Home / Articole Promovate / Scrisoare Mai Veche de la dl. Profesor George Pișcoci Dănescu

Scrisoare Mai Veche de la dl. Profesor George Pișcoci Dănescu

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 14, 2018

Scrisoare Mai Veche de la dl. Profesor George Pișcoci Dănescu

Scrisoare trimisă de domnul profesor George Pișcoci Dănescu, revizionist de excepție,  d-lui profesor Ion Coja pe site-ul IonCoja.ro:

 

GEORGE  PISCOCI  – DĂNESCU

Către  Uniunea Vatra Românească

Dlui profesor Ion Coja

Bucureşti

 

Casa Verde , Beiuş, 21 septembrie 2006

 

Dragă domnule profesor,

 

În curând, în mod normal, scrisoarea asta v-ar fi fost adresată numai dumneavoastră, întrucât din păcate puţini sunt cei pregătiţi să asculte şi să înţeleagă cele ce urmează.

Nu toate se petrec însă după voia mea, astfel că vă scriu de fapt o

 

SCRISOARE  DESCHISĂ

 

adresată tuturor oamenilor de bine din ţara asta veşnic oropsită, tuturor membrilor Vatrei Româneşti , tuturor ziariştilor mai ales, indiferent că mi-ar putea fi prieteni sau neprieteni.

Vă împuternicesc, domnule profesor, şi vă rog să o faceţi publică aşa cum veţi crede de cuviinţă, adică pe toate căile pe care legile statului în care trăim şi onoarea le permit.

După cum ştiţi, toată luna august am petrecut-o la Paris, unde librăria românească antitotalitară funcţionează de 2 ani în regim de catacombe.

Sub diverse motive arbitrare şi abuzive, după o serie de atentate teroriste contra persoanei şi a familiei mele, contra librăriei care funcţiona în mod public şi legal la adresa ştiută, după o serie de procese politice la Tribunalul  de Grande Instance din Paris, procese soldate cu uşoare condamnări penale care mă onorează în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor de bine, cu amenzi usturătoare şi alte cheltuieli (zeci de mii de euro) cărora nu le-am putut face faţă, librăria românescă antitotalitară şi-a închis porţile. Cele cunoscute ! Încă nu a dispărut însă cu totul. Funcţionează cum poate, în semiclandestinitate. Continuă să publice câte ceva. Ultimul volum ieşit de sub teascurile ei este consacrat aproape exclusiv “Spovedaniei“ unui rabin, pocăit şi răspopit, ajuns, sub numele de NEOFIT, monah la Sfânta Mănăstire Neamţ, în ultima decadă a secolului al optsprezecelea. Era pe vremea mitropolitului Constantin Stamati, mort subit şi suspect în februarie 1803 , otrăvit probabil de medicul său semi(t)-italian. Moartea acestui înalt prelat şi bun român a îngăduit domnitorului MORUZI să ardă pe rug, în public, cartea abia ieşită de sub teasc. Suntem în faţa singurului caz pe care în modestia mea îl cunosc ca sigur, de ardere a unei anumite cărţi în piaţa publică: Iaşi, martie, 1803. Nu-mi amintesc ziua exactă. Informaţia n-o pot da completă deoarece mi-au fost confiscate toate dischetele şi celelalte anexe digitale, aşa că mă descurc cum pot cu discul dur ce nu mi-l poate lua decât Dumnezeu.

Acest autodafe, după cum consemnează hrisoavele vremii, fusese cerut de minuscula, dar influenta comunitate jidovească din Iaşi. La 1803, anul primei apariţii, ca şi în ulterioarele ediţii româneşti (ultima în 1999, la editura SAMIZDAT ), ea purta titlul de Înfruntarea jidovilor. Cuvîntul lămuritor la ultima ediţie în limba franceză, semnat de doctorul Marin Popescu, clarifică o serie de aspecte, pe pământ românesc, grecesc, italian şi francez, fără să pretindă că problema acestei cărţi este pe deplin clarificată. Eu nu făceam decât să prezint opiniei publice europene cazul şi conţinutul acestei cărţi extraordinare.

Dacă cineva crede că mi-am uitat vreodată România la Paris o crede cu păcat . Cele peste 1500(o mie cinci sute) de pagini din filosofia sau teatrul lui Blaga pe care le-am tradus şi publicat cu truda şi pe banii mei, ar fi poate deja suficiente pentru a mă mângâia cu gândul că nu voi fi fost chiar cel mai de pe urmă român printre cei ajunsi pe malurile Senei, să înveţe, cum zicea Eminescu, la gât cravata cum se leagă nod. Mai sunt însă în mape atâtea nepublicate, fără să mai socotesc publicarea Operei Politice a lui Eminescu(Opera Etico–Sociala , iunie 1989, la centenarul morţii poetului), a unui volum despre “demascarea“ de la Piteşti(L`Holocauste des Ames ), a Istoriei Logicei (Nae Ionescu ) şi a altor texte, în română sau în franceză .

Ani şi ani am livrat, pe bani buni, dar gratuit, cărţi româneşti unor prestigioase biblioteci din lume: Biblioteca Bodleiana din Oxford, Bibliotecilor Universitare de pe întreg întinsul Comunităţii Europene, fără să mai socotesc anumite biblioteci din Israel şi din judeţul lor de peste ocean, cunoscut de muritorii de rând sub numele de Statele Unite ale Americii.

Dacă acestea vi se par o Carte de Vizită suficient de onorabilă pentru a mă primi în Vatra Românească, socotiţi-mă ca intrat. În ce mă priveşte, nu am avut niciodată sentimentul că aş fi în afara ei. Încet şi sigur, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu cele 10 degete am făcut cât am putut.

Aş fi putut face mai multe. Succesul mi-a fost însă, la un moment dat, peste puterile mele. Până atunci crescusem încet şi sigur, mai pe sub pământ, mai pe deasupra; mai pe deasupra, mai pe sub pământ. Succesul fulgerator al publicării Miturilor Fondatoare ale lui Israel(Roger Garaudy 1995, 1996, 50.000 de exemplare sub responsabilitatea mea) mi-a adus nu numai câteva zeci de mii de franci, ce au reprezentat atunci o adevarată mană cerească. Mi-a adus însă şi o serie de duşmani teribili, acţionând şi ei la fel: ba pe deasupra, ba pe dedesubt! Cine sunt aceştia? Cine sunt duşmanii mei, ai Librăriei Româneşti Antitotalitare, ai neamului românesc într-un sens mai larg şi practic ai întregii lumi ieşite din cuvîntul şi voia lui Dumnezeu? Vă rog să îmi permiteţi să-I numesc deocamdată “factorul K”! Un fel de “J” ,dar la cub, la puterea a treia. Cu voia lui Dumnezeu într-o zi mă voi explica. Dacă va fi să sfârşesc precum Ioan Petru Culianu sau Dumitru Furdui, am luat unele mici precauţiuni pentru ca acest “factor K” să nu mai constituie o enigmă, măcar aici în pământul nostru românesc. Duşmanii mei şi ai librăriei mele româneşti sunt exact aceia care l-au asasinat pe profesorul Ioan Petru Culianu, aşa cum se ştie, în America, precum şi pe actorul Dumitru Furdui , aşa cum nu ştiu decât eu (printre prieteni, cel puţin) la Paris.

Până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, am scăpat din mai multe atentate. S-a tras în mine pe stradă, noaptea pe Rue Saint–Jacques, în arondismentul 5, colţ cu Librăria unde trudeam zi şi noapte. Am tras şi eu! Nu a murit nimeni. În ce mă priveşte, eu am tras în aer, cu gloanţe de cauciuc, băgându-i creştineşte în aia a mamii dumnealor. Am refuzat totdeauna să mă servesc de o armă ce poate ucide. Ar fi prea lung şi fără importanţă să fac aici povestea diverselor atentate şi violenţe ale BETAR-ului şi TAGAR–ului, ale miliţiei teroriste subterane care au un patron celebru: MOSSAD. Sediul central al acestor organizaţii teroriste se găsea atunci la Paris( Boulevard de Strassbourg). Poliţia franceză ca şi cea a lui Băsescu, are însă alte mâţe de păscut.

Securitatea regretatului(sic!) preşedinte Nicolae Ceauşescu nu a avut totdeauna mâna uşoară. Ea nu mi-a agresat însă nevasta pe stradă, nu mi-a bătut şi nici ameninţat fetiţa cu moartea, nu mi-a bătut soacra, nu mi-a omorît nici un căţel. Astea s-au petrecut numai la Paris. În regimul de democraţie totalitară al preşedinţilor Fr.Mitterand şi Jacques Chirac. Rezultatul: familie distrusă de 10 ani, librărie oficial închisă, pagube materiale importante, pe care prietenii librăriei nu au reuşit totdeauna să le acopere.

Fără să abandonez, oficial, direcţia librăriei, asumându-mi de vreo 7 sau 8 ani numai direcţia ei literară şi de idei, lăsând banii şi partea materială pe seama colaboratorilor mei, cu muşchi mai puternici, în cele din urmă m-am retras la mine acasă, în România, în Apuseni. Am păstrat sectretul cât am putut de bine, încet, cu răbdare, mi-am cărat aici câteva calculatoare, imprimante, scanere şi altele . Mi-am adus biblioteca, manuscrisele mele şi ale celor care m-au onorat cu încrederea lor, personalităţi româneşti din exil , unele de acum decedate, altele încă în viaţă.

Cu experienţa Gulagului comunist de pe vremuri, precum şi cu aceea , mai ales a Gulagului – CAVIAR, gulag al democraţiei totalitare iudeo–americane, mi-am luat anumite măsuri juridice, perfect legale.

Aşa a luat fiinţă Fundaţia Adevăr şi Dreptate, respectiv VERITE ET JUSTICE , înregistrată în urmă cu 3 ani la Judecătoria Beiuş şi la Biroul Notarial al dlui notar Iosif Tocoian, din aceeaşi localitate. Lucrurile mai importante din casă ( bibliotecă de câteva zeci de mii de volume, informatică, mobilier de epocă şi alte nicimuri ) aparţin acestei fundaţii. Dorinţa mea e să nu mai posed nimic material, căci toate relele ce mă lovesc îmi vin din posesiunea materială. În biroul maestrului notar Iosif Tocoian există un act în acest sens, semnat de mine, şi de celălalt cofondator, scriitorul şi omul politic elveţian Rene – Louis Berclaz, căruia , în urmă cu 3 ani i-am acordat , ca să zic aşa, azil politic la mine în casă. Legal sau nelegal, am făcut-o atunci, îmi asum răspunderea în numele ospitalităţii noastre româneşti, strămoşeşti, a dreptului nescris al tuturor popoarelor, demne de acest nume, de pe faţa pământului. Între timp, fiind dat pe Interpol, în urmă cu 2 ani, domnul Berclaz s-a predat Ambasadei Elveţiene din Bucureşti (nu înainte de a se întreţine cu amicul ziarist şi poet George Stanca de la OTV), executând, în ţara lui, 11 luni de detenţie pentru delict de opine, probleme de revizionism istoric şi minciuni holocaustice. În noiembrie 2005 s-a întors din detenţie şi de atunci îşi împarte viaţa între Elveţia şi Casa Verde din Apuseni, unde locuim împreună şi pe rând : când eu plec la Paris, el îmi păzeşte casa, când el pleacă în Elveţia, eu îi păzesc camera închisă şi sigilată, la cererea mea !

Lucrurile ar fi putut continua aşa încă multă vreme. În urmă cu o lună însă, pe când Dl Berclaz era aici de pază, şi-a dat acordul telefonic pentru găzduirea vreme de câteva zile sau câteva săptămâni, a unui tânăr pe care nu îl cunoştea, se pare, sau în orice caz, nu îl cunoştea suficient de bine, iar eu deloc. Tânărul respective a venit neaşteptat de rapid. Ca de la Oradea sau Beiuş, nu ca de la Paris. Un individ de vreo 2 m şi cam 120 kg, undeva în jur de 30 ani. Eu mă aflam atunci la Paris. Între timp, aici, în Apuseni, a fost o furtună care ne-a lăsat în pană de electricitate, de telefon şi apă de băut vreme de o săptămână. Când m-am întors în noaptea de 1 septembrie am fost pus în faţa faptului împlinit. Tânărul “Gerard“, cum s-a recomandat, nu-mi plăcea. Fizionomia lui exprima ceva care ar fi dat de gândit unui maestro ocultist. Din păcate, eu nu sunt decât un amator. Presat de mine cu privire la scopul real al vizitei, între două mese bine stropite, plimbări şi excursii prin împrejurimi (la care l-a atras şi pe Berclaz, eu fiind absolut incompatibil cu astefel de chestii ), mi-a declarat că ar vrea să deschidă o societate de informatică, mai exact un atelier de construit calculatoare pe măsura clientului, pe bază de piese cumpărate de la diverşi angrosişti.

Ideea lui nu era de neluat în seamă. Se pricepea la toate genurile de calculatoare mai bine decât mulţi alţii. Urma să plece la Bucureşti spre a se documenta, cu care ocazie sejurul lui  la Casa Verde ar fi luat sfârşit. În acest sens am contactat anumiţi prieteni din Bucureşti, care i-au transmis prin internet toate sau aproape toate informaţiile necesare.

Toate bune şi frumoase. Trecuseră 2 săptămâni de la întoarcerea mea din Paris. Două săptămâni consacrate, în ce mă priveşte, ziua  spargerii lemnelor pentru iarnă, noaptea, până către  trei sau patru dimineaţa, muncii de cizelare şi finisare a unora dintre cele câteva zeci bune(poate chiar peste o sută) de manuscrise aflate pe discul dur al bătrânului meu MACINTOSH- QUADRA 700 .

Pe 15 septembrie însă, în timp ce eu tăiam lemne, tânărul “ Gerard” este arestat ca în filme în plin centru al Beiuşului. De atunci nu am mai auzit de el. Cu această ocazie însa a fost “ pipăit “ şi domnul Bercalz. Mâncaseră împreună la restaurant, se plimbaseră pe la Stâna de Vale, admiraseră cucoanele frumoase… programul lor obişnuit pe timpul celor câteva zile magnifice de la mijlocul lui septembrie. În tot acest timp, eu am continuat să mă împart între crăpatul lemnelor şi calculator într-un regim de muncă de 15–18 ore, uneori chiar 25 din 24, vorba prietenului meu de pe strada Siam nr.16 din arondismentul cu acelaşi număr din Paris, decedat în urmă cu vreo 12- 13 ani, autor al romanului celebru « Cea de a 24–a oră”.

Faţă de întorsătura evenimentelor, m-am dus şi eu la poliţie: ca gazdă a ambilor, dar şi ca interpret. “Gerard”, despre care mi s-a spus ca se numeşte de fapt  Dominique, a dispărut de pe firmament, chipurile sau cu adevărat, pentru a fi extrădat. Poliţia însă era foarte bine informată de faptul ca Dl. Berclaz posedă o puşcă de tir sportiv, cu care se face un fel de vânătoare de farfurii zburătoare din ceramică. Sportul acesta poartă un nume pe care Dl conte şi amic Berclaz nu a reuşit încă să mi-l bage în cap. Uşor, uşor, poliţia a descoperit vreo 7–8 sau 10-12 cutioare de cartuşe ( vreo 200-300 în total ), nu câte s-au tras în decembrie de care ştim noi, plus un fel de dispozitiv sau rampă de lansat farfurii zburătoare din ceramică. Cercetările poliţiei au durat vreo 5-6-7 zile , în cadrul lor cei 2-3 specialişti în arme, muniţii şi substanţe chimice de luptă au fost înlocuiţi treptat , cu vreo 20 şi mai bine de specialişti în biblioteca mea personală, care nu mai este a mea, după cum se va vedea, în informatică şi în Dumnezeu ştie în mai ce. Se pare că, de fapt, ei mă căutau pe mine. Au răscolit în cruciş şi în curmeziş, fără să reuşească a-mi pune şi mie vreo puşcă în braţe. Nu pretind că deţin vreun adevăr absolut. Pot spune însă, cu mâna pe inimă , că armele mele sunt cuvintele şi numai ele.

Urmare a unei anchete care s-a prelungit 2 nopţi în şir, cu câteva zeci de poliţişti vizibili (unii înarmaţi până în dinţi , alţii cu cravată şi mănuşi chirurgicale ), din pivniţă până în pod(nivelul 5), ca şi pe colinele din jur la kilometri distanţă, mi s-au confiscat vreo 2 maşini de materiale: cărţi al căror număr nu îl ştiu precis, informatica mea ca şi cea a lui Berclaz, manuscrise, scrisori oficiale şi private, conforme sau neconforme cu o listă ce se găseşte la un tânăr avocat stagiar şi din oficiu ( simpaticul tinerel Lupea  ca şi prietenul lui Meşter), depăşit( i) de evenimente.

În momentul de faţă domnul Bercalz, domnul conte Berclaz, este arestat. Din câte mi-a spus avocatul său, l-au încălţat pe 20 zile. Deocamdată punct. Nu mă pronunţ asupra afacerii lui cu arme de colecţie, pistolete în aur masiv, cartuşe  şi chiar ambalaje ce au putut stârni interesul şi chiar admiraţia printre poliţiştii sau SRI-iştii anchetatori.

Mâine, miercuri, 20 septembrie, urma să fiu încălţat la rândul meu . De ce? Crima holocaustică se pare. Am lezat majestatea  holocaustului. Doamna M.K., procurăreasa care face acest tapaj, nu are altă întrebare mai scurtă pe limbă decât următoarea: Dacă sunt sau dacă nu sunt de acord cu holocaustul? I-am răspuns că eu nu am nici o părere în această problemă care preocupă de altfel întreaga planetă. Că merită să discutăm în presă, la televiziune, în universităţi şi chiar la Academia Română, oricât de  boşorogită şi de andropauzată s-ar afla ea la această oră.

La ora actuală nu pot spune cu precizie în ce măsură sunt cu adevărat liber sau nu. Mai întâi mi s-a spus de către procurăreasa K.M.(un fel de extraterestră ce aduce binişor cu un oarecare vechi amic, Vladimir Tismăneanu), că nu am voie să plec nici în stânga, nici în dreapta fără să o anunţ în scris pe domnia ei. În faţa mea a ordonat poliţiei, ce făcea sluj ca şoricelul în faţa mâţei menopauzate, să fiu dat pe sistemul lor cu frontierele, pentru a nu putea părăsi ţara. Ca şi cum mi-aş fi părăsit-o vreodată. Sunt călare pe ecuaţia cosmică românească parte din ea, nu pot ieşi, cum nu poate ieşi punctul din cerc, nici partea din întreg. Sunt prizonier de graţie al ecuaţiei cosmice româneşti, pe care mă străduiesc să o pun cum se zice pe note, urmând exemplul maestrului meu de demult, Lucian Blaga, a cărui viaţă am uneori senzaţia că o continui. Nu aveam de gând să plec nici unde în imediat. Important însă este că libertatea cu care se gargarisesc maimuţoii din Bucureşti îmi este cel puţin parţial ştirbită.

Faţă de cele arătate şi faţă de altele pe care timpul şi evenimentele din jur nu-mi permit să le expun, sentimentul meu este că această tevatura a fost pusă la cale de Serviciile Speciale Franţuzeşti, care le-au manipulat pe cele româneşti într-o măsură despre care voi putea spune ceva mai multe după ce lucrurile se vor clarifica. Lăsând la o parte istoria suspectă a lui “Gerard–Dominique“, probabil un provocator, gândul mă duce la cele petrecute în Franţa, în primăvara lui 1991, atunci, în luna aprilie, într-o noapte cu lună plină, un mormânt proaspăt a fost profanat de nu se ştie bine cine, noaptea pe la 3… Toată nomenclatura politică, ce asupreşte, mulge şi stoarce poporul francez, în frunte cu ex-preşedintele Mitterand şi cu cel ce avea să-l urmeze(J.Chirac), a ieşit pe stradă să protesteze…! Rezultatul: în scurt timp a fost promulgată o lege scelerată ce instituie obligativitatea credinţei în idolatria holocaustică. Ulterior s-a descoperit că, de fapt, poliţia franceză şi serviciile secrete “extraterestre” aranjaseră toată treaba. Patru tineri, precum “Gerard- Dominique“ din cazul nostru, s-au prezentat în faţa SRI-ului francez şi au făcut mărturisiri chipurile complete şi spontane… Ulterior, toţi cei patru au fost asasinaţi unul dupa celalalt. De cine? De poliţia franceza!

 

Cu ce drept  fac eu astfel de afirmaţii? Cu dreptul celui care personal a fost lovit şi nedreptăţit de aceeaşi poliţie franţuzească. Circulă o serie de fotografii legate de atentatele suferite de librăria mea, celulă a neamului românesc, din Paris. Prietenii mei, ştiuţi şi neştiuţi, cu ajutorul unor camere de luat vederi instalate discret prin anumite locuri, au reuşit să-i fotografieze pe unii dintre agresorii mei. Aceştia au fost fotografiaţi şi pe motocicleta, şi pe jos, şi din faţă, şi din spate. Poliţia  franţuzească nu l-a găsit însă pe nici unul. Se ştie însă: nu poţi găsi când nu vrei să găseşti !! Poliţia Franţei avea alte mâţe de păscut, cum se zice în oraşul–lumină…

Problema este ce fel de mâţe are de păscut poliţia noastră!! În ultima săptămână, după toate cele petrecute, a vrut Dumnezeu şi mi-am regăsit şi eu cizmele de la Marengo. Pe vremuri am cunoscut securitatea lui Ceauşescu, în urmă cu vreo 25- 30 de ani. Stăteam în banca prin care au trecut atâţia români: banca acuzatului, a duşmanilor poporului, în cel mai bun caz a suspecţilor. După lovitura de stat iudeo-americană din decembrie 1989 mă regăsesc în aceeaşi banca a securităţii. Între timp am fost plecat vreo 20 ani din ţară. Puse cap la cap, la 20 de ani distanţă, cele 2 impresii ale aceluiaşi “acuzat” sau “învinuit”, în aceeaşi bancă, scot în lumină nişte lucruri la care neamul românesc ar fi bine să se gândească.

Securiştii lui Ceauşescu, unii o ştiu, mulţi nu o ştiu, aveau unele calităţi asupra cărora istoria se va opri într-o zi. La sfârşitul anilor 70 şi la începutul decadei a opta, cei mai mulţi securişti erau români, oameni de bun simţ, pe care nu-i poţi aprecia cu adevărat decât după ce ai cunoscut bine BORDELUL OCCIDENTAL. Vechii securişti cominternişti pupaseră Moscova-n fund şi nu-şi mai puteau scoate dintre gingii resturile de pe la chiolhanurile cu oamenii lui Beria şi Yagoda. Poliţiştii noştri de azi, ăştia mai tineri, manipulatori de limbi străine încă de la grădiniţa de pe lângă Sfânta Sinagogă, nu se mai duc la Moscova. Doamne Fereşte ! Ei se duc în America, la Chicago, pe urmele lui Capone …

Unul mai cu moţ şi cu cioc  se lăuda cum l-a instruit pe el faimoasa banda de răufăcători organizaţi sub egida FBI, omul vorbea italiană, franceză, engleză, vorba lui Beniuc: “7 limbi şi ruseşte“. Să-l fi văzut cum guiţa la mine în casă când a descoperit că un calculator pe care ei îl fotografiaseră  bine şi din timp dispăruse de la locul ştiut de ei. Unde-i calculatorul, urla noul Nicolsky, prins parcă de călduri subite la piciorul “zidului plângerilor”. – L-am gazeificat, dle comandant, i-am răspuns. L-am făcut mic. L-am pus pe limbă şi l-am înghiţit ! Nu i-am spus că l-am băş… cum se zice vorba asta ? I-am spus că l-am gazeificat. A început să dea din el  ca din Vezuviu, la Pompei!

Dle comandant, i-am spus, păstraţi-vă calmul. Veţi avea nevoie de el. Va veni poate un nou război de Yom–kypur. Nu-i păcat de energia asta macabeică risipită prin Apusenii noştri? Preşedintele Bush a gazeificat  ditamai Boeingul, avion cu 36 m între aripi  ce ar fi făcut în zidurile Pentagonului o gaură de 6-8m la intrare şi 2,5- 3m la ieşire.Totul fără alte urme. Între cele 2 găuri ale Pentagonului s-ar fi petrecut misterul dezincarnării… Toată lumea ştie că după un anumit 11 septembrie America se fondează pe “misterul” celor 2 găuri pentagonice ale lui Bush. Daca Bush a gazeificat o aeronavă dintre cele mai babane, de ce nu aş gazeifica şi eu  propriul meu calculator. Plătit de mine. Din munca mea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Poate nu mă credeţi, i-am mai spus d-lui comandant, am şi eu o gaură exact acolo unde îl pupaţi domnia voastră pe preşedintele Bush. Cam asta ar fi diferenţa: generaţia de macabei revoluţionari nu-l mai pupă-n cur pe Beria, nici măcar pe Stalin! Vitejii ăştia s-au dat la curul lui Bush. Din Ţara de Foc în Alaska prin ouţele atlantice ca şi prin bucile pacifice nu are biata America atâta cur câtă limbă au noiii comisari politici emanaţi de la  1989 încoace. Ce s-o fi întâmplat cu cadrele acelea, mai bune sau mai rele, cum a dat Dumnezeu de pe vremea lui Ceauşescu?! Deocamdată nu am vreun răspuns la această întrebare. Bănuiesc că au fost aruncaţi la gunoi, ca nişte măsele stricate. Nu ar fi prima, din păcate nici ultima oară că se întâmplă astfel de lucruri. Istoria noastră a fost murdărită de mulţi pupincurişti. Acum însă Belzebut  îşi formează bobocii pe banda lui Ford, între bucile Americii. Scoală-te Ceauşescule, să-ţi vezi bobocii tăi de altădată, cei ce jurau să construiască comunismul şi mai multe nu ? Eu cel puţin ţi-am spus cinstit să nu contezi pe mine… Mi-am dat demisia din PCR–eaua aia teroristă a ta, şi am şters-o englezeşte la Paris.

 

 

Dragă domnule profesor Ion Coja, şi stimaţi români din Vatra Românească, Oare mă veţi putea crede? Subliniez: nu exagerez întru nimic.

Procurăreasa ce credea că mă anchetează sperând să mă intimideze cu fasoanele ei isterice a dat-o în bară în mai multe rânduri şi a căzut din lac în puţ când, la un moment dat, o vad cum cască nişte ochi cât Moise la tufişul aprins şi-mi aruncă provocarea Caiafei :

– Din care organizaţie fascistă , legionară, teroristă şi neonazistă faceţi parte, domnule profesor? Să fi auzit cu ce voce de sirenă mlădioasă şi cu ce zâmbet angelic, prin fumul de ţigară mi se gudura Dalila….

– Dintr-o singură astfel de organizaţie fascistă , legionară, teroristă şi neonazistă am făcut parte, i-am răspuns. A crezut că i-am prins râma. Se pregătea să scoată peştele cel mare. Da, doamnă dragă şi procurăreasă, dintr-o singură organizaţie cum zici mătăluţă, am făcut parte vreodată. Am avut carnetul de membru cu nr. 16 44 89 7, eliberat în iunie 1967. M-am eliberat de acest carnet neonazist în decembrie 1981 prin demisie scrisă, prezentată secretarului B.O.B. în plic închis. O scrisoare circulară pleca la aceeaşi oră de la poşta Arad anunţând comitetul central de la Bucureşti. Comitetele municipale şi judeţene din Arad, procuratura, securitatea, inspectoratul şcolar şi alte comitete şi comisii, inclusiv ziare de limbă română, germană şi maghiară, anunţau că organizaţia neonazistă a oamenilor muncii de la oraşe şi sate a pierdut un membru! Unul care a îndrăznit să-şi dea demisia, despre care prostimea credea că aşa ceva nu poate să existe. Organizaţia neonazistă cu pricina se numea PCR. Aţi auzit şi aţi citit corect: Partidul Comunist Român. Cele relatate sunt perfect adevărate. Bănuiesc că nu au putut să dispară din dosarul meu de la securitatea Arad, de la Liceul Pedagogic Arad, Liceul Ioan Slavici, şi alte licee din aceste părţi fără să mai socotesc Institutul politehnic Traian Vuia din Timişoara, Catedra de Marxism-Leninism a profesorului Mureşan, pe care îl suplineam gratuit aproape la Facultăţile de subingineri de pe lângă Uzina de Vagoane şi Combinatul de prelucrare a lemnului Arad. Lăsând la o parte că nici o dată nu am fost plătit pentru un an de sclavie la acest Institut politehnic, de care m-am achitat însă în cele mai bune condiţii, înainte de a-mi da demisia din foarte neo-nazistul PCR. Ca student la filosofie al Universităţii Bucureşti, am fost preşedinte al Aşociaţiei studenţilor Comunişti din Facultatea de Filosofie, lucru pe care îl poate confirma Vladimir Tismăneanu în persoană. Dacă cumva Domnia Sa a uitat, cel ce i-ar putea împrospăta memoria este Stelian Tănase. Ambii mi-au fost subordonaţi. Eram şeful lor. Construiam împreună comunismul. Nu era uşor. Probă că Tismăneanu şi Tănase îl construiesc şi acum… Ar putea să confirme asta  şi dl. Antonie Iorgovan. Ăla de a făcut Constituţia după care cucoana procurăreasa M. K. vrea să mă glilotineze… Am făcut parte vreme de 2 ani din Comitetul de Partid al Centrului Universitar Bucureşti . Şeful meu acolo se numea Cornel  Pacoste. Cred că aţi auzit de el. Nu vreau să intru în detalii inutile, jenante, poate chiar compromiţătoare pentru anumite fete simandicoase. Am făcut parte şi din Comitetul PCR al Facultăţii de Filozofie Bucureşti, unde mi-a fost şef D-nul Gheorghe Vlăduţescu, fost ministru al cultelor în diverse guverne, mai ales al unui foarte român Petre Roman–Neulander. Cine nu crede se poate duce să-l întrebe pe d-l senator Radu Solcan, pe prof univ şi decan Ion Iliescu, pe Dumitru Pâslaru, fost consilier de taină al preşedentelui Iliescu. Acest Pâslaru în persoană m-a dus în casa văduvei poetului matematician Ion Barbu – Dan Barbilian de pe strada Doctor Lister peste drum de Opera Română. Fie-i ţărâna uşoară! D-na Barbilian la o vârstă respectabilă încălzea cu câte o cafeluţă inimioarele studenţilor comunişti întruniţi clandestin şi seară de seară în casa ei pe strada indicată în cadrul unor reuniuni “neo-naziste”. Securistul Facultăţii de Filozofie nu şi-o fi şters discul dur! Măgarul Şerban Cionof de la Scânteia–mică a tineretului trebuie să-şi amintească că a cerut punerea mea sub acuzare pentru faptul de a fi condus o anumită “adunare generală”(unde se discuta rolul presei în formarea conştiinţei noastre revoluţionare) în mod băşcălios, permiţând punerea în vedetă a “elementelor duşmănoase” din Amfiteatrul Cantemir. Elementele duşmănoase” nu erau foarte numeroase, din păcate, vreo 200, mai mulţi nu încăpeam în amfiteatru… Unul mai duşmanos ca altul. Când s-a terminat “adunarea generală”, cu fluierături şi huiduieli la adresa Scânteii Tineretului,  securitatea a pescuit vreo 20-30 de studenţi, subsemnatul  nu chiar printre ultimii. A dormit vreunul în căminul Grozăveşti? “Colonelul” Cezar Mititelu din OASS(Organizaţia Armată Secretă Studenţească), pe care securitatea îl căuta în tot centrul universitar, iar el dormea în patul meu de la camera 134, blocul B din Grozăveşti, îmi dăduse soluţia cu anticipaţie. Bă, Gică, mă instruise colonelul de partizănie studenţească, când vezi că se îngroaşă gluma, după ce răsare bine soarele, le-o spui aia cu Nicu Ceauşescu: Se ştia că mai beam din când în când câte un păhărel cu beizadeaua prezidenţială, neo-nazistă! Vladimir Tizmăneanu bea şi el, o ştiau şi rândunelele de la Renel. El prefera însă poşirca aia fabricată la Craiova, pe care vechii constructori ai comunismului încă o numesc bere. De prostie a scăpat d-l comisar politic Tizmăneanu, actualul comisar politic al  procesului comunismului…, de poşircă însă ba! O fi el ales, nimic de zis, neamul ăsta de extratereştri, dar poartă un blestem pe umerii lui: de 3 mii de ani nu e în stare să iasă din poşircă…

Da, dragă cucoană procurăreasă, vă rog să mă scuzaţi că nu v-am putut satisface la minut, remarcabilul dumneavoastră apetit ghilotinometric. La vârsta mea, dupa 20 şi ceva de ani în imensul Bordel–Lumină, cunoscut sub numele de Paris, bănuiesc că înţelegeţi! Că justiţia dumneavoastră nu are inimă, neamul românesc o ştie de pe vremea lui Tanti Pauker. Să-i fi luat Dumnezeu minţile?

Nu cumva aşa procedează Dumnezeu cu cei pe care vrea să îi piardă? Ar fi păcat. Avea şi merite pe care le recunosc şi pentru care o pot felicita. Nu mi-a făcut nici un moment impresia că le-ar ar fi putut pune în slujba neamului românesc. O plăteşte oare neamul românesc pe pantofăreasa-procurăreasă pentru ca să mă insulte pe mine?  Pe mine oare cine mă plăteşte să ascult insultele şi prostioarele domniei tale, cucuoană procurăreasă?

Nu o să le spun aici pe toate… Deocamdată o să amintesc doar  ameninţarea cu expertiza pshihiatrică. Securitatea lui Ceauşescu nu s-a gândit să mă ameninţe cu aşa ceva. Cum o fi făcut, cum nu o fi făcut, cine o fi decis, nu aş putea să spun. Securitatea mi-a dat însă un paşaport. M-a lăsat să plec la Paris. Nu mi-a tăiat nici un deget. Procuratura Domniei Voastre ţine însă neapărat să-mi pună prezervativul FBI pe creier? O fi venit domnul comandant şi cu cătuşe de la FBI, pe creieruşul lui, sau numai cu umbreluţa- prezervativ?

Păstraţi-le, mă, fraţilor, pentru voi. Neamul românesc s-a săturat şi de demagogia democrato-totalitară, şi de prezervative americane, şi de cătuşele voastre ghilotinizante.

Dacă chiar nu vă place la noi, faceţi ca toată lumea: cereţi-vă paşaportul. Duceţi-vă şi voi 20 ani unde veţi vedea cu ochii. Faceţi acolo o brânză, faceţi-vă mărgica voastră, faceţi ce ştiţi. După 20 ani, când vă veţi întoarce , funcţie de brânza sau mărgica ce veţi fi ouat vă veţi fi calificat eventual  pentru a discuta cu un om de oarecare omenie. Până atunci neamul românesc vă consideră o apariţie mostruoasă: nici poliţie, nici magistratură, nici în car, nici în căruţă, nici telegar, nici teleguţă. O povară pentru  bugetul acestui popor ce se va revolta într-o zi, o ruşine pentru magistratură , o caricatură de justiţie. La asta se reduce oare mitologia emanatistă a revoluţiei din decembrie?

 

Prof.  Dr. GEORGE PISCOCI – DĂNESCU

 

 

P.S. Fiind ameninţat cu un proces, proces de care neamul românesc are mare nevoie şi pe care sper să îl obţin în condiţii onorabile, rog prietenii mei cunoscuţi şi necunoscuţi, românii de inimă, prietenii adevărului şi alţi oameni cu scaun la cap, să anunţe întreaga ţară , prin presă şi prin orice alte mijloace, că voi avea nevoie să îi convoc într-o zi, la acest proces holocaustizant, pe următorii onorabili martori:

1. ex-preşedintele României, Dl Ion Iliescu;

2. ex-premierul Adrian Năstase , cunoscutul nepot al lui Tanti Tamara;

3. ex-ministrul culturii Dl.Răzvan Teodorescu

4. Guvernul României în plenul lui, care la vremea respectivă a produs 2 comunicate, poate chiar 3, în problema holocaustului;

5. toţi cei uitaţi  de-a lungul celor câteva pagini, îi consider deja invitaţi în mod amical şi camaraderesc la procesul meu şi al holocaustului.Un holocaust fără substanţă, fără gust, fără miros, fără Dumnezeu, un zero!

Pentru cazul probabil că oculta iudeo–masonică, democraţia jido-totalitară şi maimuţoii ei din Oradea sau Bucureşti, vor încerca să muşamalizeze lucrurile, sugerez şi insist pe lângă Vatra Românească, să organizeze ea acest proces. Un proces de natură spirituală, intelectuală, dacă se poate în AULA MAGNA a Universităţii Bucureşti, mai aproape de tinerii studenţi ce nu vor fi fost încă tăiaţi împrejur la creier, prin universităţile talmudice ale vestului civilizat! Pentru cazul, probabil şi el, că voi fi arestat şi supus unor expertize satanice şi talmudice(umilitoare în ce mă priveşte, ruşinoase pentru homo sapiens ), anunţ în mod public că voi declara greva totală a foamei  din chiar momentul arestării. Voi bea apă. Apă pe care va trebui să o primesc din mâna unui ţăran credincios de la poalele Apusenilor, deja prevenit, care va veni singur dacă va şti unde.

Anunţ în mod public că în caz de arestare nu am nici intenţia, nici dorinţa de a face apel la medicina românească oficială, penitenciară sau nepenitenciară. Domnii doctori, cu toate menajamentele necesare, le zic să facă bine şi să işi recitească studiile tinereţelor. În ce mă priveşte, de peste 3 decenii sunt propriul meu medic.

De asemenea, sub nici un pretext şi pentru nimic în lume nu permit nimănui să se atingă de corpul meu. La momentul potrivit şi în măsura puterilor mele prezumtive  îmi rezerv dreptul de a dispune până şi de ultima celulă, oricât de neînsemnată ar fi ea, în mod liber şi suveran, ca toţi strămoşii mei cu a căror icoană în suflet mi-am trăit actuala viaţă.

 

Prof. Dr. GEORGE  PISCOCI – DĂNESCU

 

 

Nota noastră: Librăria românească de la Paris ne este bine cunoscută prin cărţile cu care, înainte de 1990, mai prindeam ceva curaj, aduse de un Simion Ghinea sau Aurel Coja. Nu l-am cunoscut pe vestitul «Piscoci» decât în urmă cu câteva săptămâni. Ce i se întâmplă acolo, acasă, în Apuseni, nu poate fi decât un caz public, cum publică este şi distinsa sa persoană. Publicăm scrisoarea dlui Piscoci cu următoarele două precizări : (1)Sperăm ca ancheta la care este supus să se dovedească a fi un abuz; (2)Cererea dlui Piscoci de a deveni membru a Uniunii Vatra Românedască a fost înregistrată, discutată şi aprobată. Cu felicitări.

I.C.

Nota redacției 2013 : Au trecut câțiva ani de când nu am mai vorbit cu viteazul domn George Piscoci. Curând după ce ne-a trimis corespondența de mai sus, dl Piscoci a venit la un simpozion al Vatrei Românești, la Sala Dalles, și a ținut o cuvîntare energică, bine primită de numerosul public. A povestit ceva și despre necazurile sale cu Procuratura din Oradea. La un moment dat am fost invitat la poliția din București să dau oarecari informații despre „numitul” George Piscoci. Sper ca declarația mea să-i fi fost de folos în bătălia pe care o duce de unul singur împotriva tuturor… Mă rog, nu chiar singur-singur, și nici chiar împotriva tuturor, suntem destul de mulți, tot mai mulți, alături de Piscoci! Dar, o vreme, la Paris, chiar așa a fost: sigur singurel, împotriva tuturor…

Nu mai țin minte unde am publicat textul de mai sus, bănuiesc că în „Săptămâna Românească”, o revistă care a dispărut exact când era pe punctul de a reuși să se impună!…

Publicăm pe acest site textul scrisorii dlui Piscoci invitându-l pe autor să reia legătura cu noi, să ne pună la curent cu ce isprăvi a mai făcut, și să ne spună și cum s-a terminat meciul său cu autoritățile românești. Așteptăm vești bune! Vești normale !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *