PSIHOLOGIA VICTIMEI ȘI REZISTENȚA LA GULAG

Prof. Iancu Gabriel
Incorect Politic
December 27, 2019

PSIHOLOGIA VICTIMEI ȘI REZISTENȚA LA GULAG

 

Spațiul carceral a produs traume și drame interioare cu anevoie de cuantificat. Mediul de detenție comunist, caracterizat prin condiții de viață cumplite, cum ar fi mijloacele de existență reduse la un nivel sub minimal, singurătatea apăsătoare a regimului de izolare la care erau supuși adesea deținuții, lipsa comunicării, ruptura față de mediul de afară, tortura, teama de un permanent necunoscut care aducea noi și mereu mai rafinate chinuri, brutalitatea și chiar bestialitatea agenților puterii, precum și lupta disperată și uneori deznădăjduită nu doar pentru a supraviețui ci și pentru a rezista moral și psihic, au conturat în literatura memorialistică portrete originale, memorabile, care permit construirea unor tipologii de referință, una a deținuților politici, alta a reprezentanților sistemului represiv.

Maria Hulber identifică între victime, trei tipuri fundamentale: supraviețuitorii, cei înfrânți sau resemnații și turnătorii sau trădătorii.[1]

1. Un prim tip de personaje care se desprinde din memorialistica gulagului românesc sunt supraviețuitorii sistemului de detenție politică. Ei sunt victimele unui regim antiuman, nihilist, menit să mutileze și să distrugă lumea interioară a adversarilor sistemului, dar supraviețuitorii represiunii sau cei care au reușit să-și păstreze verticalitatea și nu au făcut cedări rușinoase, refuzând complicitatea cu sistemul opresiv communist.

Între victimele universului concentraționar, supraviețuitorii au un rol aparte, care se regăsesc în mai multe ipostaze și cărora vom încerca să le creionăm lumea interioară, așa cum se desprinde ea din scrierile lor, o lume care i-a ajutat să reziste, în care s-au plămădit descoperirea sinelui și experiențele spirituale care le-au permis să evadeze din realitatea sumbră în care se aflau.

Cel mai bine au rezistat la spațiul și regimul de detenție cei care au găsit sensul suferinței. Aceștia au căpătat convingerea, prin meditație și introspecție, că suferințele prin care trec sunt o etapă necesară în viața lor, etapă ce își va da rodul în vremea care va urma. Și-au regăsit astfel echilibrul interior și au putut să depășească tortura și tentativele de demolare a conștiinței de sine la care erau supuși. Maria Hulber[2] constată: “Lui Valeriu Anania, perioadele succesive de detenție îi oferă șansa regăsirii sinelui.”  Întemnițatul însuși receptează cu bucurie suferința trăită: “Există o bucurie a suferinței, și ea e suprema dovadă că suferința ta are un sens, sau dacă nu-l are, ori nu-i destul de limpede, i-l dai, ți-o faci accesibilă.”[3]

Prin introspecție, văzută ca o retragere într-o fortăreață inexpugnabilă, unde torționarii nu aveau acces, deținutul putea să plămădească versuri, cântece sau opera care urmau să supraviețuiască prin memorare. Potrivit lui Septimiu Chelcea, alături de cogniție, izolarea și singurătatea sunt tot procese intrapsihice, care constituie unul din câmpurile de interes ale psihologiei sociale.[4] Astfel, Valeriu Anania, experimentează adevărate stări de de revelație spiritual în universal său lăuntric: “Trăiam în universul meu interior; creșteam și mă împlineam cu fiecare vers; anchetatorii și prietenii mei mă credeau torturat de întrebări și incertitudini, în timp ce eu trăiam bucuriile inefabile ale creației”[5]

Această retragere într-un univers interior al credinței nu afecta deloc capacitățile cognitive ale deținuților și nici nu îi proiectau într-o stare de transă sau semiconștiență ruptă de realitate, dimpotrivă, parcă simțurile lor interioare se ascuțeau și, nu doar că reușeau să rămână lucizi, dar căpătau resurse să se ridice deasupra terorii exercitate de opresori, care căutau să-i cufunde în „mlaștina disperării”. Astfel, citim despre Ioan Ianolide că: „ Deținutul își trăiește viața ca și cum s-ar afla în fața lui Dumnezeu. Stă ore în șir, ziua și noaptea, în stare de trezvie, ca pe un scaun și așteaptă, rugându-se și chemând mângâierea și descoperirea Duhului Sfânt. Nu tinde către miracole, ci spre o atentă dreaptă judecată. Știe că reflectarea luminii divine este în funcție de condițiile și structirile ființei sale, de aceea nu se hazardează în absolut. Deși în clipa unei iluminări are simțământul Adevărului, el rămâne rezervat, căci numai verificarea ulterioară va dovedi în ce măsură a fost adevăr. Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea și taina vieții, sensul și rostul său pe lume.”[6]

Evadarea din spațiul carceral se făcea prin plonjarea în universul lăuntric, experiență descrisă de Lena Constante în numeroase locuri din memoriile sale. Un prim moment de acest fel este descris de autoare, atunci când a tradus câteva versuri în franceză, astfel:  „Părăsesc carcera. A treia celulă. Mai mică. Dar cu pat, cearceaf, pătură. Am noroc. Pe unul din pătratele de ziar de la closet găsesc în ziua aceea un fragment de poezie. Pentru mine, o comoară. Începutul unui poem aparținând unuia din cei mai mari clasici ai noștri. Îl învăț pe dinafară. Prea repede. Atunci, vers după vers, mă strădui să-l traduc. În franceză. Era, în sfârșit, o ieșire. Prima. Îmi amintesc încă primele două versuri traduse…Astfel, pentru prima oară, mi-am părăsit celula și am pătruns în codrul de argint..”.[7] Nichifor Crainic relatează modul în care el reușea să se refugieze în lumea lăuntrică astfel: „Asprimea absolută a închisorii putea să-ți anuleze văzul, auzul, să-ți mortifice gustul și și să-ți interzică pipăitul. Un singur lucru rămâne intact, cugetul tău, eul tău, spiritul tău. E singurul loc unde rămâi stăpân absolut tu însuți. Anulat pentru lumea de afară, te refugiezi în spirit și trăiești mai intens ca oricând(…) ajungeai la o pace interioară, la o concentrare și la o reculegere esențială, care dădeau spiritului o dispoziție pentru activități înalte. La mine, în trei moduri se manifestau aceste activități, în rugăciune, în cântec popular și în poezie…”[8]

Ajunși la acest punct al expunerii, se impun ca necesare câteva precizări privind memoria autobiografică, relatările despre sine și influența eului în modul cum este perceput celălalt. Aceste aspecte sunt importante privind demersul lucrării de față, deoarece este recunoscut în literatura de specialitate că modul în care individul își concepe propriul eu va determina imaginea de sine pe care el va încerca să o construiască în mintea altuia.

Memoria autobiografică este definită prin experiențe și întâmplări trăite de individ și care au generat gânduri și emoții legate de experiențele personale. Accesul la gânduri și sentimente se realizează prin introspecție. Introspecția este benefică, fiindcă analiza amintirilor autobiografice scoate la iveală o parte importantă a memoriei individului. Astfel, evenimente trăite de cineva constituie episoade care se relaționează între ele și formează o rețea organiată secvențial. Din perspectiva cognitivă se presupune însă că memoria autobiografică nu e organizată doar secvențial, ci și într-o structură ierarhică determinată de timp sau chiar de relația dintre stările persoanei legate de acele amintiri (Kihlstrom et al.1986).

Alte cercetări, abordează memoria autobiografică îndeosebi ca pe un proces de reconstrucție, prin care individul își vede trecutul prin prisma concepției despre sine din prezent, pentru a realiza o permanentă adaptare a trecutului (eul trecut) la eul actual (Ross, 1989)[9]. Memoria autobiografică funcționează în acest sens ca o metodă intuitivă de realizare a stabilității și consistenței imaginii despre sine. Povestirea propriei vieți, această self-narrative, se face atât pentru sine cât și pentru ceilalți pentru a conferi unitate și sens propriei existențe (Gergen K și Gergen M.M., 1989)[10]. Memoria dezvăluită are o funcție vindecătoare, ce poate elibera sinele de spaimele și traumele trecutului, relatarea propriei povești vindecând rana identitară. Alin Gavreliuc face o conexiune între între memorie și identitate, care devin prin comunicare o “Adevărată diadă ce însoțește orice proces de reașezare a societății (…) memoria și identitatea sunt, înainte de toate, construcții sociale…”[11]

Aceste abordări atrag după sine posibilitatea producerii unor erori sau distorsiuni. Pe de o parte, căutarea unui sens al vieții prin metoda narativă are meritul de a pune în valoare componenta eului social, dar este mai greu de analizat cu metode empirice de cercetare, înscriindu-se mai mult în zona criticii literare sau istoriografiei. Pe de altă parte, căutarea stabilității sinelui prin activarea memoriei autobiografice poate duce la erori sau bias-uri cognitive[12], așa cum sunt ele denumite în literatura de specialitate[13]. Greenwald sintetizează aceste erori în trei categorii egocentrarea, beneficiența și conservatorismul cognitiv.[14]

Egocentrarea se referă la faptul că eul este perceput în centrul evenimentelor mai mult decât se află el în realitate, fapt care afectează organizarea memoriei. Aceasta va plasa individul în centrul fiecărei amintiri, determinînd astfel un principiu dominant de cauzalitate. După cum arăta Maria Hulber (2015), memorialiștii se constituie în instanțe narative și reflectă în mod personal, subiectiv, amintirile care li s-au întipărit în conștiință, capacitatea de autoanaliză și de conturare a unor psihologii umane nefiind foarte des întâlnite.

Beneficiența este tendința eului de a se vedea drept cauză a efectelor pozitive și de a-și atribui reușitele, atribuind celorlalți cauzele eșecurilor sau ale consecințelor negative.

Conservatorismul cognitiv constă în faptul că amintirile sunt reconstruite astfel încât acestea să confirme judecățile anterioare ale individului.

Desigur, prin prezentarea acestor aspecte privind memoria autobiografică și bias-urile cognitive care o însoțesc, nu dorim să scădem valoarea mărturiilor celor care au suferit ororile din temnițele și lagărele comuniste, ci doar să încadrăm memorialistica gulagului românesc într-un demers cât mai aproape de cercetarea științifică, respectiv cea a psihosociologiei sau a psihologiei sociale.

De altfel, numeroși autori de scrieri memorialistice au precizat aceste aspect, desi nu au făcut-o din considerente științifice ci din bun simț, din smerenie și modestie.

Astfel, Popa Nicolai (1998) precizează în lucrarea sa Coborârea în iad[15]: “…eu nu am urmărit să descriu viața din închisorile comuniste, ci am căutat să prezint doar unele momente care mi s-au părut mai deosebite din timpul șederii mele în aceste temnițe. Eventualii cititori se vor aștepta poate să găsească în aceste amintiri desrieri amănunțite, analize psihologice ale unor indivizi, ale unor grupuri de oameni sau ale unor întâmplări, încât să fie mai bine și mai ușor cunoscută și înțeleasă viața trăită în închisorile comuniste(…) Eu nu am fost preocupat de acest lucru, scopul meu fiind de a evoca unele momente trăite de mine mai intens, așa cum le trăiam eu atunci, cum le vedeam, ce simțeam și cum le suportam.”(aici se evidențiază egocentrismul). Totodată, autorul citat, precizează că evenimentele relatate, prin absurditatea lor, scapă de sub controlul unei minți normale și pot fi greu înțelese sau evaluate cu metode cognitive normale. „Cine din lumea de azi ar putea să înțeleagă apariția unor stări anormale, ajungând uneori chiar până la momente de nebunie colectivă, datorită unei terori diabolic gândite și aplicate? Câți își pot închipui că un om preferă să accepte să fie torturat și să-și mănânce propriile fecale, decât să-și lovească camaradul de suferință sau decât să afirme că nu mai crede în Dumnezeu? Va putea înțelege cineva care nu a trecut prin iadul închisorilor comuniste cum poate fi transformat un om în torționar sau cum este posibil ca un om să ajungă insensibil când vede cum torționarul își chinuiește victima, ajungând până acolo încât să nu mai facă nici o diferență între ei, dimpotrivă-părându-i-se ceva obișnuit? Dacă aceste stări sunt de neînțeles pentru cititorul de azi, pentru noi atunci păreau normale, deoarece noi nu mai gândeam normal, devenind și noi anormali.”[16]

Dar tocmai cercetarea acestor condiții de viață anormală, precum și reacția eului la ele, constituie efortul lucrării de față.

Revenind la supraviețuitori, rezistența la gulag a acestei categorii de deținuți, trebuie căutată în ceea ce psihologia socială numește “formarea, menținerea și măsurarea atitudinilor”.[17]

Specialiștii în psihologie socială consideră că atitudinea reprezintă evaluarea unei persoane, a unui lucru, idee sau eveniment, ea putând fi pozitivă sau negativă. Această evaluare, pe lângă componenta cognitivă, care definește opinia, se manifestă și printr-o componentă emoțională, exprimată prin expresii ca iubesc, urăsc, îmi place, îmi displace, etc. Psihologii sociali estimează că rolul atitudinii este acela de “a oferi prescripții normative și de a regla ansamblul manifestărilor unui subiect”[18] Atitudinile se formează ca urmare a contactului cu diferite mesaje și informații și are un rol important în adaptarea socială și evaluarea mediului social și ele pot fi atât pozitive cât și negative. S-a constatat că atitudinile sunt mai greu de schimbat decât opiniile, iar atitudinile negative sunt cele mai rezistente la schimbare (aspect asupra căruia vom reveni).

Cercetările arată că există o relație între atitudine și comportament, atitudinea fiind unul dintre factorii care determină comportamentul. Cu cât atitudinea e mai puternică, cu atât ea va influența mai sigur comportamentul. David Boninger (1995) arată că puterea unei atitudini rezistente la schimbare este dată de aspecte care vizează direct interesele personale, se regăsesc în valori psihologice, politice sau religioase ori afectează direct familia sau prietenii. O atitudine puternică(ce determină mai sigur un comportament) este dată de gradul de informare privind un subiect, de experiențele personale care stabilizează atitudinea mult mai bine decât experiențele indirecte și de modul în care atitudinea este accesibilă conștiinței.

Rolul cel mai important în evaluarea situației și în comportamentul adoptat îl are atitudinea accesibilă. Accesibilitatea atitudinii (attitude accesibility) se referă la puterea de asociere dintre o persoană sau un obiect și evaluarea sa subiectivă[19]. De exemplu, vocea torționarului era asociată cu spaima și durerea provocate de tortură, iar un spațiu de detenție cum era zarca era ascociat cu teroarea generată de întuneric și singurătate. Acest tip de atitudine devine accesibilă conștiinței și e mai puternică și mai rezistentă la schimbare. Totodată, cu cât atitudinea este mai accesibilă cu atât ea are un rol mai important în evaluarea situației și în comportamentul adoptat, până acolo încât dacă ea este adusă în conștiință, va avea un rol definitoriu în declanșarea spontană a comportamentului corespunzător ei.

Aceste aspecte ne dau exact cheia înțelegerii modului în care unii deținuți au reușit să reziste regimului de detenție iar alții nu. Atitudinea luptătorilor care au rămas neclintiți în temnițele comuniste era accesibilă mult mai mult realităților interioare care le guvernau ființa decât celor exterioare create de mediul de detenție. Astfel, credința în Dumnezeu era cea care apăra mintea lor pentru ca în ea să nu intre informațiile și amenințările repetate la nesfârșit de torționari, ci în mintea lor să rămână nealterate valorile credinței, moștenite din familie și din societatea sănătoasă din care proveneau. Acest lucru se realiza prin evadarea în rugăciune, după cum mărturisește Virgil Maxim care descrie această luptă care se dădea în mintea și în sufletul lor: „Începe bătălia cu fiarele pădurii. Toate tabără, toate intră hoțește în lumina atenției tale să te hărțuiască, să te obosească. O, cum nu stă moara minții! Cum tot macină vedenii plăcute, satisfacții ușoare, bucurii perverse, ambiții lumești, poziții mărețe și și închipuiri sublime de triumf și stăpânire orgolioasă. Toate patimile de altă dată, tăcute în carne, ținute în zăbala postului, ți se fac acum draci în cuget, în minte. Altădată le gustai în trup. Acum vin să te terorizeze în gând. Unde fugi? Cum scapi? Cine îți poate apăra mintea? Cine îți poate da linișe? Zi și noapte, sătul sau flămând, vorbind sau chiar în rugăciune fiind, îți fuge gândul în altă parte, departe de ceea ce rostește gura. Altul parcă-ți umblă-n suflet și-n cuget și răscolește pulbere de scântei și jăratec încins, cu chipuri și întâmplări care îți mută atenția, îți frig ochii, îți ard limba, îți înțeapă urechile cu strigări obraznice, îți siluiesc simțirile minții și ard pe dinăuntru ca un foc ascuns, neștiut, împotriva căruia nu ai armă de apărare și loc de scăpare…Apa! Apa stinge focul! Apa rugăciunii stinge focul patimilor, domolite în înfrânările trupești, dar libere în cuget. Râul de apă continuă al rugăciunii neîncetate. Râul rugăciunii adus de vadul minții curăță și spală moara de necurăția neghinei, de moara neagră a patimilor. Cine ține râul rugăciunii permanente, izvorâte din muntele Dumnezeirii mereu în sine, să curgă zi și noapte, purificator, prin inimă și minte? Cât trăim în trup cugetul nu se poate limpezi definitiv de dorințe, oricât le-am sublima să lucreze mereu  umai binele. Atunci să deznădăjduim? Nu! Nu vom renunța! Oricât am risipi energia spirituală, atât vom fi: cât vom aduna în noi energiile dumnezeiești. Se vede un mal. E departe dar se vede. Tot ce mă desparte e această apă stătută, ca o mlaștină împuțită prin care trebuie să trec. Nu există cale pe ocolite, nici pod făcut de altul pentru mine! Fiecare trece cum poate! Cum știe! De dincolo, brațe de lumină te cheamă. Îndrăznește! Împotriva îndoielii, a deznădejdii!…Nu renunța la speranță, că vei birui! Faptul că te-ai aruncat în mlaștină e dovada încrederii că vei birui. Abia acum începi să fii conștient de tine, de valoarea ta spirituală.”[20]

Fragment din cartea Rezistență duhovnicească în temnițele comuniste de Prof. Iancu Gabriel.

 

[1] Maria Hulber- Memorialistica detențiilor postbelice românești, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2015, p.269

[2] Maria Hulber- Idem, p.200

[3] Valeriu Anania– Memorii, Polirom, Iași, 2008, p.153

[4] Septimiu Chelcea- Psihosociologie, Ed. Polirom, Iași, 2010, p.20

[5]  Ibidem-p.258

[6] Ioan Ianolide- Deținutul profet, Ed. îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Ed. Bonifaciu, București, 2009, p.17

[7] Lena Constante- Evadarea tăcută, Ed. Humanitas, București, 2013, p.67

[8] Nichifor Crainic- Am cunoscut iadul! Mărturii din închisoare 1947-1962, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2015, p.35

[9] Alin Gavreliuc- Psihologia socialăși dinamica personalității, Ed. Polirom, Iași, 2019, p.412

[10] Ibidem

[11] Ibidem, p.414

[12] Conceptul de bias este definitoriu pentru înțelegerea funcționării sistemului cognitive uman și se poate echivala cu abatere, distrorsiune, deformare, părtinire, derapaj.

[13] Salomea Popoviciu- Op. Cit., p.253

[14] A. Greenwald- The Totalitarian Ego. Fabrication and Revision of Personal History. American Psychologist, 1980, 35: 603-618.

[15] Popa Nicolai- Coborârea în iad, Fenomenul Pitești, Piatra Neamț, 1998, p.4

[16] Ibidem, p.5

[17] Salomeea Popoviciu- Op.cit., p.89

[18] Ibidem, p. 93

[19] Ibidem, p. 94,

[20] Virgil Maxim- Op.cit. p.74