Comuna din Paris sărbătorește 150 de ani de la proclamarea ei solemnă, 28 martie 1871

Redacția Internațională
Incorect Politic
Martie 29, 2021

Zilele acestea,

COMUNA DIN PARIS SĂRBĂTOREȘTE 150 DE ANI DE LA PROCLAMAREA EI SOLEMNĂ,                 28 Martie 1871

 

Pentru poporul francez, COMUNA DIN PARIS a fost și rămâne un eveniment extraordinar, în ciuda represiunii sângeroase conduse de guvernul vremii, cu binecuvântarea armatei dușmane, aureolată de victoria în războiul abia încheiat, contra împăratului Napoleon al III-lea. Represiunea guvernului ”CUȚU”, de la Versailles, a însemnat mii de morți prin împușcare, mii și mii de deportați. Cu decizia, capacitatea ei de înțelegere, organizare și acțiune, în sensul societăți republicane, democratice și laice, consfințind existența celor două sexe, bărbați și femei, egali în drepturile juridice și pe calea emancipării populare, a eliberării de ștrangularea statului jidovit, ce țintea transformarea popoarelor în tot atâtea turme de vite, COMUNA PROLETARĂ DIN PARIS RĂMÂNE EXEMPLUL DE FRUNTE AL SCLAVILOR CE ASPIRĂ LA LIBERTATE ȘI DEMNITATE OMENEASCĂ.

De cealaltă parte a baricadei, marea finanță și burghezia talmudistă a făcut și face totul pentru a împiedica celebrarea marelui eveniment revoluționar și eliberator, în care Marx și marxismul nu au jucat niciun rol, deși Mordekhai, moașa spurcată a comunismului, era în viață, iar Internaționala I-a în plină activitate. Astăzi, dușmanii și călăii Comunei din Paris se pronunță mai curând pentru sărbătorirea catastrofei napoleoniene de la Sedan, decât a Comunei din Paris, Toulouse și alte orașe din țara COMUNEI ADEVĂRULUI ȘI DREPTĂȚII CE AR FI PUTUT SĂ CUPRINDĂ ÎNTREAGA FRANȚĂ.

Față de cele ce pătimim astăzi, din partea unui guvern incompetent și trădător, să ne amintim și să cinstim exemplul eroilor proletari de altă dată, pentru a pune societatea românească pe baze mai drepte, în spiritul voievodal al lui Mircea, Ștefan, Mihai, Horia, Tudor Vladimirescu,  a țăranilor răsculați, de la 1907. Vrem o Românie fără talmudismul useristo-neo-liberal, fără formele mai vechi sau mai noi ale mondialismului  cel fără obraz, fără onoare, fără patrie, fără Dumnezeu.

În anul dublului centenar al Pandurilor lui Tudor Vladimirescu, în anul ce ne impune sclavia și umilința botniței, dictatura mondialistă a falsei medicine și a neo-marxismului talmudist, nu strică să reamintim exemplul Asociației Prietenelor și Prietenilor Comunei din Paris, https://www.facebook.com/AssociationdesAmiesetAmisdelaCommunedeParis187…

După catastrofa de la Sedan (Mac-Mahon) și trădarea generalului Bazaine (Metz), împăratul Napoleon al III-lea este capturat de germani. Peste două zile, la 4 septembrie 1871, s-a proclamat cea de a III-a Republică Franceză și Guvernul apărării naționale, care se va dovedi, ca mai toate guvernele de azi, un guvern al trădării naționale. În aceste condiții, armata germană asediază Parisul și ocupă Nord-Estul Franței, Imperiul German este proclamat în Sala Oglinzilor (Versailles), iar călăul vremii, CUȚU-THIERS, devine primul ministru al guvernului trădător, ce va negocia și semna armistițiul rușinos, apoi tratatul de pace prin care Franța pierdea Alsacia și Lorena, provincii smulse Sfântului Imperiu Roman, de națiune germană, prin pacea de la Westfalia (1648), punctul final al Războiului de Treizeci de ani.

Spre deosebire de bucureștenii botnițați, de astăzi, parizienii de acum un veac și jumătate nu au acceptat jugul și botnița lui Bismarck, manifestând în fața Primăriei (22 ianuarie 1871), după ce toate zidurile orașului fuseseră împodobite cu afișe patriotice. Manifestația din 22 ianuarie a fost reprimată de guvernul Thiers, ce își dovedea vitejia nu pe câmpul de luptă cu dușmanul, ci contra bătrânilor, femeilor și copiilor, precum guvernul Cîțu, de azi. Temându-se de o insurecție populară, guvernul trădător scoate armata pe străzile Parisului și încearcă să pună laba pe depozitul de artilerie ”Montmartre”, din partea nord a orașului.

18 MARTIE, data simbolică a începutului Comunei: În frunte cu câteva demne urmașe ale Ioanei d’Arc, vrednice precursoare ale Șoșoaicei noastre de astăzi, cu mâinile goale, pariziencele se opun hoției și trădării guvernului. Plutonierul Verdaguer (regimentul 88 Infanterie) refuză să tragă în popor iar generalul Lecomte, care ordonase masacrarea parizienilor, este judecat, condamnat și executat pe prima baricadă a Parisului răsculat contra guvernului trădător.

După insubordonarea și fraternizarea cu poporul batjocorit, istoria Franței reintră pe făgașul glorios al eroilor de care această țară nu ducea lipsă atunci. Pe de altă parte, nereușind captura tunurilor și  a depozitului de muniție Montmartre, guvernul trădător părăsește Capitala și se instalează la Versailles – cum ar veni la Buftea, în cazul Cuțu-Cuțu.

Câteva zile mai târziu, pe 26 martie 1871, Comuna este proclamată oficial și se instalează la Primăria din Paris, refuzând Luvrul. Ca și Palatul Cotroceni, Luvrul era simbolul monarhiei degenerate, ajunsă în stare de noarte clinică, precum hohenzollerno-mihăiștii Coanei Margareta. În aceeași zi, 26 martie 1871, Comitetul Central al Armatei Naționale organizează, ține și câștigă alegerile municipale, în urma cărora este proclamat și aclamat cel mai patriotic guvern pe care l-a avut Franța vreodată. De la 18 martie la 28 mai 1871, și chiar astăzi, poporul francez înfruntă casta politică liberalo-trădătoare, sprijinită inițial de învingătorii germani, apoi de alte și alte dintre marile puteri banditești ale lumii. Lupta fost și este pe viață și pe moarte. Deși limitată la 72 de zile, opera socială și politică a Comunei din Paris este considerabilă, inspirând cele mai fericite reforme ale Republici a III-a și programele tuturor partidelor politice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor.

Câteva exemple:

29 martie – Anularea Legii Chiriilor-Întreținerii locuințelor din blocurile proletariatului parizian.

2 aprilie – Separarea Statului de catolicism și protestantism, suprimarea și expropierea ordinelor iudeo-iezuito-catolice, bisericile organizându-se autonom, pe picioarele și mijloacele lor.

12 aprilie – suspendarea anchetelor judiciare privind neplata chiriilor pentru locuințe și a nedreptelor datorii către băncile intrate în fază de mondializare.

16 aprilie – Recensământul uzinelor și fabricilor abandonate de burghezia mondialistă, fugită la Versailles și în alte țări. Crearea singurelor cooperative muncitorești din istorie.

28 aprilie – Suprimarea amenzilor scelerate, prin care Statul banditesc exploata poporul. Apoi, într-o adevărată avalanșă a urmat:

Suprimarea armatei de mercenari-ucigași permanenți, înlocuirea ei de POPORUL ÎNARMAT, ca pe vremea Comunei insurecționale din anii 1792-1794.

Suprimarea parlamentarilor burghezo-ipocriți și lătrători de cuvinte, înlocuirea lor cu un corp executiv și legislativ, efectiv ieșit din popor.

Suprimarea poliției de trântori, călăi și ucigași, înlocuirea ei cu un corp de cetățeni, controlabili și revocabili de comitetele revoluționarilor din cartierele pariziene.

Socializarea serviciilor publice, generalizarea salariului muncitoresc la funcționari și conțopiști.

Școli publice, laice, mixte, obligatorii și gratuite, scăpate de influențele mafiote sectaro-idolatre și de nocivitatea statului mafiot, analfabet și de rea credință.

Alegerea de către popor și revocabilitatea oricăror judecători, procurori, magistrați.

Organizarea comunitară a Franței, pe comune, județe și gospodării autonome; instituirea unei delegații naționale la Paris. Delegații comunelor autonome sunt obligați să păstreze legătura permanentă cu comunele lor autonome, în caz contrar fiind revocați imediat.

Distrugerea puterii Statului mafioto-opresor, a castei politicienilor parazitari. Poporul este format din Comune cu deplină autonomie.

Restituirea către popor, către toate Comunele autonome a bunurilor și forțelor absorbite, deviate și deturnate de către Statul parazitar, mafiot și trădător.

Proclamarea solemnă a mijloacelor de producție (pământ, capital, intreprinderi mari și mici) în instrumente ale muncii libere și asociate.

 

Toate acestea arată similitudinea programului Comunei din Paris cu revendicările Bluzelor Galbene, de anii trecuți, asemănarea cu toate manifestările populare de azi, din Germania, Anglia, Cehia, Italia și mai ales zecile de orașe din România (București, Lupeni, Timișoara, Constanța, Craiova, Arad, Brăila, Oradea, Ploiești, Iași, Galați și multe alte orașe). Comuna din Paris, ca și cea din Toulouse, nu a recunoscut cei doi poli ai capitalismului burghezo-sclavagist: delegarea permanentă a puterii poporului suveran către aleși (infami, incompetenți, incontrolabili, trădători), plus proprietatea privată a poporului, lucrativă efectiv de acesta (Pământul este al celor harnici…). Pământul strămoșesc și orice alte mijloace productive nu puteau fi înstrăinate. Comuna din Paris-Toulouse a lansat ideea recuceririi țării de către fii ei, zmulgerea cu arma în mână a marilor libertăți ce nu vor fi dobândite decât la sfârșitul secolului al XIX-lea și în cel de-al XX-lea. Pentru prima oară, Comuna din Paris a marcat sfârșitul separării democrației politice de cea economică și socială, deschizând calea altor revendicări revoluționare în Europa și întreaga lume, afirmând ”internaționalismul popoarelor, internaționalismul patriilor și patrioților”. Patrioți, chiar ofițeri străini se puteau angaja în armata popular-comunală în măsura și limitele acordului fiecărei comunități populare și autonome. Marea realizare a Comunei din Paris a fost adevărata democrație, adică instituirea unui guvern al poporului de către însuși poporul, guvern rezultat din frământările sociale, nemulțumirile și luptele clasei producătoare contra castei superpuse a paraziților, bancherilor, incompetenților, trântorilor, hoților, trădătorilor și mondialiștilor cosmopoliți. Această democrație reală permitea emanciparea muncitorului și a muncii, evitarea formelor actuale de sclavie ipocrită, sanitaro-pandemică, de supremație mafiotă deep state, urmărind transformarea popoarelor în adunătură de cobai, pentru experiențele demențiale și infame de tip Deep-State, ONU, OMS și altele.

Sfîrșitul sângeros al Comunei din Paris este și nu este cunoscut. La 21 mai 1871, prin trădare și cu ajutorul ocupanților germani, armata de asasini și ucigași, condusă de un general Măciucă oarecare, pătrunde în Paris prin porțile Saint-Cloud și Auteuil, marcând începutul Săptămânii Sângeroase, pe timpul căreia între 20 și 30 000 de comunarzi au foat uciși, peste 40 000 fiind răniți, mutilați, ologiți și deportați în diversele colonii (Algeria, Noua Caledonie, Africa Neagră, etc.). Cât despre prim-ministrul Adolphe Thiers, ce se lăuda că ”s-a terminat cu socialismul pentru o generație”, acesta a rămas în istorie ca un călău și om de nimic.

Luptele de stradă, baricadă după baricadă, au durat peste o săptămână. Ultimii comunarzi au fost împușcați la Zidul Federaților din cimitirul Père Lachaise, după o luptă crâncenă, din mormânt în mormânt și din cavou în cavou. Cele aproape 30 000 de cadavre au fost aruncate într-o imensă groapă comună, model ucigaș, franțuzesc, preluat mai târziu de Stalin, contra Moldovenilor, Ucrainienilor, Rușilor și a altor popoare, nu în ultimul rând a Polonezilor (1939-1940).

Comuna din Paris nu a fost un caz izolat. După înfrângerea militară și prăbușirea ultimului Imperiu Francez, în numeroase orașe au apărut și s-au dezvoltat mișcări republicane autonome, populare, social-muncitorești și de producție. Animate de cei mai vrednici muncitori, aliate cu republicani și alte categorii sociale, aceste mișcări au declarat Patria în pericol, angajându-se în luptă contra armatei germane de ocupație și a trădătorilor interni, care au fost pedepsiți în mod exemplar. După capitularea armatei imperiale, alte și alte Comune muncitorești autonome și revoluționare au apărut la Lyon, Marsilia, Saint-Etienne, Le Creusot, Narbonne, Toulouse, Limoges, Alger, etc. Între Comunele autonome s-au stabilit contacte, pregătindu-se confederarea generală într-o Franță a Comunelor, Fermelor, Gospodăriilor private, locuitorilor și locuințelor autonome suverane, libere de orice amestec din partea Statului mafiot, opresor, parazit, incompetent și ucigaș. Speriate de zvonurile de pe rețelele social-muncitorești ale vremii, o serie de elemente au fost cumpărate și corupte de financiari, trecând de partea guvernului ucigaș al lui Thiers.

Speriați de poporul înarmat, aliații republicani au trecut de partea statului mafiot și a burgheziei mondialiste, grăbind și ușurând victoria acestora. Represiunea a fost teribilă, procesele s-au ținut lanț vreme de aproape 20 de ani.

Încă se discută despre erorile Comunei din Paris. Unii cred că Banca Franței ar fi trebuit naționalizată imediat, de către Comună, fără să se permită acordarea de fonduri guvernului opresor și trădător (împrumut de 315 milioane franci-aur). Alții cred că armata populară a Comunei din Paris ar fi trebuit să cucerească imediat orașul Versailles, să împuște întreg guvernul de trădători. Aproape așa s-au petrecu lucrurile în 1956, în Ungaria muncitorilor patrioți, când miniștrii, securiștii, parlamentarii și ziariștii trădători au fost spânzurați, ca cireșele, pe aproape toți stâlpii electrici și copacii orașului. Dezbaterea aceasta încă nu este încheiată.

Spiritul Comunei din Paris nu a murit. Zilele din urmă, acest spirit plutea, încă, printre manifestanții din întreaga Europă actuală, inclusiv la București, Timișoara, Constanța, Cluj, Brăila Galați și alte câteva zeci de orașe. Comuna din Paris și alte orașe ale Franței rămâne un exemplu de luptă revoluționară pentru libertatea și autonomia suverană a fiecărui om. Oamenii se nasc liberi și trebuie să rămână liberi. Poporul înarmat va decide ce trebuie să facă cu cei ce nu îi recunosc libertatea și deplina autonomie față de orice eventuală formă de Stat. Pentru nimic în lume, oamenii liberi, suverani și autonomi nu pot fi sclavi, nici cobai ai statelor nafiote și trădătoare.

Manifestul Communei Autonome din Toulouse, proclamată la 25 martie 1871