Cornel-Dan Niculae
Incorect Politic
Aprilie 10, 2022

Procesul Rusiei la Curtea iudeo-globalismului?

 

Tribunalul de la Haga (CPI) este construcţia

unei cabale evreieşti sioniste şi globaliste,

într-o veritabilă reţetă conspirativă

 

(un articol de Cornel-Dan NICULAE)

 

• Ben­jamin Ferencz, Robert K Woetzel, conjuraţii şi şefii lor, toţi evrei, au promovat crearea Curţii Penale Internaţionale pe modelul tribunalelor de la Nürnberg, ce a fost tot o con­struc­­­ţie cu caracter conspirativ, coordonată de evreii sionişti newyorkezi aduşi pe poziţii cheie de preşe­dintele ame­ri­can Franklin D. Roosevelt, asociat acestora;
• Sponsorul cabalei zisă „Coalition for Interna­ti­o­­nal Justice“, ini­ţiativa evreiască a creării Curţii Penale Interna­ţionale, spe­cula­to­rul evreu George Sarlo (un Soros mai mic şi nevăzut de public), se droga şi vorbea astfel cu Dumnezeu, care îi spunea că El l-a în­găduit pe Hitler şi derularea istoriei trecute;
• Au vrut ca Dumnezeu să nu mai aibă puterea de a permite istoria „rea“, iar ei să poată controla totul.

 

Senatul SUA a aprobat în unanimitate solicitarea anchetării de către Curtea Penală Internaţională a preşedintelui rus Vladimir Putin şi a Rusiei pentru crime de război, deşi SUA nu a recunoscut oficial niciodată această Curte sau Tribunal de Justiţie de la Haga, tocmai pentru a nu da vreodată socoteală pentru crimele sale din întreaga lume.

Căci „lobbyştii“ care au creat această instanţă penală internaţională erau din SUA, dar nu voiau ca ea să judece SUA sau Israelul vreodată.

Sunt fabricate şi de această dată „crimele“ Rusiei, după cum au proce­dat şi împotriva Serbiei, deşi duşmanii acesteia erau adevăraţii autori ai crime­­lor (după cum vom vedea mai jos)? Moartea există şi acum şi este groaznică, dar cine a regizat-o cu adevărat?

Şi nimeni nu zice nimic de miile de civili ruşi ucişi criminal de regimul ucrainean în estul ţări, cu începere din anul 2014. Iar când Zelenski împreu­nă cu Rada lui a dat prin lege arme de foc populaţiei civile ucrainene, punându-o să lupte cu armata rusă, nu a făcut o crimă, sortindu-i morţii pe civili, din moment ce trebuiau să atace o armată profesionistă?

Mai mult, sursa principală a relatărilor despre tragedia de la Bucea este o casetă video realizată de Poliţia Naţională Ucraineană, dar după o regie a serviciului secret ucrainean SBU în colaborare cu serviciul secret britanic MI6 (conform declaraţiei unuia din cei mai vocali politicieni de opoziţie din Ucraina, Ilia Kiva, considerată credibilă şi de analiza obiectivă a lui Scott Ritter, fost ofiţer de informaţii al Corpului Marin al SUA, şi chiar şi Pentagonul (armata americană), care include Agenţia de Infor­ma­ţii a Apărării şi Agenţia Naţională de Securitate, spune că nu poate confirma vinovăţia Rusiei privind morţii civili ucraineni de la Bucea, conform Reuters („Farsa Bucha“ în Ucraina – Caz penal – Ion Coja).

         Cu toate acestea, Curtea Penală Internaţională deja a pornit cu toate motoarele acuzarea Rusiei.

 

Noul lobby politic de acuzare a Rusiei, inclusiv de crime

Urzeala politică care a construit Curtea Penală Internaţională a cuprins, de la un moment dat, şi firma de lobby evreiască Ruder Finn Global Public Affairs din SUA, angajată de la începutul anilor 1990 împotriva Iugoslaviei (aşa cum se va vedea mai jos), care a generat Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, care a prefigurat şi a fost o etapă în realizarea Tribu­nalului Penal de la Haga de azi.

*

Lobby-ul de acum pro-ucrainean de inculpare a Rusiei are la vârfuri şi la origine organi­za­ţia evreului Victor Pinciuc (Vik­tor Pinchuk), „Yalta European Strategy“ (YES), înfiinţată în anul 2004, anul primei revoluţii soroşiste din Ucraina, cunoscută ca „revoluţia porto­calie“ (urma­tă de a doua peste 10 ani, sângeroasa „revoluţie Maidan“). În reuniunea din 2013 a YES (ce a precedat „revoluţia Maidan“, „antirusă“, de la Kiev), Pinciuc i-a reunit pe Tony Blair, pe Bill Clinton şi Hillary Clinton, pe anti-putinistul evreu Paul Krugman de la The New York Times, pe politicianul israelian Shimon Peres, pe econo­mistul evreu francez Dominique Strauss-Kahn, pe econo­mistul evreu Larry Summers, care a condus Harvard University şi trezoreria SUA, slujind în administraţia Obama (soroşistă ca şi cea Clinton), ca şi pe „alţi lideri politici şi de afaceri“.

*

La aceste întruniri YES participă şi Nataliya Popovych (Natalia Popovici), în prezent cea mai angajată atacatoare propagandistică împotriva Rusiei, pe faţă, din cadrul unei maşi­nării globale de PR occidental, formată din 150 de organizaţii şi ambalată să distrugă imaginea Rusiei. Există şi un personaj ascuns foarte bogat, un oligarh ucrainean, care dirijează această maşinărie, cel mai probabil chiar Pinciuc, sau Igor Kolomoisky ori Vadim Rabinovici, toţi evrei, toţi consideraţi a fi regii neîncoronaţi ai Ucrainei.

Nataliya Popovych, coordonatoarea neascunsă a propagandei ucra­i­ne­ne vine de la Weber Shandwick, o reţea globală de comunicare şi relaţii publi­ce („a leading global commu­nications network“) din New York, pentru care a lucrat în trecut. Weber Shandwick este membră a şi mai marii agenţii de PR, Interpublic Group (IPG), ce este condusă din 1995 de managerul american Michael I. Roth, care a devenit celebru pentru că sub, conducerea şi bagheta lui, în 2004 compania americană de asigurări de viaţă The MONY Group Inc a trecut în componenţa gigantului financiar transfrontalier Axa Group, cu sediul central în Franţa şi care în cei mai im­por­­­tanţi parteneri secreţi sunt Rothschildzii francezi, conform studiului profe­so­ru­lui de econo­mie de la Sydney University Evan Jones: The Fall and Rise of the French Rothschilds (2013), adică de magnatul evreu David Rothschild, care l-a creat preşedinte al Franţei pe fostul său director, Emmanuel Macron (care la rândul lui îl tot vizitează pe preşedintele rus Putin ca să facă pace între Rusia şi Ucraina, clanul Rothschild controlând finanţele ucrainene din 2017). Tot­odată preşe­din­tele Axa Group, Henri de Castries, prezidează Grupul Bilderberg (guvernul mondial privat occidental) cu începere din anul 2012.

*

Iar unirea activistei Popovych cu orga­nizaţia bogatului mafiot evreu Pinciuc, Yalta European Strategy (YES) s-a produs chiar din anul „revolu­ţiei“, 2014, în cadrul unei struc­turi „fake ONG“ (GoNgo) anti ruseşti, numită „Ukraine Crisis Media Center“ (UCMC), a cărei reprezen­tantă a devenit ea şi ai cărei sponsori sunt USAID (adică CIA, spionajul american), Internatio­nal Renaissance Foundation (structura creată în aprilie 1990 de către chiar Open Society Foundations, a magnatului evreu George Soros, pentru contro­lul „filan­tropic“ al Ucrainei şi a altor state ex-sovietice vecine ei, echiva­lentul Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă creată în Romnia tot în 1990), National Endowment for Democracy din SUA (NED fiind o organi­za­ţie parteneră lui Soros, dar finanţată de statul american), ba chiar şi de către alianţa militară NATO, ceea ce e ceva „curat murdar“.

Ea, Popovych, a fost prezentă apoi din 2015 la întrunirile „Yalta European Strategy“ a lui Pinciuc, an în care, la plenara din 10-12 septembrie a YES de la Kiev, ar fi participat „peste 350 de lideri internaţionali“, în frunte cu José Manuel Barroso preşe­dinte al Comisiei Europene şi slujbaş al uriaşei bănci evreieşti Goldman Sachs, Carl Bildt (omul ocultelor europene, şef al lui Klaus Iohannis la una dintre acestea, ECFR, înfiinţată de George Soros) – Bild făcând în prezent parte şi din bordul acestei YES ucrainene -, Victoria Nuland (evreica secretar de stat a SUA implicată în revoluţia „EuroMaidain“ de la Kiev), generalul american David A. Petraeus (care a fost şi şef al armatei SUA şi direc­tor al CIA), Javier Solana, Strobe Talbott sau Shimon Peres, al nouălea preşedinte al Israelului, care ar fi ţinut la Kiev, atunci, „unul dintre cele mai motivante discursuri“, în opinia partici­panţilor.

*

Apoi, de când s-a creat în martie 2022 veritabila hoardă de lobby „Ukraine Communication Support Network“ (UCSN), Nataliya Popovych este copreşedinte a acesteia împreună cu londo­ne­zul David Gallagher, şeful internaţional al marii agenţii de lobby şi PR Omnicom (bine implicată şi în România) şi al PRCA (Public Relations and Communications Asso­ci­ation) un sindicat al unor firme de public relations (PR) cu centrul în Marea Britanie şi cea mai mare asociaţie de lobby din Europa, cu peste 12.000 de membrii în 400 de agenţii.

Totodată, Francis Ingham, director al PRCA, împreună cu agenţia PR Network, coordonează fluxul constant de propagandă sofisticată menit să aducă Ucrainei sprijinul public şi oficial din partea ţărilor occidentale, orchestrat de o armată de strategi politici străini, lobbyişti de la Washington DC şi o reţea de instituţii media (cele 150 de firme de relaţii publice occi­dentale ce s-au alăturat aparatului de propagandă pentru Ucraina). De la Kiev, un anume Yaroslav Turbil de la ministerul de Externe transmite apa­ratului pro­pa­gandistic ce să spună, dar el este asociat de mulţi ani spionajului ame­rican, de când a lucrat la mai multe organizaţii ale „societăţii civile“ strâns legate de guvernul SUA, ca şi pentru Internews, organizaţie conectată la serviciile de intelligence americane, care func­ţi­­onează sub pretextul pro­mo­vării libertăţii presei, în fapt al dirijării ei.

Internews a fost fondată de evreul american David M. Hoffman (ai cărui bunici erau evrei de la Odesa, Ucraina) şi sponsorizată de CIA prin USAID, ca şi de fundaţiile lui Bill Gates şi George Soros, plus de aceeaşi NED, băgată în toate „revoluţiile“.

*

Clanul Soros (George Soros, rudele şi urmaşii săi, în frunte cu Alexander Soros), care este o tot creaţie a baronilor finanţelor oculte Rothschild, căci l-a finanţat l-a înce­pu­tul ascensiunii pe George Soros în crearea primului său mare fond de investiţii, în 1973, Quantum Fund, este şi în prezent extrem de activă în Ucraina şi în propaganda împotriva Rusiei. Astfel, din 23 februarie au apărut articole pe opensocietyfoundations.org/ site-ul fundaţiei Soros (precum „Standing up for Ukraine“ sau „Open Society Stands with Ukraine amid Russian Invasion“), în care tânărul soroşit român Viorel Ursu, „director de divizie al programului Europa şi Eurasia al Open Society“, elogiindu-l pe Soros în ter­meni mesianici, spune: „Lucrăm în Ucraina de mai bine de 30 de ani… Fondatorul nostru, George Soros, are un loc special în inima sa pentru Ucraina“, adăugându-se că „Invazia mili­tară rusă asupra Ucrainei este un atac asupra democraţiei“ şi că actualul conflict este de importanţă globală crucială.

Clanul Soros acţionează în şi pentru Ucraina prin International Renaissance Foundation, cum am văzut, care este parte componentă a măşi­nă­riei de lobby anti-Rusia activată din plin din martie 2022, iar succesul hoardei de lobby pro-ucrainene l-a făcut pe un comandant NATO să decla­­re pentru Washington Post: „Sunt cu adevărat excelenţi în stratcom (strategic commu­­nication), mass-media, operaţiuni de informaţii şi, de aseme­nea, operaţiuni psihologice“.

Conform web-site-ului de ştiri din industria public relations, PRWeek, articolul „Global PR community rallies to help Ukraine government comms“ (28 february 2022), iniţiativa organizării globale de lobby pentru Ucraina a fost lansată de o persoană ano­ni­mă, care ar fi fondat o firmă de relaţii publice din Ucraina. „Încă din prima oră de război, am decis… Acesta este un război hibrid: amestec de lupte sângeroase cu o uriaşă dezin­formare şi o campanie falsă…“. Şi cine o face mai bine? Rusia sau Ucraina?

PRWeek este şi cea care a dat prin acest acest articol ştirea că „peste 150 de firme de relaţii publice s-au alăturat aparatului de propagandă“ pentru Ucraina.

Cel mai probabil, misteriosul personaj secret, dar cu putere, care a angrenat maşi­năria de lobby este evreul Viktor Pinciuc, cel mai bo­gat om din Ucraina („titlu“ la care mai concurează şi alţi oligarhi evrei), pa­tron al Interpipe Cor­­poration şi Pryvatbank, puternic şi în dome­niul mas­s­mediei, domi­nată de evrei în Ucra­i­na. Pinciuc este căsătorit cu fiica lui Leonid Kucima, preşedinte al Ucrainei între 1994 şi 2005.

Încă de când era preşedinte Kucima, circulau în presa ucraineană fotografii cu Olena Franchuk (fiica lui Kucima), George Soros şi Victor Pinciuc discutând despre cum să arate viitorul Ucrainei (cum este cea de la articolul „Legal Aid Charity“ din Day Kviv, în care Soros îl declara pe Pinciuc partenerul său de la Kiev). În altă fotografie apare pre­şedintele Kucima lângă afaceristul evreu ruso-israelian Lev Leviev (cu mari afaceri şi în România) în discuţie cu un grup de rabini evrei.

Publicaţia Den Svenske arăta în 2004, în articolul „Influenţa evreilor în Ucraina“, că „Leonid Kucima are o îndelungată colaborare cu Vadim Ra­bi­no­vici, con­ducătorul Congresului Evreiesc din Ucra­i­na – adevăratul con­du­că­tor al ţării după unele surse. Iar Ra­binovici are legături clare cu grupuri ma­fi­o­te din ţară (fiind acu­zat de gravă evaziune fiscală, iar în anii ’80 a fost con­dam­nat la 8 ani închisoare pentru in­frac­ţi­uni economice) şi a fost ex­­pulzat de două ori pentru in­fluenţa nefastă ce a avut-o asupra eco­no­mi­ei ucra­i­ni­e­ne, dar – fiind şi este cetă­ţe­an israelian – a putut de fieca­re dată să se reîntoarcă în Ucra­ina destul de repede. El este patronul mai multor mari firme în Ucraina, în spe­cial în domeniul mass-media… Ra­bi­novici a fost implicat, prin­tre altele, şi în multe afa­ceri cu arme.“

Acestor doi oligarhi evrei din Ucraina, Pinciuc şi Rabinovici, li se adaugă ca potenţial activator al maşinăriei de lobby infernal Ihor Kolomoisky, „conducătorul real al Ucrainei“, care este şi adevăratul fonda­tor şi patron al celebrului batalion Azov, care se pretinde „nazist“ (deşi nişte naţional-socialişti veritabili nu s-ar lăsa patronaţi sau dirijaţi de evrei) dar şi al mai puţin cunoscutelor miliţii Aidar şi Dnipro, care au ucis fără nici o reţinere copiii ruşi din regiunile separatiste.

Cetăţean ucraineano-israelian (probabil şi american sau britanic), Kolomoisky are o avere imensă şi este patronul imperiului media care l-a promovat masiv pe actoraşul Zelensky, până în poziţia de preşedinte al Ucrainei (a se vedea şi „Ihor Kolomoisky“, pe https://ioncoja.ro/).

Cei trei bogaţi evrei din Ucraina sunt şi foarte legaţi între ei, aşa că este posibil ca toţi trei să acţioneze împreună în spatele hoardei de lobby. Kolomoyski este şi preşedintele Comunităţii Evreieşti Unite din Ucraina. În 2010, a fost numit preşedinte al Consiliului European al Comuni­tă­ţi­lor Evreieşti (European Council of Jewish Communities, CEJC). Când s-a aflat că şi-a cum­pă­rat practic funcţia cu 14 milioane de dolari, a demisionat şi, împreună cu oli­garhul evreu ucrainean Vadim Rabinovici, a fondat Uniunea Evreiască Europeană. Iar Rabinovici este un vechi prieten apropiat al lui Pinciuc (prin fiica lui Kucima).

Ucraina condusă de Zelensky este Ucraina lor, a lui Pinciuc, a lui Rabinovici şi a lui Ihor Kolomoyski, acesta din urmă fiind şi propulsorul lui Zelensky, la televiziunea sa „1+1“ (a trustului lui Kolomoyski, „1+1 Media Group“), unde actoraşul viitor preşedinte al Ucrainei avea rolul principal în serialul de comedie Slujitorul poporului, unde juca rolul unui profesor de istorie care şi-a asumat funcţia de preşedinte al Ucrainei.

Deşi trăieşte mai mult în SUA şi Elveţia, se spune că „adevăratul preşedinte al Ucrainei este Ihor Kolomoyskyi“, chiar dacă este un criminal sinistru care, în biroul său prin­cipal din Ucraina, în anii preluării de către el cu forţa a fabricilor şi economiei aces­teia, avea un mare bazin rezervor cu rechini în care arunca diverşi oameni nenorociţi spre a fi mâncaţi atunci când voia să-şi intimideze un vizitator de la care voia să cedeze voilor, lăcomiei sau pretenţiilor lui (cf. „Who is Ihor Kolomoisky – The warlord oligarch who supported Volodymyr Zelensky“ în The Spectator din Londra).

Ihor Kolomoyski este bosul lui Zelensky, aşa cum David Rothschild a fost şeful lui Emmanuel Macron, toţi cu interese şi acţiuni împotriva Rusiei.

Iar Banca Rothschild şi Ihor Kolomoyski sunt mână în mână în afacerea PrivatBank, banca prin care şeful lui Zelensky a prejudiciat depunătorii ucra­ineni cu 5-6 miliarde de dolari, pe care i-a ascuns în SUA. Agenţia Reuters relata în mai 2019, prin articolul „Ukraine tycoon Kolomoisky hopes to resume talks on PrivatBank“, că banca Rothschild are din 2017 un mandat de la oligarhul evreu ucrainean să rezolve un compromis extra­judiciar cu statul ucrainean de recuperare pentru el a băncii PrivatBank, după ce Ucraina a recapitalizat-o şi s-a îndreptat împotriva lui (dinainte ca omul lui Kolomoisky, Zelensky, să ajungă preşedintele ţării). „O sursă familiarizată cu discuţiile dintre Kolomoisky şi Rothschild a minimizat însă perspectivele ca FMI să accepte orice acord care ar implica (re)acordarea către Kolomoisky a unei participaţii parţiale la PrivatBank“ (Reuters).

Iar baronii finanţelor oculte globale, familia Rothschild, este prezentă şi direct, ofi­ci­al, şi indirect, în Ucraina, căci tot din 2017, când oligarhul Kolomoisky a mandatat banca Rothschild să-i reprezinte interesele, Rothschildzii au devenit adviserii finan­ci­ari ai Ucrainei, conform ştirii Reuters „Ukraine picks Rothschild as adviser“, rostogolind imensele datorii ucrainene de la băncile Citi, Goldman Sachs and JPMorgan, toate având în spate şi participaţia sau controlul Rothschildzilor (mai ales Goldman Sachs, cea mai puternică bancă evreiască din lume). O mare parte din datoria Ucrainei este cumpărată de fondul Franklin Templeton („Franklin Templeton takes 5 billion ukraine debt gamble“, ştire CNBC, dar e vorba de sume mult mai mari decât cea din acest articol), fond care este implicat şi în controlul Fondului Proprietatea din România (adică a economiei României), dar există o strânsă legătură între Franklin Templeton şi Rothschildzi (din 1988, din Templeton Investments face parte şi L.F. Rothschild Fund Management Company, dar legăturile sunt mai vaste).

În urma războiului ruso-ucrainean de acum, dacă nu degenearează, Ucraina urmează să primească sume uriaşe de ajutorare pentru „recon­strucţie“ din partea foru­rilor financiare internaţionale şi a Uniunii Europene sau a statelor europene, şi astfel s-ar putea acoperi şi interesele de afaceri ale creditorilor Ucrainei, vulturii financiari globali privaţi.

Iar Curtea Penală Internaţională va trebui să scoată Rusia criminală, pentru ca nimeni să nu se supere că i se bagă din nou mâinile străine în buzunare, căci este „pentru o cauză nobilă“.

 

*****

Criminal evreu, în misiune pentru crearea Curţii Penale Globale

Ben Ferencz, evreul din Manhatan care a fost procurorul şef criminal de la Nurnberg, a luat o pauză după ce a îndeplinit misiunea primită în anii 40-50 de la Organizaţia Sionistă Mondială, devenind avocat „civil“ în Statele Unite, dar era şi acti­vist-pro­pa­ga­ndist al cre­­ă­rii acestei Curţi Internaţionale a Crime­lor, pusă sub controlul unor mari puteri (ca ONU) şi a unora ca el, după care, din 1990, chiar a primit aceas­tă nouă misiune.

Crearea unei Curţi Internaţionale care să emită decizii ca cele de la Nürnberg / Nuremberg, văzute ca „cea mai importantă parte in­te­gran­tă a în­tregii ordini mondiale postbelice“ a fost în continuare dezi­de­ra­tul unei jan­dar­­meriii mondiale a „luptătorilor macabei“, cum le zicea preşedintele ame­ri­can Franklin Roosevelt evreilor cu care era asociat politic şi care îl susţinu­seră condiţionat în ascensiunea sa.

„Odată cu venirea anilor 1990 şi sfârşitul Războiului Rece – spu­ne chiar evreul, vorbind despre el însuşi la persoana a treia -, co­mu­ni­­tatea inter­na­ţi­o­nală s-a dovedit în cele din urmă pregătită să discute serios posibilitatea în­fiinţării unei instanţe penale internaţionale, iar Ferencz era o voce an­ga­jată optimistă în această direcţie. Când Rome Statute a fost afirmat prin vot în 1998, Ferencz s-a adresat Conferinţei afirmând că «o curte penală internaţională – veriga lipsă din ordinea juridică mondială – este în mâna noastră». După aceea, Ferencz a participat activ la sesiunile Comisiei pre­gă­ti­toare pentru CPI, monitorizând [crearea Curţii] şi punând la dispoziţie ex­per­tiza sa.“ (https://benferencz.org/biography/)

Există un mare secret şi în prezent despre cum s-a pregătit şi cum s-a ajuns la „Rome Statute“, despre artizanii ei reali, deşi există unele informaţii despre această „Rome Statute of the International Criminal Court“ („Statu­tul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale“, zis şi „Sta­tutul Curţii Penale Internaţionale“ sau, mai simplu, „Statutul de la Roma“), din care aflăm că mijlocitorii au fost câteva state euro­pene occidentale, precum Italia, Anglia, Franţa şi Germania.

La vedere, al doilea după Ferencz în această misiune a fost tot un evreu, holocaustolog şi el, om al think-tank-urilor americane aflate în coabitare cu CIA. Este vorba de Robert K Woetzel, a cărui familie s-a mutat la New York după ce „a părăsit Germania din cauza antisemitismului ei în creştere“, dar dinainte ca Hitler să fie la putere. El urmează în SUA Universitatea Columbia (1952), unde aduseseră marxismul ideologii evrei ai Şcolii de la Frankfurt, şi, după o vreme, înfiinţează Fundaţia pentru înfii­nţarea unei Curţi Penale Internaţionale („Foundation for the Establish­ment of an Interna­ti­onal Crimi­nal Court“), o asociaţie a sa privată şi a susţinătorilor săi  din umbră, care după ce a ţinut prima conferinţă de „International Criminal Law“ în 1971, în SUA (în Racine, Wisconsin), s-a mutat cu conferinţa propagandistică, din 1972, în Europa, în Italia.

Din Senatul SUA proiectul era sprijinit de Arlen Specter, care se trăgea din părinţi evrei „ruşi/ucraineni“ emigranţi, dar avea şi toată susţi­nerea baro­u­lui SUA, American Bar Association, dominat de evrei, care a înfiinţat în acest scop mişcarea Task Force on an International Criminal Court

Deşi „Rome Statute“ şi Curtea Penală Internaţională au fost puse totuşi institu­ţi­o­nal sub Consiliului de Securitate al ONU, părând la prima vedere opera acestuia, se poate con­stata şi că au fost şi sunt în posesia unui grup de influenţă planetară, căci des­co­­perim că fiul fostului procuror evreu al pro­ce­selor de la Nurem­berg, mai tânărul Don Fernecz (Donald M. Ferencz) este azi unul din ex­perţii CPI. În anii ’50, ţinându-l pe genunchi în Germania postbelică, după ce omorâse „naziştii cei răi“, tatăl său îi spunea copi­lului de nu­mai câţiva ani că în urmă cu puţini ani, dacă l-ar fi prins, chiar copil mic fiind, germanii nazişti iar fi zdrobit capul de pereţi sau l-ar fi arun­cat pe fereastră, doar pentru că este evreu.

Chiar dacă Don Ferencz spune că nu înţelege de ce i-a spus tatăl său ase­menea poveşti îngrozitoare „care nu trebuie să le spui niciodată unui copil de acea vârstă“, această metodă corespunde edu­ca­ţiei mentalităţii iuda­ice de origine talmudică, conform căreia evreii sunt permanent victimele celor­­­­lalte popoare, motiv pentru care ei şi sunt „poporul ales“, cu drept la răz­bunare. Totodată astfel, procurorul evreu îşi justifica şi propriile crime: tre­buise să împlinească răzbunarea (relatările auto-biografice ale lui Don Ferencz în articolul „The prosecu­tor’s son: «The living legacy of Nuremberg»“, publicat de aljazeera.com la 22 noiembrie 2020).

Dar Ben Ferencz era chiar el un criminal de la bun început, aşa cum am detaliat în articolul «Şefii Justiţiei americane ştiau şi spuneau de atunci, din anii procesului de la Nurnberg, al „Holocaustului“, că este o făcătură politică» (sau «„Participarea Americii la Tribunalul de la Nuremberg este o pată pe onoarea Statelor Unite“. Farsa de la Nurnberg. Text dedicat celor care luptă pentru adevăr», de Cornel-Dan Niculae) Pe scurt, Ben Ferencz făcuse parte din bandele criminale evreieşti: „Zona în care am trăit [în New York]… – avea să se laude el destul de recent – era o zonă cu criminali­ta­te ridi­­cată. Toată lumea bătea, omora sau jefuia pe cineva… Făceam parte din ban­de, iar poliţiştii ne erau duşmanii… O situaţie ca cea a mafiei italie­ne în anii următori. Era o vremea de pro­hibiţie iar încălcarea legii era considerată un lucru bun, toată lumea spunea asta, se organizau jocuri de noroc, erau o mulţime de in­frac­ţi­­­uni pe străzi, împuşcături în cartier, lucruri de genul acesta.“. Iar în Germania postbelică a participat la crime directe, gratuite, pe stradă, şi la torturi împotriva germanilor, deşi era procurorul şef al Tribunalului de la Nurnberg, modelul a construcţiei lor ulterioare, „Curtea Penală Internaţională“ sau „International Criminal Court“ de azi.

*****

Prima Curte, pusă de lobby-ul evreiesc să distrugă sârbii

Afacerea noii curţi penale globale – „International Criminal Court“ – a în­ceput cu Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie („Interna­tio­nal Criminal Tribunal for the former Yugoslavia“).

În spatele acestora a stat, însă, de la început, organizaţia pri­vată „Coali­tion for International Justice“, din care făceau parte foarte mulţi evrei şi o finanţă evreiască, care a făcut presiuni asupra ONU.

Mai degrabă lobbyşti decât activişti, „Coalition for International Justice“ au fost înregistraţi în 1995 ca o organizaţie neguvernamentală (ONG) cu sedii la Washington şi la Haga, unde urma să funcţioneze instanţa.

Finanţarea grupului venea de la fundaţia Sarlo Founda­tion, în­fiinţată în 1992 de speculatorul evreu George Sarlo pentru spri­jinirea Federaţiei Comu­nităţii Evreieşti din San Francisco (Jewish Com­mu­nity Center of San Fran­cis­co), dar care mai finanţa (în afară de Coalition for International Justice, preocupată de crearea Tribunalului Penal Internaţional) şi American Jewish Joint Distribution Committee, Inter­na­tional Crisis Group şi filiala din New York a organizaţiei evreo-comu­niste International Rescue Committee, menită iniţial, la înfiinţarea ei, extragerii de evrei şi de comunişti din Germania anilor ’40-’50, apoi relocării de „refugiaţi“.

International Rescue Committee, având o con­ducere tot evreiască, s-a implicat din plin, tot din 1992, în războiul din Iugoslavia, de partea duşma­nilor acestui stat.

George Sarlo, evreu ungur „supravieţuitor al Holo­ca­us­tului“ el însuşi, consumator de droguri psihedelice mexicane (prin care ar lua legătura cu morţii), era patron împreună cu alţi evrei ai Walden Venture Capital (înfiinţată în 1974 şi implicată apoi în investiţii de la tehno­lo­gia conductorilor la digital media), Walden International şi Walden Israel, atunci când s-a înhămat la treaba aceasta. Este de reţinut că George Sarlo are o diplomă în Business Administration de la Harvard Gra­du­ate School of Business, unde e şi şcoala de manipulare globală „rezist“.

Sarlo a susţinut că drogurile psihedelice l-au adus înapoi la iudaism. După consumarea unor ciuperci halucinogene – povestea el – ar fi avut o confruntare cu Dumnezeu însuşi, în care Acesta i-ar fi spus despre apariţia lui Hiler şi despre Holocaust, cum că le-ar fi lăsat să se întâmple ca să existe „liber arbitru“ (conform interviului cu Sarlo de Alix Wall, „Psychedelic journeys helped Holocaust survivor George Sarlo. Now he’s helping others on their own journeys“, pe forward.com – 21 iulie 2020).

Evreii se ceartă / argumentează adesea cu Dumnezeu în dia­lo­gul lor cu El, acesta fiind o caracteristică a iudaismului, ca practică religioasă.

Iar dacă Dumnezeu nu se bagă să oprească „răul“, cum îl văd ei („Ce-ai fi vrut? Să-l înnec pe Hitler?“, l-ar fi întrebat Dumnezeu pe Sarlo în halu­cinaţiile acestuia), atunci a trebuit să o facă evreii din umbra „Coaliţiei pentru Justiţie Internaţională“ (Coalition for Interna­ti­o­­nal Justice), deşi se va vădi că „Justiţia“ aceas­ta aservită feluritelor CPI sau ICC a fost mai mult o afacere de prestări servicii, căci în timp ce pe unii i-a lichidat, pe alţii i-a făcut scăpaţi, iar pe alţii, precum pe statul Israel, nici nu a avut voie să îi deranjeze de la crimele în masă să­vâr­şite în Palestina.

Iar firmele de lobby evreieşti au avut cel mai greu cuvânt de spus în condamnarea ca imagine publică a celor care ulterior aveau chiar să fie condamnaţi de aceste „curţi“. Şi au făcut-o pentru… bani, nu pentru justiţie.

Două nume grele vizibile în această afacere sunt politicianul american Richard Holbrooke şi judecătorul Richard J. Goldstone, ambii evrei cu putere.

O trupetă discipolă a lui Holbrooke, Kathy Ward, a fost plasată chiar în componenţa „Coalition for International Justice“, în timp ce el, Richard Holbrooke făcea parte din administraţia SUA ca secretar de stat şi ambasador la ONU.

Holbrooke se trăgea dintr-o familie de evrei polonezi al căror nume de familie fusese Goldbrajch şi s-a lipit în anii ’60 de politicieni prieteni din casă şi de agenţia guvernamentală USAID. Concomitent el era şi consilier banca evreiască Lehman Brothers din 1981, pentru ca din 1985 până în 1993 să fie directorul executiv al băncii. Din aceas­tă poziţie, avea însă şi misiuni secre­te acoperite de „filan­tro­pie“, căci rămăsese şi „adânc implicat în pro­ble­mele proeminente ale politicii externe a SUA, astfel încât, în 1992, când începea şi acea ocultă de creare a Tribunaului Penal Internaţional, în calitate de şef în cadrul „Refugees International“, el se deplasează în Bosnia (Iugoslavia) în că­utare de profituri de război, chiar şi dacă numai politice, la prima vedere, căci trimite o notă în SUA, cerând „colegilor“ lui „o politică americană mai agresivă în Balcani“, căci „Bosnia va fi testul cheie [de putere] al politicii americane în Europa. Prin urmare, trebuie să reu­şim în orice încercăm“ (Richard Holbrooke, To End a War. New York 1999, p.50.).

„Refugees International“ este un fel de copil al „International Rescue Committee“, dar cu obiect de activitate mai concret privind „re­fugiaţii“. În conducerea „Refugees International“, Richard Holbrooke stătea alături de conaţionalul său evreu George Soros, care, prin fun­daţia lui „pentru o soci­etate deschisă“, avea să se implice în spaţiul iugoslav prin crearea a diverse „revoluţii“, cum avea să facă şi în Ucraina în 2004 şi 2013-2014.

Tot evreiască este şi „Refugees International“, ca şi IRC, fiind în­fiinţată în 1979 de către o activistă feministă neo-marxistă, Sue Morton sau Susan Morton Blaustein, al cărei bunic, Jacob Blaustein, fusese pre­şe­dintele Comi­tetului Evreiesc American (American Jewish Commi­­ttee), proprietar al Ame­rican Oil Company şi consilier al preşedinţilor SUA Harry Truman, John F. Kennedy şi Lyndon B. Johnson, şi co-pre­şedinte al Jewish Claims Confe­rence Against Germany, care a ac­ţi­o­nat alături de Nahum Goldmann (de la Congresul Mondial Evre­iesc) şi Ben­jamin Ferencz (procurorul evreu de la Nurnberg pre­zentat mai sus şi implicat total în întreaga acţiune de creare a unei Curţi Pena­le Inter­naţionale) pentru obţinerea de uriaşe sume de bani ca „reparaţii după Holocaust“ pentru organizaţiile evreieşti şi pentru Israel.

Chiar şi pe această activistă evreică, Susan Morton Blaustein, aveam să o regăsim în Coalition for International Justice, cea finanţată de drogatul Sarlo (care se certa cu Dumnezeu) şi sforărea pentru o curte penală globală controlată şi aservită. De aici, ea, ac­ţi­o­nând şi prin International Crisis Group, s-a ocupat tot de Iugoslavia (Bosnia, Kosovo şi Serbia), ca şi Holbrooke, acuzându-l de crime de război pe liderul sârb Slobodan Miloşevic (apoi pe Saddam Hussein).

International Crisis Group este şi el tot un vehicul evreiesc de „drep­turile omului“, căci în timpul războielor din Iugoslavia din 1991-2000, la a cărei dis­trugere Soros a contribuit, el a înfiinţat special îm­potriva sârbilor această funda­ţie „Crisis Group“, ce a colaborat plenar cu Institute of Peace, o aco­­pe­ri­re a CIA. (Iar International Crisis Group a fost total finanţat de mag­natul evreu George Soros, care i-a instalat directori aici pe activistul evreu Robert Malley şi pe omul său de casă Malloch Brown, membru şi în con­ducerea fun­daţiei lui Soros, dar plasat strategic şi director la ONU).

~

Este momentul să precizăm că pentru „demonizarea sârbilor“, în primul rând Croaţia, dar şi alte popoare din Iugoslavia, an­ga­ja­seră din august 1991 firma Ruder Finn Global Public Affairs pentru a face lobby la Washington.

Căci primul a fost „Războiul de Independenţă al Croaţiei“, din 1991 până în 1995, croaţii fiind ajutaţi cu tehnică militară, pe ascuns, de că­tre Germania, dar şi cu fonduri. Era reînceperea „Germandom“-ului în lume, con­comitent cu prăbuşirea comunismului în Europa. Spre deosebire de dominaţia germană din perioada Germaniei naziste, cea de după 1990 nu are nici o reţinere în a colabora cu evreii.

Aşa au ajuns croaţii să plătească cu bani germani lobby-ul evre­­iesc din SUA, pentru ca acesta să influenţeze Washingtonul în favoa­rea lor şi în defavoarea sârbilor.

Toate celelalte acţiuni împotriva Iugoslaviei, inclusiv „Coalition for Inter­national Justice“, aveau să demareze după aceea.

Fondatorul firmei de PR, David Finn, a avut un tată evreu ata­şat „valo­ri­lor iudaice“, dar care a schimbat totuşi numele familiei din Finkelstein în Finn. David a crescut fidelizat de unchiul său, Louis Finkelstein, profesor la un Seminar Teologic Iudaic. El este membru şi al organi­za­­­ţiei American Jewish Commi­ttee (Comitetului Evreiesc Ame­rican), în­fi­inţată de Jacob Blaustein, bunicul activistei Susan Morton Blau­stein, care, cum am arătat, a fost implicată în acţiunile îm­po­tri­va Iugo­slaviei (alături de Holbrooke şi Soros) şi de creare a unei curţi penale internaţionale de con­dam­narea la moarte a liderilor acesteia.

Partenerul lui David Finn în firma de „global public affairs“ este tot un evreu, fost coleg de şcoală cu el, Bill Ruder, ei doi înfiinţând „Ruder & Finn“ în Manhattan în 1948, „anul în care s-a născut statul Israel“, cum le plăcea să spună.

***

James Harff, di­rector la această firmă evreiască Ruder & Finn Global Political Affairs, a declarat cu cinism: „Timp de 18 luni, noi am lu­crat pen­tru Croaţia şi Bosnia-Her­ţe­go­­vina [îm­po­triva sârbilor], ca şi pentru opo­zi­ţia din Kosovo. În cur­sul acestei perioade am avut multe suc­cese… La în­ce­putul lui iulie 1992, pu­bli­caţia new-york­eză Newsday a lansat afacerea cu lagă­re­le sâr­beşti de con­cen­tra­re în care i-ar fi strâns pe ceilalţi etnici. Iar noi, dintr-o singură miş­ca­re, am fost în stare să o preluăm şi să o prezentăm ca o po­veste cu «băieţi buni» şi «băieţi răi», care apoi a func­ţi­o­nat apro­a­pe de la sine. Imediat s-a ob­ser­vat o schim­bare cla­ră în lim­ba­jul presei, care a în­ce­put să fo­lo­seas­­că con­cepte de o înaltă în­căr­că­tură emoţio­na­lă, de genul «pu­ri­fi­ca­re et­ni­că», «lagăre de con­cen­­tra­re»,… nimeni nu a mai în­drăz­nit, după ace­­ea, să meargă îm­po­triva cu­ren­tului.“ „Dar, când fă­ceaţi toate aces­­tea, nu aveaţi nici o do­va­dă că ceea ce spu­neţi era adevărat. Aveaţi un sin­gur articol în News­day…“ – remar­ca zia­ris­tul fran­cez Jacques Mer­li­on. „Trea­ba noastră nu este să verificăm informaţiile – răs­pun­dea evre­ul. Sarcina noastră era doar să răs­pân­dim rapid in­for­maţiile fa­vo­rabile nouă… Suntem pro­fe­si­oniş­ti… Nu suntem plătiţi să fim morali.“

William Ruder de la Ruder & Finn făcea parte din conducerea a foarte multe orga­ni­zaţii puternice, în frunte cu aceeaşi American Jewish Commi­ttee (Comi­tetului Evreiesc American), cea din plin implicată pro­pa­gandistic şi nu numai în acţiunea dărâmării sârbilor şi a Iugoslaviei.

* * *

În numele Comi­tetului Evreiesc American, în august 1992 l-au scos la înaintare pe rabi­nul James Rudin, presa relatând, după acesta:

„Liderii evrei de aici [din Baltimore – SUA] şi din întreaga naţi­u­ne [ame­ricană], îngroziţi de rapoartele despre atrocităţile lagărelor [sârbeşti] de detenţie şi «curăţare etnică» din îndepărtata Bosnia-Herţe­govina, solicită intervenţia [militară] americană imediată pentru a face faţă unui dezastru pe care îl compară cu Holocaustul de acum o jumă­tate de secol. «De la masacrele cambodgiene [din anii 1970] nu am mai văzut comunitatea evreiască atât de agitată şi atât de ener­gi­za­tă», a declarat ieri rabinul A. James Rudin de la Comitetul Evre­iesc American.

Rabinul Rudin s-a referit la «trenuri, tabere, familii separate, per­soane cu nume ’greşite‘ sau care fac parte din ’grupul greşit‘» şi a compa­rat noile orori cu Holocaustul din cel de-Al Doilea Război Mon­dial. «Pentru evrei, toate acestea au un şoc special de recunoaştere», a spus el.

Un supravieţuitor al Holocaustului din Baltimore – Leo Bretholz, un vânzător de carte în vârstă de 71 de ani – a numit evenimentele un «deja vu îngrozitor» – retrăirea ororilor din lagărele de concentrare naziste – declanşată de relatările despre torturarea musulmanilor şi a creştinilor din Croaţia de către forţele sârbe, urmare conflictului rezul­tat din destrămarea Iugoslaviei…

În timp ce evreii cer «o poziţie mai hotărâtă» a  adminis­traţiei Bush în eforturile sale de a ajunge la lagărele de detenţie sârbe, un purtător de cuvânt al Consiliului evreiesc din Baltimore a subliniat ne­cesitatea ca evreii să lucreze la nivel naţional şi internaţional pentru a pune capăt torturii şi crimelor din Bosnia. Adam Kessler, director asociat al consiliului evreiesc, a declarat că reprezentanţii unei coa­li­ţii evreieşti naţionale – inclusiv Congre­­sul Evreiesc American, Comi­te­­tul Evreiesc American, Consiliul Naţional al Femeilor Evreice şi B’nai B’rith-ul – s-au întâlnit marţi la Washington cu Thomas Niles, secretar de stat adjunct pentru afaceri europene, spre a face presiuni pentru un răspuns american mai puternic [împotriva sârbilor]………

Din cauza reacţiei emoţinale sfâşietoare a evreilor din Statele Unite, «Facem multe!», a spus rabinul Rudin la New York. Agenţia sa – Comitetul Evreiesc American – s-a alăturat Congresului Evreiesc Ame­rican şi Liga Anti-Defăi­mare pentru a cumpăra spaţiu publicitar pentru «o scrisoare deschisă către liderii mondiali» cerând oprirea «lagărelor morţii sârbeşti», chiar dacă acestea nu au fost confirmate cu siguranţă.“

(sursa: Frank P. L. Somerville, „U.S. Jewish leaders horrified by Bosnia atrocities“, în The Baltimore Sun din 7 august 1992.)

*

Baltimore, de unde a început campania mai sus arătată, este şi locul de origine al întemeietorului Comitetul Evreiesc American şi al copilăriei acti­vis­tei Susan Morton Blaustein, implicată în afacere.

În acelaşi an, Comitetul Evreiesc American scoate şi o carte în aceeaşi notă: Jennifer L. Golub, The Jewish Dimension of the Yugoslav Crisis (Ame­rican Jewish Committee – 1992), deşi nici un evreu nu avea nimic de suferit în Iugoslavia, toţi fiind în afara zonei de război şi în­des­tulaţi cu ajutoare venite din SUA prin Joint, cum reiese chiar din rapoartele AJC.

Tot Comitetul Evreiesc American a plătit şi paginile de laudă pentru şeful firmei de lobby, David Finn, ce au apărut în presa ame­ri­cană în 1992-1994, pentru a-l recomanda pe acesta ca pe un fidel al iudaismului, cum ar fi articolul din The New York Times, de du­mi­ni­că 20 mai 1994, cu titlul „What being jewish means to me“ (Ce în­seamnă pentru mine a fi evreu), în care el arăta că e un… Finkelstein, de fapt.

Cum am arătat, cu începere din 1991, mai multe state balca­ni­ce sece­sioniste din Iugoslavia au angajat firma de lobby să deni­gre­ze la Washington statul Serbia şi statul federativ Iugoslavia, pe care sârbii ortodocşi îl apărau şi din care secesioniştii, de la catolici – croaţii – la mu­sul­mani – bosniaci, kosovari şi macedoneni -, voiau să plece.

„Ruder & Finn Global Po­li­ti­cal Affa­irs“ sau firma de lobby Ruder Finn, cum este mai cunoscută, s-a şi mândrit de faptul „de a fi atras de par­­tea noas­tră – adică îm­po­triva sârbilor – opinia publică evre­ias­că“.

În realitate, conform istoriei adevărate, croaţii erau agresorii: „cu un efec­tiv de 10.000 de oameni, din care o unitate de elită nu­­­mită Legiunea Neagră, această nouă HOS, împreună cu alte for­ţe paramilitare cro­a­te, sprijinite din Germania, au declanşat războa­iele iugoslave, creând din start sute de mii de morţi şi de deportaţi sârbi“ (Nigel Thomas şi Krunoslav Mikulan, The Yugoslav Wars / 1: Slovenia and Croatia 1991-95, Osprey publishing 2006, capitolul Croatian paramilitary forces).

* * * * *

La începutul anilor 1990, solidaritatea musulmană globală adap­ta­tă la metodele mercenariatului lobby-ist era la început şi ea.

Sistemul profund corupt al cumpărării de influenţă (lobby-ul) din mediul socio-politic american a făcut posibil ca musul­manii să îi cum­pe­re pe evrei împotriva sârbilor, ba chiar ca musulmanii din Balcani să se dedea la crime atroce împotriva sârbilor şi să scape nepedepsiţi, cumpărându-şi imu­ni­tatea de la lobby-iştii şi politicienii americani.

Croaţia a angajat Ruder Finn Global Public în august 1991 spre a face lobby la Washington intereselor ei, pentru o sumă iniţială mo­destă, 46.000 de dolari, dar curând firma de publicitate a atras şi alţii clienţi împotriva Serbiei şi a Iugoslaviei, căci a intrat în joc şi Bosnia-Herţegovina musul­mană, care a vrut şi ea să-i fie pozitivat profilul la Washington. Măsura este şi o reflectare a pactului militar încheiat în­tre cele două republici, în ciuda im­plicării Croaţiei în ciuntirea teri­to­­ri­ală a Bosniei. Intră apoi şi Slovenia în joc, stabilindu-şi propriul birou la Washington pentru a se ocupa de PR, angajând-o pe versa­ta Phyllis Kaminsky, consilier la aceeaşi firmă, Ruder Finn, şi tot­o­da­tă o apro­pi­ată a structurilor de putere deep state, să se ocupe de ac­ti­vi­­tăţile de lobby ca „relaţii publice“ (PR).

În principal, firma de lobby inventa ştiri acuzatoare la adresa sârbilor, pe care îi prezenta drept criminali.

Britanica The Independent, în analiza acestei istorii de la în­ce­pu­tul anilor ’90, publicată în 2011 sub titlul „Adevă­rul este prima vic­ti­mă în ofensiva PR“ (Truth is the first casualty in PR offensive), nota că:

„Este de netăgăduit că forţele sârbe au fost implicate în acte de bru­ta­litate. Dar la fel au făcut şi croaţii şi musulmanii bosniaci…

Strategia firmei Ruder Finn a fost aceea de a construi o co­a­li­ţie în Congres şi în Senatul SUA în sprijinul Croaţiei. Strategia a in­clus mobili­zarea celor 2,5 milioane de croaţi din SUA pentru a face lobby către Congres. Esenţial pentru toată această activitate a fost echi­valarea în faţa publicului a forţelor sârbe cu comunismul iar a croa­ţi­lor cu libertatea şi democraţia occidentală. Ruder Finn a folosit o stra­tegie similară în munca sa pentru Bosnia, «pentru a o ajuta să lupte împotriva războiului şi să obţină sprijin şi bani», potrivit lui Jim Harff, preşedinte la Ruder Finn.

De asemenea, agenţia şi-a canalizat activitatea pentru a asi­gu­­­ra o rezoluţie a ONU în sprijinul intervenţiei militare în Bosnia din «motive uma­ni­tare». Pericolul a apărut când propa­ganda a alimentat acele atrocităţi prin sporirea urii şi inventarea neadevărurilor. Propa­ganda a dus la inevitabilele reacţii adverse din partea celeilalte părţi vătămate, care comit acte de răzbunare.“

(Tom O’Sullivan, Truth is the first casualty in PR offensive,

în The Indepen­dent din 23 octombrie 2011)

*

Iar personalul marelui sindicat al lobby-ului american se supra­pune adesea cu cel al activiştilor sociali de tot fel, aşa fiind cazul şi cu Zach Gorin, un director evreu din New York de la Ruder Finn, dar pe care îl regă­sim şi ca „Senior Vice President“ la International Rescue Committee (ICR, acea organizaţie cu substrat evreiesc, la apariţia că­reia a contribuit şi Einstein), care, din 1992, sub lozinca apărării „drep­tu­rilor omului“, s-a implicat partizan în disputele din Iugoslavia.

L-am văzut pe politicianul de top american Richard Holbrooke (Goldbrajch, după vechiul nume de familie, evreiesc, să nu uităm) implicat ca un câine al războiului împotriva Iugoslaviei şi a sârbilor prin intermediul International Rescue Com­mittee (ICR) şi „Refugees International“, am­bele intens finanţate şi conduse de George Soros. ICR i-a dat şi un premiu, al „Libertăţii“ (Freedom Award) lui Soros, după o alocuţiune în favoarea sa făcută în 2013 de Bill Clinton, omul lor, care i-a servit pu­nând armata SUA să bombardese Iugoslavia după ce a devenit pre­şe­­dinte al SUA în, 1993-2001, susţinut de Soros şi de lobby-ul evreiesc.

International Rescue Com­mittee, care l-a trimis la faţa locului pe Holbrooke, care atunci avea o funcţie de conducere la banca evre­ias­că Lehman, şi-a început activitatea în speţa iugoslavă în 1992, acu­zând mani­pulator sârbii de „purificare etnică“ în Bosnia-Herzegovina.

În aceeaşi perioadă, Holbrooke activa, în mod misterios, într-o comisie înfiinţată la 24 octombrie 1991 de preşedintele Africii de Sud, de anchetă privind violenţele publice interetnice şi prevenire a aces­to­­ra, cunos­cută ca „Goldstone Commission“, deoarece era condusă de judecătorul sud-african Richard J. Goldstone, evreu şi el, care, cul­mea, intrând în jocul global pe care îl făceau Richard Holbrooke şi lobby-ul evreiesc din SUA, va apărea în curând ca acuzator (prosecutor) la ra­pid fabricatul, în ograda ONU, în ca­drul Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie (International Tribunal for the Former Yugoslavia), func­ţional între mai 1993 şi decembrie 2017.

Pretins mare specialist în crimele împotriva umanităţii, judecă­torul evreu de drept comercial Richard Goldstone a ştiut să îi acuze pe sârbi de cele mai atroce crime, inexistente chiar, probele fiind de fapt fake news pro­fe­si­onal fabri­cate de fir­me­le de lobyy angajate, ca ştiri de presă, dar în privinţa crime­lor isra­eliene îm­po­­triva palestinie­ni­lor a scăldat-o. Astfel, însărcinat în 2009 de Consiliul ONU pentru Drep­tu­ri­le Omului, Goldstone iniţial a desco­perit aceste crime, dar, în 2011, după o vizită în Israel, a fost pătruns de „lumi­na investigaţiilor efec­tu­a­te de forţele [militare] israeliene, care au indicat că nu au vizat în mod in­ten­ţi­onat civilii [palestinieni] ca o chestiune de politică“, scriind că, dacă do­vezile „care au fost disponibile ulterior“, ar fi fost dispo­ni­bi­le la vremea când a raportat către ONU, raportul Goldstone „ar fi fost un alt docu­ment“, nu ar mai fi găsit nici o vină Israelului (Richard Goldstone, „Reconsidering the Goldstone Report on Israel and war crimes“, în The Washington Post din 1 aprilie 2011). Şi oricum, prin sistemul instituit la ONU, Israelul nu putea fi adus în faţa unei instanţe penale de crime umanitare, decât dacă SUA, Anglia şi Franţa ar fi de acord (în Consiliul de Securitate, unde mai au drept de veto şi Rusia şi China).

Când Goldstein acuzase Israelul, el îşi trădase originile, aşa că evreii lui, „indignaţi“, erau cât pe ce să-l termine, punându-şi maşinile propagandistice asupra lui, dar el şi-a revenit la timp.

Ordinele şi înnodarea intereselor privind înfierarea Iugoslaviei s-au vehi­culat, în general, prin ong-ul International Rescue Com­mi­ttee, care, fondat din 1933, a avut la vârful staff-ului, a boad-ului de direc­tori sau advisori mereu evrei, precum, la început, Carel Sternberg, direc­tor executiv prin anii ’30-’40, după care se remarca în anii ’50, ca pre­şe­dinte, Leo Cherne, iar de la începutul anilor 1990 până în 2003, or­ga­ni­zaţia a fost condu­să de afaceristul evreu american Reynold Levy.

Perioada lui Reynold Levy este exact perioada afacerii de lobby îm­potriva Iugoslaviei şi perioada creării, prin manevre oculte ce au privit componenţa aces­tora, a Tribunalelor Penale Interna­ţionale pe crime de război şi aşa zise „crime împotriva umanităţii“.

Reynold Levy, care făcea parte şi din alte pute­rnice organiza­ţii, precum Council on Foreign Relations sau Nathan Cummings Founda­ti­­on (ce serveş­te cauzele evreieşti, în general), a colaborat în mod firesc cu Holbrooke, care lucra la banca Lehman Brothers în timp ce Levy era un abonat obişnuit la multele milioane de dolari pe care le primea uzual de la această bancă în strângerile de fonduri pe care le făcea. Şi în prezent, preşedintele IRC este tot un evreu, unul britanic, David Miliband, provenit dintr-o familie de evrei polonezi al cărui tată, Ralph (Adolphe, la naştere) Miliband a fost un pro­motor marxist şi membru al mişcării comuniste Jewish Labour Bund, la Varşovia, dar şi al Hasho­mer Hatzair („Tânăra Gardă“), o grupare socialisto-sionistă, în timp ce mama sa fusese, înainte de a ajunge în Anglia, tot o activistă comu­nis­tă, deşi provenea din foarte bogata familie evreiască polonă Kozak.

Sub şefia acestui David Miliband a fost decorat magnatul evreu George Soros de către International Rescue Committee, pentru „meri­tele“ sale în acţi­unile din Iugoslavia, căci IRC a mai început o serie de „operaţiuni“ din 1997 şi în interiorul „republicii Kosovo“, regiune alba­ne­ză „independentă“ re­inven­tată prin destrămarea Iugoslaviei, apoi, din 1998-9, s-a extins la deservirea „refugiaţilor“ kosovari în Europa, ca şi din Macedonia, Albania, Muntenegru şi Bosnia, operaţiuni în care fundaţia lui Soros a fost omni­prezentă, instigând la revoluţii.

Conjuratul Richard Holbrooke avansa şi el, o dată cu apariţia ca preşe­dinte al SUA a lui Bill Clinton, care l-a numit ambasador al SUA în Germnaia, în 1993-1994, apoi l-a adus la Casa Albă ca „assis­tant Secretary of State for European and Canadian Affairs“, un fel de secretar de stat la Externe pentru Europa şi Canada. Iar Holbrooke voia ca SUA să se implice militar în Iugoslavia, ceea ce s-a întâmplat, antrenând şi alte ţări.

Sub Clinton începea din nou vremea evreilor să acceadă în funcţii, admi­nis­traţia SUA devenind cea mai evreiască de până atunci. Nu numai la Casa Albă colcăia o adevărată agentură evreiască (inclusiv cu agenţi Mossad), dar şi la Curtea Supremă a SUA, unde el i-a numit judecători tot pe doi evrei, pe Ruth Bader Ginsburg şi Stephen Breyer (judecătoarea Ginsburg se trăgea din evrei ruso-polonezi, iar bunicul lui Breyer fu­se­se un evreu de clasă mij­lo­cie care emigrase în SUA din România).

Era pe jumătate evreu până şi generalul american însărcinat de admi­nistraţia Clinton a SUA ca să atace Iugoslavia. Este vorba de Wesley Clark, al cărui nume de familie real fusese Kanne, bunicul său de tată, Jacob Kanne, din Belarus, aparţinând liniei evreieşti Cohen, în timp ce bunica sa evreică, Ida, era o Goldman.

Generalul Clark şi Richard Holbrooke, amândoi evrei, au lucrat mână în mână asupra Iugoslaviei ca reprezentanţi ai SUA, unul mili­tar, celălalt politic („assistant Secretary of State“).

Dacă în 1994-95, generalul Kanne-Clark era trimis de Casa Albă doar să îl susţină pe Holbrooke în Balcani, din 1997 el este numit de preşedintele Clinton drept „U.S. European Command“, poziţie din care Wesley Clark devine şi comandant suprem al forţelor NATO în Europa (Supreme Allied Commander Europe) şi bombardează intens până şi capitala Serbiei şi a Iugoslaviei, Belgradul, spre a ajuta secesioniştii.

Adică totul pentru clienţii croaţi, bosniaci şi kosovari.

Nu trebuie minimalizat nici faptul că unul dintre conjuraţii majori ai afacerii destrămării Iugoslaviei era mega miliardarul George Soros, care şi-a insta­lat afacerile personale în ţara vecină, Albania (unde şi l-a instalat ca principală marionetă pe politicianul Edi Rama), pe care aproape că o deţine eco­nomic familia Soros, încercând să se întindă şi peste gra­niţă, în Kosovo şi mai departe (a se vedea capitolul „Aventura albaneză a lui Soros + Afacerea Kosovo“ din Cornel-Dan Niculae, „Societatea Civilă“ de sub Ong-urile internaţionale – orga­nizaţii şi servicii secrete din umbră).

* * * * *

Iar la conducerea Open Society Institute – Soros se afla şi Kati Marton, soţia lui Ri­chard Holbrooke. Marton era principala susţi­nă­toa­re a Radio B-92 (ală­­turi de National En­dow­ment for Democracy, agenţie-fundaţie polit­ică de stat a SUA), post de radio „de la Belgrad“ – capitala Iugoslaviei – care a avut o contribuţie con­si­de­rabilă la răs­tur­narea principa­lului lider sârb, Slobodan Miloşevici.

Tot în conducerea Open Society Institute apărea şi un Kozak, cum se numea şi familia mamei lui David Miliband, şeful International Rescue Com­mi­ttee. Este vorba de Michael Kozak, care a reuşit să instaleze în lume, „în mod paşnic“, lideri „simpatizaţi de populaţie şi de Occident“ (James Petras, Imperialism and NGO in Latin America în Month­ly Review în vol.49, nr.7, din decembrie 1997). Kozak a lucrat împreună cu Soros la programul Internet Access and Training Program (IATP), al cărui scop este acela de „a crea lideri de viitor“ în Europa de Est şi în statele fost sovietice.

><

Din 1999 până în 2001, Holbrooke a funcţionat şi ca amba­sa­dor al State­lor Unite la Naţiunile Unite (ONU), unde se emiteau deci­zi­i­le sau rezoluţiile privind spaţiul Iugoslaviei.

Puterea lui reală venea însă mai din spate, din acel deep state sprijinit şi pe o componentă globală. El era şi un participant la întru­ni­rile Grupului Bilderberg, dar şi la ale Comisiei Trilaterale, unde se re­găsea din nou cu George Soros, iar în SUA era, bineînţeles, unul din acei membri cu greutate ai Council on Foreign Relati­ons.

*

În 2006, presa britanică a confirmat o informaţie care circula de mult timp: Goran Hadžić, preşedinte al Republicii Sârbe Krajina (RSK) din zona croată, în funcţie în timpul „Războiului de Indepen­den­ţă al Croaţiei“, zis şi „măcelarul de la Srebreniţa“ (în urma omorârii unor croaţi după ce, în 1995, guvernul croat a declanşat ofensiva Oluja, cu scopul de a prelua controlul asupra teritoriului RSK), ajun­se­se la o înţelegere cu Richard Holbrooke, ca reprezentant al guver­nul­ui State­lor Unite (şi nu numai) încă din anul masa­crului cu pricina. Washing­to­nul urma să-i garanteze libertatea lui Karadzic, cu condiţia retra­ge­rii sale din politica din Bosnia şi Herţegovina.

Însă, în contextul operaţiunilor militare, armata croată a comis chiar ea crime de război şi epurare etnică, ceea ce a dus la refugie­rea a 200.000 de sârbi, dar vinovaţii au fost făcuţi ca şi scăpaţi, căci instan­ţa penală interna­ţio­nală (creată de lobby-ul evreiesc) nu a vrut să îi ju­de­ce, cum a făcut cu sârbii (nici pe Goran Hadžić nu l-au iertat, deşi îi pro­­mi­se­se­ră), ci i-au trimis pe croaţi să fie judecaţi de instan­ţele lor, croate, care au fost foarte blânde şi iertătoare.

(„Sârbii“ din Croaţia, care se luptau cu croaţii, sunt, de fapt, vlahi / români, slavizaţi de-a lungul timpului de către sârbi.)

*

Odată cu desprinderea şi independenţa Croaţiei şi Sloveniei, în 1995, războaiele de destrămare a Iugoslaviei s-ar fi putut încheia, dar ră­măseseră „neeliberaţi“ musulmanii din Kosovo, „rebelii alba­nezi“, care îşi făcuseră şi ei o puternică unitate paramilitară, UCK-ul sau „Ar­mata de Eliberare din Kosovo“, o grupare paramilitară ce se deda la orice fel de crime. Fiind musulmani, au fost încurajaţi de succesul musul­ma­ni­­lor bosniaci, care fuuseseră susţinuţi de lobby-ul evreiesc angajat prin Ruder & Finn Global Po­li­ti­cal Affa­irs.

Dar kosovarii erau susţinuţi în primul rând de către George Soros, tătucul evreu implicat în tot ce mişca în Iugoslavia, interesat personal în obţinerea resurselor din Kosovo, pentru afacerile sale.

Aşa că musulmani kosovari au atacat şi ei cu începere din 1996 forţele sârbe şi iugoslave, sprijiniţi de Occident şi de lu­mea is­la­mică. SUA şi parte­nerii ei voiau extinderea NATO în Balcani, unde liderilor americani li se explicase de către lobbyişti şi de thinktankeri că există o prea mare influenţă a Rusiei, prin co-san­gu­i­nii lor slavi, sârbii.

Iar războiul împotriva Serbiei iugoslave a continuat din 1998!

Astfel a apărut şi, în martie 1999, ceea ce s-a numit „Războ­iul dintre Republica Federală Iugoslavia şi NATO“, desfăşurat cu in­ten­se bombarda­mente între 24 martie şi 10 iunie 1999 asupra sârbilor.

NATO fusese angajat de presiunea asupra sa venită din partea in­fluenţa lui J. Rubin şi Madeleine Albright, doi evrei ce conduceau ministerul de Ex­ter­ne din departamentul de stat al SUA (în timpul man­datului pre­zi­den­ţi­al al lui Bill Clin­ton), iar bombardamentele aviatice au fost conduse de SUA şi Germania.

Apro­­pierea NATO şi afilierea sa de organizaţia te­ro­ristă alba­ne­­ză UCK, s-a în­tâm­­plat în ciuda faptului că generalul Klaus Naumann (preşe­dintele Co­mitetului Militar al NATO), declarase că „Am­basadorul Walker a arătat la NAC (Consiliul Nord Atlantic) că majo­ri­tatea vio­len­ţelor pro­vo­ca­te prin deschiderea focului de arme au fost ca­uzate de UCK (nu de sârbi)“.

Acelaşi Holbrooke, alături de comandantul forţelor NATO în Europa, Wesley Clark, şi de viitorul ministru de Externe al Franţei, Bernard Kouchner, bătea palma, în 1999, cu şefii albanezo-musul­mani ai „Armatei de Eliberare din Kosovo“ (UCK), Agim Ceku şi Hashin Thaci (ce urmau să devină premieri ai Kosovo „independent“). Un ra­port ulterior, însă, al Consiliului Europei, din 2010, arăta că şi aceştia erau „măcelari“, căci Thaci şi Ceku au fost liderii unei grupări mafiote implicată în trafic de arme şi organe (prelevate de la prizonieri sârbi). Dar ei nu au fost condamnaţi de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPII / „Yugoslavian War Crimes Tribunal“ sau „The International Criminal Tribunal for the former Yugoslavia“ – ICTY).

~

Dacă nu ar fi vorba de banii cu care au fost plătite, cu atât mai bizară apare atitudinea organizaţiilor evreieşti implicate în lobby-ul pentru croaţi şi musulmanii iugoslavi, căci, con­form istoriei evreilor holo­­ca­ustologici, statul croat nazist ar fi creat, între 1941-1945, lagăre de concentrare pentru comu­nişti, sârbi, rromi şi evrei, iar musulmanii (cei bosnieci, îndeosebi) au fost în­re­gimentaţi chiar şi într-o unitate SS.

Evident că nu toţi evreii erau părtaşi la mârşăvie. Unul dintre evreii corecţi atunci, Yo­ha­­nan Ra­mati, director al Jerusalem Insti­tu­te For Wes­tern Defence, chiar a spus, în 1995, că această afacere a dis­tru­gerii Iugoslaviei „este fi­nan­­ţată de ban­che­rii in­ter­na­ţi­onali, altfel spus, de că­tre evreii mondialişti“, adă­u­gând că „sanc­ţi­unile exclusive con­­tra sâr­bilor sunt o ruşine pen­­tru uma­ni­tate“, căci lupta aces­­tora „este o reacţie foarte na­tu­­rală la orice po­por care îşi păs­tre­a­ză in­­stinctul naţi­onal de su­pra­­vieţuire. Iar a lupta, în ciu­da sancţiunilor impuse de o co­mu­­nitate inter­na­ţi­o­na­lă ci­ni­că, do­mi­nată doar de interese fi­nan­­­ci­a­re şi nu de co­lec­ti­vi­ta­te, con­sti­tuie un semn al onoarei“.

~

Stat prieten şi vecin, România avea să trădeze şi ea Serbia şi Iugoslavia sub influenţa ambasadorului american la Bucureşti din pe­ri­oada 1994-1997, Alfred Moses, un evreu aflat în conducerea marilor organizaţii evreieşti din SUA angrenate în lobby-ul împotriva sârbilor.

Alfred Mo­ses, am­ba­sa­do­rul SUA în România, era în acea vreme, anii ’90 şi începutul anilor 2000, deşi stătea mai mult prin Europa, şi pre­şe­din­te al Comi­te­tului Evre­iesc American (AJC), filiala New York, li­der şi al B’nai B’rith, dar American Jewish Commi­­ttee a fost cea mai implicată organizaţie evreiască americană angajată în lobby-ul împotri­va Iugoslaviei, chiar şi David Finn, fondatorul firmei de PR angajată de croaţi, bosniaci şi de kosovarii musulmani (firma Ruder & Finn Global Public Affairs), fiind unul dintre membri marcanţi şi sponsori ai AJC.

Iar Moses şi-a păstrat influenţa asupra decidenţilor politici români şi după ce nu a mai fost ambasador. În septembrie 2001, după ce nu mai era am­basador la Bucureşti, el îi organiza o vizită în SUA pre­şe­dintelui Ion Iliescu.

Iar mâna dreaptă a lui A. Moses la Bucureşti în perioada 1995-1998, evreul american Michael Myron Einik, consul al SUA, s-a şi sta­bilit în România din 2002, după ce şi-a încheiat man­da­tul de am­ba­sa­dor în Macedonia, Einik devenind „om de afaceri“, în timp ce soţia lui, Sarah Einik, şi-a deschis o gale­rie de artă în Bucureşti. (A rămas apro­piat de Dudu Ionescu, care până în 2002 a fost ministru de Interne, iar din 2016 a devenit consilier al preşe­dintelui Klaus Iohannis. Dudu Ionescu a lucrat din 2000 până în 2016 pentru companii israeliene.)

*

Colaborarea guver­nului român cu agre­si­u­nea mon­di­a­lă la dărâ­­ma­rea regimului iugoslav era una totală şi obe­­­di­en­tă. Două mi­nis­tere erau direct implicate: ministerul de Externe al României – unde se aflau la comandă doi activişti aflaţi până atunci în solda directă a lui Soros (aflându-se în staff-ul organizaţiei acestuia în România): mi­nis­trul Andrei Pleşu şi adjunctul său, Mihai Răz­van Un­gu­rea­nu. se­cre­ta­rul de stat (ajuns ulterior premier şi şef al SIE) – şi ministerul Apă­rării, condus de Victor Babiuc. La nivel gu­ver­na­men­tal şi militar, ei au im­pli­­cat România îm­po­triva Serbiei vecine. Şi Pleşu şi Babiuc s-au re­găsit şi în consiliul de administraţie al Colegiului Noua Europă, încă de la fon­­­darea acestuia, fundaţie priva­tă care primea încă din 1998 donaţii de milioane de mărci de la fundaţiile germane, iar atunci Germania avea să se implice direct, militar, în răz­boiul anti-sârbesc din Iugoslavia, alături de SUA, folosind şi aeroporturile româneşti. Şi secretarul de stat de la Externe, Mihai Răz­van Un­gu­rea­nu, fuse­se un beneficiar de „burse“ (stipendii) de la şefii „invizibili“ ai Colegiului Noua Europă.

Tot în acei ani, ambasadorul evreu Alfred Moses s-a implicat direct, cu ordin de la Casa Albă, cum declară într-o carte a sa de me­morii, în forţarea României de a semna un „Tratat politic de bază“ dez­avantajos cu Ucraina, prin care România ceda încă o dată toate teritoriile răpte ei de Uniunea Sovietică. Toată primăvara lui 1997 ambasadorul Moses s-a ocupat cu această treabă, făcând presiuni asupra României acuzată, printre altele de „revendicări teritoriale“, adică de punerea în discuţie a tratatelor de pace de la finele celui de Al Doilea Război Mondial şi a „Actului Final de la Helsinki“ din 1975 (Alfred H. Moses, „Jurnal de Bucureşti. Drumul României de la întuneric la lumină“, 2019).

Acest interes al politicii SUA pentru binele Ucrainei se explică prin „doc­trina Brzezinski“ privind relaţia geostrategică a acesteia cu  Rusia, care să nu redevină sau să rămâ­nă un imperiu împreună cu Ucraina. De aceea, sforarii din SUA au urmărit atragerea Ucrainei în „sistemul de alianţe occi­dental şi punerea unei distanţe politice cât mai mari între Kiev şi Moscova“. De aceea, rapor­turile Ucrainei cu ve­cinii săi vestici (Polonia, România şi Unga­ria) trebuiau de­grevate în avantajul ei de orice problemă litigioasă şi, în plus, se impunea sta­bi­li­rea unor „structuri multilaterale de cooperare la nivel subregional apte a ancora cât mai ferm Ucraina în spaţiul euro-atlantic“.

La schimb, pentru că şi-a cedat drepturile istorice către Ucraina, România a primit acordul ca de a face parte în viitor din alianţă mili­tară NATO, ceea ce unii vedeau în aceasta o garanţie a neîntoarcerii Transilvaniei către Ungaria, pe modelul sfărâmării Iugoslaviei.

Dar românii ştiau că nu sârbii erau cei vinovaţi în războiul de lângă ei. Politicianul Radu Vasile, care avea să devină prim-ministru când România s-a angajat la sprijinirea bombardării sârbilor, îşi adu­cea aminte: „În 1997, fiind preşedinte al Adunării Parlamentare a Con­siliului Euro­pei, am fost în calitate de observator al Con­si­liu­lui Europei în Bosnia-Herţegovina… Mergând la Sarajevo am aflat că România, aşa săracă şi neagreată de Occident cum era atunci, era totuşi o ţară fericită… dramele ce ardeau în sufletele românilor erau floare la ure­che pe lângă dezastrul din Bosnia-Herţegovina. Un de­zastru ni­mi­citor şi complet, copleşitor şi aproape cu ne­pu­tin­ţă de repa­rat, deo­arece nenorocirea, marea nenorocire, nu stătea în numărul vic­ti­me­lor şi al gropilor comune, uriaş pentru o ţară atât de mică, şi nici în dis­tru­ge­rile materiale, înmărmuritoare ca amploare şi efect, ci în ură, în ura cum­plită care se înrădăcinase în sufletul beligeranţilor…

Se în­tâm­pla să mergi pe o stradă care semăna cu o brazdă de be­ton ale cărei tro­tuare nu mai erau străjuite de ni­mic, căci toate ca­se­le fuseseră pre­schim­bate în ruine. Ghidul nos­tru ne explica din când în când: strada aceasta des­părţea casele sâr­beşti din cartier de cele musulmane. «După cum vedeţi, nu a mai rămas pia­tră peste pia­tră. Ziua musulmanii puneau tu­nurile şi mitra­li­erele pe casele sâr­bilor, iar noaptea sârbii se strecurau în par­tea musul­ma­nilor, pă­trun­de­au în case şi înjunghiau sau îm­puş­cau tot ce le cădea în mână»…

Sârbii din Sara­jevo plecaseră în pro­por­ţie de 80%, iar casele lor sau, în fine, în ceea ce mai rămăsese din casele lor se mutaseră musulmanii… Oa­meni care fu­se­se­ră vecini ajun­se­seră peste noapte duşmani de moarte, spin­te­cân­du-şi co­piii, violându-şi femeile şi zbu­rându-şi reciproc creierii. O lup­tă sur­dă şi atroce, fără comandanţi şi fără strategie… Ar fi fost o ne­dreptate să dai vina pe una din părţi – zicea Radu Vasile. Vio­len­ţe­le fuseseră săvârşite de ambele. Impre­sia pe care a lăsat-o mass-media [oc­ci­den­tală] atunci, cum că sârbii au fost criminali iar mu­sul­ma­nii victime pasive, era o denaturare. Şi atunci, ca şi în cazul răz­­boiului din Kosovo [de mai târziu, când Radu Vasile avea să fie prim-mi­nis­tru al României – n.n.], CNN a denaturat în mod voit faptele, iar oc­ci­­den­talii au fost încredinţaţi că singurii capi ai re­le­lor sunt sârbii. E ui­mi­tor ce efect de sucire a minţilor poate exer­­cita un post de tele­viziune eti­che­tat drept obiectiv…

Într-o secţie de vot am făcut cunoştinţă cu o fată [sâr­boai­că] de 23-24 de ani, slăbuţă şi pipernicită, membră în comisia de supra­ve­ghere a procesului electoral. Fusese violată de vreo 20 de soldaţi bos­ni­aci. Scă­pase cu viaţă, dar pe chipul ei se întipărise o ex­pre­sie golită de orice urmă de duioşie şi căldură sufletească. Nu pu­tea uita ce păţise şi nu putea ierta. Nici măcar nu i-am cerut să-mi dea amănunte, am lăsat-o să-şi descarce sufletul sim­ţind eu în­sumi că nu pot ascul­ta până la capăt. Omeneşte vor­­bind, întâl­nirea cu acea femeie a cântărit pentru mine mai mult decât toate în­tâl­ni­rile di­plo­ma­tice la un loc. Atunci am înţeles că există situaţii umane ire­me­di­a­bil pierdute, când nu se mai poate face nimic şi când trau­ma trăită nu mai poate fi depăşită în timpul unei singure vieţi de om. Nimeni, nici un tribunal şi nici o bancă din lume, nu poate des­pă­gubi un om care trecuse prin aşa ceva, iar în faţa unui asemenea om orice doc­tri­nă politică şi orice viziune umanistă îşi arată dintr-o dată în­trea­ga de­şer­tăciune, po­li­ti­ci­e­ni­lor nemairămânându-le decât să plece, re­sem­naţi, capul într-un gest de totală neputinţă.

Dacă aş fi ţinut seama de ce credea opinia publică [româ­neas­că] despre războiul din Kosovo, guvernul meu ar fi trebuit să intre în război ală­turi de Iugoslavia. Dacă aş fi ţinut seama de ce scriau ga­ze­ta­rii români atunci, astăzi România nu ar mai fi fost la un pas de a intra în NATO.“

Radu Vasile re­­cunoştea făţiş, mai departe, că „in­ter­­ven­ţia NATO [în Iugoslavia, în anul 1998] era o ne­drep­tate, o agre­si­une de ne­­jus­ti­ficat din punct de ve­de­re moral şi juridic. Dar de aici şi până la cre­a­rea unei opinii publice ostile NATO-ului şi do­ritoare a vedea România ca ţară neutră, ruptă de orice bloc militar, era un drum lung.“ (Radu Vasile, Cursă pe Contrasens. Amintirile unui prim-minis­tru. Bucu­reşti 2002. Pe larg subiectul apare în „Ofensiva iudaismului asupra României“, in­clu­siv poziţia corectă faţă de Iugoslavia a israelianului Yo­ha­­nan Ra­mati.)

De fapt, guvernul lui Radu Vasile era ultrapenetrat de agenţi ameri­cano-soroşişti, cum era Andrei Pleşu (recrut CIA şi Soros).

*

Kathy Ward a fost una din asistentele discipole politice ale lui Richard Holbrooke, care, fostă fellow la Casa Albă, a servit şi în misiu­nea SUA la ONU, lu­crând şi în biroul de ambasador al lui Holbrooke.

Ea, Kathy Ward, a fost implicată într-un mod uluitor în toată această afacere, a creării unui Tribunalul Penal Internaţional pentru crime de război şi împotriva umanităţii.

Ea a fost una din membrele acelei cabale evreieşti „Coalition for International Justice“ (un ong creditat de finanţatorii cauzelor evre­ieşti), angajându-se apoi în advocacy privind crimele de război din Ruanda şi fosta Iugoslavie“. În Iugoslavia a stat special pentru aceasta mult timp (doi ani a stat doar în Croaţia, apoi a fost „country director“ al unui program de ajutorare a refugiaţilor bosniaci). A pledat apoi ca acuza­tor la Tribunalul Internaţional, împotriva liderilor sârbi.

După ce s-ar fi sinucis peste câţiva ani, s-a spus despre aceas­tă Katherine Ward, avocată, jurist şi activist de „human rights“, că era foarte, foarte apopiată de celebrul lobbyist evreu, businessman şi pro­ducător de film Jack Allan Abramoff, căruia ea îi furniza clienţi. În peri­oada 1994-2001, Abramoff a fost lobbyist de top la firma evreiasco-anglo-saxonă americană „Preston Gates & Ellis“, în care Gates era numele tatălui miliardarului Bill Gates, tătăl lui fiind partener în firmă.

*

Tot pentru orchestrarea războiului balcanic din anii ’90 şi a des­tră­mării Iugoslaviei a fost creat şi think-tank-ul Strategic Forecasting (Stratfor), un „serviciu privat de informaţii“ din SUA, totodată, creat de evreul maghiaro-ame­rican George Friedman, fost agent CIA, politolog, ex­pert şi „analist financiar“, legendat şi ca „cel mai inteligent şi complet analist pe pro­ble­­­me de spionaj, economic sau de altă natură“.

Friedman şi-a asociat la Stratfor mai mulţi ofiţeri ame­ricani şi a în­ceput prin a publica un briefing de zi cu zi cu informaţii „strategice“ geo-politic, astfel încât să aibă o as­censiune proeminentă ca „geopoli­ti­cal intelli­gence & consulting com­pany“ şi think-tank, lan­sând în 1999 şi un „Centru de Criză“ din Kosovo la său, pri­vitor la loviturile ae­ri­ene ale NATO.

George Friedman s-a implicat în această problemă din 1996-1997, iar „analizele“ Stratfor lansate public (nu către un client privat) îi edu­cau pe americani privind faptul că sârbii sunt „băieţii cei răi“ în războ­iul din Balcani. Cineva trebuie că îl plătea, dar clienţii Stratfor sunt întotdeauna secreţi, deşi când Wikileaks i-a furat corespon­den­ţa elec­tronică, s-a văzut că Stratfor este un „intelligence-industrial complex“ şi că printre clienţii şi relaţiile sale se află de la universitatea cadrelor atlantiste, Stanford, la persoane importante din guvernul SUA, din ser­viciile secrete americane şi străine, zeci de trusturi de presă şi sute de ziarişti, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu sau Black­water, companie ameri­cană mi­li­ta­ră privată, armată de mercenari, con­tractată de guvernul şi de marile trus­turi SUA pentru o serie de tre­buri murdare, îndeosebi în Orient.

După cum reiese din mesajele e-mail furate de la Stratfor, par­te­nera sa Blackwater a fost im­plicată de la asasinarea liderului libian Mua­mmar Gaddafi, până la orga­ni­­zarea armată a „rebe­lilor“ împotriva guvernului al-Assad din Siria, be­ne­ficiind pentru aceasta de rapoarte informative secrete ale Stratfor pri­vind opoziţia siriană. Din acest mo­tiv, Julian Assange, şeful WikiLeaks, a descris Stratfor ca fiind „umbra CIA“ (sau CIA-ul din umbră), lucrând, mai murdar şi mai ile­gal, pentru firme uriaşe americane precum Lockheed Martin, North­rop Gru­mman, Raytheon sau agenţii guvernamen­tale, inclusiv US Department of Homeland Security, US Marines sau US Defense Intelligence Agen­cy (seviciul secret militar american).

E-mailurile Stratfor dezvăluie o companie ce cultivă legături strân­­­se nu numai cu agenţiile guvernamentale americane, ci şi an­ga­jează foşti agenţi ai guvernului SUA, face rapoarte pentru coman­dan­tul US Marine Corps şi antrenează puşcaşii marini ai SUA şi „alte agen­ţii de in­formaţii guvernamen­tale“ pentru „a deveni guvernul Stratfor“.

Toto­da­tă, un număr mare de „abonaţi şi clienţi“ ai Stratfor lucrea­ză în agenţiile militare şi de informaţii ale SUA. Email-urile dezvăluie cum personalul firmei private de informaţii, se pliază politicilor guver­na­mentale ale SUA sau a trimis pon­turi Mossad-ului, serviciul secret israelian, inclusiv prin corespon­denţi de presă evrei.

Stratfor este condus în prezent de Shea Morenz, fost director al uriaşei bănci evreieşti Goldman Sachs, şi de Fred Burton, fost ofiţer şi agent special al Diplomatic Security Service, din cadrul guvernului SUA, din 1985 până în 1999 (care a prins din plin, adică, participarea la războaiele din Balcani). Mai spre prezent, Stratfor tot concepe, din 2015 încoace, un război al Estului Europei cu Rusia, pe care l-a tot amânat, dar nu l-a abandonat.

*

Vedem, în concluzie, cum o cabală evreiască a ştiut ca, pre­lu­ând şi aceiaşi oameni, să facă o punte peste timp şi să construiască pe modelul Tribunalului de la Nurnberg o pretinsă Curte Criminală Inter­naţi­o­nală (International Criminal Court / ICC), pusă sub umbrela ONU, în care justiţia este la fel de corect tranşată ca şi în urmă cu o jumătate de secol.

Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (The Inter­national Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia), adoptat de ONU în 1993, şi care a funcţionat până în 2017, a fost doar o prefigurare a Internati­onal Criminal Court / ICC, pentru apariţia ambelor acţionând din umbră Coalition for International Justice, organizaţie privată cu o istorie ascunsă, finanţată de evreul George Sarlo, care crede că vor­bea cu Dumnezeu despre justiţie când se droga cu halu­ci­no­­ge­ne mexicane.

Nu oricine poate fi judecat şi condamnat, căci International Criminal Court (ICC) are jurisdicţie asupra infracţiunilor numai dacă acestea sunt comise pe teritoriul unui stat parte – stat care a aderat la acel Rome Statute în 1998 sau ulterior – sau dacă sunt comise de un cetăţean al unui stat parte.

Israelul şi Statele Unite ale Americii nu au aderat la Statutul de la Roma din 1998, deşi evreii americani au fost principalii sforari ai acestuia, prin „Coaliţia pentru Justiţie Americană“.

O excepţie de la această regulă este că ICC poate avea juris­dicţie şi asupra infracţiunilor dacă jurisdicţia sa este autorizată de Con­siliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Dar Naţiunile Unite (ONU), sunt organizaţia învingătorilor din Al Doilea Război Mondial, astfel încât aceştia, SUA, Anglia, Rusia, China şi Franţa, şi-au rezervat prin statutul ONU dreptul de a bloca (de veto) orice decizie a Consiliului de Securitate, iar SUA va bloca oricând o judecare a Israelului pentru crime împotriva umanităţii, de exemplu.

Evident, prin acelaşi mecanism, nici SUA nu poate fi judecată.

* * *

„Criminalii Perfecţii“ au însuşirea de a crea aparenţele astfel încât victimele lor să pară vinovaţii.

Adesea ei nici nu apar în public.

De aceea au pus în făţă, ca şef al Tribunalului Penal, o per­soa­nă cu o bună imagine publică, pe fosta procuroare antimafia Carla del Ponte, care prezenta asigurări de probitate. Până şi numele ei era ca o melodie caldă pentru public.

În decembrie 1999, ca pro­cu­ror-şef al Tri­bunalului Penal pentru fosta Iugoslavie, Carla del Ponte era întrebată de publicaţia londo­ne­ză The Observer dacă era pregătită să incrimineze personalul NATO pentru asa­sinarea populaţiei civile, comisă de piloţi şi comandanţii lor. Ea răspundea atunci că da, că dacă nu ar face-o nu ar avea ce cău­ta în funcţia pe care o primise, dar imediat au apăut o serie de negaţii oficiale din SUA şi Canada privind vreo vinovăţie. Chiar şi Carla del Ponte avea să se dezică de poziţia ei peste câţiva ani.

De abia după ce şi-a dat demisia, Carla del Ponte a vorbit, în cartea sa The Hunt, despre faptul că albanezii kosovari au smuls orga­nele interne pen­tru trafic de la câteva sute de sârbi, răpiţi la finalul războiului din Kosovo în 1999, daţi apoi ca dispăruţi în război, morţi de fapt în urma golirii de organe. Jurnaliştii de investigaţii şi Human Rights Watch au venit şi ei atunci şi au completat datele, arătând că cei răpiţi erau tineri şi sănătoţi, fiind duşi într-o casă galbenă din oraşul albanez Burrel, unde „doctorii îi operau“ de organe, care erau duse ime­­diat cu avionul în capitala Tirana şi pla­sate de aici la dealerii pieţei negre internaţionale, ajungând la bogaţii lumii. Dar, în afară de sârbi erau golite de organe şi femei ruse sau de alte na­ţii, răpite şi ele, între şefii reţelei aflându-se şi Hashin Thaci, viitor premier al nou­lui „stat“ Kosovo,  „independent“, agreat de Occident.

Dar Thaci şi asociaţii lui politico-mafioţi erau cei cu care bătuse palma însuşi Richard Holbrooke, politicianul evreu american, care re­pre­­zenta SUA şi era unul din artizanii creării curţii penale prin sfo­ră­­ria „Coalition for International Justice“.

 

Cornel-Dan NICULAE