Cornel-Dan Niculae
Incorect Politic
Martie 27, 2022

Românii la Închisoare Pentru Adevăr?

Şefii Justiţiei americane ştiau şi spuneau de atunci, din anii procesului de la Nürnberg, al „Holocaustului“, că este o făcătură politică

 

– acum judecătorilor români li se cere să-i

închidă pe cei care mai gândesc astfel,

care mai au o raţiune liber exprimată –

 

articol dedicat acuzatorilor nedrepţi şi judecătorilor

domnului colonel Vasile Zărnescu, ca şi acuzatorilor

avocatului Mihai Rapcea şi naţionalistului Mihai Tociu

 

Dacă, prin absurd, autorităţile şi justiţia române ar avea jurisdicţie în SUA, ar pro­ceda ca şi în România şi, în baza legislaţiei unui „adevăr“ impus prin lege, ar în­chi­de web-site-ul Curţii Supreme a Statelor Unite, ar face dosar penal administratorilor acestuia şi i-ar condamna, căci, deloc cuşer din punctul de vedere al holocausticilor evrei, reproduce discursul The Chief Justice, şeful Curţii, judecătorul William Rehnquist, de la întru­nirea anuală din 2004 a Ame­ri­can Law Institute, în care acesta evoca bat­jocura faţă de ideea de justi­ţie a ceea ce au fost pro­ce­sele de la Nürnberg (Nuremberg) de condam­nare a liderilor germani, în viziunea celui care chiar la acea vreme, în anii 1940-1950, era şeful justiţiei americane, jude­că­­torul Harlan Fiske Stone, care a calificat simulacrele de procese ale „alia­ţi­lor“ în Germania, drept o „pe­tre­cere de linşaj la cel mai înalt grad“ („high-grade lynching party“), totul fiind o făcă­tură abuzivă (dis­cur­sul din 2004 se află pe site-ul Curţii Supreme a SUA aici:

https://www.supremecourt.gov/publicinfo/speeches/sp_05-17-04a.html)

Magistraţii şi politicienii americani lucizi ai epocii erau oripilaţi de ceea ce se întâmpla la Nürnberg, în Germania, dar, în timp, tutorii morali (dar ipocriţi) ai ome­ni­rii au impus ideea de standard al adevărului pe care l-ar reprezenta aceste procese abuzive, cum că ar fi un adevăr „corect“, faţă de care cerce­tarea realităţii şi gândirea cri­ti­­că sunt „greşite“, deşi, tot ei, au asmuţit gân­direa critică împotriva a tot ceea ce este tra­di­ţi­onal, conservator sau naţi­o­nal. Tot ast­fel au fabricat şi ideea de „parte bună a istoriei“ şi „parte greşi­tă a istoriei“, privind poziţiile politice prezente, „poli­tic corect“ şi „inco­­rect politic“ privind gândirea, în general, deşi maniheismul lor este mai tot timpul unul răsturnat din pers­pectiva bunului simţ.

„Dreptatea învingătorilor“: Abuzul, minciuna şi tortura ca mode­le primare secrete ale „adevărului“ standard

Magistraţi ai conspiraţiei

Recunoaşterea de către germani a propriei vinovăţii de ucidere pla­ni­fi­ca­tă a evreilor în timpul războiului s-a petrecut în reprobabilele procese „inter­na­ţionale militare“ de la Nürnberg (Nuremberg), din 1945-1949, orga­nizate de învingătorii Germaniei, adică de către SUA, Anglia şi Uniu­nea Sovietică, „aliaţii“. Însă germanii au fost crâncen schingiuiţi pentru a „re­­cu­noaş­te“ orice se dorea şi li se cerea de către cuceritori. Iar documentul „solu­­­ţiei finale“ germane din 1942 privind problema evreilor (cu comportament de corp social străin, nein­te­grat, cu agendă proprie şi în Germania şi în alte părţi), documentul de la Wannsee-Berlin („Wannsee protocol“) al germa­ni­lor prevedea strămutarea aces­tora (spre est), ceea ce doreau şi evreii sionişti (dar în Palestina), şi nu uci­de­rea lor, cum s-a impus ca interpretare, cu forţa, de către justiţiarii de la Nürnberg.

<*>

Şi totuşi, până în zilele noastre, Tribunalul de la Nürnberg este con­si­de­­rat cu ipocrizie apoge­ul Justiţiei, deşi este victoria forţei asupra dreptăţii şi adevărului. Aşa dubios, este baza pe care s-a clădit Organizaţia Naţi­u­­ni­lor Unite şi justi­ficarea celui de-Al Doilea Război Mondial, în care SUA a suferit mai multe decese de luptă decât în oricare alt război, in­clusiv în sân­gerosul Război Civil propriu.

Însă, interzis prin lege în România să le amintim, mai multe mărturii din epocă ara­tă că ceva a fost foarte putred acolo.

Charles F. Wennerstrum, judecător la Curtea Supremă a sta­tu­lui Iowa din SUA, este unul dintre primii care, implicat şi avizat, a con­damnat aceste pro­ce­se de la Tribunalul de la Nürnberg şi cele conexe, din acelaşi timp.

În 1947-48, Wennerstrum a fost unul din judecătorii americani din Germania, în completul „Hostages Case“ (Do­sa­­­rul Ostat­­i­­cilor), care, în seria de procese anti-germane ale timpului, a judecat unii generali ai armatei ger­mane pentru comiterea unor crime de război.

El a acuzat „abordările părtinitoare“ ale acuzatorilor / procurorilor la proce­­­se, arătând că aceştia „erau mai interesaţi să-şi promoveze pro­priile cari­ere decât să se facă dreptate“, iar „mult prea mulţi dintre ei erau evrei“, având, în con­se­cin­ţă, o loialitate dubioasă faţă de Statele Unite; „Întreaga at­mos­­feră de aici este ne­să­nătoasă… Avocaţii, grefierii, in­ter­preţii şi cerce­tă­torii au devenit americani abia în ultimii ani, în ei fiind încorporate urile şi prejudecăţile Europei din trecutul lor “.

„Procesele trebuiau să-i convingă pe germani de vinovăţia lide­ri­­lor lor…“, dar „i-au convins pe germani doar că au pierdut războiul în faţa unor cuceri­tori răi“, a mai spus judecătorul Wennerstrum în 1948 (după Charles F. Wenner­strum, 96; Served on Iowa’s High Court, articol în The New York Times din 6 iunie 1986).

Şi senatorul jurist republican Robert A. Taft, membru al Sena­tului SUA în 1939-1953, de­cla­rase în 1946 că „participarea Ame­ricii la Tri­bu­na­lul de la Nuremberg este o pată pe onoarea Statelor Unite“.

Om al legii, Taft a descris procesele de la Nürnberg de după război ca fiind o justiţie a învingătorilor, în baza unor legi ex post facto, în care cei care au câş­tigat războiul erau în acelaşi timp procurori, jude­cători şi presu­puse victime. Taft a condamnat procesele ca o încăl­ca­­re a prin­ci­piilor de bază ale justiţiei americane şi a standardelor accep­ta­te la nivel interna­ţio­nal în favoa­rea unei versiuni politizate a justiţiei, în care procedurile judici­are au devenit o scuză pentru răzbunare îm­po­tri­va celor învinşi.

„Mă întreb – spunea senatorul Robert Taft – dacă spânzurarea celor care, oricât de dispreţuitori or fi fost, au fost totuşi liderii poporului german, va des­curaja vre­odată să se mai facă război agresiv, deoarece nimeni nu face război agre­siv decât dacă se aşteaptă să câştige. În toată această jude­cată [a proceselor de la Nürnberg] a existat spiritul răzbunării, iar răzbu­narea este rareori dreptate. Spânzurarea celor unsprezece bărbaţi condam­naţi va fi o pată în istoria americană…“. (Taft Condemns Hanging for Nazis as Unjust Verdict – Action at Nurem­berg Violates All Concepts of U.S. Justice, Senator Says in Ohio – He cites Napoleon’s case, articol pe prima pagină în The New York Times din 6 octombrie 1946).

Datorită opoziţiei sale faţă de procesele de la Nürnberg, Taft  a fost puter­nic criticat din toate părţile eşichierului politic asociat lobby-ului şi intereselor evre­ieşti („internaţionala iudaică“, cum o numea jurnalistul brita­­­­nic Douglad Reed), acest fapt fiind considerat ca „principalul motiv al eşe­cu­lui său de a-şi asigura no­minalizarea republicană la funcţia de preşe­din­te“ pentru alegerile din 1948, preşedinte ajungând atunci un prieten necon­di­ţi­onat al sio­nis­mului, Ike Eisenhower. Taft avea să şi moară apoi.

*

Chiar şi colegi ai celui care a creat „Tribunalul de la Nürnberg“, im­por­tanţi judecători ai Curţii Supreme a SUA, l-au criticat aspru pe acesta, pe Robert H. Jackson, un instrument al celor din spatele preşe­dintelui Franklin D. Roosevelt („internaţionala iudaică“).

Nu există alt preşedinte al Statelor Unite ale Americii pentru care evreii să fi fost mobilizaţi atât de tare, mai ales ca maşinărie de vot, ca pentru acest Roosevelt, ceea ce se poate vedea şi din sursa evreiască „Jewish Voting Record in U.S. Presidential Elections“ postată pe jewishvirtual library.org, web-site-ul American-Israeli Cooperative Enterprise (AICE).

Bogatul evreu Herbert Lehman (fiul unuia din fondatorii celebrei bănci Lehman Brothers, „elită“ a finanţelor SUA, alături de Goldman Sachs şi Morgan Stanley) era un fel de rege politic neîncoronat al Manhattan­ului şi al New York-ului, fiind conectat cu toate familiile evreieşti puternice din car­­tierele newyorkeze, nu doar din Manhattan, ci şi din Bronx, Brooklyn, Queens ş.a.m.d.

Când Franklin D. Roosevelt părăsea în 1993 postul de guvernator de New York ca să plece la Casa Albă ca preşedinte, el îl lăsa în locul său pe foarte apropiatul prieten evreu şi partener politic Herbert Lehman, care îi fusese adjunct („lieutenant governor“) şi care a controlat politica New York-ului din 1928 până în 1956, prin comunitatea evreiască. După mijlocul anilor ’50, acest Lehman a început o intensă colaborare „civică“ cu Eleanor Roosevelt, văduva lui Roosevelt, care a girat cu numele ei super ONG-ul Freedom House, o cooperativă globală CIA-Mossad pentru „human rights“, cu finanţare de stat americană şi conducere evreiască de la bun început (prin evreul ungur marxist şi „anti-fascist“ George Field, ex-Feldmaier) şi până în prezent (Michael Abramowitz şi Michael Chertoff).

Un centru de studii istorice şi o catedră de Political Science de la uni­versitatea neo-marxismului din SUA, Columbia, poartă numele acestui bogat evreu, Herbert H. Lehman, post pe care a fost numit profesor, după ce a slujit în administraţia Carter, Zbigniew Brzezinski, stâlp al orga­ni­­za­ţi­i­­lor noii ordini mondiale corporatisto-iudeo-americane, precum Bilderberg.

*

Iar Robert Jackson – mandatarul evreilor sionişti din spatele preşe­din­te­lui Roosevelt pentru a în­fi­in­ţa Tribunalul de la Nurnberg – fusese admis în baroul din New York fără a avea o diplo­mă de studii în drept, printr-o re­la­ţie a unui văr al mamei sale, avocat, Frank H. Mott, personaj enigmatic, cu un prenume şi un nume pur­ta­te de mulţi evrei din SUA, conform genea­lo­gii­lor de la jewish­data.com sau al lucrării „Jews on the Move: Implications for Jewish Identity“ (1996), unde aflăm de un evreu Frank Mott, profesor.

Jackson devenise deasemenea activ în Partidul Demo­crat, ca şi „pro­eminentul“ său unchi Mott, şi, astfel, a devenit prieten şi aliat cu Franklin D. Roosevelt, iar după ce, în 1933, Roosevelt a devenit, susţinut de lobby-ul evreiesc newyorkez, preşedinte al SUA, l-a adus în guvern ca „Assistant Gene­ral Counsel“ în 1934, numin­du-l apoi Procuror Gene­ral al Statelor Unite în 1940, ca din 1941 să fie ju­de­cător asociat al Curţii Supreme de Justiţie a State­lor Unite ale Ameri­cii, funcţie în care a stat până la sfârşitul vieţii, în 1954.

Înainte, în 1938, Roosevelt îl numise judecător la Curtea Supre­mă şi pe evreul Felix Frank­furter, care făcea parte din aceiaşi „inter­na­ţi­o­na­lă iuda­ică“ – reprezentată la vârf de Bernard Baruch, rabinul sionist Stephen Wise senatorul Herbert Lehman şi Henry Morgenthau Jr. -, care dirija politica SUA, fiind consideraţi şi „gu­ver­nul secret“ evreiesc ce dirija De­par­ta­men­tul de Stat în tim­pul preşe­din­ţilor americani Woodrow Willson, Roosevelt şi Truman (cum arată Douglas Reed în „Controversa Sionului“).

Roosevelt îl avea sfătuitor de taină de bază pe evreul născut la Viena, Felix Frank­furter, atunci când l-a trimis judecător la Curtea Su­pre­mă a SUA, unde i l-a trimis în ajutor şi pe amicul Robert Jackson.

Judecătorii Felix Frank­furter şi Robert H. Jackson treceau drept colabo­ratori, aliaţi şi prieteni, când Jackson a fost însărcinat de pre­şe­dintele Truman cu rolul de „procuror şef al SUA în faţa unui tribunal in­ter­naţional pentru a judeca înalţii oficiali germani acuzați de crime de război“. Astfel, Robert Jackson a fost arhitectul principal al pro­ce­se­lor de la Nuremberg, descrise de el ca „opera suprem interesantă şi im­por­­­tan­tă a vieţii mele“ (în discursul său în faţa barorului statului New York, în 1947).

Cei mai mulţi dintre colegii de la Curtea Supremă a SUA (formată din 9 jude­cători) nu au tăcut şi au criticat prestaţia lui Jackson, magistratul jucărie sionistă, ca dirijor al Proce­se­lor de la Nürnberg. Astfel, judecătorul William O. Douglas a spus:

„[Jackson] a dispărut un an întreg de la Curte şi, în absenţa lui, am func­ţionat ca instanţă de doar opt judecători. Am crezut la mo­mentul când a acceptat slujba că a fost o încălcare gravă a sepa­ră­rii puterilor să fie pus un judecător într-o funcţie executivă [procuror şef la Nürnberg]. M-am gândit, ca şi  judecătorii Stone şi Black, că dacă Bob face asta, el ar trebui să demi­si­oneze (dar nu a făcut-o). Mai mult, unii dintre noi – în special Stone, Black, Murphy şi cu mine – am crezut că procesele de la Nürnberg au fost neconstituţionale, după standardele americane.“

Judecătorul şef al SUA, Harlan Fiske Stone de la Curtea Supre­mă (unde era chiar şeful lui Jackson), s-a referit tot atunci la pro­ce­se­le de la Nuremberg ca la o „petrecere de linşaj la cel mai înalt grad“, cum se  poate vedea şi azi pe web-site-ul Curţii americane (mai sus arătat).

Marele judecător Stone era iritat în primul rând de caracterul marcat politic al pro­ce­­selor aliaţilor împotriva liderilor germani. Procesele de la Nürnberg erau, în viziunea lui competentă, un exemplu de „răzbunare a în­vin­gătorului“ (victor’s vengeance), mai degrabă decât justiţie internaţi­ona­lă, adăugând că ac­­te­le procesuale şi probele sunt pline de inconsec­venţe.

Judecătorul şef american H. F. Stone a acuzat şi inconsecvenţa logică şi morală, căci, de exemplu, la Nürnberg a fost con­dam­nat pen­tru crime împo­triva umani­tă­ţii Înaltul Comandament german, ce a pla­ni­fi­­cat şi executat inva­zia Poloniei în 1939, dar generalii sovie­tici care au făcut ace­laşi lucru, con­spi­rând cu germanii, nu au fost acu­za­ţi de nici o crimă, iar „aceasta este o fraudă mult prea blasfemică pentru prin­ci­pi­ile mele de modă veche“, a scris despre această situaţie Stone.

Altă nemulţumire a judecătorului Stone a fost că a aflat pen­tru prima dată despre numirea lui Jackson în rolul de procuror al „Tri­bu­na­lului Internaţional“ atunci când a fost anunţat de preşedintele Truman, iar Jackson nici nu l-a consultat înainte, deşi Stone era şeful său şi ar fi avut cu siguranţă anumite propuneri sau alte idei. ( Larry Holzwarth, 10 Lesser Known Facts About the Nuremberg Trials, pe historycollection.com/ în 19 iunie 2018; ca şi biograful lui Stone, Alpheus T. Mason: Harlan Fiske Stone: Pillar of the Law, New York 1956.)

„Gloata de linşaj“ care era Tribunalul de la Nürnberg (după de­scrie­erea judecătorul şef al Curţii Supreme SUA, Harlan F. Stone), a fost se vede la fel de „infailibilă“ (fără greşeală) la fel cum artizanul american al acesteia, ca procuror şef al „linşajului“, Robert Jackson, jucăria sionistă, vorbea des­pre Curtea Supremă a SUA, unde funcţiona: „Nu suntem finali pen­tru că suntem infailibili, ci sun­tem infailibili doar pentru că suntem finali“.

*

Între cei mai categorici, judecătorul Edward van Roden, veteran în am­bele războa­ie şi şef al Diviziei Militare de Justiţie pentru Teatrul Euro­pean de răz­boi Norma­ndia, care ar fi fost mult mai nimerit să conducă Tribunalul „crimelor de război“, a condamnat cu exemple odioase oro­rile proceselor învingătorilor „Aliaţi“ ţinute în Germania.

Ca şi colonelul Willis Everett, judecătorul van Roden a partici­pat la unul dintre aceste procese de după război, împotriva ofiţerilor şi mili­ta­­rilor ger­mani, în celebrul caz „Malmedy massacre“, în care au fost judecaţi soldaţii din unitatea germană Kampfgruppe Peiper (Grupul de luptă Peiper), care la 17 decembrie 1944, în cursul bătăliei din Ardeni, s-a pretins că ar fi asasinat nişte solda­ţi ame­ricani care s-au predat sau care se predau.

Istoria este controversată, căci mai multe probe şi mărturii, afla­te însă public târziu faţă de momentul procesului ţinut de către „Ali­aţi“ în mai-iunie 1946 în Germania învinsă, spun că soldaţii ame­ri­cani au fost ucişi în luptă sau evadând. Astfel, cel mai important episod este acela când, după ce au fost luaţi prizonieri, soldaţii americani, ţinuţi liber pe un câmp, ar fi reluat armele abandonate când s-au predat şi ar fi deschis focul asupra tru­pelor ger­ma­­ne care îşi continuau înaintarea în luptă, aşa că ger­ma­nii au tras şi ei asupra lor. (Gerd J. Gust Cuppens, Massacre a Malmedy? Adrennes: 17 December 1944, lucrare pu­bli­cată în germană în 1989 – sub titlul Was Wirklich Geschah: Malmedy – 17 Dezember 1944. Die Kampfgruppe Peiper in den Ardennen – şi în franceză în 2009; a se vedea şi „Massacre At Malmédy During the Battle of the Bulge“, articol publicat în 2003 pe jurnalul World War II şi pe historynet.com.)

Cert este că a existat o evadare a soldaţilor americani, evadare în care, cu evadatorii înarmaţi sau nu, germanii au tras asupra ame­ri­ca­­ni­­lor. În total, 43 de soldaţi americani care se predaseră ger­ma­nilor au fugit înapoi în rândul liniilor aliate, unii după mai multe zile chiar. Aceş­tia au ra­por­tat şi răspândit faptul că ceilalţi soldaţi americani căzuţi prizo­nieri au fost ucişi de germani.

Vestea masacrării americanilor de către nemţi s-a propagat chiar de la car­tierului general al Armatei I americane, ajungând repede la Car­tierul General Suprem al Forţelor Aliate şi la avanposturile ame­ri­cane, fapt ce „a provocat revolta soldaţilor şi le-a înzecit hotărârea de a lupta“. Dar această situa­ţie corespunde unei operaţiuni de intelli­gen­ce psihologic aplicat asupra armatei Aliate / americane, răz­bu­na­rea fiind un mecanism cerebral bine cer­cetat şi manipulat de specialiştii mili­tari care se ocupă cu „psychology of revenge“ (mai recent, psiholoa­ga bri­tanică Ann MacAskill de la Sheffield Hallam Uni­ver­sity arăta că răz­bu­na­rea excită părţile creierului asociate satisfacţiei, pu­tând ac­ţi­o­na ca şi un drog, răzbunarea fiind un instinct ce poate fi activat cu abi­li­tate de către liderii militari sau de artizanii războa­ielor, atunci când soldaţii lor nu sunt motivaţi să lupte, iar soldaţii ameri­canii nu îi urau pe cei germani în 1944 şi nici înainte).

La procesul făcut de americani şi de aliaţi, însă, în mai 1946, îm­potriva militarilor germani arestaţi, mulţi dintre aceştia, surpriză, şi-au re­cu­nos­cut vinovăţia, deşi alte probe sau mărturii, precum a maiorului amer­ican Harold D. McCown, îi prezentau ca fără vină.

„Cum se face că inculpaţii naţional-socialişti [germani] au mărtu­risit tot felul de crime odioase? – scria judecătorul Edward L. Van Roden -. Pot să răs­pund pentru că am examinat prizonierii germani şi 137 din 139 aveau testicu­lele distruse ireversibil; fălci sparte, dinţii scoşi. Îna­inte să ajung [la proces, în Germania], alţi 152 fusseră executaţi“.

Cum a apărut această situaţie?

Locotenent colonelul american Willis N. Everett, Jr., care îi apă­ra ca avocat pe cei şaptezeci şi patru de germani acuzaţi în cazul de la Malmedy, a făcut o petiţie la Curtea Supremă a SUA privind faptul că germanii nu au avut parte de un proces corect. Curtea şi-a declinat competenţa, dar, presat, secretarul Apărării din gu­ver­nul SUA, K. C. Royall Sr., i-a însărcinat pe jude­­cătorii Edward Leroy van Roden (din Pennsylvania) şi Gordon Simpson (din Texas) să facă cercetări.

Iată cuvântul celebrei scriitoare Freda Utley, contem­po­ra­nă eveni­men­telor:

„Raportul făcut de aceşti doi judecători americani în urma an­che­­tei lor, a fost păstrat secret faţă de publicul american, la fel ca multe alte ra­poarte re­feritoare la Germania. Dar judecătorul van Roden, după întoar­cerea sa în Statele Unite, a susţinut o serie de prelegeri şi dis­cur­­suri în care a afirmat că metodele «de gradul trei», precum cele următoare, au fost folo­site pen­tru a obţine acuzarea germanilor con­dam­­naţi la moarte, mulţi dintre ei fiind deja spânzuraţi de cei care i-au şi judecat ulterior:

Bătăi şi lovituri brutale; zdrobirea dinţilor şi ruperea maxila­re­lor; probe simulate; izolare, tortură cu aşchii arzânde; utilizarea anche­ta­tori­lor care se prefac că sunt preoţi; foame şi promisiuni mincinoase de achitare, condiţio­nată de recunoaştere. Vorbind la un club Rotary din Pennsylvania (la Chester Pike), la 14 decembrie 1948, judecătorul van Roden a spus: «Toţi nemţii, cu excepţia a doi, din cele 139 de cazuri pe care le-am inves­tigat au fost loviţi cu piciorul în testiculele distruse. Aceasta a fost proce­dura standard de operare a anchetatorilor noştri americani.»

El a povestit cum un german căruia îi fuseseră aprinse beţe de chibrit înfipte forţat sub unghii de către anchetatorii americani ca să i se smulgă o mărturisire, a apărut la proces cu degetele încă ban­dajate de la atrocitate.

Un alt caz menţionat de acest judecător american în discursul său a fost cel al unui băiat german de optsprezece ani, care, după o serie de bătăi, a fost de acord să scrie o declaraţie dictată de anchetatorii ame­ricani. După ce a termi­nat de scris şaisprezece pagini, băiatul a fost în­chis peste noapte. În timpul nopţii, prizonierii din celulele alăturate l-au auzit spunând: «Nu voi mai spune o altă minciună !», iar când tem­ni­ţe­rii au venit dimi­neaţa, au văzut că se spân­zurase de barele celulei. Şi to­tuşi, declaraţia forţată pe care începuse să o scrie, dar se sinu­ci­se­se îna­­­in­te să o semneze, a fost înain­tată ca probă la judecarea altor acuzaţi.

«Uneori – continuă van Roden – un prizonier care refuza să sem­ne­ze era condus într-o cameră slab luminată, unde un grup de an­che­tatori civili, îm­brăcaţi în uniforme ale armatei Statelor Unite, erau aşe­zaţi în jurul unei mese negre cu un crucifix în centru şi două lumânări aprinse în părţi. ’Acum vei avea procesul tău ame­ri­can’, i se spunea apoi inculpatului.»

Această instanţa falsă adopta [după interogatoriu] o sentinţă la moarte falsă, apoi învi­nu­i­tu­lui i se spunea: «Vei fi spânzurat în câteva zile, imediat ce generalul va aproba această sentinţă, dar între timp dacă semnezi această mărturisire te putem achita». Mulţi au semnat, unii însă tot nu au semnat…

Într-un alt caz – a mai relatat judecătorul Edward L. Van Roden –, un fals preot catolic (de fapt un anchetator) a intrat în celula unuia dintre in­culpaţi, i-a auzit mărturisirea păcatelor vieţii sale, s-a prefăcut a-i da ier­ta­rea păca­telor, apoi i-a dat un mic sfat prietenos: «Sem­nea­ză tot ce îţi cer anche­tatorii să semnezi. Vei obţine astfel eliberarea, chiar dacă recunoşti fapte pe care nu le-ai făcut. Îţi pot oferi iertarea de păcat acum, în avans, pentru min­ciuna pe care o vei spune.».

În unele cazuri, detenţia sau ameninţarea cu represalii asupra prizo­nie­rului sau a familiei martorului au fost suficiente pentru a-l con­vinge să sem­neze o declaraţie pregătită, care să îi implice pe alţii. În altele, «anche­tatorii puneau o glugă neagră peste capul acu­za­tu­lui şi apoi îl loveau cu pumnii în faţă, cu piese metalice, îl loveau cu piciorul şi îl băteau şi cu un furtun de cauciuc».

Judecătorul van Roden a spus, de asemenea, audienţei sale, că loco­te­nent-colonelul [Burton F.] Ellis şi locotenentul [William R.] Perl, din partea acuzării americane, au spus, în justificarea atroci­tă­ţilor pe care le-au făcut, că le-ar fi fost dificil să se obţină dovezi prin mijloa­ce corecte. Perl a spus: «Aveam o nucă tare de spart şi a trebuit să folo­sim metode persuasive (sic)». Locotenentul Perl a recunoscut că «meto­de­le persuasive» includ «unele vio­lenţe şi procese simulate, false (mock trials)» şi că în cazurile Malmedy s-au bazat pe declaraţii obţinute prin astfel de metode.

«Nu a existat juriu», a concluzionat van Roden. «Curtea era for­mată din zece ofiţeri care funcţionau şi ca judecători şi ca juriu, plus un magistrat, sin­gura persoană cu pregătire juridică, ale cărui hotă­râri cu privire la admi­si­bilitatea probelor erau definitive.

Declaraţiile care au fost admise ca probe au fost obţinute de la bărbaţi care au fost ţinuţi mai întâi în izolare timp de trei, patru şi cinci luni. Erau închişi între patru pereţi, fără ferestre şi fără posi­bi­li­ta­te de mişcare. Două mese pe zi le erau împinse printr-o fantă din uşă. Nu aveau voie să vor­bească cu nimeni. Nu au avut nici o comu­ni­ca­re cu familiile lor sau cu vreun ajutor sau preot în acel timp.»“

(După celebra scriitoare Freda Utley, The High Cost of Vengeance, Chicago 1948.)

*

Pretinsul „masacru comis de germani în bătălia şi în lupte­le de la Malmedy“ apare ca fiind un fals, o istorie fabricată, şi după cum a reieşit în timpul procesului din mărturia unui ofiţer american de rang înalt. Astfel, la 4 zile de la „masacru“, pe 21 decembrie 1944, mili­­tarii germani din sub­ordinea lui Peiper îl cap­turaseră pe maiorul Harold D. McCown, co­man­­dan­tul unuia din batalioanele Regimentului 119 Infanterie. Acest ma­ior american era la curent cu zvonistica (sau pro­pa­ganda) privind masa­crul de la Malmedy şi era îngrijorat de soarta sa şi de cea a oamenilor săi şi a vorbit cu Peiper. Conform lui McCown, Peiper l-a încredinţat că nici el şi nici oamenii săi nu riscă nimic şi că nu are obiceiul să-şi ucidă prizonierii de război. Iar McCown a con­sta­tat el însuşi că mili­ta­rii americani din sub­ordinea lui nu erau în pericol, aşa că a depus măr­turie în favoarea lui Peiper în procesul de la Dachau din 1946, dar în care militarii germani schin­giu­iţi au semnat de­claraţii de vinovăţie doar spre a scăpa de chinuri.

Aceste dovezi ale schingiuirii germanilor pentru a li se smulge de­cla­­­­raţii auto-incriminatoare au fost scoase la lumină în 1948, deci, de către judecătorii raportori americani Edward Leroy van Roden (din Pennsyl­va­nia) şi Gordon Simpson (din Texas), care însă, ulterior, a trebu­it să se mar­gi­nalizeze de sistem sau social, pentru a nu fi la rândul lor perse­cutaţi. Astfel, jude­cătorul Gordon, după ce a recomandat ca „vino­vaţii“ germanii să nu fie ucişi, ci doar condamnaţi la în­chi­soa­re (exis­tând dubii privind vino­văţia lor) s-a şi retras prin demisie de la Curtea Supremă a SUA, lucrând apoi în condu­ce­rea General American Oil Company, deţi­nută de nişte creş­tini (viitoarea ConocoPhillips), iar jude­­cătorul Leroy van Roden a stat retras până la sfârşitul vieţii ca şef la o instanţă mai mică, în statul Delaware.

Torturile asupra germanilor sunt descrise bine documentat de către Mark Weber, în lucrarea „The Nuremberg Trials and the Holocaust“ („Do the ‘war crimes’ trials probe extermination?“).

 

Acuzatorul american evreu era un criminal neştiut.

Spectacolul criminal de la Nürnberg, sforăria evreiască

 şi preludiul conspirativ pen­tru Curtea Penală Internaţională.

Condamnarea înalţilor ofiţeri şi a liderilor germani venise însă cu mult înainte să existe un proces în care să se dovedească vreo vino­vă­ţie, atunci când, în plin război, la 17 decembrie 1942, liderii Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice au dat o declaraţie comună pri­vind „uciderea în masă a evreilor europeni“ şi că după război îi vor pedepsi pe „criminalii de război din Germania nazistă“. Acuzele nu erau dovedite (încă), dar pedep­sirea se pronunţase deja.

A urmat după război „dovedirea“, pentru care s-a practicat tor­tura de către nişte anchetatori foarte dubioşi, precum Burton F. Ellis şi William R. Perl. Chiar dacă despre aceştia nu se ştie sigur dacă erau evrei „care, sub Roosevelt, au ajuns repede gradaţi în armata ame­ri­ca­nă“ (după cum afirma Douglas Reed, că erau evrei), este un fapt confirmat că evrei au fost mulţi dintre acuzatorii (procurorii) de la procese.

Ca şi translatorii, până şi „psihologul“ american introdus pentru a-i „consilia“ în culise pe incul­paţii germani, Gustave Mark Gilbert, era tot un evreu, născut în 1911, la New York, din părinţi evrei emigranţi în SUA din Austria. Acesta nu şi-a jucat deloc echidistant rolul.

*

Dar cel mai răsunător a fost cazul procurorului evreu (şi avocat al cauzei sioniste) Benjamin Ferencz, acu­za­­tor al germanilor la Nuremberg, care apoi a contribuit şi la crearea Curţii Penale Internaţionale (care vrea acum să inculpe Rusia şi pe preşedintele rus Putin), tot un in­strument de putere, nu de justiţiei reală.

Ferencz, acest personaj sinistru care pro­vi­ne din zona Satu Mare, susţinea fantas­ma­goric că familia lui evreiască a emi­grat în SUA după ce România a anexat Transilvania de nord în 1920 şi româ­nii au început să îi persecute pe „evreii unguri“. O minciună fără rost, dar care arătă cât de ne­­cinstit a fost şi Benjamin Ferencz.

Iar odată ajunşi în SUA, părinţii viitorului procuror la Nuremberg s-au stabilit chiar în centrul comunităţii evreieşti parteneră politic fami­li­ei pre­­şe­dinţilor Roosevelt, în cartierul Lower East Side din New York, car­­tier căruia evreii i-au zis ghetto, deşi este practic tot în luxosul Manhattan.

Aşa de corect şi just a fost acest Benjamin Ferencz în Germania post-belică, încât, deşi era un procuror al Statelor Unite, a par­­­­ti­cipat prin prezenţă încurajatoare la crime evreieşti de „răzbunare“ la întâmplare.

Căci iată ce declara el în 2005 către The Washington Post:

„Am văzut odată nişte DP [displaced persons – evrei strămutaţi de sionişti ime­di­at după război, din Europa de est în Germania, înainte de a fi trans­fe­raţi apoi drept colonişti în Pales­tina / Israel – n.aut.] bătând un [fost ofiţer german] SS pe care apoi l-au legat de gura de oţel a unui crematoriu. L-au stre­cu­rat în cuptor, au aprins focul şi l-au scos iar afară. «Bate-l din nou şi pune-l înapoi până când va fi ars de viu», îşi ziceau. N-am făcut nimic pentru a-i opri. Presupun că aş fi putut să-mi folosesc revolverul sau să trag în aer, dar nu am vrut să fac asta… Păi ştii cum am primit decla­ra­ţiile martorilor? Mă duc într-un sat în care, să zicem, un pilot american ar fi fo­st paraşutat şi bătut până la moarte. Îi aşez pe toţi cu faţa la pe­rete şi spun: «Oricine minte va fi împuşcat pe loc!». Nu mi-a trecut nici­o­dată prin minte că declaraţiile luate sub constrângere ar fi invali­de [juridic].“ (Matthew Brzezinski, „Giving Hitler Hell“ – interviu cu Benjamin Ferencz în The Washington Post din 24 iulie 2005).

*

Ipoteza cu pilotul american omorât de germani este fantezistă, o plăs­mu­­ire a lui Benjamin Ferencz, ca exemplu teoretic, dar chiar aceas­ta a fost regula pro­batoriilor pentru procesele postbeli­­ce demarate în noiembrie 1945 în Germania: mărturii obţinute prin con­­strângere mora­lă, psihologică şi tor­tură fizică.

De fapt, unii dintre păpuşarii cei mai importanţi ai „justiţiei“ de la Nurn­berg îşi aveau centrul în zona evreiască a Manhattan-ului new-yorkez. Şi familia Roosevelt îşi avea fieful tot acolo, între „macabeii“ evrei (cum le zicea Franklin Roosevelt), care erau maşinăria ei de vot. Ca şi familiile evreilor Goldmann şi Ferencz.

Eleanor Roosevelt, soţia preşedintelui SUA şi verişoara lui în ace­laşi timp (fiind semi-incestuoşi), era născută tot în Manhattan, unde era foarte bună prie­te­nă cu familia Goldmann, pe atunci cea mai implicată familie evre­iască în sfo­ră­ria globală a iuda­ismului şi a sionismului, tot­odată. Activistă de „human rights“, biografii Goldmanilor spun că Eleanor Roosevelt era mereu la masă („at dinner“) la aceştia (cf. Martin Klingst, „Amerikas Mr. Germany: Guido Goldman“, Herder Verlag 2021, tradusă în engleză sub numele  titlul „Guido Goldman – Transatlantic Bridge Builder“). Tot în Manhattan se mutase şi finan­ţis­tul evreu Bernard Baruch, consilier al lui Roosevelt dinainte de a fi el pre­şe­dinte, dar şi în timpul războiului, până în 1945.

Nahum Goldmann (ortografiat şi Goldman, cu un singur n, spe­ci­­fic evre­ilor, la germani terminaţia man având, de regulă, doi n), era şeful sionist al criminalului Benjamin Ferencz, procurorul evreu desemnat de ad­mi­nis­tra­­ţia Roosevelt ca acuzator împotriva liderilor militari germani învinşi.

Căci Nahum Goldmann, sionist de copil, din familie, a fost crea­to­­rul orga­nizaţiei Congresul Mondial Evreiesc (World Jewish Congress, cea mai puternică organizaţie evreiască globală şi azi) şi pre­şe­dintele acesteia din 1951 până în 1978, fiind deasemenea şi pre­şedintele Orga­nizaţiei Sionis­te Mondiale (World Zionist Organi­za­tion) din 1956 până în 1968.

Aceste organizaţii, în frunte cu World Jewish Congress (adică Nahum Goldmann) şi „Conference on Jewish Material Claims against Germany“ l-au trimis în realitate pe Ferencz în Germania după război ca să obţină tone de bani pentru cauza evreiască, deşi el apăruse, ofi­ci­al, ca procu­ror al Statelor Unite la Nurnberg.

În activitatea de „recuperator“, Benjamin Ferencz era secondat în Germania chiar de Goldman fiul, pe nume Guido, care în acest scop s-a şi împrietenit cu cancelarul vest-german Konrad Adenauer, în func­ţie până în octombrie 1963.

Dar ei crescuseră ca nişte infractori, având prieteni criminali, în „ghetto“-urile din Manhattan / New York, căci iată ce a relatat Ferencz despre copi­lăria şi tinereţea sa:

„Zona în care am trăit [în New York]… era o zonă cu criminali­ta­te ridi­cată. Toată lumea bătea, omora sau jefuia pe cineva… Făceam parte din ban­de, iar poliţiştii ne erau duşmanii. Eu eram câinele de pază, iar ceilalţi jucau zaruri pe trotuar. Puneau banii pe jos, iar eu eram la colţ. Dacă vedeam venind poliţistul strigam: «Cheezit, vin poli­ţiş­tii!». Dacă fugeau suficient de departe, luam eu banii, dar dacă poli­ţis­tul ajun­gea primul acolo, ridica el banii. Deci poliţia a fost inamicul. O situaţie ca cea a mafiei italie­ne în anii următori. Era o vremea de pro­hibiţie iar încălcarea legii era considerată un lucru bun, toată lumea spunea asta, se organizau jocuri de noroc, erau o mulţime de in­frac­ţi­­­uni pe străzi, împuşcături în cartier, lucruri de genul acesta.“

Nu ne aşteptăm ca Ben Ferencz să fi spus (tot) adevărul despre tra­seul său biografic până la misiunile din Germania postbelică, dar obser­văm că în interviul din care îl cităm nu şi-a ascuns adevărata na­tură crimi­nală personală, deşi era un tip scund, firav şi complexat:

„[În 1943] am scris mai întâi FBI-ului… Germanii ocupaseră Franţa şi se anti­cipa că vor ataca Anglia destul de curând. M-am gândit: bine, dacă mă vor lăsa în spatele liniilor germane din Franţa şi mă vor în­vă­­ţa cum să folosesc dina­mita, aş fi o achiziţie destul de bună. Aş putea băga nemţii în iad. Dar FBI-ul a spus că nu mă puteau ac­cep­ta. Eram un risc de secu­ritate… Eram cetăţean [american] doar de aproximativ trei­spre­zece ani. Aşa că am fost respins“.

Apoi, continuă el, „am terminat mai mult sau mai puţin Facul­ta­tea de Drept Harvard şi m-am dus imediat la acest tip din comisia de recru­tare“, intrând astfel în armata SUA, ca instructor întâi, dar şi-a urât supe­riorul sergent american: „Era un om cu un caracter atât de steril în­cât, în mod serios, dacă aş fi ales să-l ucid pe el sau să-i ucid pe cei care au ucis 90.000 de evrei, l-aş fi ucis mai întâi pe sergent“. („Benjamin Ferencz“, interviu luat acestuia de dr. Daniel Stahl şi Annette Weinke în 2 decembrie 2013, publicat pe Süddeutsche Zeitung şi în 2014 pe www.geschichte-menschenrechte.de în limba engleză.)

*

Dar Ben Ferencz, a publicat în 1944, bine orientat, un articol în principala revista de cri­mi­­nalistică, Journal of Criminal Law and Crimi­nology, despre crimele de război, sem­nând „sergent Benjamin Ferencz, al 15-lea batalion AAA“ şi, fiind deja în Europa, la sfârşitul anului 1944, a fost convocat la Judge Advo­cate Section a Armatei (zisă şi a „Naţiu­ni­lor Unite“, deşi nu exista oficial încă ONU) în Luxemburg, sediul gene­ra­lului Patton, unde avea deja un protector, pe colo­nelul George Hickman, şi unde i s-ar fi spus că preşe­dintele Statelor Unite vrea înfiinţarea unei fili­ale pentru crime de război şi doar el, Ferencz, ar şti ce sunt acelea, căci pentru arma­tă era ceva nou până şi noţiunea de „crime împotriva umanităţii“.

Iar planul pentru „judecarea criminalilor de război din Europa“ a fost elaborat de ministrul american al apărării Henry L. Stimson şi de sub­alternii săi din minister, şi, cum Roosevelt a murit în aprilie 1945, ope­ra­ţiunea judi­ciară a fost aprobată de noul preşedinte, Harry S. Truman, căci Stimson era, ca şi şi restul cabalei evreieşti din jurul Casei Albe, tot din Manhattan, plus că…

Acest Henry L. Stimson era la rândul său şi un iniţiat al cabalei glo­ba­liste şi a conspiraţiilor, căci, absolvent de Yale, el a fost primit din stu­denţie în societatea secretă a „elitei puterii“, Skull and Bones, care ar con­trola şi Central Intelligence Agency, conform celor mai mulţi cercetători (mulţi dintre şefii CIA pro­venind din Skull and Bones), şi care „i-a oferit numeroase con­tacte pentru tot restul vieţii sale“ (Sean L. Malloy, Atomic Tragedy: Henry L. Stimson and the Decision to Use the Bomb Against Japan, Cornell University Press 2008).

Şi Henry L. Stimson mai era membru şi în globalista Council on Foreign Relations şi absolvent şi al Harvard Law School, ca şi sub­al­ter­nul său Ben Ferencz, evreul chemat să acuze germanii.

***

„Charta“ Tribunalului, o făcătură a nedreptăţii criminale

Au emis la 8 august 1945 „Carta de la Londra“ (London Charter, cu­nos­cută şi ca Nuremberg Charter sau Charter of the International Military Tribu­nal for the prosecution and punishment of the major war criminals of the European Axis / Statutul Tribunalului Militar Interna­ţi­o­nal de la Nürnberg.

Au stabilit prin această cartă o „legislaţie“, creată post fapt pen­tru crime de război „contra umanităţii“ sau „împotriva păcii“, dar limitată ca vino­văţie doar la „pedepsirea principalilor criminali de război din ţări­le euro­pene ale Axei“ (din Germania şi aliaţii ei, adică). Crimele sovie­ti­cilor comise împo­triva polonezilor sau românilor nu mai contau. Sau crime­le ame­ri­ca­nilor, care au bombardat masiv populaţia civilă în război (ast­fel, la 4 aprilie 1944, aviaţia americană bombardase Bucu­reş­tiul în zona Gării de Nord şi centru, dis­tru­gând Teatrul Naţional şi ne­nu­mă­­ra­te locuinţe şi ucigând 2.942 de civili nevinovaţi).

Dar, în aceeaşi lună (august 1945), chiar ei, „aliaţii“ americani, au aruncat două bombe atomice asupra japonezilor, la Hiroşima şi la Nagasaki, provocând moartea a peste 200 de mii de oameni, majo­ri­tatea civili, iar despre aceste crime, ordinea lor mondială nu a vorbit ca despre „crime de război contra umanităţii“.

Iar Henry L. Stimson, băiatul de la Apărare al SUA care s-a ocu­pat de organizarea Proceselor de la Nuremberg (Nürnberg), unde au judecat 200 de inculpaţi germani pentru „crime de război“, este, culmea ipocriziei, chiar el un foarte mare criminal (niciodată judecat), fiind acelaşi personaj care a orga­nizat şi aruncarea bombelor atomice asupra japonezilor.

„Proiectul Manhattan“, al fabricării şi lansării bombei atomice, a fost tot sarcina lui Henry L. Stimson, care s-a folosit de contactele sale din organi­za­ţiile secrete Bohemian Grove şi Skull and Bones în or­ga­ni­zarea conspirativă a acestui proiect, al cărui nume – Manhattan – vine de la lo­cul de unde prove­neau zecile de fizicieni şi ingineri evrei cooptaţi la fabri­ca­rea bombei atomice în oraşul labo­rator de la Los Alamos, în frun­­te cu Robert Oppenheimer, luxoasele „ghetto“-uri din Manhattan – New York, unde îşi mai aveau reşedinţele şi politicienii de la vârful poli­ticii SUA şi liderii sionis­mului, precum Nahum Goldmann şi rabinul Stephen Wise.

Proiectul Manhattan

 

Şi liderul sioniştilor, stabilit tot în Manhattan, avea vasta experienţă de mani­pulare a serviciului secret care îl formase, nu doar şcoala iudaică religi­oasă a folosirii liderilor altor popoare în serviciul evreilor.

Căci Nahum Goldmann fusese activ în Germania în serviciul se­cret „Biroul de Intelligence pentru Orient“ (Nachrichtenstelle für den Orient) din cadrul ministerului de Externe german, care încă de la înfiinţarea sa în 1914 a fost condus de evrei.

Acest serviciu secret german, înfiinţat de evreul Max von Oppen­heim, şi controlat de evrei – serviciu a cărui istorie foarte interesantă nu este locul a o des­făşura aici – a căutat să joace Germania pe degete în interesele sionismului, deşi trebuiau să servească Germania, nu interesele politice evre­­ieşti. În lipsă de rezultate, oculta evreiască va trăda Germania la 1917, în favoa­rea Angliei, cum se ştie, cu care încheie declaraţia Balfour, ce le promi­­te Palestina, şi se pune la schimb în slujba Marii Britanii şi a SUA.

 

  Primitiv, dar un criminal sincer, Churchill

      voise execuţii fără procese simulacru

 

Documentele britanice declasificate în 2012 de la MI5 spun că pre­mierul englez Winston Churchill a cerut împuşcarea directă a lide­ri­lor ger­mani, imediat după război, în 1945, fără proces, temându-se se pare că aceş­tia ar putea apă­rea ca ne­­vinovaţi, dacă sunt lăsaţi să se apere, sau ca pro­cesul „să afec­­te­ze reputaţia legii“, dacă publicul ar percepe un abuz de drept.

S-a aflat aceasta prin declasificarea jurnalelor şefului de con­tra­­infor­maţii pentru serviciul secret britanic MI5, Guy Liddell, pentru pe­ri­oada 1940-1950, arhivate sub numele de cod Wallflowers, până când au devenit cunoscute public datorită ziarului The Guardian („Britain favoured execution over Nuremberg trials for Nazi leaders“, în The Guardian din 26 octombrie 2012. Seria dezvăluirilor urmare a decla­si­fi­cării acestei arhive a MI5 a început în publicaţia britanică încă din 1 decem­brie 2002 cu articolul „Revealed: secret diaries of quiet man who was Britain’s wartime spymaster“).

Winston Churchill a făcut propunerea de a se renunţa la cre­a­rea Tribunalului în februarie 1945, la Conferinţa de la Yalta a liderilor celor trei puteri aliate, dar a fost oprit de Franklin Roosevelt, care i-a spus că opinia publică americană nu va accepta să nu se aplice regu­la unui proces, iar Stalin a explicat că sunt bune procesele publice, căci sunt o excelentă ocazie de propagandă (precum procesele simulacru din comu­nism de atunci, îndreptate împotriva „duşmanilor poporului“).

Guy Liddell consemna cum s-a stabilit încă de la început de către liderii aliaţi încălcarea în mod deliberat a principiului fundamen­tal cel mai important al dreptului, acela că legea nu are efect re­troa­ctiv. Au hotărât însă ca în cazul liderilor naţional-socialişti germani să se aplice retroactiv. şi au tras oamenii la răspundere pentru încăl­ca­rea unor reguli sau legi ce nu existau, căci mulţi dintre ei au acţionat în strictă conformitate cu legile ţării lor, în vigoare, nu cu legile după care au fost judecaţi ulterior.

„Poate că domnul Churchill s-a opus unei astfel de instanţe, de­oarece se temea că în timpul procesului ar putea apărea diverse de­talii neplăcute despre rolul jucat atât de SUA, cât şi de Marea Britanie atât în ​​venirea lui Hitler la putere, cât şi în agresiunea sa împotriva URSS – comenta The Guardian. Până la urmă, faptul că anglo-saxo­nii l-au spon­so­rizat pe Hitler şi partidul său nazist, începând din anii 20 ai secolului XX, nu mai este un secret. Iar versiunea conform că­reia ciudatul zbor al lui Rudolf Hess [vice-cancelarul german, adjunct al lui Hitler] către Anglia, a fost, de fapt, ultima încercare a Berlinului şi a Londrei de a conveni asupra unui atac comun asupra URSS, tin­de să fie împărtăşită de un număr cât mai mare de experţi.“

Pentru ca aceste „poveşti inestetice“ să nu devină publice, lide­rii germani trebuiau să dispară („la perete şi capetele în apă“), dar au fost lăsaşi să creadă că nu vor fi lichidaţi până în ultima clipă. După proces, aflând sen­tinţa, Ribbentrop a intrat în celulă rătăcit, îngrozit, şi a început să se plimbe aiurea, şoptind uluit „Moarte! Moar­te! Acum nu voi mai putea să-mi scriu memoriile!“ (să spun adevărul meu).

(Cornel-Dan NICULAE)