormali, putem considera rezultatele ca demne de toată încrederea ».

Iată concluzia unor astfel de aberaţii: « Infor­ma­ţiile noastre cele mai bune vin din această sursă, şi am ajuns la conclu­zia că bolnavii prezintă ceea ce găsim în orice oameni sănătoşi ».

 

După cum se vede, generalizarea este absolută: Freud afirmă că oamenii normali sunt ca bolnavii, adică bolnavi ! Aşa stând lucru­rile, nimic mai uşor decât să-i faci pe mulţi să accepte, prin vorbe meşteşugite, că psihanaliza este leacul universal ce îi va vindeca de boleşniţe reale sau închipuite.

 

Raţionamentul lui Freud şi generalizarea sa demenţială ame­ninţă oare spiritul medical? Acesta, medicina în ansamblul ei, se străduieşte să stabi­lească semnele morbide ce disting starea normală de cea patologică. Dacă toţi oamenii prezintă aceleaşi semne, aceleaşi stări, cum vom putea distinge starea morbidă de starea de sănătate? Generalizarea freudiană ne-a condus la un fals raţionament.

 

Ştiinţa nu poate admite generalizarea. Un semn oarecare, present la un individ, nu ne permite să afirmăm că toţi oamenii prezintă acel semn. Medicul ce îngrijeşte un sifilitic, nu trebuie să creadă că toţi oamenii sunt atinşi de boala respectivă. O femeie roşcată, într-un oraş oare­care, nu înseamnă că toate femeile din acel oraş sunt roşcate, cu atât mai puţin din întreaga lume. Decretând că toţi oamenii sunt nevrotici, Freud a comis această eroare, demnă de faimosul doctor Knock[2], pentru care orice om sănătos este un bol­nav ce nu ştie că-i bolnav. Tot aşa, nebunii consi­deră că oamenii întregi la cap şi la minte sunt la fel de nebuni ca ei!

 

Afirmaţia lui Freud, că toţi oamenii sunt nevro­tici, este foarte greu de explicat. Ori nevrotic el însuşi, ne-a atribuit ceea ce simţea în sinea sa, ori a vrut să se răzbune, dintr-un motiv sau altul. Nu există a treia posibilitate. Fiecare va alege între acestea două. În ce ne priveşte, consi­derăm că dorinţa lui de răzbunare a decurs în mare măsură din starea sa de nevrotic.

 

Tendinţa de a detecta pretutindeni morbiditatea se vede mai ales în Psiho­patologia vieţii cotidiene. Uităm câte ceva, avem un lapsus, în viața de zi cu zi comitem erori, stângăcii cărora nu le acordăm vreo importanţă. S-a remar­cat că acestea sunt mai frecvente, mai puternice, mai persistente când suntem bolnavi, când ne doare capul, stoma­cul, intestinul, ficatul, când suntem depri­maţi sau obosiţi. Aceste stări patolo­gice sunt adesea legate de tulburări orga­nice, despre care nu ştim mare lucru. Alte boli nu contează, pe psiha­nalişti îi interesează doar nevrozele ce spun și justifică totul, expli­că stângă­ciile și uitările amintite. Eşecurile noastre s-ar justifica prin senti­mente mai mult sau mai puţin de nemăr­turisit, prin dorinţele sexuale infantile ce continuă să se manifeste în inconştientul nostru. Neputând să fie libere, aceste tendinţe şi dorinţe ne tulbură prin felurite nimicuri : gesturi inex­plicabile, cuvin­te fără sens, uitare, lapsus, etc., toate având o singură şi unică origine nevrotică.

 

Freud insistă pe lapsus, dă nenumărate exem­ple, unele admisi­bile, altele stupide, toate facili­tate, se pare, de limba germană. Cel mai adesea el caută explicaţii în sentimentele ce denotă anumite înclinaţii sexuale, lipsa nobleţei sufleteşti şi altele asemenea. « Iată, scrie Freud, cazul acestui bărbat ce nu se dă în vânt după rapor­turile sexuale zise ”normale” şi care în cursul unei conversaţii des­pre o fată cunoscută pentru cochetăria ei spune: dacă ar fi cu mine, repede s-ar dezînvăţa de ”koëttieren»! Acest ”koëttieren” (cuvânt inexis­tent) folosit în locul lui kokettieren (a cocheta), este deformaţia lui koitieren (coitul) care, din fundul inconştientului, « este la originea acestui lapsus ». Lăsăm lui Freud meșteșugita interpretare!

 

Este oare nevoie să intervenim cu inconştientul de fiecare dată când dezghiocăm un cuvânt, când ne înţepăm sau ne tăiem din greşeală. De ce face Freud pe ignorantul, pe prostul? Când minţim, spunem ceva dar ne gândim la altceva, deci suntem în aceeaşi stare ca în cazul unui lapsus, sau altui gest ratat. În cazul lapsusului, vrem să spunem un lucru, dar pentru că ne gândim la altul, ne înşelăm. În cazul minciunii, reuşim să exprimăm corect ceea ce de fapt nu gândim. În ambele cazuri, nu există nimic pathologic. Freud s-a abţinut să vorbească despre minciună pentru că a preferat să treacă sub tăcere machavelismul tacticii sale de convingere.

 

Bineînţeles, există şi uitările. Pierdem obiecte oferite de indivizi antipatici, sau care nu ne mai plac. Freud dă unele exemple, dar şi de această dată face pe prostul. Unele obiecte le pierdem în mod fortuit, altele par să solicite pier­derea, dispariţia lor. De exemplu umbrelele, bastoanele, mânuşile, cheile, sti­loul, ochelarii, portofelul, etc. Freud nu vorbeşte despre aceste obiecte fami­liare, pentru care nu se găseşte locşor în birourile de obiecte pierdute. Ca şi în cazurile precedente, aceste pier­deri n-au nicio semnificaţie. Totuşi, obiectele pri­mite sau cumpărate sunt necesare, chiar indis­pen­sabile. Regula lui Freud este falsă: el ne asigură că nu avem niciun motiv psihologic să le pierdem. Le pierdem şi fără motiv, iar explicaţiile lui Freud sunt înşelătoare, artificiale, inexacte, inventate pentru a impune contrariul adevărului.

 

Interpretările nevrotice ale lui Freud, îl obligă să citeze două-trei cazuri nesemnificative, pe care apoi le generali­zează abuziv. Pe cele 300 de pagini ale Psihopatologiei vieţii cotidiene, Freud uită să vorbească exact de ceea ce ne-ar interesa, din punct de vedere ştiinţific.

 

De ce nu vorbeşte Freud de subiectele predes­tinate parcă a fi uitate, ratate, pierdute? Înțelegerea pierderilor, uitărilor, rateurilor, a orică­rui lapsus, n-ar fi lipsită de interes. Asta nu-l interesează pe Freud, care pleacă de la ideea preconcepută, că pierderile şi rateurile sunt de origine patologică, nevrotică. Întrucât toţi comitem acest gen de rate­uri, erori şi uitări, conform teoriei freudiene toţi suntem nevro­tici, mai mult sau mai puţin săriţi de pe fix ! Iată generali­zarea pe care Freud o impune, fără să-i pese de faptele concre­te, de adevăr. Vom încerca să restabilim aceste fapte. Cine sunt cei la care aceste erori se întâlnesc cu mare frecvenţă, şi pe care Freud preferă să-i treacă sub tăcere ?

 

Cei la care se manifestă această tendinţă sunt copiii, timizii, mongolienii, distraţii. Înainte de a considera aceste cazuri, vom analiza câteva ele­mente privind felul în care se constituie viaţa noastră de relaţie. Odată în plus, vom da piept cu ignoranţa doctă a lui Freud. De mirare că în Psiho­patologia vieţii cotidiene, nu-şi pune niciodată întrebarea cum se petrec lucrurile în cazul unui act normal, reuşit, încununat de succes. Întrucât el ascunde sau nu cunoaşte aceste lucruri, le vom căuta fără el.

 

În prima perioadă a vieţii, copilul nu reuşește nimic. Când vrea să meargă, cade. Când vrea să vorbească, alterează cuvintele, frazele. La naştere, copilul nu posedă decât potenţialităţile vieţii de relaţie, deci trebuie să înveţe totul. Aşa stând lucru­rile, primele lui comportamente nu pot proveni decât din echi­librul glandular, care face posibile stările emoţionale și deschide posibilitatea cere­rilor, a imaginilor verbale. Depinzând de starea de echilibru şi activitatea glandelor sale endocrine, tatonările mai mult sau mai puţin fericite şi rapide dau copilului posibilitatea adaptării în limitele forţelor naturale de care dis­pune, reuşind astfel primele gesturi, primele cuvinte. Stângace, ezi­tante, inadec­vate la început, actele şi cuvintele copilului se precizează prin repetiţie şi tind să se automatizeze, graţie înregistrărilor realizate de sistemul nervos. Activităţile se fixează prin acţi­unea hormonilor asupra celulelor nervoase, care apoi asigură repetiţia. În cursul repetării acestor activităţi, particula­rităţile inutile sau inadecvate se elimină. Nu se păstrează decât cele mai reuşite şi mai bine adaptate dintre actele, gesturile şi cuvin­tele noastre. Aşa se ajunge la automa­tismele ce caracterizează actele reuşite. Dimpo­trivă, adaptă­rile glandulare sunt rareori perfecte, fără eroare. Comportamentle fără erori sunt asigurate prin auto­ma­tismele înregistrate, iar erorile apar când automatismele sunt inadecvate, rău adaptate, tul­burate. Asta se poate întâmpla când în împre­jurările exterioare intervine ceva care nu permite, de exem­plu, decât înregistrarea parţi­ală a unui automatism. În astfel de cazuri, adap­tarea glandu­lară intervine pentru com­pletarea sau corijarea unei înregistrări parţiale mai vechi, aigurându-i, cu timpul, mai buna, chiar maxima eficacitate. Auto­matismele pot fi alte­rate şi când stările emoţionale ce însoţesc înregis­trarea nu sunt absolut conforme cu ceea ce ar trebui să fie. În astfel de cazuri, starea endocrino-glandulară emoţională poate perturba derularea înregistrării auto­ma­tismului, ceea ce înseamnă un eşec, o uitare, un gest incomplet sau aberant, un lapsus, o uitare.

 

La copil, adaptările sunt foarte importante, ele deschid posi­bilitatea tuturor activităţilor, a tuturor descoperirilor. Totuşi, ele nu pot antrena totdeauna acte absolut corecte, copiii fiind foarte spontani şi relativ impulsivi, din punct de vedere funcţional. Ca atare, automatismele sunt rareori bine consti­tuite, mai ales din cauza insuficientei repetiţii şi a necesităţii unor frecvente corecţii prin adaptare de origine glandulară. Aşa se întâmplă cu scrisul, acti­vitate destul de complexă, care cere multă asidui­tate şi corecturi glandulare, implicând erorile şi stângă­ciile cunoscute.

 

La copiii timizi, stările emoţionale ce ar trebui să însoţească diversele acti­vităţi sunt adesea perturbate. Prezenţa unei persoane nepotrivite sau neche­mate, eventual a unui obiect sau situaţii neprevăzute poate determina apariţia sentimen­tului de nesiguranţă sau teamă, ce perturbă orice activitate, cu atât mai mult înregistrarea ei. Dacă elevul sau copilul trebuie să rostească un compli­ment sau vorbă de politeţe, tiroida sa trebuie să intre în activitate pentru a-i permite să vorbească dar şi pentru a trăi sentimentul de simpatie, ascul­tare şi bune maniere, ce trebuie să însoţească o astfel de situa­ţie. Timiditatea copi­lului se reduce la insuficienţa tiroidiană ce îi perturbă toate cuvin­tele şi gestu­rile, care cer mai buna funcţionare a acestei glande, pentru o execuţie impe­cabilă.

 

La copilul sau adultul distrat nu este vorba de o emoţie ci de o stare de spirit. Cităm permanenta căutare a soluţiei unei probleme, care acaparează continuu funcţionalitatea glandulară până la desco­pe­rirea căutată. Unii savanţi, mai ales matemati­cienii, maifestă curent astfel de distracţii tipice, extravagante şi irealiste.

Adaptările glandulare, ce trebuie să însoţească şi să corijeze automatis­mele, nu se produc corect sau nu au loc când anumiţi fac­tori perturbatori inter­vin frecvent.

Cel mai caracteristic şi mai semnificativ caz este cel al mongoli­enilor, suferinzii de mongolism. La aceştia, orice cuvânt, orice gest este un rateu, o eroare. Mongolienii nu au decât un foarte proble­matic echilibru glandular, din care cauză nu reu­şesc niciodată să înregistreze corect un automa­tism. De aceea, ei sunt permanent în stare de uceni­cie, condamnaţi la inadaptare, fără posibilitatea de a se exprima, a se comporta convenabil, conform împre­jurărilor.

Întrucât ei nu pot efectua decât acte incomplete, ratate, neadap­tate, mongolienii indică perfect cau­zele diverselor erori şi rateuri ocazionale, pe care le putem comite şi noi, în cadrul vieţii de relaţie. Acestea pot fi cauzate de un dezechilibru al stării glandulare, mai ales al tiroidei, de o inadaptare la o situaţie dată. De fiecare dată când această glandă funcţionează nepotrivit sau contrar împreju­rărilor vieţii de relaţie, adaptarea şi chiar automatismele se traduc printr-un rateu, un act nereuşit.

Este însă clar: a atribui tuturor oamenilor starea patologică şi nevrotică permanentă este invenţia lui Freud. Rateul, actul ratat ce nu se prelun­geşte sau nu se reînnoieşte este doar o eroare funcţi­onală. Stările patologice implică un dezechilibru cons­tant, caz aparte, pe care Freud nu l-a avut în vedere.

Freud nu şi-a dat seama că propria lui adaptare intelectuală este insufici­entă, de proastă calitate. El nu şi-a putut adapta spiritul la situaţiile intelec­tuale de care s-a ocupat, din care cauză, de-a lungul vieţii, a comis erori inte­lectuale constante, rateuri intelectuale fără oprire, în aceeaşi formă interpre­tativă, obligându-ne să constatăm adap­tarea sa proastă, din care cauză el însuşi este ilustrația perfectă a patologiei vieţii cotidiene, cu care a înjo­sit omenirea, fără nicio dovadă.

 

[1]. Cităm pe Iisus. Nu îl putem trece sub tăcere. Influenţa lui este preponderentă asupra părţii din omenire ce a condus evoluţia noastră actuală, morală şi ştiinţifică. El a adus sau confirmat idei ca inocenţa copilului, dezinteresarea de bunurile lumii, iertarea insultelor şi injuriilor, iubirea aproapelui, stăpânirea sexualităţii. Aproape de neconceput la vremea lui, aceste principii au făcut posibile sublime realizări, mulţi oameni ducându-şi viaţa în conformitate cu ele. Astfel s-a demonstrat libertatea omului faţă de tendinţele mai mult sau mai puţin instinctive, eficienţa conştiinţei, a voinţei. Experienţa a confirmat că ideile sale corespund naturii omeneşti. Faţă cu rătăcirile şi erorile psihanalizei, consideraţiile noastre asupra gândirii universale nu puteau să nu ţină cont de aceste lucruri. De altfel, reamintim formula lui: « Cine nu este cu mine, este contra mea ». Vom verifica justeţea acestei formule cu ocazia studiului moralei şi a sensului moral.

 

Fragmente extrase din cartea FREUD A MINȚIT, de Dr. Jean Gautier

Episoadele anterioare:

I –   Despre Sigmund Freud

II – Sigmund Freud, precursor pentru LGBTQ+

III – Sigmund Freud disprețuiește ființa omenească

IV – Sigmund Freud – Apostol Fondator al LGBTQ+

V – Sigmund Freud împotriva inocenței copiilor

VI – Omul primitiv merită mai mult respect decât i-a acordat Sigmund Freud

VII – Sigmund Freud împotriva femeii

VII – Sigmund Freud contra bărbatului

2 comments

  1. Mie mi se pare că, dimpotrivă, Freud susține că oamenii bolnavi sunt de fapt sănătoși, ceea ce ar corespunde și cu alte chestii pe care le-am citit:

    https://allthatsinteresting.com/rosenhan-experiment

    “The Rosenhan experiment’s eight sane subjects went inside 12 different psychiatric hospitals,
    […]
    Not only was every pseudopatient admitted, but all except one received a diagnosis of schizophrenia (the other diagnosis was ‘manic-depressive psychosis’). All they had done was feign auditory hallucinations.”

    https://invidious.flokinet.to/watch?v=Nk2qCbKNAAo

    “Overthinking, so many voices in my head…”

    De asemenea:

    https://en.wikipedia.org/wiki/PARRY

    “The program implemented a crude model of the behavior of a person with paranoid schizophrenia
    […]
    A group of experienced psychiatrists analysed a combination of real patients and computers running PARRY through teleprinters. Another group of 33 psychiatrists were shown transcripts of the conversations. The two groups were then asked to identify which of the ‘patients’ were human and which were computer programs. The psychiatrists were able to make the correct identification only 48 percent of the time – a figure consistent with random guessing.”

    Se pare că ăștia nici măcar de diferența dintre un om și un calculator nu-și dau seama.

Leave a Reply

Your email address will not be published.