Necesitatea ontologică a Barbariei: o pledoarie împotriva epuizării istorice

Prof. Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Noiembrie 26, 2025

PROLOG

Necesitatea ontologică a Barbariei: o pledoarie împotriva epuizării istorice

 

Se impune, ab initio, o clarificare terminologică riguroasă pentru a evita orice confuzie semantică vulgară: în economia acestei lucrări, conceptul de „Barbarie” nu trimite la primitivism, la absența culturii sau la pulsiuni distructive oarbe. Dimpotrivă, operăm cu acest termen într-o paradigmă spengleriană și vitalistă. Barbaria desemnează aici stadiul de tinerețe a istoriei, momentul în care voința de putere și instinctul creator precedă osificarea în forme juridice și birocratice.

Traversăm astăzi o epocă terminală. Liberalismul, metamorfozat dintr-o doctrină a libertăților individuale într-o dogmă seculară a Occidentului, a reușit o performanță nefastă: aseptizarea existenței. Societatea contemporană a devenit un imens panopticon terapeutic, guvernat de o obsesie patologică pentru securitate, confort și corectitudine politică, în care orice manifestare a virilității, a instinctului național sau a metafizicii este diagnosticată drept o aberație, o deviație de la norma „civilizată”.

Această lucrare, Apologia Barbariei, se naște dintr-un refuz ontologic. Este refuzul de a accepta teza fukuyamiană a „Sfârșitului Istoriei”, teză care postulează transformarea omului într-un simplu agent economic, un nomad global lipsit de rădăcini, de memorie și de transcendență.

Contextul românesc actual suferă de o dublă alienare. Pe de o parte, asistăm la o sincronizare forțată – prin mimesis cultural – cu un occident aflat într-o evidentă descompunere morală și demografică. Pe de altă parte, ne confruntăm cu abdicarea elitelor autohtone de la rolul lor istoric, acestea preferând statutul de funcționari docili ai unor ideologii de import, în detrimentul producerii de anticorpi culturali organici.

În acest peisaj al ruinelor interioare, invocarea „Revoluției Conservatoare” nu constituie un exercițiu de nostalgie muzeală, ci o necesitate strategică. Avem imperativul de a reactiva rezervele de vitalitate pe care gânditori precum Ernst Jünger, Carl Schmitt sau reprezentanții „Generației `27” le-au identificat în momente de criză similare. Trebuie să înțelegem că Liberalismul este negația Politicului – în sensul schmittian al termenului – deoarece substituie Decizia suverană cu negocierea perpetuă și destinul cu contractul comercial.

Prezenta lucrare nu își propune să ofere soluții de confort sau paleative sociale. Ea este, în esență, un exercițiu de anamneză și un manifest pentru o nouă aristocrație a spiritului. Ne adresăm acelui segment, încă nedisparut, care intuiește că omul este mai mult decât suma nevoilor sale biologice și economice.

Barbaria pe care o propunem este, așadar, o formă de igienă spirituală. Este întoarcerea la rădăcină, la teluric și la sacru, într-o lume care se dizolvă în fluiditatea rețelelor digitale.

 

 

I

Amurgul idolilor: Tirania cuantificabilului și eclipsa sacrului

„Trăim într-o vreme a poliției, a comerțului și a statisticii. Secolul acesta nu este religios, ci contabil.” — Joseph de Maistre

Trăim sub imperiul unei tiranii insidioase, care nu se manifestă prin constrângere fizică directă – precum totalitarismele clasice ale secolului XX – ci printr-o reformatare subtilă, dar totală, a realității: dictatura economicului.

O analiză semantică a discursului public din ultimele trei decenii în spațiul românesc relevă o sărăcire ontologică alarmantă. Concepte fundamentale, care au constituit osatura morală a acestui neam timp de milenii – precum onoare, destin, jertfă, mântuire sau neam – au fost evacuate din cetate. Ele au fost exilate în zona desuetă a „romantismului politic” sau a „misticismului suspect”. În locul lor, vidul a fost umplut de hegemonia unui jargon tehnicist, rece și lipsit de viață: eficiență, profitabilitate, PIB, rating de țară, absorbție de fonduri.

Aceasta reprezintă, în ultimă instanță, victoria nominalismului liberal asupra realismului spiritului: reducerea complexității umane la o ecuație contabilă. Omul modern, homo oeconomicus[1], nu mai este privit ca o ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci ca o simplă unitate statistică, o resursă umană (HR) programată exclusiv pentru producție și consum.

René Guénon, în critica sa magistrală la adresa modernității, a definit această patologie drept „Domnia Cantității”.[2] El a observat, cu o acuitate chirurgicală, inversiunea ierarhiei axiologice tradiționale.

În orice societate normală, sănătoasă (fie ea Roma antică, India vedică sau Europa medievală), calitatea subordona cantitatea. Ierarhia socială nu era determinată de acumularea materială, ci de gradul de participare la un adevăr superior. Preotul și războinicul stăteau deasupra negustorului, pentru că funcțiile lor (sacrul și apărarea) implicau riscul și transcenderea materiei.

Astăzi, piramida este răsturnată. Măsura tuturor lucrurilor a devenit cifra. Valoarea intrinsecă a individului este substituită de valoarea sa de piață. Un speculant financiar este considerat superior unui profesor sau unui preot, strict pe criteriul solvabilității.

Această obsesie pentru metrică are un efect devastator: omogenizarea. Numerele sunt, prin definiție, egale și interschimbabile; oamenii, nu. Pentru logica corporatistă și birocratică, specificul național, tradițiile locale și credința sunt văzute ca „fricțiuni”, ca obstacole iraționale în calea fluxului global de capital. Visul ultim al liberalismului este o lume fluidă, populată de atomi sociali identici, fără memorie, care pot fi mutați de la București la Londra sau la Singapore în funcție de necesitățile pieței.

Nu putem înțelege această transformare fără a invoca diagnosticul sociologului Max Weber despre „dezvrăjirea lumii” (Entzauberung der Welt).[3] Modernitatea a eliminat misterul, miracolul și sacrul din funcționarea statului și a societății, înlocuindu-le cu calculul rațional și birocrația.

România a intrat în această „cușcă de fier” a birocrației occidentale cu o viteză amețitoare. Instituțiile noastre nu mai au scopul de a face Dreptate (un concept moral), ci de a respecta Procedura (un concept tehnic). Vedem rezultatul tragic al acestei mutații în felul în care statul interacționează cu cetățeanul. Țăranul român, care trăia odinioară într-o rânduială cosmică (legată de pământ, anotimpuri și Dumnezeu), este forțat azi să trăiască după regulament. Rânduiala era vie și flexibilă; regulamentul este mort și rigid. Distrugerea satului românesc și a micului producător nu este un accident economic, ci o consecință logică a aplicării standardelor birocratice abstracte (norme UE, ISO, HACCP) peste o realitate organică ce nu poate fi standardizată.

Pentru a plasa declinul României într-un context universal, trebuie să reactivăm distincția morfologică operată de Oswald Spengler între Cultură (Kultur) și Civilizație (Zivilisation).[4]

Cultura reprezintă faza organică, vitală, de ascensiune a unui organism istoric. Este momentul în care un popor creează din instinct, posedă o metafizică proprie și își exprimă sufletul prin simboluri majore. Civilizația, în schimb, este stadiul terminal, de rigidizare și moarte. Este momentul în care forța creatoare se epuizează, fiind înlocuită de intelectul critic, de organizarea mecanică, de expansiunea imperialistă sterilă și de dominația banului.

Drama României contemporane rezidă în încercarea sa disperată de a se „civiliza” forțat, prin mimetism instituțional. Noi importăm formele unei civilizații occidentale care a intrat deja în faza sa de descompunere, ignorând potențialul latent al propriei noastre culturi, care, fiind mai tânără (sau întârziată istoric), ar mai avea rezerve de vitalitate „barbară”. Ne ucidem propriul suflet tânăr pentru a îmbrăca hainele unui bătrân muribund, doar pentru că hainele bătrânului sunt de firmă.

Sociologul Werner Sombart a teoretizat acest conflict ca fiind lupta eternă dintre două tipologii umane: Negustorul și Eroul.[5]

Liberalismul este, prin excelență, ideologia negustorului. Pentru această tipologie, existența este o serie de tranzacții. Totul este negociabil. Pacea este preferabilă războiului nu din considerente morale superioare, ci pentru că instabilitatea afectează comerțul. Riscul trebuie asigurat, iar moartea, văzută ca faliment suprem, trebuie evitată cu orice preț. Patriotismul negustorului este contractual: el își iubește țara atâta timp cât țara îi oferă un mediu fiscal prielnic. Când nu, își mută capitalul.

Eroul (sau barbarul, în accepțiunea noastră nobilă) se situează la antipod. Pentru el, viața este o misiune, nu o afacere. Există valori inalienabile care nu pot face obiectul negocierii: onoarea, loialitatea față de comunitate, pământul sacru. Eroul înțelege că o viață biologică prelungită, dar trăită în servitute și compromis, este o formă de neant. El acceptă sacrificiul, un concept care pentru raționalismul liberal apare ca o aberație logică.

Lupta împotriva liberalismului începe, așadar, cu o metanoia interioară: revolta împotriva contabilului din noi. Ea presupune refuzul de a mai privi lumea prin prisma utilitarismului meschin. Când un român refuză să-și vândă pământul strămoșesc unei corporații, deși prețul oferit este bun, el comite un act „irațional” din punct de vedere economic, dar un act fondator din punct de vedere spiritual. El redevine erou.

 

 

 

[1] Concept fundamental în teoria economică clasică, desemnând un model antropologic reducționist: individul care acționează exclusiv rațional, urmărind maximizarea propriei utilități materiale cu un efort minim.

 

[2] Referire la lucrarea capitală Domnia Cantității și semnele vremurilor  (1945) a lui René Guénon, care demonstrează că modernitatea se caracterizează prin coborârea de la calitate (esență) la cantitate (materie), proces ce duce la uniformizarea și dizolvarea indivizilor în masă.

[3] Concept introdus de Max Weber în Etica protestantă și spiritul capitalismului (1905). Descrie procesul istoric prin care raționalizarea științifică și birocrația elimină gândirea magică și religioasă, lăsând omul modern într-o lume rece, inteligibilă rațional, dar lipsită de sens metafizic.

 

[4] Teorie centrală a lucrării Declinul Occidentului (1918) de Oswald Spengler. Civilizația este văzută ca stadiul de iarnă al unei culturi, dominat de artificial, intelect rece și moartea spiritului creator.

[5] Eseu polemic (1915) al lui Werner Sombart, care opune spiritul comercial (liberal, utilitarist, asociat de el Angliei) spiritului eroic (bazat pe datorie și sacrificiu de sine, asociat de el Germaniei). În context românesc, opoziția este între spiritul tranzacțional fanariot/liberal și spiritul jertfei țărănești/haiducești.

Fragment din lucrarea “Apologia Barbariei: Împotriva liberalismului”