Alexandru Vlahuță – Poezie Actuală

Incorect Politic
Decembrie 5, 2019

Apărută și pe Justițiarul:

 „Nemții” Carol I, Klaus Werner Iohannis și vizionarul român Alexandru Vlahuță

Alexandru Vlahuță a găsit încă din 1881 legătura dintre „nemții” Carol I și Klaus Iohannis, mai ceva decât lingușitorii zilelor noastre, menestrelii pupenklauși!

O poezie scrisă de Alexandru Vlahuţă (1858-1919), la Târgoviște în iunie 1881, dedicată unui pseudo-neamț, ovreiașului Hohenzollern, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, cocoțat pe tronul României sub numele de Carol I de către internaționala iudeo-masonă prin slugile liberale autohtone, este mai actuală ca niciodată acum, când ne-a fost impus conducător un alt „neamț” dubios… și tot prin liberali. Cine este interesat de casa regală și istoria ei reală, nu de minciunile propagandei din mass-media sionistă cu care este intoxicat poporul român din 1990 încoace, poate să citească mai multe materiale demne de atenție aici: Hohenzollern – o familie regală compromisă

ŢARA DE PRIPAS

Un vechi tolbaș de vorbe late,
Om norocos din cale-afară,
S-a pomenit pe neașteptate
Stăpân peste întreaga țară.

Din ea-și făcu o prăvălie
Și ca un negustor de treabă,
Pentru ca-n lume să se știe,
Prinse-a striga de la tarabă:

„– Poftiți aici! Oricine are
Obrazul fără de rușine
Și-o constiință de vânzare,
Poftiți să faceți târg cu mine!

Prostie, lene, lingușire,
Eu cumpăr tot. Veniți aici!
Și cei mai nărăviți din fire
Mi-or fi tovarăși și amici.

Eu dau tot felul de noroace,
Căci sunt atoatețiitorul,
Măriri, averi… Să vie-ncoace
Toți trântorii ce le duc dorul!…”

Așa, sunt zece ani de când
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigând,
Și mușteriii vin de zor.

În zece ani ce de-a lingăi
Nu se văzura-n slujbe mari,
Câți oameni fără căpătâi
N-ajunseră milionari!

Veniți si voi, străini calici,
Și strângeți tot ce-a mai rămas!
Ce să mai faci? Ce să mai zici?
Sărmană țară de pripas!

                                      Alexandru Vlahuţă

Și altă poezie, la fel de vizionară, scrisă pentru regele de carton al vremurilor de atunci, asasinul moral al țăranilor răsculați în 1907, dar care se potrivește perfect și cu marioneta „germană” de acum:

                1907

Minciuna stă cu regele la masă…
Doar asta-i cam de multișor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! Și, se-nțelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce țară fericită, maiestate!…
Se lăfăiește gureșa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nțelepciune și de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,
Ce nici nu s-ar mai ști c-a fost, sărmanul,
De nu-și afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ți sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,
Sălbatici, și mișei, și proști de-a rândul,
Ș-o sărăcie cum nu-ți dai cu gândul…
Dar faci un semn, și-ncep să se ridice

Oștiri, cetăți, palate lume nouă,
Izvoarele vieții se desfundă;
De pretutindeni bogății inundă;
Și tu le-mparți cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvnește-o lume.
E-o veselie ș-un belșug în țară,
Că vin și guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ți nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e…
Cresc flori pe unde calci, și râde firea.
Tu-mparți norocul numai cu privirea.
Încai țăranii zburdă pe la sate!…

Și-i place regelui. E lucru mare
Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare.
. . . . . . . . . . . . . . .

Măria-ta, e un străin afară,
Cam trențăros, dar pare-un om de seamă,
Și… Adevărul parc-a zis că-l cheamă…
De unde-o fi… că nu-i de-aici din țară.

Minciuna palidă-și topește glasul:
O, nu-l primiți! Îl știu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotștiutorul
Și vede prăbușirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.
Invidia în inima lui geme
Și gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poți auzi ce vorbe-nșiră…

Și totuși, zice regele, să vie!
Dovadă că chiar la palat Minciuna
Nu e biruitoare-ntotdeauna.
Fac și monarhii câte-o nebunie…

Privind în ochii regelui, străinul,
Cu brațele pe piept încrucișate,
Răspică vorba: Țara, maiestate,
E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ți. Și slugarnici
Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,
De nu mai poți vedea pe cei de-afară,
Pe bunii tăi supuși cei mulți și harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ți spinteci cale
Să știi și-n țara ta ce suflet bate,
N-ai vrut decât spinări încovoiate
Și guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ți steie drept în față,
Ca pe-un vrăjmaș, l-ai depărtat de tine.
Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,
Și dureroase lucruri mai învață!

Părăzi, decor de teatru, luminații,
Tot ce pe vulg și pe copii înșală,
Aceasta-i toată slava ta regală.
Pe tristul gol din juru-ți decorații!

Tu-n țara asta nu vezi decât raiul
Ce-ai tăi ți-l ticluiesc într-o clipită:
Ruină-i sub hârtia poleită,
Sub crăngi de brad trosnește putregaiul,

Dar tu ești fericit. Lingușitorii
Înalță imnuri proslăvirii tale
Și fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-și adorm foamea prășitorii.
. . . . . . . . . . . . . . .
Nu ți-ai iubit poporul, maiestate!

Sau nu l-ai înțeles, și e totuna.
De sus și până jos s-a-ntins Minciuna
Ea leagă și dezleagă-n țară toate.

Iar ca să-ți dea o spumă de mărire,
Ca pe-un copil te poartă și-ți arată
Sclipiri și flori… Afla-vei tu vrodată
Cumplita vremilor destăinuire?…

Și ce speranțe se puneau în tine,
Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale,
Cu pâine și cu sare!… Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine.
Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale!
. . . . . . . . . . . . . . .
Și ce credință trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoș-a trufiei tale!
. . . . . . . . . . . . . . .
C-acestea nu l-au deșteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară
Și slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Firește, de la sine se-nțelege.
                       *

Trec anii. Și ce dulce-i amăgirea!
Tu zeu ești printre regi! Mărire ție!…
În jâlțu-i moale, tolănită, scrie
Cu pana ei de aur Lingușirea.

De-abia se isprăvește-o sărbătoare,
Și-ncepe alta. Muzicile cântă…
Îmbracă-te-n podoabe, țară sfântă,
Să nu mai știe nimeni ce te doare!
. . . . . . . . . . . . . . . .

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?
Ce-i hreamătul acesta care crește?
Se zguduie pământul și mugește,
Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalță flăcări, brațe desperate,
Spre ceru-ntunecat, pustiu și rece.
Năprasnic vântul nebuniei trece
Și spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbușește-o lume
Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!
Cum șuieră cumplita vijelie!
Sar frații între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăși sânge.
Femei cu părul despletit, nebune,
Și-asmut copiii la omor. Genune,
Puhoi de ură ce zăgazu-și frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege
Și, tremurând, din jilțu-i se ridică.
Au cine liniștea lui scumpă-i strică?
Ș-al vremii rost el tot nu-l înțelege.

Alexandru Vlahuță