Sigmund Freud – Precursor pentru LGBTQ+ (II)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 24, 2022

Sigmund Freud – Precursor pentru LGBTQ+ (II)

 

La Freud, imaginaţia dramatizează himerele şi extravaganţele. Omul prezintă tendinţe sexuale, dorinţe, care sunt rareori excesive, presante şi incontro­labile, travestite de Freud în instinct sexual, adică impulsuri irezistibile. Legăturile şi senti­mentele familiale nu sunt manifestări incestuoase, gesturile fără semnificaţie ale bebe­luşului nu sunt semne ale unui aberant polimorfism sexual. Eşecurile, uitările, un lapsus sau altul n-au alte consecinţe decât inconveniente minore, ca pierderea cheilor sau a ochelarilor, banalităţi care, pentru Freud, devin manifestările unei stări patologice. Diferenţele anodine, dintre părinţi şi copii, nu sunt semne ale urii inconştiente, răzbu­nării sau morţii, cum crede psihanaliza. Constrângerile şi disciplina impusă copiilor nu anunţă nevrozele, cum cred nevroticii.

 

Iată alt gen de dramatizare: o bolnavă nu poate suporta pendula în camera sa, pentru că i se tulbură somnul. Mulţi subiecţi prezintă o sensibilitate audi­tivă ce face tic-tacul pendulei foarte dezagreabil.

Freud scrie: « Pendula, despre care cunoaştem şi alte interpretări simbolice, asumă acest rol, de sim­bol genital femi­nin, din cauza periodicităţii funcţi­onării sale, ce se împlineşte la intervale egale. O femeie se poate lăuda că menstrele sale au loc cu regula­ritatea pendu­lei. Ceea ce o înspăimânta însă pe bolnavă era că va fi tulburată în somn de tic-tacul pendulei. Acest tic-tac poate fi considerat reprezentarea simbolică a bătăilor clitorisului cu ocazia excitărilor sexuale. Efectiv, bolnava se trezea adesea cu această senzaţie penibilă, iar tema erecţiei a făcut-o să depărteze, din vecinătatea imediată, pe timpul nopţii, toate pendulele şi ceasor­nicele în funcţiune »

Fără comentarii.

…

După Emil Ludwig, care l-a cunoscut bine şi l-a analizat, el a fost obsedat de dorinţa de a-şi poseda mama, viziune ce revine continuu în visele sale şi de care nu s-a putut debarasa nici măcar la peste şaptezeci de ani. Nu mai vorbim de fantasmele sexuale ce îi colindau spiritul şi provocau reprezentări halucinante. Spiritul lui Freud a fost totdeauna foarte departe de cunoştinţele omeneşti, foarte supus porni­rilor şocante datorate imaginaţiei fără frâu, pentru ca echili­brul să nu îi fie afectat..

…

 

În zilele noastre, analiza este una dintre cele mai utilizate acti­vităţi intelec­tuale. Ea constă în căutarea sistematică, în toate dome­niile, a particularităţilor constitutive fenome­nelor sau gândurilor, în care scop au fost elaborate metode şi planuri de investigaţie ce se aplică sistematic. Să luam exemplul emoţiilor, de care Freud s-a ocupat foarte mult. Mai întâi, recunoaştem natura acestora, elementele lor orga­nice, funcţionale, intelectuale, faptul că diverse organe vege­ta­tive pot fi influenţate de diversele afectivităţi. Trebuie identificată originea diferită, principalele lor caracteristici, natura lor agreabilă sau dezagreabilă. Este necesar să ştim dacă ele conduc la acte de adaptare, de supunere sau alte reacţii din partea bolnavilor. Pe lângă că le descriem în mod obiectiv, trebuie să cunoaştem organul responsabil al tuturor manifestărilor şi funcţiunilor lor secundare, ce contribuie la a le imprima aspecte din cele mai diverse. Vor trebui consul­tate mai multe discipline: biolo­gia, fiziologia, psihologia, endocrinologia. În opera lui Freud nu întâlnim nicăieri un astfel de efort. El s-a abţinut de la orice fel de cercetări nu numai pentru emoţii, ci şi pentru instinctul sexual, princi­palul lui domeniu de specialitate, fără vreun interes în plus  pentru organele genitale şi alte probleme fiziologice precum suptul sânului mamei, de către bebeluşi, somnul sau visele.

 

Din cauza imposibilității de a face o analiză corectă, Freud  ne-a bombardat cu supoziţii, ipoteze şi interpetări absurde. Lipsit de capacitate analitică, el nu a putut recu­noaşte elementele fenomenelor pe care le-a exami­nat. Cele spuse de el, despre acestea, s-au dovedit false ori alterate.

Atenţia constă în păstrarea în spirit a senzaţiilor, emoţi­ilor, senti­mentelor, ideilor, cunoştinţelor dezagreabile, peni­bile, obositoare sau în contradicţie cu tendinţele, sentimen­tele şi concepţiile noastre metafizice. La fel de bine însă, atenţia poate consta în respingerea din gândire a elementelor ideative ce ne atrag, excită sau pasio­nează, fiind în raport cu înclinaţiile noastre filosofice sau afective. Freud a recunos­cut că totdeauna l-a interesat doar ce i-a plăcut, mărturisire ce arată limitele atenţiei sale.

Această capacitate nu se vede încă la adolescent, care nu resimte decât atracție pentru anumite lucruri sau probleme, acceptând însă, suferind şi resimţind efectele anumitor senzaţii şi idei care îi cap­tează sau excită propria lui funcţi­onare fiziologică şi psihică, ceea ce poate facilita studiul, amintirile, memoria. Atenţia este indispen­sabilă spiritului pentru orice gen de activitate eficace. Într-o analiză complexă, unele date sau fenomene pot suscita neplă­­cerea sau dezgustul cercetătorului, în care caz, dacă acesta nu poate depăşi starea respectivă, analiza lui va fi incompletă sau falsă. O bună parte dintre tabuurile lui Freud se explică prin lipsa ori incapa­citatea atenţiei lui în faţa anumitor probleme sau fenomene. De exemplu, de-a lungul întregii sale vieţi, Freud a avut fobie pentru multe dintre funcţiunile indispensabile vieţii nor­male a oamenilor. La rândul nostru, putem presupune că nu putea înţelege aceste lucruri sau fenomene tocmai pentru că îi era imposibil să îşi concen­treze atenţia asupra lor.

…

Abstracţia constă în capacitatea gândirii de a examina şi elimina toate elementele senzoriale, motoare, emoţionale sau metafizice ale unei imagini verbale, pentru a extrage sau degaja ideea pură, ce se reportează strict şi integral la fenomenul, problema sau entitatea pe care o reprezintă.

Această elaborare intelectuală este indispensabilă pentru a recu­noaşte esenţa unui fenomen. În considerarea unor imagini verbale ca plăcerea, emo­ţiile, sentimentele, activită­ţile, realizările, Freud a impus continuu elementele şi inter­pretările sale, din care cauză nu a ajuns nici la cea mai neînsemnată abstracţie. Pentru el, abstractizarea era o muncă penibilă, ceva inaccesibil. Am văzut : nu putea accepta decât ce îi plăcea.

Fără abstracţii, natura omului rămâne de nepătruns, constatare ce nu pri­veşte doar condamnarea lui Freud şi a psihanalizei. Pentru a înţelege meca­nismul abstractizării, vom examina adaptarea şi automatismele, două dintre cele mai dificile abstracţii.

Utilizată de limbajul curent, imaginea verbală de adaptare nu are un sens bine definit în cadrul medicinei. Reilly a studiat unele fenomene legate de adaptare, localizate mai ales în intestin, produ­se, cum se credea, ale sistemului ortosimpatic. A fost vorba de o idee preconcepută, fondată pe experienţe rău concepute sau con­duse, de vreme ce, de exemplu, putem extirpa câinelui sau omului totalitatea simpaticului, fără să constatăm apariţia vreunei tulburări, ceea ce dovedeşte că nu simpaticul este organul adaptării.

Profesorul Selye a examinat adaptarea la hipofiză şi glanda suprarenală. Experienţele nu i-au confirmat însă concepţia decât în anumite boli şi cazuri. De exemplu, supri­marea sau insuficienţa hipofizei opreşte creşterea fără să afecteze adaptarea, după cum o dovedesc piticii. Suprimarea suprarenalei distruge adaptarea, pentru că ucide pe cel în cauză, ceea ce dovedeşte că nu ea este factorul principal al adaptării, care este un fenomen general. Vom reveni.

Pentru a trăi într-un mediu ce îi este mai curând ostil, omul este silit să se adapteze. Traversăm strada, apare o maşină, fugim mai repede sau ne oprim, facem ce trebuie pentru a evita să fim zdro­biţi, adică ne adaptăm împreju­rărilor. Aici nu mai e vorba de identi­ficarea tendinţelor ero­tice, incestuoase ori paricide, de a afla dacă coitul este nor­mal sau anormal, ci de a şti ce trebuie, exact într-un anumit moment, ce trebuie să facem pentru salvarea vieţii, printr-o adaptare.

Este vorba de o posibilitate continuă de-a lungul oricărei existenţe, ea se întâlneşte în orice clipă, în orice împrejurări, în orice activitate. Suntem în continuă adaptare, nu numai în împre­jurări ce depind în bună măsură de noi, ci şi în unele ce ţin de climă, intoxicaţii, molime, etc. Atitudi­nea şi comportamentul adoptate sunt adaptări fericite sau nefericite. Nimeni nu s-a gândit că adaptarea s-ar putea face graţie intervenţiei instinc­tului sexual. Fenomenele vitale de adaptare, de cea mai mare importanţă pentru om, pentru viaţa, sănătatea şi eficienţa vitală, sunt necunoscute de Freud. Nu este vorba de fenomene psiholo­gice, despre care putem vorbi şi interpreta la nesfârşit. Este vorba de realităţi funcţionale de fiecare zi, chiar clipă, în cadrul cărora instinctul sexual nu joacă absolut niciun rol.

Abia sosit pe lume, copilul începe să se adapteze. Venirea lui pe lume îl plasează într-un mediu necunoscut, putând fi atins de forţe şi influenţe ostile. Pentru a rezista în acest me­diu relativ ostil, noul născut trebuie să se impună. Sistemul nervos îi va permite oare adaptarea de care vorbim? Deloc, în niciun caz, dovadă copiii anencefali ce prezintă reflexe, jocuri ale fizionomiei, emoţii, care se adaptează la excitaţiile pe care le suportă. În plus, encefalul copi­lului nu este mielinizat înainte de a noua lună de viaţă. În tot acest timp, ameninţat cu dispariţia, copilul este obligat să se adapteze.

Care organ ar putea exercita o acţiune generală, susceptibilă de a adapta toate organele la necesităţile existenţei. Numai glandele endocrine, prin hormonii lor, pot influ­enţa, în acelaşi timp, toate ţesuturile şi toate funcţiunile.

Am văzut, hipofiza şi suprarenala nu sunt organele adaptării. Rămâne glanda genitală şi glanda tiroidă. Prin suprimarea ei, glanda genitală transformă constituţia şi mora­litatea individului în mare măsură, fără să-i pună însă în pericol viaţa de relaţie. Putem conchide că ea deţine un rol considerabil în morali­tatea omului, unul însă relativ redus în cadrul existenţei sale, în general. Extirparea tiroidei produce însă răspunsul: Omul-plantă al lui Roesch nu manifestă sensibilitate, nici emoţii, acti­vitate sau inteligenţă, lui nu îi este posibilă nicio adap­tare, niciun fel de viaţă de relaţie. Omul-plantă nu trăieşte decât dacă îl facem să trăiască, întrucât el este absolut incapabil să dorească ceva, să îşi caute hrana, etc. Aşadar, putem fi siguri : glanda tiroidă este facto­rul principal al adaptării noastre. Cum reuşeşte ea acest lucru? Prin activitatea ei, ea sporeşte toate procesele de oxidare, toate funcţiu­nile, iar insuficienţa ei le reduce pe toate acestea. Ea îndeplineşte deci toate condiţiile de adaptare, ce necesită, după împrejurări, sporiri sau reduceri vitale. Subliniem însă : această adaptare nu necesită intervenţia conştientă a celui în cauză, care n-are decât să considere faptele în sine, fără să le interpreteze. O singură obiecţie s-ar putea ridica în faţa acestei maniere de a înţelege adaptarea: glanda tiroidă are cumva o anteri­oritate funcţională în raport cu organismul sau mare parte din el? Răspundem: ea funcţionează încă din a treia lună de viaţă intrauterină, în acelaşi timp sau, pro­babil, înaintea glandei suprarenale şi a hipofizei.

 

Să vorbim şi de automatisme. Acestea sunt activităţi devenite prompte şi precise, în timp şi spaţiu, datorită repeti­ţiei lor. Ele provin din sistemul nervos, în care se găsesc centri automatismelor. Cel mai uşor de studiat sunt automa­tismele numite reflexe, mai ales cele ale membrelor noastre, pe care secţiona­rea nervilor le între­rupe. Automatismele pot fi foarte complexe, unele ne servesc pentru a formula imagini verbale spontane, cu respectarea regulilor sintactice ale limbajului.

Nu intrăm în alte detalii ale automatismelor, întrucât le vom reîntâlni mai departe. Subliniem însă că ele ne însoţesc de-a lungul întregii vieţi, deşi se crede că după 50 de ani ele nu se mai modifică, nici nu mai apar altele noi.

Adaptarea şi automatismele sunt abstracţiuni. Particula­rităţile ce servesc la elaborarea acestor abstracţii sunt faptele, cunoştinţele ce constituie idei în care gândirea/conştiinţa intervine. Gân­direa nu are decât a le compara şi prezenta, fără nicio interpretare personală.

Opera lui Freud nu oferă nimic de genul acesta. Freud nu s-a întrebat dacă adaptarea şi automatismele, utilizate continuu în viaţa de relaţie, pot să pro­vină din instinctul sexual. Subliniem că adaptarea şi automatismele însu­mează cea mai mare parte a activi­tăţilor noastre curente, de orice fel. Cum se face că Freud nu a vorbit niciodată de adaptare, de automatisme? Răspunsul este simplu: dacă ar fi vorbit despre ele, ar fi trebuit să se ocupe de activităţile voluntare, deliberate, în care caz teoria atotputernicului său  instinct sexual ar fi fost condamnată iremediabil.

…

Freud a negat voința, de a cărei realitate fiecare își dă seama după faptul că ea ne permite să simţim, să gândim, să fa­cem una sau alta, să avem acces la ideologii, senzaţii, activităţi dezagreabile, obositoare, contrare gustu­rilor, tendinţelor, concep­ţiilor metafizice, materialiste sau spiritualiste. Tot ea ne permite, mai mult sau mai puţin, să nu resimțim, să nu reali­zăm unele fapte, idei, gânduri, acti­vităţi către care putem fi împinşi de anumite dorințe, ten­dinţe, gânduri, cunoştinţe, concepţii metafizice. Această înțelegere este sufi­cient de precisă, neputându-se compara cu aproximaţiile şi interpretările furnizate de Freud pentru instinctul sexual sau pentru inconştient. Lipsit de voinţă intelectuală, Freud s-a dovedit incapabil să aprecieze obiec­tiv parti­cularităţile fenomenelor de care s-a ocupat. Defini­ţiile, ideile, întreaga psiha­naliză sunt imagi­nea, repre­zentarea sentimentalităţii sale, ceea ce ne ajută să înţelegem afir­maţia lui curioasă, privind absenţa voinţei la om!

Veritabila voinţă intelectuală este una dintre cele mai rare activi­tăţi psihi­ce, care lasă spiritul liber în privința înţelegerii fenomenelor sau cunoaş­terea unei probleme omeneşti.

Medicina cunoaşte cazuri de oameni lipsiţi de voinţă, de exem­plu: castra­ţii, copiii până la o anumită vârstă, demenții. Psihiatri ştiu că, aproape fără excepție, demenţii sunt abulici.

Freud și evoluția

Ne putem întreba : cu savan­tele sale preocupări sexu­ale, cu inventivitatea spiritu­ală coaptă la focul instinctului sexual, cum explică Freud civiliza­ţia greacă, ce ocupă un loc deosebit în formarea diverselor concepţii omeneşti?

Bineînţeles, Freud şi-a dat seama de rolul primordial deţinut de foc în cadrul progresului şi apariţiei noilor idei. Ne-am fi putut aştepta la apoteoza şi glorificarea focului, simbolul viu al căldurii, purităţii şi înfloririi vieţii spirituale. Cultul şi conservarea focului au fost o instituţie universal răspân­dită, întâlnindu-se mult mai frecvent şi pe durate mai importante decât cultul falusului.

Venerarea cultului focului i-ar fi putut inspira un frumos studiu lui Freud. Să nu ne furăm singuri căciula. Pentru el, aprinderea şi conservarea focului nu contează, important fiind cum îl stingem. Psihanaliza este în antinomie cu toate eviden­­ţele, supoziţiile, teoriile, predicţiile şi scena­riile trecute.

Cum am putea să gândim în simboluri, precum Freud? Focul nu poate fi considerat numai într-un sens sexual. El ne explică: « Stingând focul prin proiectarea jetului urinei sale, omul primitiv îşi satisface o nevoie. Stingerea focului prin urinare era un soi de orgasm viril. Renunţarea la această plăcere revenea la a păzi şi întreţine focul, care putea fi dus acasă şi domesticit. Această mare cucerire culturală devenea o recompensă în schimbul renun­ţării la un instinct. De aceea s-a instituit femeia-paznic al focului încarcerat în focarul familial, deoarece construcţia ei anatomică îi interzicea o ispită asemănătoare plăcerii ».

Asta oferă Freud ca explicaţie a evoluţiei omeneşti. Care om, primitiv sau evoluat, a trăit cu adevărat plăcerea stingerea focului cu ajutorul jetului de urină, în virtutea instinctului viril? Nevoia urinării se însoţeşte cu o durere: satisfacerea acesteia face să apară euforia ce nu este sexuală decât în imagi­naţia lui Freud. Perversiunea sensibilităţii sale emoţionale îl face să resimtă plăcere sexuală acolo unde alţii nu cunosc decât una euforică! Aceste maniere ţin de reminis­cenţe, dar nu ale inconş­tientului, pentru că Freud urina conştient şi de mult în prezenţa părinţilor, oferindu-şi plăce­rea vicioasă de a încălca prescripţiile. De vreme ce urinarea conştientă, în prezenţa părinţilor, nu vine din inconştient, ea poate veni din visele lui colosale, în care se vedea, proba­bil, în pielea lui Gulliver, stingând cu jetul urinei incendiul vreunui palat ima­ginar, dacă nu cumva se credea Heracles, în grajdurile lui Augias… Iată-l povestindu-ne: « O umflă­tură pe această înălţime şi scândura lungă, la al cărei capăt se găseşte marea gaură, de uşurare, cu margini ce dispar sub diverse murdării… Trag un jet pe scândură, unul lung, care spală tot. Murdăriile o iau din loc, dispar în gaură ! ».

E clar: în interpretările freudiene ale evoluţiei omeneşti, regăsim aceleași vicioase tendinţe intime, de peste tot. De altfel, în mod implicit, el îşi condamnă propria teorie a instinctului și a minții omului, pentru că cel ce îşi domină instinctul, refuzând să stingă focul cu propria-i urină, este cel ce contribuie la evoluţia omenirii. Întrebare: în virtutea cărui sentiment, a cărui instinct? Iată-ne, ca totdeauna, în plină ignoranţă. Cât despre ideea că numai femeile au fost alese pentru a conserva focul, pentru că ele sunt incapabile, din punct de vedere anatomic, să îl stingă cu un jet de urină, asta este o interpretare puerilă, dovedind, odată în plus, docta ignoranţă a autorului. Multe femei pot urina în picioare, iar unele, după niscai exerciţii, pot dirija jetul urinei după voinţă. Cât despre cultul focului, el nu a fost aproape nicio­dată o exclusi­vitate strict feminină. Bărbaţii şi-au rezer­vat acest drept, femeile fiind doar gardiene, cazul femeilor-platou australiene. Odată în plus, ideile lui Freud despre evoluţia omenirii se lovesc de o defi­cienţă explicativă totală.

Freud ar fi putut vedea şi alte aspecte ale interpretării lui pompi­eristice privind stingerea focului cu jetul de urină. Abţinându-se să urineze pe foc, bărbatul şi-a făurit limbajul, a descoperit că jetul respectiv poate fi armă de vânătoare, momeală, filet lichid, tratament al degetelor de la picioare. Evitând urinarea pe foc, bărbatul a imaginat cultura şi selec­ţia plantelor, irigaţiile, creşterea animalelor, astronomia, geometria, calculul, scrisul, şi altele. Există oare o concepţie mai mai lipsită de sens decât asta?

Freud şi civilizaţia

 

­Civilizaţia ar fi cauza tuturor relelor, după Freud: « Cred, scrie el, că civilizaţia omenească s-a născut din deformaţiile sexuale impuse de timp, de condiţiile de viaţă, lucru uşor de demonstrat ». Pentru a ne scuti de această demonstraţie, de care, totuşi, nu a fost capabil, el continuă: « Mulţi dintre noi cunosc amărăciunea renun­ţării la ideea că avem un instinct al perfecţiunii, care ne-a dus la nivelul ridicat de putere spirituală şi sublimare morală actuală. Nu cred într-un astfel de instinct interior, şi nu am niciun motiv să menajez această iluzie binevoitoare. Evoluţia omului nu pare să reclame altă explicaţie decât aceea a animalelor, iar dorinţa inconştientă de progres, ce se întâlnește la o minoritate de indivizi, se explică numai ca rezultat al refu­lării instinctului pe care se bazează crema civilizaţiei omeneşti ». Aşadar, refu­larea instinctului este cauza civilizaţiei omeneşti. Acest text demons­trează că Freud nu ştie ce spune. Mai întâi, pretinde că omul se desăvârșește prin instinctul sexual, apoi constată că refularea acestuia înseamnă perfecţi­onarea omenească. Totul este contradictoriu. De unde vine posibilitatea refu­lării? Din două una: Ori 1) instinctul sexual, pe care se bazează concepţia lui Freud, nu există (ceea ce susţinem), în care caz facultăţi, caracteristici, acţiuni fizio­logice excitante ale intelectului îşi pot da liber curs, ori 2) instintul sexual nu este dirijorul, regulatorul sau instigatorul posibilităţilor noastre evolutive. În ambele cazuri, istoria demonstrează că gândirea lui Freud nu este decât o sumă de afirmaţii sentimentale, ce nu se sprijină pe nimic, pe nicio cons­tatare. Freud a emis absurdităţi fără ca măcar să îşi dea seama.

 

Nu ne putem delecta în faţa imaginilor erotice fără să înţelegem că evoluţia şi civilizaţia au altă semnifi­caţie. Există o evolu­ţie care este progres[1], un pas înainte către achiziţii de cunoştinţe ştiinţifice, valori morale, etc. Există însă şi civilizaţii repre­zentând progrese realizate de populații evoluate, ce au asimilat respectivele progrese în chiar modul lor de viaţă. Vom vedea de ce Freud nu vorbește de aceste civilizaţii.

 

În citatul precedent, Freud se bucură că ne-a asimilat animalelor, pentru că am fi imperfectibili, deşi progresul este incontestabil. Îi acordăm o concesie, cea mai mică posibil: cum, necum, câţiva indivizi au găsit forța de a reprima instinctul lor sexual (de ce? cum?) şi a asigura progresul. De ce există oameni ce nu vor să ţină cont de ideile psihana­litice? De ce pun ei aşa preţ şi acordă atâta importanţă progresului omenesc, contra naturii besti­ale, pe care le-o rezervă Freud? Nu cumva recalcitranţii aceştia sunt cei mai interesanţi oameni? Nu cumva, oamenii posedă posibilităţi ce le permit să evolueze? Nu contribuie ei la aceasta cu o parte modestă dar măsurabilă? Cel ce nu distruge nimic, mun­ceşte cinstit, îşi creşte copii, participă la progres, la civilizaţia ţării lui. Printr-o inexplicabilă explozie de conş­tiinţă, Freud pare să fi înţeles că nu-i mult peste animal, datorită neputinţei de a realiza ceva, dincolo de agitaţia imaginară şi ţinând cont de proasta lui adaptare. Din fericire, am văzut, omul poate avea calităţi psihologice ce îl conduc la cercetare şi desco­periri, ţinând cont de realităţi, valori morale, identificarea şi respingerea ideilor nocive, etc.

*

[1]. S-a crezut și se crede că evoluția este progres. P. P. Negulescu a scris cinci volume despre Progresul Omenirii, idee pe care L. Blaga a tratat-o în cele 10-12 pagini ale capitolului ”Ideea de Progres în Istorie”, ce încheie Ființa Istorică. Viața, dicționarele, Istoria ne învață că evoluția poate fi regres. Altoită pe minciuna câștigătorilor loteriei unui război mondial, evoluția Occidentului postbelic a fost distrugerea programată a popoarelor de rasă albă, inclusiv a multor capodopere ale trecutului, pentru care noile invazii barbare nu par să manifeste înțelegerea lui Atilla, la porțile Romei, ce a stat cândva la picioarele marelui cuceritor. Că vor fi Chinezi, Afgani, Musulmani abanos, curcubeici sau belemiști, nu-i sigur că cei ce vor moștenii țara pe care Daco-Românii n-au fost în stare să o populeze, și cu atât mai puțin să o apere, vor lăsa în picioare statuile lui Mihai Viteazul, Kogălniceanu, Haret sau Gheorghe Lazăr, din fața Universității București. Catedrala Mântuirii Neamului nu va avea nici ea șansa Sfintei Sofia, din Constantinopol, ci mai curând, scurt pe doiul zilelor noastre, precum monumentala Notre Dame din Paris. Înainte de obștescul sfârșit covidic, pregătit cu atâta dragoste de cei ce ne iubesc, cu de-a sila, inclusiv Sfânta Biserică, poate ar fi cazul să ne vindecăm de iluziile progresului, nu în ultimul rând democratic, vaccinal, tehnic, etc. În acest fel, am beneficia de oarecari circumstanțe la Nurembergul Ceresc. Pentru cel pământesc, slavă Domnului,  adevărații vinovați, în sfârșit, plătesc! (nt)

Fragmente extrase din cartea FREUD A MINȚIT, de Dr. Jean Gautier.