ȘI CU O FLOARE SE FACE PRIMĂVARĂ

Prof. Iancu Gabriel
Incorect Politic
December 14, 2019

ȘI CU O FLOARE SE FACE PRIMĂVARĂ

 

Totdeauna am fost nedumerit când a fost vorba să spun care este cel mai frumos anotimp. Am făcut unele ierarhii când eram copil, dar nu am știut nici măcar dacă să încep lista cu primăvara sau cu iarna, le-am modificat ordinea mai târziu în viață, iar recent am ajuns adesea la concluzia că uneori anotimpurile sunt ca doi voinici îmbrățișați în luptă dreaptă, unul care vine și unul care pleacă,fiecare se luptă pentru a câștiga lupta și a-și impune condițiile efemere asupra oamenilor și creației.

Nu știu de ce, în copilărie primăvara trecea aproape neobservată, o priveam ca pe o fetiță care mănâncă înghețată zâmbind și se transforma pe negândite într-o domniță pe care o priveam cu drag și uimire: vara. Vara era lungă, înaltă, cu zilele ei lungi până la cer, cu serile ei vesele ca un zbor de fluturi jucăuși și o vedeam cum se instala grăbită când bălțile rămase de pe urma zăpezilor se micșorau de la o zi la alta, până lăsau loc prafului de pe ulițe.

Prima dată când am descoperit farmecul toamnei a fost la sfârșitul liceului. Am cunoscut toamna ca pe o fată nostalgică și uneori furioasă, care scutura zănatec pomii și fugărea frunzele pe marginea drumului și de prin rigole. M-am mirat tare ce i-o fi venit, nu înțelegeam de ce se năpustește și asupra mea cu nostalgiile ei neîmblânzite, de ce mă răvășește cu amintiri și de unde găsește atâta forță să lupte cu vara care părea atoputernică și senină.

Rând pe rând, fiecare anotimp a avut locul său în preferințele mele. Și totuși, ca să vorbesc despre primăvara cea atât de dragă sufletului, primăvara în care pleznesc mugurii de caiși și de meri și în care soarele aleargă cu bucuria unui viteaz, trebuie să spun câte ceva și despre iarnă… În copilărie eram fascinat de forța irezistibilă a iernii, care venea brusc, fără să lase timp de gândire, fără să ceară voie, se instala cu forța ei rece și cucerea câmpurile și maidanele cu albul ei irezistibil…Toți copiii ne suiam pe spinarea ei cu sănii și chiote și ne aruncam le poalele rochiei ei cu dantele de gheață și o vedeam frumoasă, zâmbind fermecător și sticlos, ne era dragă și o priveam și noi râzând îmbujorați. Pe cât de repede sosea, pe atât de discret pleca, o vedeam cum se retrage ușor când munții de zăpadă se micșorau până deveneau mici movile murdare presărate ici colo…

Mare bucurie era iarna la țară, când după alergarea pe ulițele și câmpurile înghețate intram în bucătăria de iarnă, unde ardea focul în soba albă și bunica scotea tot felul de bunătăți dintr-o cămară misterioasă. Noi, copiii, stăteam pe un pat larg și înalt iar părinții și bunicii, unchiul și mătușa vorbeau despre oameni pe care i-am întîlnit mai târziu la Zaharia Stancu, Marin Preda, Panait Istrati, Fănuș Neagu și locuri despre care credeam că sunt dintr-o altă lume, o lume de poveste, întocmai ca în Hanul Ancuței și Frații Jderi. Seara, prin ochiurile sobei, lumini jucăușe se proiectau pe tavan și parcă se luptau între ele, întocmai ca Făt Frumos cu Zmeul Zmeilor…

Iarna, privită uneori ca fiind haină la suflet, viforoasă și rece sau cea care oferă copiilor bucuria săniușului descris în jucăușele versuri ale lui Coșbuc, rămâne și un timp al încremenirii naturii, o adversară declarată a florilor și ierbii, a păsărelelor și codrului verde. Dar mai ales iarna este o spaimă și o amenințare pentru suflet. Puține lucruri sunt mai cumplite decât iarna sufletului, acea stare în care florile iubirii de semeni îngheață, când ghețurile indiferenței sticlesc în lumina palidă a scurtelor zile de iarnă, când gerul pătrunde până în străfundul inimii și încremenește orice dorință de bunătate și omenie. Si se pare că în Țara noastră necăjită și greu încercată se instalează încet, încet, o astfel de iarnă cum n-au cunoscut bătrânii noștri, un timp în care fapta bună încremenește în drum, când mila și compasiunea au prins promoroacă și se mișcă greu, o iarnă aspră care ne îngreunează mersul duhovnicesc, un timp despre care știau doar unii călugări care-i văzuseră Peste Timp mantia aducătoare de moarte.

Când însă pare că iarna e gata să biruie călătorul obosit și înghețat, apare mereu câte un cătun cu case mici, de deasupra cărora iese un fuior de fum, semn că acolo mai sunt inimi calde, care bat pentru aproapele lor și în care dogorește Hristos, Soarele nostru. Așa cum o sobă atrage într-o încăpere oamenii înfrigurați, așa atrage un om cu iubire de semeni pe cei din jurul lui.

Este mare nevoie de astfel de oameni, cu inimi calde, cu suflete în care să ardă dragostea de Dumnezeu, de aproapele, de țară. Și cred că mai sunt mulți astfel de oameni. Românii sunt precum copacii. Chiar dacă iarna îi desfrunzește, chiar daca nu au rod și par uscați, au viață pe dedesubt, viață care pulsează în rădăcinile lor și așteaptă doar o vreme prielnică pentru a înmuguri, a înfrunzi și a lega rod. Trebuie doar să păstrrăm vie rădăcina creștină a neamului nostru, rădăcina dragostei de țară, de neamul nostru cel vitregit de vifornițele istoriei, dar care a rămas mereu în picioare, a odrăslit și a înverzit iar viguros și frumos.

Când apare un astfel de om, unul singur măcar, el e asemenea unui ghiocel care a străpuns stratul de zăpadă rece și indiferentă. Și e semn sigur că pe acolo mai sunt și alții, la adăpostul copacilor care sunt eroii neamului și care nu mai pot fi dezrădăcinați din istorie oricât de mare ar fi viforul. Și în mijlocul lor e copacul cel verde-Hristos, care a dat tărie neamului nostru încă de la zămislirea lui în vetrele istoriei. Dacă rămânem în jurul Lui, înconjurați de toți mărturisitorii acestui popor, vom răzbi peste iarna cea grea și cei ce vin după noi vor vedea semnele primăverii. E în legea firii ca după iarnă să vină primăvara, chiar dacă iarna e mai lungă. Și un ghiocel, o albăstrea, sunt semne clare că primăvara va birui. Adesea am căutat ghiocei în pădure, prin zăpadă. Uneori am căutat mult, dar întotdeauna am găsit, chiar dacă semnele vremii arătau că iarna e încă stăpână și întotdeauna după primul ghiocel au apărut și alții.

Totdeauna am avut această certitudine, că și cu o floare se face primăvară. Una singură măcar. Cu o sobă se face cald, cu un zâmbet se face senin, cu un gest de dragoste se topesc ghețuri. În vremurile acestea grele, adevărații viteji sunt cei care biruie iarna răutății, a individualismului, a lăcomiei, a nepăsării și iubirii bolnave de sine. Adevărații voievozi ai neamului sunt cei care se pun în slujba semenilor și prin ei în slujba națiunii române, adevărații Feți Frumoși, haiducii vremurilor noastre sunt cei care răpun în codrul dragostei de frați trădarea de semeni, trădarea de Hristos și trădarea de țară.

Cu fiecare dintre ei se face primăvară. Fiecare dintre ei s-a simțit și poate se simte singur. Este în natura legii duhovnicești ca acela care se jrtfește pentru semeni să rămână la un moment dat în aparență singur. Mântuitorul Însuși a rămas singur în mijlocul dușmanilor, bătut, batjocorit, contestat, dar a zis „Nu sunt singur căci Tatăl Meu este cu Mine”. Sfântul Apostol Pavel a rămas singur în fața judecății romane și fiecare sfânt a fost singur când a luat hotărârea să nu cedeze și să nu se lepede, să nu trădeze și chiar să-și dea viața. Și câtă primăvară a adus jertfa lor solitară! E un fel de singurătate roditoare. Mântuitorul spunea că dacă bobul de grâu nu moare, nu aduce rod. Când moare, bobul de grâu e singur. E o singurătate aparentă, pe care o privește marele nor de martori ai veacurilor trecute despre care ne vorbește Scriptura și istoria neamului nostru creștin, o singurătate peste care veghează Hristos și peste care privesc sfinții care ne înconjoară.

O singurătate din care va odrăsli primăvara neamului românesc.

 

Prof. Iancu Gabriel