Despre Sigmund Freud (I)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 17, 2022

Despre Sigmund Freud (I)

Freud este însă partizanul superficialităţii, al facilităţii, lăsându-şi cu plăcere imaginaţia să bată coclaurile sexua­lităţii, ajungând la definiţiile cele mai neaşteptate. Vorbind de copil, el scrie[1] : « Pentru că nevoia de a suge tinde să genereze plăcere, ea trebuie calificată de sexuală ».

La rigoare, un om fără instrucţie nici pretenţii poate să altereze sensul cuvintelor ; bolnavii mintali dau cuvintelor sensuri din cele mai neaşteptate, fanteziste şi heteroclite. Dacă Freud prezintă o tendinţă identică, sensibilă în întreaga sa operă, este pentru că ţine cu tot dinadinsul ca cele mai multe cuvinte să vehiculeze această obsesie sexuală.

Elaborând textele lor, marii scriitori s-au străduit să utilizeze cuvintele cele mai potrivite. Fără îndoială, nu toţi au procedat ca La Fontaine, care şlefuia aceeaşi fabulă până la 28 de ori, făcând din ea o capodoperă expresivă. Totuşi, mulţi scriitori s-au îngrijit de stilul lor, conservând scrupulos sensul normal al cuvintelor, remarcându-se prin puritatea imagi­nilorlor verbale, dotate cu sensuri bine definite. Freud s-a complă­cut în confuzia expresiilor, abuzând de toate libertăţile posibile. În domeniul gândirii, el a încălcat regu­lile ce şi le-au dat scriitorii, oamenii de ştiinţă şi filosofii, pentru a merita şi păstra încre­derea cititorilor, dând acestora toate garanţiile de onestitate. El a semănat anarhie în elaborarea şi utilizarea imaginilor verbale, falsificându-şi gândirea şi demonstraţiile, înşelându-şi cititorii prin sugesti­onare întru minciună. Oare a nutrit el vreodată o umbră de respect pentru ceva ? Freud a început prin a nu-şi respecta părinţii, făcându-și nevoile în prezenţa lor ; apoi nu a avut niciun fel de res­pect pentru copil, din care a făcut un corupt; a continuat murdărind tineretul, căruia i-a atribuit cele mai abjecte grosolănii şi imper­fecţiuni; l-a animalizat pe om, disprețuind realizările, desco­peririle şi institu­ţiile omeneşti, nu a arătat decât indiferenţă şi desconside­rare pentru religie. În aceste condiţii, Freud nu a respectat nici sensul cuvintelor, nici gândirea, nici regulile de adevăr ale acesteia.

[1]. Abregé de psychanalyse, p. 14.

În Freud demascat, cartea lui E. Ludwig, citim : « Pentru a face o nouă religie, o nouă societate, o nouă ştiinţă, pentru a distruge pe cele vechi, înainte de orice este necesară o terminologie. Cuvintele descoperite sau găsite de psihana­liză sunt la fel de răspândite ca cele difuzate de noile partide politice. Statul corporativ, rasa domnilor nu au atras atenţia maselor mai mult decât complexul de inferioritate sau complexul lui Œdip, pentru că ele nu mai gândesc ». (p. 25).

« Având loji în toată lumea, voind Noua Ordine Sexuală Mondială, psiha­naliștii căutau cuvinte şi simbo­luri inedite. De aceea, au introdus în limbaj expresii ca refulare sau catarsis, totul fiind botezat Tiefenpsychologie (psiho­logie profundă), de către Freud, (de parcă ar exista şi o psiho­logie de supra­față), pretinzând că psihanaliza atinge ultimele pro­funzimi ale sufletului, niciodată bănuite până acum. S-a găsit chiar un fanatic ce a vorbit de plon­jatul în clopot, ce i-a servit lui Freud să sondeze profunzimile noastre! ».

« Pentru a face noua lege mai sugestivă, Maestrul a găsit amba­laje greco-latine ale căror sonorităţi iniţi­ază profanii în rituri sacre, fără ca acestea să fie dezvăluite direct. Cu respect și mirare, cititorul aude, probabil pentru prima oară, că anusul are legătură cu sexul, ceea ce Freud desem­nează prin expresii ca erotica anusului sau mastur­barea inconştientă a anusului ».

III. 3. Freud şi neologismele 

…

Unii dintre discipolii lui Freud recunosc că atacu­rile contra maes­tru­lui sunt tot mai puternice, precise şi auto­rizate. Deşi există admiraţie, adu­laţie, fer­voare şi chiar un cult pe tema explicării sexualităţii şi tratamentul psiha­nalitic, datorită savant orchestratei şi organizatei puneri în scenă, de către cei ce trăiesc din asta, concepţia psihologică şi metafi­zică a lui Freud este tot mai grav ameninţată. Deşi foarte preaslăvită, psihanaliza nu rezistă evoluţiei şi descoperi­rilor psihologice, cu care se găseşte în contradicţie fla­grantă. Fon­dată pe realităţi sigure, în posesia unor fapte tangibile şi a unor experienţe considerabile, noua știință se ridică împo­triva concepţiei freu­diene. Made­leine Cave, ferventă admira­toare a lui Freud, socoteşte că a sosit vremea compromi­surilor, încer­când să salveze terapia psihanalistă, din care trăieşte, sacrificând mare parte din ideile şi concepţiile maestrului. Iată ce scrie ea[1]:

…

« În cărţile sale, Freud nu s-a mulţumit să transcrie rezul­tatele observaţiilor şi experienţelor, nu s-a limitat la expli­carea, prin teorii ştiinţifice, a faptelor constatate, emițând ipoteze fără raport cu observarea nevrozelor, propunând explicaţii filogenetice neveri­ficabile, comițând un număr de erori de judecată și de raţiona­mente. Apoi, le-a amestecat pe acestea, făcând un întreg, un oribil amestec, în care a intrat nu numai observarea faptelor, nu numai teoriile ştiinţifice… iar acest amestec l-a botezat psihanaliză ».

[1]. Madeleine Cave, Opera paradoxală a lui Freud, PUF.

Madeleine Cave continuă: « Alt exemplu: în cursul analizei bol­navilor, atenţia fiindu-i atrasă de posibilitatea copilului, din cea mai fragedă vârstă, de a avea senzaţii şi sentimente sexuale, care, refu­late, vor juca un rol conside­rabil în explozia unei nevroze viitoare (constatare demon­strată de fiecare observaţie clinică a nevro­zelor) a găsit de cuviinţă să construiască, din această observaţie exactă, teoria biologică absurdă şi inseparabilă, a libidoului, ce (…) îi dărâmă întregul renume şi aruncă discreditul asupra întregii opere ».

« El [Freud] susţine mai ales că, la mamelă, sugarul resimte plăceri de natură sexuală, nu numai sugând ci şi prin defecare şi urinare. Deşi foarte originală, afirmaţia aceasta a provocat, pe bună dreptate, ironii şi glume contra lui! Ea nu a fost dovedită şi nu putea fi dovedită de analiza niciunui nevrozat… căci senzaţiile incriminate sunt situate într-un trecut prea înde­păr­­tat, pentru a putea fi evocate şi apreciate de adult, inclusiv prin folosirea metodei psihanalitice !».

« Două erori grosolane au contribuit la această interpre­tare celebră: eroa­rea de vocabular unanim criticată, în care, reînnoind confuzia turnului Babel, Freud îşi arogă dreptul de a numi sexu­ale senzaţiile speciale pe care fiecare le numeş­te organice sau senzuale, eroare de judecată ce face din instinctul sexual normal un proces incoerent, dirijat de la naştere că­tre scopuri aberante (gură şi anus). În definitiv, concepţia respectivă arată acest instinct sub forma unei excepţii monstruoase şi regreta­bile, nu a minu­natei finalităţi descoperite în orice proces fiziologic, oricât de infim ar fi el ».

…

… Freud a extins modalităţile acestei împrejurări la spovedania liberă, sub-conştientă. Cât despre descoperirile lui sexuale, vom vedea cum stau lucrurile din punct de vedere ştiințific. Pur şi simplu, el a generalizat şi vulgarizat un inconştient instinct sexual de fabricaţie proprie, aplicând tuturor oamenilor, bolnavi sau sănătoşi, aceeași amprentă  de bordel, în scopul satisfacerii plăcerii de a ne face pe toţi tributari unei sexua­lităţi delirante. Afirmaţia lui Freud, că perversitatea excită toţi copiii, este falsă, căci nu se verifică decât pe un foarte mic număr dintre ei.

…

Cât timp i-ar fi trebuit lui Freud pentru a zidi o concepţie atât de vastă ca a sa, dacă ar fi procedat metodic, luându-şi toate garanţiile posibile cu privire la cunoştinţele de orice fel, la controlul şi verificarea oricărei aserţiuni. Freud şi-a clădit opera pe baza sentimentelor personale, a nălucii erotico-maniace care stăpâ­neşte mulţi dintre psihanaliști. Această nălucă s-a născut în el cu ocazia pubertăţii definitive şi nu a putut scăpa de ea toată viaţa, deşi  a sistematizat-o în tot acest timp. Plecat de la ideea simplă a unui instinct sexual atotputernic, pe care nu l-a supus niciunui studiu serios, Freud a ţinut cu tot dinadinsul să facă iresponsabilă întreaga omenire, înjo­sind-o la nivelul jucăriei sexualităţii dictato­riale, rezervându-ne la toţi menta­litatea copiilor de 10 ani.

Studiile pe tema isteriilor contribuiseră în mare parte la întărirea predis­poziţiei sale erotico-maniace, a alimentării puter­nicei sale imaginaţii. Miste­rul isteriilor l-a atras. Mai întâi le-a studiat la Viena, apoi la Paris, cu Charcot, care a furnizat neliniştii lui sexuale necesarul unor noi aplicaţii şi extensiuni. De la Charcot a aflat rolul sugestiei asupra organismului, descoperind că istericele pot povesti, în stare de somn hipnotic, lucruri pe care nu şi le amin­tesc în stare de veghe, amănunt ce i-a dat ideea inconşti­entului.

Freud a făcut gardă medicală cu studenţii medicinişti ai epocii materialiste respective, pentru care ideea de sens moral era inexis­tentă. El s-a amuzat cu femeile de moravuri uşoare, pe care le-a sugestionat în sensul căutării tuturor senzaţiilor sexuale posibile. Foarte serios, ori pentru a amuza vienezul căutător de potcoave sexuale, femeiuştile de la Salpêtrière l-au convins că toate istericele sunt preocupate numai şi numai de probleme sexuale. Nicio altă idee n-ar fi putut alimenta mai bine propriile sale fantasme sexuale şi trezi propriul său libido, la umbra căruia a avut revelația atotputerniciei acestuia.

Nicio altă idee sau invenţie nu a necesitat atât de puţină muncă de cercetare ştiinţifică. În cazul lui, aceasta nu prezintă niciunul dintre caracterele prelimi­nare descoperirii veritabile, utile între­gii omeniri. Omul este o fiinţă com­plexă, ce nu-şi dezvăluie secretele primilor veniţi, cu ipote­zele şi soluţiile lor străvezii, fără studiul serios a tot ce este omenesc, pe toate planurile, mai ales cele invizibile, fără indispensabila meditaţie şi muncă de ani şi ani. Modul în care Freud a fost lovit de leuca instinctului sexual justifică tot mai puţinul credit pe care posteritatea îl acordă cercetă­rilor sale superficiale.

Nimic din lucrările profesorilor şi cercetătorilor epoci lui Charcot nu ne-ar fi putut face să credem că la originea isteriei s-ar găsi unele cauze sexuale. Cei ce au pretins contrariul au făcut-o fără o bază ştiinţifică, adică organică, fiziologică. Studiile marcante din epoca respectivă confirmă acest punct de vedere. Lucrările lui Janet, Charcot şi Pitres, (Hystérie et Hypnotisme) arată ce era isteria atunci, cum era considerată, tratată şi vindecată. Pitres, în două volume substanţiale, s-a ocupat foarte precis, de semnele organice descoperite la femeile isterice. Freud ar fi putut verifica şi constata că simptomele clinice ale istericelor sunt de ordin somatic, tendinţele sexuale ale acestora fiind absente și imaginate doar de el însuși. Dacă Pitres nu a semnalat tendin­ţele sexuale ale istericelor este pentru că nu a constatat aşa ceva. Absolut sigur: el nu ar fi avut niciun motiv să le ascundă. Nimeni dintre cei ce l-au cunoscut nu au avut impresia că Pitres ar fi fost un refulat. Dacă nu a semnalat nicio particula­ritate sexuală la isterice, înseamnă că le-a considerat absolut normale din acest punct de vedere.

Absenţa cauzelor sexuale la isterice ar fi trebuit să-i dea de gândit lui Freud, să-i arate că este pe un drum greșit. Medicul trebuie să ţină cont de practica medicală și ideile medicale ale epocii, în problema isteriei feminine, ca în orice altă problemă. Freud s-a preocupat însă numai de lansarea propriei concepţii, contrară teoriei şi practicii medicale precedente. La Viena, bolnava lui Breuer, de care vorbise ca de inspiratoarea metodei psihanalitice, se vinde­case, bine mersi, fără nimic suspect din punct de vedere sexual. Interpretarea sexuală, de către Freud, a celor de care Breuer se ocupase dintr-o cu totul altă perspectivă, a fost mărul discordiei, ce i-a separat pe cei doi.

Niciun fapt, nicio constatare, nicio descoperire ştiinţi­fică, nicio funcţiune fiziologică, nicio observaţie clinică, nicio con­cepţie precedentă nu l-a putut lumina pe Freud, în sensul că erotismul, libidoul, sexualitatea nu ne pot anima şi marca tendinţele, dorinţele, sentimentele, posibilităţile şi realizările spiri­tului. Scandaloasa extindere sexuală la întreaga perso­nalitate, viziunea pan­sexuală nu se sprijină pe nicio observaţie, pe nicio demonstraţie, pe nimic!

Ideile lui Freud sunt un soi de pulbere ideologică al cărui liant şi agent de fermentare este sexualitatea. El a respins faptele experi­mentale, s-a preocupat de fel și fel de ideologii imaginare botezate psihologie, a interpretat propriile stări emoţionale pe care le-a aplicat unor chestiuni cât mai diverse cu putinţă. Ura nutrită faţă de tatăl său i-a furnizat acuzaţia, extinsă apoi la întreaga omenire, constând în ideea de a ucide pe autorul zilelor noastre. Admiraţia lui copilărească pentru acelaşi părinte mare şi puternic, ce îl ţinea de mână, pe când era mic, i-a permis elabo­rarea concepţiei despre totem, în cadrul căreia primitivii divini­zează strămoşul pe care l-au ucis. Visurile şi dorinţele lui erotice, faţă de mamă, ura pentru tată, i-au permis să inventeze complexul lui Œdip. Ambiguitatea dorinţelor sale adolescentine privește deopo­trivă fetele şi băieţii frecventați, care i-au dat ideea că toţi oamenii ar fi homosexuali, conştienţi sau inconştienţi. Fără îndoială, propriile puseuri afective i-au furni­zat inspiraţia de scriitor, de unde concluzia că toţi savanţii, scriitorii, marii intelec­tuali crează în funcţie de instinctul sexual activ ori sublimat. Inter­pretările pseudo-ştiinţifice ale unor tendințe nu corespund rea­lităţii fiziologice care le generează. Pervertirea sexuală, pe care o atribuie fără distincţie, de la naştere la moarte, este deviaţia caracteristică unui număr restrâns de suferinzi de dezechilibre glandulare. Inventatorul psihana­lizei nu a înțeles fenomenele, experi­enţele ce arată originea funcţională a gândirii omeneşti şi a tendințelor sexuale. Pretinsul instinct sexual, ce poate fi inventat, modificat, redus, ampli­ficat, suprimat temporar sau definitiv, prin acţiuni fiziologice şi glandulare pertinente, nu posedă indepen­denţa necesară provocării şi condiţionării emo­ţiilor, a eferves­cenţei artistice sau a creaţiei intelectuale. În calitate de medic, Freud nu putea ignora aceste lucruri.

 

Freud însuşi era asaltat de aberaţii sexuale imaginare, soi de ferment ce uşura redactarea cărţilor, al căror scop era supremaţia instinctului sexual, condiția realizărilor intelec­tuale şi de orice fel. El nu a reşit să înţeleagă că omul domină şi conduce gândirea, că o poate comanda, că îşi poate fixa atenţia pe anumite idei, că poate respinge pe cele susceptibile să întârzie sau falsifice descoperirea soluţiei exacte într-o problemă sau alta.

 

În mod sistematic, Freud a fost un fel de persecutor perse­cutat. Obiectul persecuţiei lui Freud a fost societatea, instituţiile acesteia, inteligenţa oame­nilor. Sistematizările lui se apropie de cele ale anumitor demenţi. Găsim în ele acelaşi dispreţ faţă de realitate, de opiniile altora, de datele ştiinţifice sau empirice, de cunoștințe irefutabile, sistematic respinse ori alterate prin inter­pretări fondate pe aprecieri imaginare.

În concepţia lui Freud, omul dispune de o personalitate incon­ştientă. Vom vedea că această pesonalitate nu există în felul în care o descrie psihanaliza. În omenirea concepută de Freud nu întîlnim decât copii, pimitivi, visători şi nevrozaţi. Imaginea lui despre omenire este absolut falsă. Omul, omenirea înseamnă creaţie, iar aceasta presupune oameni normali, sănătoşi de corp şi de spirit, uneori geniali. Freud încarnează imaginarul, poate chiar unul patologic.

…

Freud a vrut să ne facă să credem că teoriile sale sunt definitive, absolut ştiinţifice, că nicio altă concepție nu va reuşi vreodată să le pună în pericol. El ignora că Psihologia n-are nicio idee despre facultăţile intelectuale ale fiinţelor superioare. Neștiind aceste lucruri, el a fost ispitit să limiteze toți oamenii la nivelul intelectual al copilăriei. Pe deasupra, a proclamat sus şi tare că toţi oamenii sunt asaltaţi de fantasme sexuale, deşi nicio scriere, nicio declaraţie nu a susținut vreodată, parţial sau total, astfel de alegaţii.

 

Se știe că omul nu se reduce la tendinţe, preocupări şi activităţi sexuale. Omul merge pe două picioare, aleargă, saltă, se agită, prac­tică un sport sau altul, îşi caută hrana ori o produce pe pământul lui, scobeşte pământul după mine­reuri, construieşte case, uzine, şosele, poduri, ţese veşminte, practică medicina preventivă sau curativă, acestea fiind ocupaţii fără legătură cu sexualitatea. Altădată, omul a fost obligat să irige pământul, să îl împartă cu socoteală şi rapidi­tate după inundaţiile Nilului, să ridice temple, piramide, să cutreiere mările lumii, etc. Nimeni nu poate susţine că sexul şi sexualitatea joacă vreun rol în aceste activităţi.

Lista preocupărilor, emoţiilor, realizărilor, în care sexul şi sexualitatea nu joacă niciun rol, poate fi lungită la infinit. Freud ştia acest lucru, de aceea a inventat sublimarea. Din păcate, el a uitat să ne spună în ce constă acest fenomen mirific, ce transformă un instinct sexual nedemonstrat în factor fundamental al tuturor realizărilor omeneşti. Cum se efectuează această sublimare, care substrat organic şi fizio­logic o face posibilă ?

Freud a fost un specialist al acestui gen de omisiune, lăsând totul pe seama cititorului. Tendinţele sexuale l-or fi copleșit, iar realităţile fiziologice fundamentale, cu particularităţile dorite de el, nu l-au preocupat niciodată. Totuşi, iată ce spune el despre sublimare :

« Printre forţele instinctive refulate astfel, emoţiile sexu­ale joacă un rol considerabil prin sublimare, adică deturnare de la scopul lor sexual şi orien­tare către ţinte superioare socialmente, care nu mai au nimic sexual în ele[1]».

Cu astfel de texte și pretexte, Freud a reuşit să păcălească publicul neavizat, făcându-l să creadă că a realizat o desco­perire epocală. S-a constatat că oamenii de mare valoare nu au o viaţă sexuală zgomotoasă, de parcă instinctul lor sexual s-ar lăsa depășit de impulsuri intelectuale. În realitate, nimic de acest gen nu se produce în nimeni. Sexuali­tatea relativ evidentă nu se manifestă neapărat printr-o preocupare genezică, din care cauză pare deturnată către alte scopuri.

[1]. S. Freud, Introduction à la psychanalyse, p. 33.

Imaginaţia şi divagațiile freudiene ating culmea cu subli­marea, fără ca vreo dovadă să arate realitatea acesteia. Dacă sublimarea ar fi existat cu adevărat, lui Freud nu i-ar fi fost greu să o scruteze mai de aproape, întrucât se cunosc destul de bine procesele fiziologice funcționale, realități concrete nu idei vaporoase, suport material al tendinţelor sexuale, dovedind că acestea sunt procese funcţionale, realităţi con­crete, nu idei. Altfel spus, în sublimarea lor, aceste procese sau funcţiuni trebuie să urmeze o cale, să treacă prin nişte transformări, înainte de a ajunge tendinţe foarte diferite, de ordin psihic. Freud a evitat însă orice explicaţie, sublimarea fiind pentru el doar un pre­text pentru a nu accepta realizările intelectuale aşa cum sunt ele, găsindu-le chipurile o origine în direct raport cu sexualitatea.

Odată în plus, Freud spune aceleaşi baza­conii. Nimic nu este mai greu decât modificarea tendinţelor natu­rale ale unei fiinţe. Defectele, viciile, gus­­turile evidente, obişnuinţele, maniile, nu sublimează, nu se transformă în alte activități, mai ales intelectuale. Niciun copil-lup nu a putut fi umanizat. Nimeni n-a auzit de așa sublimare. Câți alcoolicii subli­mează, renunță la pahar, câți ajung la activități intelectuale, la continenţa sexuală? La fel stau lucrurile cu cocainomanii, morfinomanii, fumătorii, cu cei ce nu pot renunța la jocurile de noroc. Pretinde cineva că transfor­marea acestor defecte sau vicii în activităţi onorabile şi folositoare este floare la ureche? Corijarea unui masturbator sau homosexual este o bagatelă de sublimare? Doar Freud şi psihanaliştii cred că, sub presiune socială, vânătorii de fuste devin sculptori sau violonişti. Don Juanii imaginari sau reali nu şi-au abandonat niciodată năravul, adoptând manifes­tări artistice, devenind cuvioşi duhovnici, stâlpi de familii, apostoli ai bunelor moravuri. Dimpotrivă, pasiunea pentru femei i-a incitat pe aceștia la minciună, i-a făcut să se bată în duel, să asasineze, nu să predice morala şi iubirea aproapelui. Ar fi absurd să transformăm afemeiaţii incorigibili în porumbiţe cu crenguța de măslin în cioc! Nimeni nu a văzut sublimările de care vorbeşte Freud. Instinctul sexual sublimat şi instigator de activi­tăţi intelectuale nu a existat niciodată. Cu totul alte dedesubturi explică orgoliul, ambiţia, ura, răzbunarea, inte­resul, setea de bani, nevoia câştigării pâinii zilnice, a asigurării luxului. Rar se întâmplă ca sentimentele înalte, altruismul, iubirea lui Dumnezeu și altele asemenea să devină permanențe ale comportamentului social. Adăugăm diversele tendinţele către care ne incită propriile noastre funcţiuni glandulare, mai ales voinţa, a cărei manifestare depinde de glanda genitală interstiţială[1].

[1]. A se vedea partea ştiinţifică a cărţii de faţă.

Oamenii zâmbesc, unii se închină, auzind că instinctual lor sexual ar fi sublimat, pentru a le asigura existenţa, lucru descoperit de Dr. Freud, din Viena. Marinarul, pilotul, cei ce fac turul lumii au sublimat pentru asta vreo tendinţă sexuală ? Aceștia sunt oameni de acţiune, soldați al datoriei de a cunoaşte lumea. Cine poate să creadă că pentru a deveni medic, profesor, inginer sau orice, trebuie mai întâi să ne sublimăm tendin­ţele amoroase ? Studenţii în drept, ştiinţe sau literatură ştiu foarte bine că alegerea lor a fost determinată de alte elemente decât cele de care vorbeşte Freud. Nimic de mirare că mulţi intelectuali nu s-au lăsat înşelaţi de elucubraţiile psihana­lizei, reacţionând contra acestora.

Cât despre oamenii foarte avansaţi în vârstă, ale căror realizări continuă să suscite interesul şi admiraţia generală, ce instinct sexual mai sublimează aceştia, având în vedere că, pentru ei, preocupările de acest gen au devenit o amintire îndepărtată?

…

 

Credinţa în puterea ipotezelor l-a împins pe Freud să inventeze instinctul sexual, complexul lui Œdip, totemul, tabuul, despre care a lansat explicaţii bizare, fără niciun raport cu realitatea. Aceste ipoteze au sugerat psihanaliş­tilor alte găselniţe în opoziţie cu realitatea constatată. Freud spune despre copil că este pervers, amator de toate anoma­liile sexuale. Am examinat mult mai mulţi copii decât Freud, le-am făcut analize serioase, i-am îngrijit fără să observ nimic din cortegiul psihanalist de perversiuni. Freud pre­tinde că suntem cu toţii preocupaţi de falus, de propriul penis. De fapt, fiecare găseşte că acest organ natural este la locul lui, cu funcţiile lui precise. Nimănui nu-i trece prin cap că i l-ar putea tăia cineva, lucru firesc, întrucât majoritatea copiilor n-au nicio idee despre sălbăticiile şi barbariile din anumite medii. De ce băieţii ar putea să găsească surprinzător faptul că fetele sunt lipsite de acest organ. Fetele îşi poartă părul mai lung decât băieţii, poartă fuste şi bluze, în vreme ce băieţii poartă pantaloni scurţi şi vestuţe. Pe vremea noastră, fetele se jucau cu păpuşile iar băieţii de-a războiul şi de-a prinsul hoţilor. Dife­renţele de îmbrăcăminte, de existenţă, de comportament justificau din belşug deose­bi­rile anatomice neînsemnate, cu care nu-şi băteau capul nici fetele, nici băie­ţii. Pe vremea complexului Œdip, ne iubeam mai curând taţii, decât mamele, eram ascul­tă­tori, ne iubeam părinţii, ce răspundeau perfect tandreţei noastre. Conform elucubra­ţiilor psihanaliste, idei ca gelozia, ura şi moartea ar fi tre­buit să apară încă din copilăria noastră, ceea ce nu a avut loc. Niciunui copil nu i-au trecut prin cap trăznăile de care vorbeşte Freud. La vârsta pubertăţii şi după, nimănui nu i-a trecut prin cap ceva de natură homosexuală. Dacă cumva vor fi existat şi dintre aceştia, nimeni nu s-a gândit la asta, toţi ne consideram colegi de diverse jocuri, sporturi, plimbări sau excursii. Este oare preferabil să accep­tăm elucubraţiile psihanalizei, ce se sprijină pe ipoteze imaginare şi paranoice, sau să avem încredere în propria noastră experienţă corporală şi de simţire, în constatările irefutabile pe care fiecare le face pe corpul lui însuşi, la o vârstă sau alta?

…

Freud este un veritabil Doctor Knock. El face din orice om un bolnav ce se ignoră. Întrucât toţi suntem victimele unor adaptări mai mult sau mai puţin insuficiente, toţi putem fi consi­deraţi bolnavi. Aşa se face că pe cele 300 de pagini ale acestei cărţi, Freud se străduieşte să ne sugestioneze că suntem bolnavi, de parcă am fi loviţi de cine ştie ce molimă necunoscută, picată din cer! În acest fel, el a dat un regretabil exemplu psihana­liştilor, învăţându-i cum să pros­tească oamenii, băgându-le în cap că sunt bolnavi, că medi­cina moare de grija lor precum religia de mântuirea păcătoților! Bineînţeles, ca totdeauna în astfel de cazuri, unii psihanalişti şi medici certați cu medicina au reuşit să prostească destui slabi de înger, care într-adevăr au ajuns nevrozați­!

…

Noul născut constituie un astfel de exemplu. El suge pentru că îi este foame, lucru cu care suntem de acord, mai ales că Omului-plantă, al lui Roesch, hipotiroidian atins de mixodem, nu îi este niciodată foame şi nu ştie să sugă. Asta nu-l împiedică pe Freud să vadă, în suptul noului născut, o plăcere sexuală, o învăţare sau ucenicie în onanismul bucal. Regăsim acelaşi exemplu printre imaginile vizuale de care ne vom ocupa. Spiritul autorului psihanalizei nu încetează să ne surprindă, mediocritatea imaginilor sale verbale suscită confuzii în mintea cititorului, orice îndrăzneli interpretative fiindu-i premise lui Freud. Când atacă perso­na­litatea lui Leonardo da Vincii, Freud refuză să admită că acest mare spirit a fost la adăpost de orice tendinţă şi activitate amoroasă. Totuşi, nimic din ce se ştie despre acest om celebru nu permite să-l bănuim de cea mai mică preocu­pare carnală, amoroasă. Pus în dificultate, Freud a născocit formula: homosexualitate platonică. Numai el putea imagina o astfel de absurditate. Nici el nici alţii nu au obser­vat că aceste cuvinte se resping de la sine, psihanaliza fiind în situaţia de eroare ideologică, căci homosexualitatea este o activitate sexuală anormală, nu un sentiment. Terme­nul de plato­nic denotă un sentiment ce nu are nimic comun cu o acti­vitate carnală. Homosexualitatea platonică este o ideaţie fantezistă. Întrucât oamenii normali utilizează adesea expresia iubire plato­nică, Freud s-a crezut în drept să lanseze homosexualitatea plato­nică, care este un non-sens. Inex­plicabila găselniţă ideologică provine din concepţia freudiană despre iubirea lipsită de orice sentiment, care începe şi se termină în actul brutal al coitului. Pentru majori­tatea oamenilor, pentru cei normali, iubirea este un senti­ment, fără de care coitul rămâne o simplă acuplare. Iubirea platonică este deci o expresie rezonabilă şi la locul ei, în vreme ce homosexualitatea platonică este o locuţiune în care există o incompatibilitate absolută între cei doi termeni. Am spus-o, repetăm: gândirea freudiană este adesea inexactă, alunecătoare, fugace, zburdalnică, adulteră, greu de înţeles; vom vedea calitatea ei inferi­oară, demnă de milă, treapta cea mai de jos pe care spiritul omenesc o poate atinge în deca­dența sa. Într-un cuvânt, gândirea lui Freud ignoră total orice elaborare psihologică superioară. Acesta trebuie să fie motivul pentru care el a fost acceptat de numeroase inteligenţe pline de viaţă dar lovite de aceeaşi carenţă în materie de resurse spirituale.

Fragmente extrase din cartea FREUD A MINȚIT, de editura SENS, carte care se găsește în librării.