Incorect Politic
August 31, 2022

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXIV)

Via Certitudinea:

5. Restituirea vechii prăzi… in integrum

5.2.a. Jaful funciar şi infernul juridic distrug România – o mărturie

Articol apărut în CERTITUDINEA numerele 117

În mărturia precedentă am văzut cum au slujit juriştii interesele uzurpatorilor, promovînd formula perfidă: „Statul nu e obligat să dea înapoi proprietăţile de la ţară nimănui – deci le dă cui vrea, cum vrea, unde vrea”. Căci aici e vorba de „reconstituire”- nu de „restituire”- de o nouă/originală re-împroprietărire. Ceea ce deschidea mafiei larg front de jaf funciar; dar ar fi putut avea măcar partea bună de a avataja actualii locuitori ai României.

Balul reparaţiilor postcomuniste începînd normal/naţionalist, legea 18/1991 operînd numai pentru cetăţenii români (dar de oriunde – deja o concesie păgubitoare, căci utilitatea socială ar fi justificat condiţia domiciliului în România şi poate chiar a obligaţiei de revenire pe terenul atribuit, sau a exploatării asociative). Ulterior, preferinţele legiuitorilor s-au răsturnat straniu/nejustificabil, în favoarea celor de afară, fiind epurată condiţia expresă a cetăţeniei din legea 10/2001 – pe baza căreia urmau a se distribui imobilele din oraş; de data asta, pentru a se recrea continuitatea proprietăţii, s-a botezat operaţia „restituire”.

A fost un timp invocată interzicerea constituţională a achiziţiei terenurilor de către străini; care nu a împiedicat „retrocedările” altor categorii de imobile;  apoi a fost inventat un super-original „drept special  de folosinţă”, pentru imobilele distribuite „tranzitoriu” clientelei externe (majoritar evreii şi germanii ce ne-au părăsit în timpul comunismului), drept pentru care le permitea să facă orice cu terenul şi putea să se transforme în proprietate clasică, după ce respectivii obţineau cetăţenia (dacă o pierduseră). Complicaţie la care s-a putut renunţa (pentru deţinătorii de cetăţenii europene) la schimbarea Constituţiei din 2003 (întru intrarea în UE) – cînd s-a deschis fatal calea înstrăinării terenurilor româneşti. Astfel ne-am întors la statutul de colonie.

Discriminarea socială, după pungă – în condiţiile ce vor fi explicate, nu putea decăt să se transforme într-o defavorizare etnică, a băştinaşilor români (în postura lor istorică de „rumâni” – adică de iobagi ai stăpînilor vremelnici). Dar cum să o faci, pretinzînd că populimea se auto-distruge, democratic? Cum să realizezi hocus-pocusul votării în favoarea străinilor, într-un parlament pretins „reprezentativ”?

Dar de aceea există pe lume jurişti nelegiutori…. Ei au născocit schemele acoperitoare, diversiuni pe care (b)analiştii (la care o fi ajuns vreo firmitură) se fac că nu le percep. Strategia de bază a fost separarea tratamentului celor două categorii de păgubiţi ai abuzurilor regimului comunist: plebea românilor de la ţară, pe de o parte, şi progeniturile ciocoimii parazitare din oraşe, pe de alta […]. Deci: restituire „in integrum” – pentru bogaţi/ străini, versus – cît mai nimic posibil – pentru urmaşii proprietarilor rurali. Şi asta pentru ca mafia distribuitoare/cotropitoare să poată pune mîna pe o bună parte, ridicînd noua oligarhie.

Aceasta e realitatea ce reiese, urmărind comparativ, pas cu pas, modul în care au operat cele două ramuri ale „reparaţiei” postdecembriste: una bazată pe legea 18/1991 (şi cele ce au completat-o/modificat-o ulterior), cealaltă bazată pe legea 10/2001 (cu modificările ulterioare). Evoluţia celor două legi şi a modului în care au fost aplicate – revelînd jocul discriminator/mafiot/antinaţional. Pentru clintela complice – condiţii din ce în ce mai bune de revendicare, restituiri spectaculoase sau compensare în bani, pe baza valorii de piaţă a imobilului respectiv (reală sau puternic umflată – a se vedea scandalul de la ANRP), înstrăinări operate prioritar.

Chiar premierul Ponta, într-o clipă de neatenţie (în contextul unor presiuni CEDO pentru grăbirea/lichidarea procesului de reparaţie) a dezvăluit că ANRP rezolvase 80-90% din dosarelor la legea 10 şi 10-20% din cele la legea 18. Procesul spolierii a degenerat irezistibil pentru că, din sumele mari, a putut ajunge tainul (prin „avocaţii” interpuşi etc.) la toţi „vameşii” implicaţi. Ce să distribui în cazul unui urmaş de chiabur cu cîteva hectare? Îi înhaţi terenul şi-l aloci celor ce plătesc cum trebuie. Iar dacă se ajunge la despăgubiri în bani, stabileşti – prin lege – că aici nu se aplică principiul valorii actuale de piaţă a terenului acaparat de comunişti şi înstrăinat de postcomunişti […].

Jefuirea urmaşilor ţăranilor mijlocaşi şi vămuirea ocultă a urmaşilor ciocoimii a fost singura ramură economică duduindă, care a dus la ridicarea miraculoasă a atîtor vile, pe terenuri sustrase, cu material furat din molozul fostelor intreprinderi. Nici preşedinţii nu s-au sfiit să bage mîna în acest filon (de la Nana la Sibiu…). Asta la legea 18. La legea 10 însă, adică pentru ciocoi/străini, e cu totul altceva: acolo se evaluează/compensează/actualizează pierderea reală. La un moment dat (legea 247/2005) discriminarea fusese parţial eliminată (pentru că trebuia facilitat jaful pădurilor, operat pe ramura legilor fondului funciar, începind cu L1/2000).

Dar, după realizarea marilor tunuri, s-a revenit la sfidarea discriminării proprietarilor de la ţară, afirmată explicit în noile versiuni ale legilor şi considerată perfect OK de Curtea Constituţională. Mai nou (după reunirea celor două ramuri și la adăpostul criminalizării „antisemitismului”), precizîndu-se explicit în „legi” că victimele holocaustului au prioritate… la reconstituirea averilor înhăţate de comunişti (deşi unii evrei au guvernat expropierile iar alţii pot fi prezumaţi că şi-au abandonat voluntar averile, ca să plece în Israel).

Ca să înţelegi sistemic, trebuie să urmăreşti păienjenișul legilor, normele de aplicare, deciziile instanţelor și Curţii Constituţionale. Ceea ce e aproape imposibil, în hăţișul de versiuni şi modificari – obstcol creat premeditat, care modifică continuu conţinutul şi numerotarea. Totul ca să se obscurizeze criminalitatea legislativă. Cea ce mă face să plasez experţii juridici din Consiliul Legislativ în topul criminalităţii judiciare, deasupra judecătorilor, procurorilor, avocaţilor de pe teren.

Să facem totuşi cîţiva paşi împreună, întru revelarea unei perspective expresive.

1. Decretul Lege 42 , din 29 ianuarie 1990. Aparent emis pentru a da şi ţăranilor un oscior de la „revoluţia” fesenistă, el a creat cadrul şi confuzia necesare pentru prima etapă a jafului funciar. În întreaga ţară, mafia ce controla CAP-urile a atribuit „loturi de folosinţă” din terenurile „aduse” de foştii proprietari. Juriştii puşi la lucru explicînd, în adunările generale, că se pot da (pe baza decretului 42 ) şi locuri de casă (tăind accesul la şosele a loturilor vechi), şnapanilor descurcăreţi (mulţi primiţi chiar atunci în CAP); […].

2. Legea 15,  din 7 august 1990 (completată prin L31/16.11.1990). A constituit principală lovitură dată  avuţiei comune, indivizibile şi inalienabile, a românilor. Avuţie administrată de statul comunist, care a fost înstrăinată (în plin vid constituţional) întru înzestrarea abuzivă a unor „regii autonome sau societăţi comerciale” – menite  (şi pe baza HG 834/1991, D834/1991) să o devalorizeze/distrugă şi apoi să o înstrăineze pe nimic clientelei (în afară de comisionele ce i-au îmbogăţit pe distribuitori).

Dimensiunea funciară a jafului consta în faptul că fantomaticii proprietari, creaţi prin legea 15, au primit cadou şi terenul de sub respectivele societăţi (deşi deseori acesta fusese acaparat de statul comunist de la adevăraţii proprietari, fără acte), putîndu-l vinde (mafiot). Răzbunarea pentru nesimţirea arătată de „oamenii muncii” din aceste regii şi societăţi a fost faptul că tocmai terenul acaparat ilicit a fost pierzania lor, devenind prea atractiv pentru specula imobiliară ca să se mai menţină pe el stînjenitoarele activităţi productive.

3. Legea 18/1991. Dată tot în perioada „de tranziţie” (adică fără temelie constituţională), pare un compromis fesenist care, prin limitarea retrocedării la 10 ha, ar reface doar mica proprietate de la ţară şi ar sprijini agricultura aferentă. Numai că beneficiarii plecaseră de mult din sclavia de la cîmp, deci urmau a vinde ieftin şacalilor locali, proveniţi din paraziţii CAP-ului. Iar cînd e vorba de teren introdus în CAP (şi nu confiscat, cu sau fără acte, de statul comunist) avem de a face cu o expropiere tacită/mascată, căci statul nu putea distribui (reconstitui şi mai ales constitui) proprietăţi pe care oamenii le-au băgat forţat în asociaţie şi care trebuiau doar să le reia, la desfiinţarea acesteia.

Ţinta reală a legii era crearea unor ocazii de jaf pentru comisiile de fond funciar (şi clientela – de la oraş – a acestora) şi pentru comisiile de desfiinţare a CAP-urilor (vezi art 26-29, care au dat ocazia acaparării pe nimic  a întregului capital acumulat de acestea); că totul a fost premeditat stă mărturie art. 48 din HG 131/1991, care prevede că dosarele desfiinţării CAP-urilor nu trebuie păstrate de primării decît cinci ani (faţă de termenul general mult mai mare, prevăzut în Legea Arhivelor).  Lovitura majoră a fost realizată prin antologicul art 13.2:  „(2) Atribuirea efectivă a terenurilor se face, în zona colinară, de regulă, pe vechile amplasamente, iar în zonele de câmpie, pe sole stabilite de comisie şi nu neapărat pe vechile amplasamente ale proprietăţii, în cadrul perimetrelor actuale ale cooperativelor agricole de producţie”.

Mai tîrziu s-a pretins că acest articol (devenit 14.2) a fost greşit interpretat, în sensul de a putea da altora terenurile libere reclamate de proprietari. Numai că „greşeala” a fost comisă (cu mari beneficii) de toate Comisiile, în urma unor indicaţii primite telefonic de la „judeţ”… Profitîndu-se şi de faptul ca nicăieri nu se cere, în această lege, ca în cazul unei compensări în natură să se echivaleze corect (ca valoare de piaţă, la momentul „reconstituirii”) terenul înstrăinat de comisii – clientelei acaparatoare.  Postcomuniştii au redactat legea ca şi cum FSN-ul nu retroceda, ci le făcea cadou nişte teren, unde şi cît avea chef. Acesta a fost spiritul „legilor fondului funciar”, într-o ţară în care ţărănimea a fost totdeauna tratată fără mănuşi; şi a rămas până azi poziţia întregului aparat de stat, în frunte cu Curtea Constituţională. Vom vedea că, în cazul reconstituirii averilor ciocoieşti (strănilor deseori) se vorbeşte cu totul altfel de restituire, de vechile poziţii, de compensări la valoarea reală.

O anume clientelă (aşa cum vom vedea) pretindea ca  pînă şi moartea fără urmaşi (art. 17,25) să fie tratată diferenţiat. Discriminare ţipătoare, în defavoarea urmaşilor ţăranilor români. Acestora, stabileşte art.13.3, li se pot chiar reduce suprafeţele, dacă terenul cooperativei s-a mişcorat. Ceea ce a permis folosirea „arondărilor” comuniste (schimburi administrative între comune), a „comasărilor”  şi a transferurilor către IAS şi către alte instituţii pentru a aplica „reduceri” în localitatea văduvită şi pentru a livra (pe baza art 21 sau 28) terenul astfel sustras „băieţilor deştepţi” din localitatea limitrofă beneficiară.  Cu grija de a falsifica realitatea prin referinţă trucată, impusă ca reper la art 11.3 […] sau, la art 34: „Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.” 

Aceasta în condițiile în care nu erau cunoscute de public instrucţiunile prin care, în anii ’50, partidul a cerut cadastriştilor să ascundă faptul că statul (insituţiile) nu avea(u) proprietate pe suprafeţe acaparate ilicit, fără acte; sau faptul (mascat discret în art. 32, 40) că islazurile comunale nu erau proprietatea primăriilor, ci ale sătenilor, în devălmaşie. O altă confuzie, necesară pentru acoperirea operaţiilor mafiote, a fost creată prin despărţirea, la art. 4-6, a proprietăţii publice (din care nu se pot face înstrăinări, cît timp trebuie, către revendicatorii nechemaţi, chiar dacă statul nu le-a obţinut legal, cu acte) şi private (din care mafia a putut livra clientelei ei terenurile, protejate un timp în domeniul public, dupa trecerea în privat, de care nu a ştiut decît cine şi cînd a trebuit) […]. Iar la art. 36 sînt „rezolvaţi” nenorociţii al căror teren a fost înhăţat de stat, deveniţi acţionari ai unor IAS-uri pe care „tehnicienii” le-au falimentat, înainte de a le înhăţa pe nimic.

În fine, în plan procedural, petenţii au fost puşi (art.11)  la cheremul unor „Comisii” acoperite de o crasă impunitate, menţinută şi după modificările ulterioare ale legii (calitatea lor „pasivă” fiind invocată pentru ca să nu plătească despăgubiri victimelor actelor lor delictuale/păgubitoare; în acest fel a fost „driblată” garanţia constituţională că românii au dreptul la despăgubiri, în urma unei contencios adminstrativ; astfel de încercări  au fost respinse pentru că… abuzurile la legile fondului funciar trebuiau judecate la legea 18… care nu prevede penalizări pentru daune…).  Fundamental legitimă ne apare însă restrîngerea „reconstituirii” la persoane avînd cetăţenia română (prin art 48), dar vom vedea cum a dispărut această stavilă în legea 10/2001, unde se vorbeşte de „restituire” tocmai pentru ca să se poată invoca o continuitate a proprietăţii, până la momentul cînd intră în joc dreptul la moştenire, valabil şi pentru cetăţeni străini.

4. Legea arhivelor (L16/1996 ), legea cadastrului (L7/1996), legile de protecţie a (stăpînilor) informaţiilor personale și clasificate – au avut un rol major în selectarea/ acoperirea/ protejarea benficiarilor tranziţiei, de către banda ce a ocupat statul. S-a îngreunat/blocat accesul neaveniţilor la informaţiile necesare probării drepturilor sau dovedirii falsurilor, s-a evitat introducerea instrumentelor de reperaj documentar, s-au distrus sau ascuns fondurile stînjenitoare. S-au luat măsuri metodice ca să se acopere urmele acaparărilor criminale, protejarea îmbogăţiţilor ilicit fiind operată în numele dreptului lor la intimitate şi a prezumţiei de nevinovăţie – aplicată unor averi care au crescut exponenţial şi nejustificabil.

În mod deosebit „cadastrul” a slujit ascunderii, falsificării şi hărţuirii – şi nu pubicităţii imobiliare; întru crearea unei situaţiii deformate în oglinda cărţilor funciare, ce a prevalat în faţa realităţii proprietăţii – , cu sprijinul instanţelor complice, care şi-au jucat rolul în procese fără sfîrşit. Nouă ocazie de tratament selectiv: reduta arhivelor  a fost pînă la urmă cucerită  de agenţii revendicărilor evreieşti, rămînînd însă în calea românilor.

5. Legea 169/1997 Cea mai bună dovadă că  a fost o farsă letală aducerea la putere a CDR (căruia i-am fost fondator, şi din care am demisionat în 1996, la „alegeri”- pus în gardă şi de vizita la Montreal a domnului Ulm Spineanu, care ne-a spus atunci că ţărăniştii trimiseseră o delegaţie în Israel pentru a-i stîrni pe evrei să facă presiuni întru restituirea proprietăţilor). Înaintînd, prin negocieri de culise, către singurul lor obiectiv, recuperarea conacelor/ moşiilor/ pădurilor/ fabricilor, „anticomuniştii” aduşi pe scenă,  rămaşi sub control securicomunist, au simulat repararea abuzurilor feseniste, relegitimîndu-le (a se vedea art. I.13/23 ca exemplu ).

În loc să anuleze „constituirile” şi plasarea ghişeftarilor pe terenurile altora, ei au introdus  (art III) prevederi de anulare limitate; neimpunînd nici acum  ca terenurile încă libere sa fie redate proprietarului iniţial şi precizînd, la art.II, că ce a apucat să fie dat, rămîne dat […]. Fără a stipula vreo obligaţie de compensare operativă/justă sau a întări cadrul juridic utilizabil împotriva abuzurilor, această lege perpetuează tratamentul păgubitor rezervat urmaşilor ţăranilor. Miza urmaşilor ciocoimii fiind doar mărirea suprafeţei recuperabile. Cît privește compensarea pentru „reducerile” aplicate în 1992 (art I.3/9), ea a fost astfel pusă la punct… că nu a avut loc nici azi.

6. Legea 1/2000. Guvernarea CDR nu a făcut dreptate „căţeilor” pînă la sfîrşit, PNŢ dovedind că nu e nici ţărănesc şi nici naţional. Singura lor preocupare a fost să sporească recuperarea moşiilor la 50ha şi să înceapă asaltul asupra pădurilor (iniţial, în limita a cîte 10 ha). La art 2.1 (întărit de 6.3) pentru prima dată (dar după ce grosul pradei a fost distribuit) se precizează  că „reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere” – cu grija de a adăuga, la aliniatul 2: „Drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nici o altă confirmare”.

Apar despăgubirile, fără însă a se cere să corespundă valoric (aşa cum se va considera firesc – pentru orăşenii deposedaţi). Iar art. 5 reitereaza promisiunea (rămasă literă moartă) de reparare a „reducerilor”. Cei prinşi în capcana acţionariatului IAS par eliberaţi prin art. 8, dar nici acum nu se asigură retrocedarea vechii poziţii şi nici evaluarea ei justă, întru compensare […]. Referitor la reconstituirea pădurilor (art. 24) inclusiv pe alte amplasamente, semnalez că multe dintre „amenajările silvice” au fost făcute după 1960 pe terenurile agricole ale oamenilor sau peste islazurile comunale şi amintesc coşmarul juridic trăit de composesorate.

Interesantă e menţiunea din art 30: „cetăţenii români au aceleaşi drepturi, indiferent dacă la data înregistrării cererii aveau domiciliul în ţară sau în străinătate” ; ca şi stavila din art. 48 al legii 18/91, ea ne aminteşte că e nefiresc ca parlamentul unei ţări să distribuie averea cetăţenilor reprezentaţi… unor străini şi ne sugerează unul din motivele valului de „retrocedări” de cetăţenii abandonate, subiect tratat în segmentul 1. În fine, la art 37 se recunoaşte dreptul de a recupera terenurile „comasate” sub IAS; dar nici acesta nu a fost respectat.

7. Legea 10/2001 (şi normele din HG nr. 890/2002). Marchează trădarea electoratului FSN/PSD (hrănit un deceniu cu „să nu vindem ţara” şi  „noi n-am mîncat salam cu soia”) scoţînd în evidenţă înţelegerea noii guvernări „de stînga” cu mafia imobiliară internă şi externă, servită – în numele pasiunii pentru „restitutio in integrum”, care i-ar fi cuprins misterios pe cei ce mînaseră minerii peste noi […].

Răsturnarea se produce de la art. 1, unde aflăm că victimele comunismului de la oraş (numeroşi alogeni, îmbogăţiţi parazitar în cîteva generaţii) trebuie tratate altfel ca acelea de la ţară (rumînii rămaşi timp de veacuri „talpa ţării”), „reconstituirea” fiind înlocuită aici cu „restituirea”. Şi, desigur, pentru această categorie de favorizat, art. 1 (întărit prin art 27 şi 34-36) precizează că eventualele compensari (în natură sau bani) trebuie să fie echitabile, la valoarea de piaţă (chestiunea echivalării valorice nefiind însă pusă în legile fondului funciar); pentru noua categorie de solicitanţi se vor face însă chiar actualizări ale unor acţiuni cu inflaţia (art 12, 32)…

Contrastul tratărilor e evident şi la art. 2, unde sunt enumerate modurile în care statul comunist a acaparat proprietatea de retrocedat, precizindu-se: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării” . În schimb, urmaşii ţăranilor români,  „asociaţi” în CAP, rămînd doar beneficiari ai procesului de „reconstituire”, nu pot invoca continuitatea detenţiei.  La art. 3.c se pun bazele macro-operaţiilor mafiote (ca aceea realizată de Iohannis la Sibiu), definindu-se psuedo-continuitatea existenţială a persoanelor juridice (pe care o poate invoca orice gaşcă, susţinută de un complice din justiţie): „dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeaşi persoană juridică [?!] cu cea desfiinţată sau interzisă”.

La art. 6 aflăm că, în numele drepturilor renăscute ale ciocoimii interbelice, generaţia actuală va plăti şi instalaţiile/utilajele confiscate (în timp ce moştenitorii ţăranilor nu pot fi despăgubiţi, pentru căruţele confiscate, caii rechiziţionaţi, viile distruse etc. ). Art 8. are grijă, explicit, ca de noua faţă a normativităţii (dezvoltată în art 9-11) să nu se prevaleze nenorociţii captivi ai legii 18. Să mai remarcăm (la art. 13-15, 44-45, 49 etc.) compromisul între interesele urmaşilor vechilor îmbogăţiţi (printre care se aflau evrei de tip A) şi ale chiriaşilor instalaţi  de comunişti în case (printre care se aflau evrei de tip nonA – vezi „cartierul primaverii” de exemplu) – categorie de care postcomuniştii s-au îngrijit în legea nr. 112 din 25 noiembrie 1995. Legea 10 dedică numeroase articole pentru a-i mulţumi şi pe tovaraşii chiriaşi. În schimb (prin art 20-33) se uşureaza acapararea proprietăţilor statului (reale sau aparente), de catre mafia care se putea „înţelege” cu administratorii fiecărui imobil (ceva mai uşor decît cumpărarea Comisiilor de fond funciar). Vechile coţcării imobiliare fiind desigur acoperite (art. 46).

Astfel s-a creat cadrul pentru tratamentul diferenţiat anti-naţional specific ţărilor colonizate. Colonizate de cine? De beneficiarii (ne)legiurilor parlamentare care discriminează românii ce nu s-au pus în slujba paraziţilor interni/externi, manevre normative perfide, pe care le vom urmări în continuare. După care, vom vedea (luminaţi de Realitatea Evreiască) cum au colaborat frăţeşte germanii şi evreii în realizarea acestei re-spolieri, întru refacerea realizărilor coloniale interbelice de pe teritoriul României, cărora le va fi dedicat restul segmentului 5.

VA URMA