Moartea legionarului Serafim Parfenie. Torturat și ucis fiindcă nu a vrut să divulge informații despre camarazii săi

Dan Bogdan
Incorect Politic
Noiembrie 11, 2026

Moartea legionarului Serafim Parfenie. Torturat și ucis fiindcă nu a vrut să divulge informații despre camarazii săi

Mărturia lui Ion Roth Jelescu, comandant legionar, închis alături de Serafim, în prigoana din 1938-1939.

FRAGMENTE

„Sper că, în urma experienței făcute, vă veți hotărî să vorbiți. Suntem inepuizabili în posibilitățile noastre de a vă face să spuneți până și laptele ce l-ați supt la mamele voastre și nu vom înceta până nu veți deschide gura. Cred că ați înțeles.”

– Ia spune, Serafime, când ai văzut ultima oară pe Horia Sima? Dar pe Papanace și Pătrașcu?”

Horvath s-a apropiat de el și i-a spus să-și scoată hainele. Complet gol, a fost întins pe o bancă și legat cu o frânghie groasă peste tot corpul de bancă, așa ca să nu poată face nicio mișcare. Frații Horvath au luat fiecare câte-un bici ce se afla atârnat în perete și au început să-l lovească peste față. Auzeam șuierăturile bicilor în aer și plesnetul lor pe obrajii camaradului meu. Fața i se înroșise de sânge, pielea îi crăpase. Mă uitam îngrozit și până la sfârșit nu am mai putut suporta, astupându-mi cu mâinile ochii și urechile.

„Ia, atinge-i câteva, Horvath, pentru a nu-mi mai ține prelegeri aci.”

Și au început să mă lovească cu bicele peste față. De data aceasta, Serafim era spectatorul bătăilor ce primeam. Câte lovituri mi-or fi dat, nu știu. Mă dureau ochii și lacrimi grele îmi cădeau pe obraji, pătrunzându-mi în răni, usturându-mă.

După câtva timp au încetat și s-au îndreptat din nou spre Serafim. La un semn al lui Mituș Dumitrescu, au reînceput biciuiala. Dumitrescu număra din nou: „Un, doi, un, doi…” Iuliu Horvath lovea de-a lungul corpului, iar Victor Horvath de-a curmezișul. După circa zece minute — mie mi s-au părut o veșnicie —, s-au oprit și l-au întrebat dacă e dispus să spună unde e „comandamentul legionar”.

Toată fața, pieptul și abdomenul îi erau pline de sânge. Tot timpul cât durase bătaia, nu scosese un geamăt. Dacă nu i-aș fi văzut mișcările pieptului, în ritmul greoi al respirației, aș fi putut crede că murise. Cu groază observasem bătaia și un sentiment de mare admirație mă încerca față de tăria camaradului Serafim. Era un exemplu și o încurajare pentru mine. La încercările repetate ale agenților de a scoate un cuvânt de la el, răspundea atât de liniștit și cu atâta indiferență:

– „Nu știu nimic, nu am nimic de spus.”

Față de acest răspuns, bătăile au început cu și mai mare intensitate. L-au întors după aceea cu fața în jos și, urmând același sistem, au început să-l lovească în spate, parcă cu și mai multă furie. Când au încetat, bietul Serafim nu se mai mișca. Era tot scăldat în sânge. L-au dezlegat și au început să-l tragă de picioare afară, ca pe un butuc.

După câtva timp, agenții au apărut din nou. Dumitrescu s-a îndreptat spre mine, punându-mi în vedere că, dacă voi refuza de a spune adevărul, mi se va aplica același sistem.

– „Oare dumneata nu vrei să înțelegi că nu am de spus nimic? Că nu cunosc acești oameni și că niciodată nu am fost în contact cu ei!”

– „Leagă-l, Horvath, și începeți.”

Am fost dezbrăcat de haine și întins pe bancă, cu fața în jos; apoi legat de o parte și de alta a băncii cu niște curele și frânghii. Mi-au trecut o curea și peste gât. La o nouă comandă a lui Dumitrescu, au început să mă lovească. Unul de-a lungul și celălalt de-a latul spatelui. Loviturile cădeau la început rar; după aceea, mai repezi, tot mai repezi și din nou rărindu-se. La început, simțeam numai o usturime ascuțită în locul lovit, ca pe urmă să mi se pară că cineva mi-ar fi crestat carnea cu un briceag ascuțit. Aș fi vrut să mă mișc un pic, să mă sustrag loviturilor. Eram însă atât de strâns legat! Loviturile cădeau fără încetare. Începusem să transpir și simțeam cum toți mușchii mi se zbăteau. Toată carnea îmi tremura. În primele momente, pentru a-mi experimenta singur posibilitățile mele de rezistență, număram fiecare lovitură. După un timp însă, începusem să pierd orice noțiune a realității. Amorțisem, deși tot corpul îmi zvâcnea. Câteva lovituri mi-au căzut pe gât și pe cap. Aveam impresia că mă cufund undeva cu o iuțeală extraordinară. Din gură și din nas începuse să-mi curgă bale și sânge. Erau sărate și cleioase. Și, cu toate durerile ce mă încercau, m-a cuprins o scârbă imensă și am început să vomit.

Scurt timp după aceea, călăii au încetat și m-au dezlegat, întorcându-mă cu fața în sus. Unul dintre ei a adus o găleată de apă pe care a aruncat-o peste mine. Am apucat să prind câteva înghițituri, revenindu-mi un pic din amețeală. Pauză doar de câteva minute și din nou am fost legat. Ca prin vis, am auzit o voce întrebându-mă unde e inginerul Panaitescu și înjurând. Am încercat să răspund ceva, însă nu puteam să articulez niciun cuvânt.

Din nou au început să cadă loviturile de bice. În gură se strângea și mai mult scuipat cu sânge. Aș fi vrut să scuip, însă nu puteam și înghițeam totul în mine, sufocându-mă. Respirația era din ce în ce mai greoaie. Mă înecam întruna. Loviturile erau mult mai dese și cu mai multă furie. Simțeam cum plesnea pielea. La un moment dat, au început să mă izbească numai peste față. Am început să-mi mișc capul, într-un enorm efort, la dreapta și la stânga, pentru a evita loviturile. Sbirii mei însă au îndesit biciuiala. Nu mai puteam respira. Am început să mă zbat. Eram însă atât de strâns legat!

Încercarea aceasta de a mă mișca m-a epuizat și mai mult. Încet, încet, mă simțeam învăluit într-un fel de ceață. Pe dinaintea ochilor apăreau fel de fel de contururi, fără însă a putea descifra ceva din ele. O mână nevăzută mă ridica încet și plăcut. Fui cuprins de o moleșeală și-o căldură ca și când aș fi luat o baie fierbinte. După aceea însă, apucată parcă de o furie neînțeleasă, m-a aruncat cu o forță extraordinară undeva într-un adânc, amețindu-mă total, până când n-am mai văzut și n-am mai simțit nimic.

Când mi-am revenit, eram întins pe ceva rece. Mi-am aruncat ochii în jurul meu. Mă aflam pe ciment, în celulă. Lângă mine, o baltă de sânge. Din nou m-a apucat scârba. Îmi venea să vomit. Pe pat erau aruncate în dezordine hainele, cămașa și chiloții. Îmi era din nou frig. Am încercat să mă ridic. Dureri ascuțite, ca și când cineva m-ar fi înțepat cu mii de ace, mă țintuiau pe loc. Tremuram și dinții îmi clănțăneau.

Cu greu, am reușit să mă târăsc pe ciment și să mă urc în pat. Corpul îmi era roșu-vânăt. Eram plin de răni. Am scos din buzunarul pantalonilor o batistă și am început să mă șterg încet de sânge. Toată pielea îmi era crăpată. Cu multă atenție, am trecut batista peste toate rănile, curățindu-le cum am putut. M-am întins după aceea pe o parte unde nu aveam atâtea răni și m-am acoperit cu hainele. După câtva timp, am fost cuprins de o căldură ce creștea din ce în ce. Și totuși, era o căldură plăcută. Ce curios! Să fii bătut atâta și, după aceea, în loc să simți permanent dureri atroce, să te simți învăluit de o astfel de căldură, care părea o binefacere pentru organismul întreg. Cât poate să suporte omul!… Cufundat în gânduri și mirat oarecum de această curioasă senzație, am adormit.

Primul intrat în fabrică a fost din nou Serafim. L-au întins din nou pe bancă și l-au legat strâns în jurul ei. I-au prins după aceea o frânghie de gât, pe care au legat-o de o verigă groasă din zidul camerei de tortură. O altă frânghie îi ținea picioarele și era prinsă de o altă verigă din peretele opus. Odată terminată legarea lui, cei doi agenți au luat fiecare câte un bici și au început să-l lovească peste față și abdomen. Am numărat circa o sută de lovituri. Serafim n-a scos un geamăt. Au lăsat atunci bicele deoparte, și Iuliu Horvath a luat o lamă de bărbierit cu care a început să-i cresteze pielea pe abdomen. Victor Horvath, în același timp, îl înțepa cu o sulă în umeri până ce ajungea la os, răcâindu-l. Pentru prima oară a început și Serafim să geamă, iar până la sfârșit să urle de durere. Am închis ochii și mi-am astupat urechile. Era imposibil să mai privesc acest spectacol. La un moment dat, s-a apropiat și Mituș Dumitrescu și i-a luat testicolele în mâini, strângându-le cu toată puterea. Bietul Serafim nu mai putea.

– „Hai, vorbește, ce mai aștepți!”

– „Lăsați-mă un moment să mă odihnesc, că vă spun tot.”

Din nou, tăcere. Nervii îmi erau încordați la extrem. Timp de zece minute nu se auzi decât respirația greoaie a camaradului Serafim. Se oare gândea?… Ce voia să spună?…

Îl observam cu atenția încordată. Buzele îi tremurau, iar fălcile i se mișcau într-o parte și alta, dând impresia că ar mesteca ceva. După un timp, ce mi s-a părut o veșnicie, s-a ridicat de pe bancă și, cu pași înceți, înceți, s-a îndreptat spre masa la care era așezat comisarul Dumitrescu. Mă uitam la el ca la un spectru. Era galben la față, cutele de pe obraji și de pe frunte îi erau adâncite, sprâncenele încruntate și un zâmbet amar în colțul buzelor. Trebuia să fi fost încercat de dureri îngrozitoare…

Când a ajuns aproape de masă, mi-a făcut un semn cu mâna din care nu am putut înțelege nimic. S-a aplecat după aceea deasupra mesei, apropiindu-și fața cât mai mult de Dumitrescu, și, fără să-mi pot bine da seama ce intenționa și fără ca Mituș Dumitrescu să se aștepte, l-a scuipat în plină față, cu un scuipat gros și plin de sânge.

Dumitrescu s-a ridicat imediat de pe scaun, și-a șters repede obrazul de sânge și, cu o furie nemaivăzută, s-a repezit spre el, trântindu-l la pământ, lovindu-l cu picioarele în cap și pe unde nimerea. Cei doi agenți, pentru a nu rămâne mai prejos, au început și ei să-l calce în picioare.

Începusem să tremur din tot corpul și picioarele mi se muiaseră. Am rămas îngrozit, cu ochii țintiți la camaradul Serafim, care, după o scurtă luptă cu cei trei, s-a ridicat în picioare, retrăgându-se într-un colț al camerei de tortură. Când cei trei zbirii au început să se apropie din nou de el pentru a reîncepe bătaia, într-o atitudine extrem de liniștită și cu un zâmbet de satisfacție, camaradul Serafim a scos limba afară, arătându-le-o cu degetul. Era numai o bucată de carne însângerată. A început să râdă, un râs sinistru și aspru care mi-a scuturat tot corpul. Când m-am uitat mai bine la el, am făcut o constatare ce mi-a umplut sufletul de groază. Camaradul Serafim își tăiase limba cu dinții. Acea bucată de sânge pe care o scuipase în fața comisarului Dumitrescu era propria lui limbă.

Gânduri peste gânduri începură să se învârtească în cap. Orice îmi închipuiam, dar ca cineva să-și muște propria-i limbă, lipsindu-se astfel pentru toată viața de cel mai important organ, nu aș fi crezut niciodată că ar fi posibil.

Câtă putere de credință acumulase acest om, câtă tărie sufletească, ce extraordinară voință!… Am cunoscut mulți camarazi cari au suferit îngrozitor, fiind, de asemenea, torturați într-un mod neobișnuit de barbar și cari au suportat cu tărie toate încercările. Ei însă au lăsat să treacă peste ei torturile, știind că nu se pot împotrivi călăilor. Le-au suportat deci, dar niciunul nu a sfidat propriile-i dureri… Niciunul nu s-a gândit să se automutileze, pentru a răpi călăului satisfacția de a-l vedea gemând la picioarele lui, implorându-i milă.

Atât Dumitrescu, cât și cei doi agenți, pentru câtva timp, nu au scos niciun cuvânt. Ceva însă părea că avea să se întâmple. Dumitrescu, cu ochii înroșiți de ură, cu mâinile tremurânde și vocea guturală, s-a adresat celor doi agenți:

— „Luați-l și terminați cu el. Duceți-l la crematoriu.”

Serafim, cu privirile ațintite asupra mea și luminat, nu știu de ce, de un surâs misterios, s-a apropiat de mine, mi-a apucat mâna dreaptă, strângându-mi-o, după care, dându-se doi pași înapoi, m-a salutat legionărește.

Cei doi gealați ai lui Mituș Dumitrescu l-au împins spre ușă cu brutalitate. Camaradul meu, condamnat la moarte, a ieșit din camera de tortură cu fruntea sus… Lacrimi mari au început să mi se prelingă pe obraji.

Ion Roth Jelescu, Și cerul plângea, Editura Dacia, Madrid, 1974, apud *, Mărturii despre Legiune 1927–1967, Editura Dacia, Rio de Janeiro, 1967, pp. 92–104.