Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Incorect Politic
Aprilie 26, 2026
Alexandru Cantacuzino – Prințul Legionar ⩩
(Partea I sau “Descoperirea Legiunii”)
Via PeneleArhanghelului:
Se naște la 22 Iunie 1901, în comuna Ciocănești, județul Ilfov, descendent al unei familii nobile venite din Bizanț – acel loc sub a cărui “îndrumare” au trăit țările românești secole la rând, spune istoricul Nicolae Iorga [1]; – pe de altă parte, este fiul cel mic al Alexandrinei Cantacuzino, la rândul ei, de viță aristocrată, cunoscută pentru luptele sale de “emancipare” a femeilor, mai târziu, “convertindu-se” la “fascism”.
Tânărul prinț își petrece copilăria pe câmpurile Munteniei, fiind pasionat, încă de mic, de poezie și povești cavalerești; tinereasca și idealista sa gândire, specifică marilor caractere eroice, dârz cum a dovedit că este, vor reflecta capacitatea sa intelectuală de-a-lungul întregii sale vieți: o viață trăită într-o disciplină ostășească, chiar ascetică, precum a unui vechi Cruciat al veacurilor trecute. Corneliu Codreanu – afirmă Grigore Manoilescu, – a trezit, în “diplomatul salonard care fusese Alecu Cantacuzino, (. . .) vitejia strămoșilor războinici și căldura camaraderiei cu toți românii.” [2]
Studiază Dreptul la București, și Științe Politice la Paris; după câțiva ani, termină Academia de Drept Internațional de la Haga, devenind Doctor în Drept [3]. Intră în Baroul Ilfov la 17 Octombrie 1934, în același timp în care Vasile Marin devenea șef al organizației de București și Ilfov a partidului Totul Pentru Țară, manifestarea politică a Mișcării Legionare [4].
Conform ziarului Axa, la care a și fost redactor, Prințul se alătură Mișcării Legionare în vara anului 1933, an în care Corneliu Codreanu, liderul Mișcării, va înființa o tabără de muncă în nordul Capitalei, pentru clădirea unui sediu legionar: Casa Verde [5]; tot în acest an, marii intelectuali interbelici se alătură Gărzii de Fier [6]: Nae Ionescu începe să îndrepte ziarul său, “Cuvântul”, către publicarea știrilor legionare, iar în Capitală se formează un cuib legionar al intelectualilor, sub Șefia lui Mihail Polihroniade.
Povestea aderării lui Alexandru Cantacuzino la organizația legionară apare într-o mărturie a lui Șerban Milcoveanu: “În iulie 1933 s-a început construcția Casei Verzi din cartierul Bucureștii Noi. Un prieten al lui Al. Cantacuzino, Giurgea Negrilești, i-a spus acestuia că se întâmplă ceva nou în România: intelectualii, prin propriile forțe, zidesc o casă măreață, fără a apela la muncitori plătiți. (. . .) S-a dus personal să vadă ‘minunea’ și acolo i-a văzut muncind la construcție pe Corneliu Zelea Codreanu, pe Ionel Moța, Vasile Marin, Ilie Gârneață și alții cunoscuți legionari, toți intelectuali deveniți zidari! În mintea lui s-a produs o revelație: a decis pe loc să adere la Mișcarea Legionară, cazul său fiind asemănător cu cel al lui Saul din Biblie, care, în drumul său spre Damasc, din necreștin a devenit creștin și apoi apostol sub numele de Paul.” [7]
Odată intrat în organizația legionară, mama sa, Alexandrina Cantacuzino, l-ar fi anunțat că nu mai face parte din familie [8]. Abia după un consiliu al familiei, convocat de însuși Generalul “Zizi” Cantacuzino, unchiul său, tensiunile vor scădea. La scurt timp, și Generalul va adera la Mișcarea Legionară [9], reprezentând-o ca Șef al Partidului încă de la înființarea sa.
Încă de atunci, relatează Stelian Stănicel, Alecu Cantacuzino se număra, printre Profesorul Nae Ionescu, Prințul Mihail Sturdza, Constantin Papanace și Mihail Polihroniade, cei mai frecvenți la sediul legionar [10], alături de Căpitanul Mișcării Legionare.
Partea a II-a sau “Cuibul, Temnița și Trădarea lui Stelescu”
Se încadrează, încă din toamna anului 1933, în cuibul “AXA”, condus de Mihail Polihroniade [1], camarazi de cuib avându-i pe Ion Moța, Vasile Marin, Alexandru Constant, Christian Tell, Pictorul Alexandru Bassarab, Mircea Eliade, Victor Vojen, Vasile Cristescu, Radu Gyr și pe Crișu Axente [2]; se integrează relativ rapid în lumea legionară, date fiind calitățile sale intelectuale. Trebuie ținut cont, de asemenea, că “AXA”, condus de Mihail Polihroniade, era cel mai “prestigios” cuib legionar [3], alcătuit doar din elitele Mișcării: majoritatea aveau mai multe facultăți și studii în străinătate.
Apropiindu-se alegerile din 1933, Mișcarea Legionară își încearcă “norocul” și de data asta, iar Alexandru Cantacuzino va lua parte la echipele de propagandă electorală. În dată de 9 Decembrie 1933, Alexandru Cantacuzino este arestat și întemnițat la Jilava, “focar de trăire românească” – acolo va sta în celulă cu Mihail Polihroniade, Vasile Marin și Giurgea-Negrilești [4]. Scopul arestării legionarilor era ca aceștia să nu-și poată depune listele de candidatură: Nae Ionescu, totuși, va critica crunt această decizie a guvernului liberal [5], în fond, ilegală, guvern ce-l avea în frunte pe I. G. Duca [6]. În timpul detenției la Jilava, Alecu Cantacuzino, bolnav fiind, va fi transpoprat la Spital și operat [7].
În timpul procesului Gărzii de Fier, intentat de către guvernanții liberali cu scopul de a distruge organizația lui Codreanu, Prințul Cantacuzino va fi unul dintre avocații în apărarea Căpitanului. Procesul va fi câștigat de către Mișcare, toții find achitați în unanimitate, cu excepția celor trei legionari care l-au împușcat pe prim-ministrul liberal pe peronul gării din Sinaia la sfârșitul lunii decembrie a anului ce trecuse, 1933.
În urma prigoanei pe care a îndurat-o Mișcarea Legionară, Codreanu va menționa într-o circulară pe cei care au suferit cel mai mult, felicitându-i pentru vitejia de care au dat dovadă: “Din aceste porunci străine, alături de mii de țărani chinuiți, zace floarea tinerimii românești în toate închisorile în frunte cu Ion I. Moța, Mihail Polihroniade, Radu Gyr, M. Lefter, Ilie Gârneață, dr. Trifan, Corneliu Georgescu, inginer Virgil Ionescu, dr. Vasile Marin, profesor Vasile Cristescu, Sergiu Lecca, Alexandru Cantacuzino, profesor Horia Sima, Totu, Grânganu, Bozântan, Popa, dr. Colhon și Lupu etc etc. Ei știu cu toții că atunci când va suna merele ceas al biruinței legionare nu vor rămâne nerăzbunați.” [8]
Într-adevăr, Alexandru Cantacuzino a înțeles rapid idealul legionar, despre care avea să scrie o serie de broșuri, ideal pentru care avea să trăiască și să moară. Tânărul Prinț trece și de botezul închisorii [9], cum l-a numit un camarad de-al său, ambii membrii ai cuibului “Axa”.
După această victorie a Mișcării Legionare, de a supraviețui prigoanei, și fiind achitată, începe o perioadă de relativă pace, sau de non-violență politică, între guvern și Mișcare. În acest timp, la începutul anului 1934, Corneliu Codreanu îi va încredința comanda lui Alexandru Cantacuzino pentru șantierul din Bucureștii Noi, unde se construia Casa Verde, și astăzi în picioare. O altă datorie de onoare pe care și-a împlinit-o Alexandru Cantacuzino, cu același spirit cavaleresc și voie bună, este aceea de a fi făcut parte din tribunalul legionar care l-a judecat pe Mihail Stelescu [10]: este vorba de dizidentul gălățean care, într-o tabără de muncă din Sudul Basarabiei (tabăra de la Budachi), a pus la cale asasinarea lui Corneliu Z. Codreanu: deși fără succes, acesta a fost judecat conform codului de onoare al Legiunii și exclus, totuși, cu condiția ca “într-un viitor cât mai îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-și poată răscumpăra în fața aceluiași Consiliu de onoare, convocat de mine în acest scop, numai prin jertfă, onoarea pierdută și păcatul făptui.” [11] – stabilea Corneliu Codreanu în urma procesului de judecare a trădării.
Partea a III-a sau “Taberele de muncă și plecarea în Spania”
Anul 1935, cât și 1936, va însemna dedicarea Legiunii “aux camps de travail” [1] – taberelor de muncă. Una dintre activitățile muncitorești ale tânărului aristocrat, Alexandru Cantacuzino, este consemnată prin cărămidăria din Giulești, unde acesta a fost șef de tabără (după ce Codreanu i-a desemnat această funcție, original fiind șef de tabără chiar Căpitanul Mișcării Legionare): aici s-au lucrat aproape 80.000 de cărămizi pentru biserica pe care legionarii voiau să o construiască la Bucureștii Noi, însă jandarmii au întrerupt și închis abuziv tabăra de muncă, iar proiectul a rămas nefinalizat [2]. Tot aici s-au cultivat zarzavaturi, aliment ce era trimis legionarilor aflați în tabăra de muncă de la Rarău [3], unde se clădea o cabană pentru legionarii răniți în lupte, sau bolnavi – afectați fiind în urma prigoanelor și timpului petrecut în închisori.
La începutul taberei de muncă Carmen Sylva, de pe litoralul Mării Negre, acolo unde “Tineretul legionar din țară vine (. . .) să-și refacă sănătatea. În același timp voiește să ridice prin munca sa, una dintre cele mai frumoase clădiri, de pe tot țărmul românesc al Mării Negre.” [4] – scria Căpitanul într-o circulară, la 31 Mai, 1935, va veni și Alexandru Cantacuzino, în același tren, alături de Mihail Polihroniade. Într-adevăr, multe memorii legionare au consacrat, în scris, ce și-a propus Căpitanul prin această tabără, care servea mai mult drept o școală, scopul oricărei tabere fiind “exclusiv educativ” [5]. Tabăra de la Carmen Sylva se va bucura de mai mulți vizitatori, personalități – în adevăratul sens al cuvântului, a perioadei interbelice: printre acești vizitatori se numără Generalul Cantacuzino și Profesorul Nae Ionescu, cei doi lăsând cele mai frumoase amintiri legionarilor aflați în tabără. Lucrând aici, Alexandru Cantacuzino va fi înaintat de către Căpitan, la 25 Iulie 1935 [6], la gradul de Comandant Legionar [7].
În anul 1936, la o lună după apariția cărții Căpitanului, “Pentru Legionari”, la 24 noiembrie: echipa legionară formată din Ion I. Moța, Inginer Gheorghe Clime, Alexandru Cantacuzino, Preot Ion Dumitrescu-Borșa, Neculai Totu, Bănică Dobre și Vasile Marin, avându-l în frunte pe Generalul Grănicerul Cantacuzino, pleacă într-o adevărată “aventură”, în sensul evolian [8] – ascetică, războinică, chiar cu o tentă metafizică – întru apărarea lui Christos, pentru care Ion Moța a declarat că merge la moarte. Ei au fost Cruciații secolului nostru – afirma Eliade într-un periodic al vremii [9], exaltând în scris jertfa simbolică a celor doi Eroi. Pentru asta a mers Alexandru Cantacuzino să lupte. Este, de asemenea, musai să amintim, măcar în treacăt, că, deși relațiile sale cu mama sa, Alexandrina Cantacuzino, fuseseră tensionate, din cauza aderării sale la Garda de Fier, odată cu hotărârea bărbătească a prințului de a pleca în Spania, să lupte ca un soldat regular, pentru Christos, inima acesteia s-a îmbuibat, iar la plecare, l-a îmbrățișat strâns, dându-i numai urări de bine [10].
Rolul Prințului a fost puțin diferit: acesta a trebuit să plece cu o seară înainte, spre Berlin, pentru a aranja îmbarcarea legionarilor pe vaporul ce avea să plece din Hamburg până la Lisabona. Prima dată, guvernul francez le-a respins legionarilor cererea de trecere prin Franța, așa că, cealaltă modalitate rămânea decât a acoli, traversând Canalul Mânecii, și ajungând, în cele din urmă, în capitala Portugaliei, unde avea să debarce vaporul. Bănică Dobre notează, în treacăt, starea de spirit a lui Alecu, în drum spre Spania: “Prințul, izolat și afectuos.” [11] – acesta se bucura de apusurile Soarelui, coborând în linia mării, cum s-ar spune, la o primă vedere: “Pe vapor, – relatează Prințul Cantacuzino – o seară, în dreptul coastelor Spaniei, am avut un apus de soare minunat, una din acele vederi ferice, care peste puterile tale de voință și de împotrivire, îți îmboldesc poftele de viață, de fericire și dorul după frumos.” [12]
Partea a IV-a sau “Cruciații secolului XX”
În Spania, echipa legionară va fi angajată în luptele din apropierea capitalei vechiului regat, ocupată atunci de comuniști. Aici, la doar câțiva kilometri de Madrid, Ionel Moța și Vasile Marin vor cădea pentru idealul lor. Ajunși în Spania, cavalerii legionari ar fi putut evita o posibilă moarte, “luptând” în spatele frontului, însă, deși majoritatea aveau grade în Armata Română, toți au ales să fie combatanți ca simplii soldați:
“Se deschidea deoparte calea ușoară, cu satisfacția vanităților ieftine, războiul cu conforturi și comodități, în uniforme ofițerești și la adăpost. – scrie Alexandru Cantacuzino – Să revendicăm gradele noastre din armata română și să facem paradă naționalistă pe la statele majore sau cartierele generale ale armatelor spaniole. Sau să alegem calea cea mai spinoasă, drumul asupra care suie spre culmi eterne și pe care se plimbă moartea. Această direcție am ales-o împotriva oricărui raționament cuminte.” [1] – și, într-adevăr, ei au ales ceea ce formula Căpitanul: “Sufletul superior își găsește marile satisfacții în plăcerile luptei și ale sacrificiului.” [2] Asta și-au dorit toți – să cucerească moartea – căci “Lașii mor de multe ori înainte de moarte / Cei viteji nu gustă moartea decât o singură dată” scria odată William Shakespeare.
După cum am amintit, la Majadahonda, cei doi legionari români vor cădea, iar următoarea zi Generalul Cantacuzino va pleca din București pentru a asigura transportul celor două corpuri neînsuflețite înapoi în România, unde aveau să fie depuse: un loc special a fost amenajat în curtea Casei Verzi, sediul legionar din nordul Capitalei. Echipa legionarilor a fost prezentă în fața cortegiului – avându-l pe Căpitan [3] și pe Generalul Cantacuzino în frunte.
La ceremonia înmormântării au participat legionari din toată țara, și chiar reprezentanțe diplomatice din partea a șapte state: Spania, Italia, Germania, Japonia, Belgia, Polonia și Portugalia [4]. Ceremonia – de o solemnitate rară, nemaiîntâlnită în istoria modernă a României, cum nu a mai fost întâlnit niciun alt exemplu de astfel de jertfă în istoria modernă a României – se încheie prin slujba de pomenire ținută la Biserica Sf. Ilie Gorgani de pe Strada Gutenberg, apoi trupurile celor doi au fost transportate la Casa Verde: aici au luat mai multe personalități un scurt cuvânt, printre care și Alexandru Cantacuzino, profund mișcat de simbolica faptă a lor; prezentăm un scurt extract în continuare: “Spre deosebire de atâția sfinți martiri, cărora supliciul și moartea le-au ieșit în cale și i-au căutat, Ionel Moța și Vasile Marin au ieșit ei în calea morții pentru Hristos și au căutat-o.” [5]; astfel, o va căuta și el, spiritul de jertfa înrădăcinându-se adânc în ființa sa visătoare, idealistă și aristocrată în gest.
În urma profundei jertfe a celor doi Cruciați, Corneliu Zelea Codreanu va lega o serie de mai mulți legionari, în Biserica Sf. Ilie Gorgani, cât și la Casa Verde, la 12 Februarie 1937, cu “jurământul Moța-Marin” [6]. În articolul său, “Comentarii la un jurământ”, Mircea Eliade exprimă just cum: “Niciodată în istoria României moderne creștinismul n-a apărut mai robust ca în aceste zile, când zeci de mii de oameni s-au legat în fața lui Dumnezeu să rupă din ei bucuriile pământești. Niciodată ființa românească nu s-a voit pe sine mai tragică, mai substanțială – într-un cuvânt – mai creștină. Viziunea ascetică a vieții pe care o trădează acest jurământ este tragică – întrucât presupune luptă cu sine, renunțare, înfrânare – dar nu este pesimistă. (. . .)
Renunțarea la bucuriile pământești nu este o împuținare a ființei, o sterilizare a substanței – ci dimpotrivă, o creștere frenetică a ființei spirituale, o victorie a realului împotriva trecătorului, iluzoriilor, deznădăjduitelor bucurii omenești.” [7] – și, într-adevăr, astfel a înțeles și Alexandru Cantacuzino menirea vieții sale – sau, pentru a formula diferit – împlinirea sacră a propriului destin.
