Planul Kalergi si Noua Ordine Mondială

MNR
Incorect Politic
August 18, 2019

Cum se face că nimeni nu vrea să discute despre planul Kalergi?

Toată lumea discută intens despre islamizarea Europei, despre problema multiculturalismului, însă când vine vorba să se dezbată cauza reală a problemelor, toată lumea tace… Avem un exemplu clar și la noi în țară, cand acum ceva vreme, într-o transmisiune live pe Facebook, Cătălin Maricus, întrebat fiind de către cineva despre planul Kalergi, s-a grăbit să declare că “treaba asta este o aberație”, că “nu există așa ceva”….  Iar mai apoi a urlat ca un apucat când l-am întrebat dacă evreii aduc sistematic sub-oameni în Europa pentru a destabiliza continentul și a crea panică și atacuri teroriste false cu scopul final de a crea armata UE și de a instaura un regim totalitar. Dar probabil că trebuie sa își asculte stăpânii si sa evite discuții despre evrei, altfel cum si-ar mai face concediile prin Israel acest Tommy Robinson de Romania?

Niciodată nu o să auziți opoziția controlată să vorbească despre Planul Kalergi sau problema evreiască, ei vor nega orice lucru rău făcut de către evrei și vor plasa vina în alte părți.

Cine a fost Kalergi?

Contele Richard Nikolaus Eijiro Coudenhove-Kalergi este un personaj cât se poate de real. El s-a născut în Tokyo pe data de 16 noiembrie 1894 și a murit in Austria, pe data de 27 iunie 1972.

Tatăl său a fost  Heinrich von Coudenhove-Kalergi, conte și diplomat austriac (familia Coudenhove-Kalergi are o istorie veche și origini mixte europene, ușor neclare), și  Mitsuko Aoyama (青山みつ devenită apoi 青山光子), fiica unui bogat om de afaceri ce se ocupa atât cu comerțul antichităților, cât și cu cel al petrolului, și care deținea proprietăți numeroase. Cei doi s-au cunoscut în Japonia, când Mitsuko avea 17, mai apoi urmând să se îndrăgostească,  Heinrich cerându-i mana tatălui său. Tatal lui Mitsuko a refuzat, însa cei doi s-au căsătorit fără acordul acestuia, astfel că Mitsuko  a fost dezmoștenită și nu a mai avut voie sa pășească pe proprietățile tatălui ei.

Mitsuko s-a convertit la catolicism și a fost botezată în Japonia de către un preot anti-mason.

Heinrich a fost extrem de anti-semit pe parcursul vieții , el a scris si publicat o serie de teze intitulate Esența Antisemitismului, dar după ce a publicat cartea și-a schimbat total părerile si a început să asemuiască antisemitismul cu fanatismul religios. Ulterior el a ajuns sa fie prieten foarte bun cu Theodor Herzl, părintele sionismului

Mitsuko si Heirich au avut 7 copii pe care i-au crescut în Europa. (Cehia)

Richard, a dorit să se căsătorească cu Ida Roland (nascută Ida Klausne), o actriță iudee, divorțată și cu 13 ani mai mare.  Mitsuko nu a fost de acord și i-a descris  pe cei doi îndrăgostiți ca fiind “un cerșetor” și o “vrăjitoare”.  (In Japonia actrițele erau văzute ca fiind de cea mai joasă speță).

Ida nu o să îi ofere însa nici un copil.  În total, Richard o să aibă 3 soții de origine jidănească.

Totuși, datorita familiei din care provenea, Richard s-a învârtit prin cercurile înalte ale aristrocrației europene și în cercurile de politicieni, așa a reușit să atragă destui oameni de partea sa în viitor, pentru înfăptuirea planurilor sale. Ba chiar a ajuns să fie prieten foarte bun cu baronul Luis de Rothschild.

In anul 1919 Kalergi devine cetățean ceh, țara în care a crescut și unde locuia familia lui.

În decembrie 1921, Richard Kalergi devine membru al lojei masonice Humanitas din Viena, dar se retrage aparent câțiva ani mai tarziu, pentru a încheia scandalurile care asociau  crearea unei uniuni europene cu masoneria.

Totuși iată ce se scria la acele vremuri în ziarul masonic “The beacon”:

“Masoneria, în special masoneria austriacă, este extrem de satisfacută să îl aibă pe Kalergi ca memberu. Masoneria austriacă poate să raporteze justificat că fratele Coudenhove-Kalergi luptă pentru crezurile sale Pan Europene: onestitate politică, perspectiva socială, lupta împotriva minciunii, tânjind după recunoașterea și cooperarea tuturor celor cu intenții bune. În acest sens, programul fratelui Coudenhove-Kalergi este o lucrare masonică de cel mai înalt nivel, și să lucrăm împreună la ea este o sarcină importantă a tuturor fraților masoni.”

 

În anul 1922 publică Adel, care devine mai apoi primele două părți ale Idealismului Practic.

Tot în 1922 a înființat mișcarea “pan-europeană” de la Viena, care urmărea să creeze o nouă ordine mondială, bazată pe o federație a națiunilor conduse de Statele Unite. Integrarea europeană ar fi primul pas în crearea unui guvern mondial. Printre primii susținători, inclusiv politicienii și sioniștii cehi Tomáš Masaryk și Edvard Beneš, și bancherul evreu Max Warburg, care a investit primele 60.000 de mărci de aur. Cancelarul austriac Ignaz Seipel și următorul președinte al Austriei, Karl Renner, și-au asumat responsabilitatea de a conduce mișcarea “paneuropeană”. Ulterior, politicienii francezi, cum ar fi Léon Bloum, Aristide Briand, Alcide De Gasperi etc., vor oferi ajutorul lor.

1924: “La începutul anului 1924, am primit un apel de la baronul Louis Nathaniel de Rothschild, unul dintre prietenii săi, Max Warburg din Hamburg, mi-a citit cartea și a vrut să ne cunoască, spre marea mea surpriză, Warburg ne-a oferit în mod spontan 60.000 de aur pentru a stimula mișcarea în primii trei ani … Max Warburg, unul dintre cei mai distincți și mai înțelepți oameni cu care am intrat vreodată în contact, a avut un principiu de finanțare a acestor mișcări. Max Warburg a ramas interesat de  Pan-Europa pe parcursul intregii sale vieți. Max Warburg a aranjat călătoria sa în Statele Unite în 1925 pentru a mă prezenta pe Paul Warburg și pe finanțatorul Bernard Baruch”.

Cum majoritaea noilor săi prieteni și finanțatori sunt jidani care urăsc rasa albă, nu durează mult până când Kalergi devine un agent-provocateur pentru  B’nai Brith. Stim bine că jidanii urăsc tot ce este pur, și mai ales alb, așa că planul lor diabolic include stricarea genelor raselor prin metisaj. Copiii de rasă amestecată, adică abominațiile, sunt numiți copiii lui Kalergi.

În 1925 este publicat  “Idealismul Practic” în care își face cunoscute viziunile sale asupra drepturilor de auto-guvernare a țărilor Europene, țări care ar trebui să devină o uniune.

Idealismul practic în engleza in format PDF: 1432679832359

În cartea sa, Idealismul practic, Coudenhove-Kalergi a arătat că locuitorii viitorului ai  “Statele Unite ale Europei” nu vor fi poporul original al vechiului continent, ci produse de miscegenare (amestecarea raselor).

El afirmă în mod clar că popoarele Europei ar trebui să se împerecheze cu asiaticii și rasele colorate, creând astfel o adunătură multinațională fără calitate și ușor controlate de elita dominantă.

Kalergi proclamă abolirea dreptului la autodeterminare și apoi eliminarea națiunilor prin folosirea mișcărilor etnice separatiste și a migrației în masă. Pentru ca Europa să fie controlată de o elită, el dorește să transforme oamenii într-o singură rasă omogenă de negri, albi și asiatici.

“Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele și clasele de astăzi vor dispărea treptat, datorită eliminării spațiului, timpului și prejudecăților. Rasa eurasian-negroidă a viitorului, asemănătoare înfățișării cu egiptenii vechi, va înlocui diversitatea popoarelor și diversitatea indivizilor. În loc  sa distrugă iudaismul european, Europa, împotriva voinței ei, a rafinat și a educat acest popor, conducându-i pe evrei spre viitorul lor stat ca națiune conducătoare prin acest proces evolutiv artificial. Nu este surprinzător faptul că oamenii care au scăpat din închisoarea ghetoului au devenit nobilimea spirituală a Europei. Astfel, îngrijirea compasională dată de Europa a creat o nouă specie de aristocrați. Acest lucru s-a întâmplat atunci când aristocrația europeană feudală sa prăbușit din cauza emancipării evreilor.” [datorită acțiunilor întreprinse de Revoluția Franceză – organizata de gruparea Illuminati] – citat din Idealismul Practic

Planul Coudenhove-Kalergi, desi articulat clar de Kalergi, nu îi aparține. Același concept, ca o metodă de război împotriva unei națiuni rasiale, a fost adoptat de ani de zile de diverse grupuri subversive și de evrei încă de pe vremea romanilor.

Această carte este practic interzisă în Germania zilelor noastre, deși nu se află pe lista cărților interzise de către guvern. Un adevărat paradox!

În anul 1990, agenția publicistică independentă Unabhängige Nachrichten a publicat un rezumat al cărții, dorind să publice mai apoi întreaga carte, însă guvernul a ordonat o percheziție de amploare la sediul lor și singura lor copie a Idealismului Practic a fost confiscată.

Trebuie înțeles faptul că aducerea în Europa a “imigranților” din țări care nu sunt albe, din țări africane și din orientul apropiat și mijlociu, chiar și din Jamaica, nu reprezintă nicidecum incompetență sau gesturi umanitare, așa cum se doreste a se lăsa impresia. Sunt aduși cei mai răi dintre cei mai răi, cu un scop clar și precis, totul este organizat foarte bine și ONG-urile evreiești sunt implicate pro-activ, dacă putem spune așa, în aducerea invadatorilor. Totul merge ca pe roate, conform planului lor.

Ce înseamnă Pan Europa mai exact?

Kalergi a scris in 1925 :

“Intenționăm să transformăm Europa într-o adunatură de oameni de rasă mixtă, cu asiatici și negroizi, condusă de evrei”.

Pan-Europa a început ca un model de integrare socialistă europeană la începutul secolului al XX-lea, dezvoltat de Richard von Coudenhove-Kalergi și bazat pe ideologiile cosmopolitismului, ale păcii eterne  și ale Federației Mondiale. Kalergi a căutat să unească Europa într-o pace veșnică, înlocuind identitățile europene etno-naționale cu o identitate culturală europeană comună. Această Uniune Europeană non-etnică a fost concepută ca primul pas spre eventuala unificare a umanității sub Federația Mondială, aducându-se astfel pacea mondială.

Kalergi a susținut că pentru materializarea deplină a unei Europe unite și prospere ar fi necesară colonizarea și exploatarea comună a resurselor și a terenurilor din coloniile africane, ceea ce ar duce la crearea Eurafrica, un mare bloc geopolitic care avea Marea Mediterană ca axa  centrală și care ar cuprinde (și europeaniza) națiunile din lumea africană și musulmană de la sud de Mediterană. Proiectul pan-european al Kalergi a fost finanțat și susținut de bancheri înstăriți, politicieni și forțe culturale de pe ambele părți ale Atlanticului, totuși s-a întâlnit și cu opoziția naționalismului autoritar din anii 1930 și 40.

Mai multe organizații de la începutul secolului XX au susținut deschis noțiunea de Statele Unite ale Europei, precum pacifiștii britanici Quaker (1910), Liga Națională pentru Pace (1911) și Liga Unității Europene (1913). Cosmopolitismul a condus grupuri de presiune academică să atace „canonul naționalist”, cum ar fi Uniunea Britanică de Control Democrat (UDC, 1914). În perioada interbelică, cărțile cosmopolite scrise de UDC puteau fi găsite atât în universitățile britanice, cât și în cele americane.

Kalergi a înființat Uniunea Pan-Europeană (PEU) în 1946 și este adesea considerat părintele fondator al Uniunii Europene. A fost primul om căruia i-a fost acordat premiu Charlemagne din 1950, iar astăzi Premiul European Coudenhove-Kalergi este acordat la fiecare doi ani „personalităților de frunte pentru angajamentul lor extraordinar în procesul de unificare europeană”.

Pemiul Charlemagne se acordă incă din anul 1950 celor care au lucrat pentru unitatea Europei. Iată câțiva dintre laureați.

Nu este de mirare că Jean-Claude Juncker a participat și a susținut acordarea Premiului Charlemagne din 2016 lui Papa Francisc, care a susținut că fiecare Biserică ar trebui să aibă în componență o familie non-albă in toată Europa, în ceea ce a fost o referire la  genocidul clar al albilor, o  poziție total  anti-europeană.

Charlemagne a fost un “creștin”  anti-germanic, care  le-a asigurat acapararea puterii călugărilor și preoților evrei din toată Europa continentală. Charlemagne  a decapitat 10.000 de saxoni  într-o singură zi în Olanda pentru că au refuzat să se supună.  Este un monstru trădător al cărui nume ar trebui să fie blestemat și urât . Cu toate acestea, instituția politică evreiescă și trădătoare  acordă în mod deschis promotorilor Uniunii Europene acest premiu în fiecare an.

Iată o listă cu personalitățile cărora le-a fost decernat premiul Kalergi:

1978 Raymond Barre, Prime-minister of France
1980 Constantin Tsatsos, President of Greece
1982 Rudolf Kirchschläger, President of Austria
1984 Sandro Pertini, President of Italy
1986 Juan Carlos I. de Borbón y Borbón, Spanish King and State leader
1988 Franz-Josef Strauss, Prime-minister of Bavaria
1990 Helmut Kohl, Chancellor of the Federal Republic of Germany
1992 Ronald Reagan, former President of the United States
1994 Alois Mock, Vice-chancellor and Minister of foreign affairs of Austria
1994 Otto von Habsburg, President of the Pan-European Union and member of the European Parliament – Special Award of the Coudenhove-Kalergi Century
1996 Lennart Meri, President of Estonia
1998 Emil Constantinescu, President of Romania
1999 Yehudi Menuhin, Violinist – Special Award – Postmortem
2002 Franjo Komarica, Catholic Bishop of Bosnia
2004 Ibrahim Rugova, President of Kosovo & Silivius Magnago, Governor of South Tirol
2006 Vaira Vike-Freiberga, President of Latvia
2008 Wladyslaw Bartoszewski, Secretary of State of Poland
2010 Angela Merkel, Chancellor of the Federal Republic of Germany
2012 Herman Van Rompuy, Chairman of European Council
2014 Jean-Claude Juncker, EU-Commission President

Pe listă se regăsește si Emil Constantinescu.

Amuzant este că acum ceva vreme se găsea pagina de Wikipedia cu premiile Kalergi, aceasta a dispărut între timp, și nu numai că a dispărut pagina respectivă, dar a dispărut orice mențiune despre aceste premii pe paginile câștigătorilor. Desigur încă există destule surse ce dovedesc destul de repede că aceste premii sunt reale și încă se acordă.

Mișcarea paneuropeană a fost un proiect politic înrădăcinat în idea de pace și alianță internațională și a apărut în epoca interbelică ca răspuns la primul război mondial, cand lumea era sătulă de conflicte, sărăcie și moarte. La sfârșitul războiului mondial, învingătorii au stabilit condițiile de pace pentru puterile învinse la Paris în cadrul unei conferințe de pace (1919). Această conferință a dus la dezvoltarea unei organizații interguvernamentale, Liga Națiunilor (10 ianuarie 1920) .

Liga urmărea, printre altele, pacea prin dezarmare și arbitrajul internațional.

Cu toate acestea, la începutul anilor 1920 și 1930, Europa s-a împărțit în trei ideologii politice divizibile: democrația liberală (Franța și Marea Britanie), comunismul (Rusia, care s-a despărțit de Europa în 1917, prin  revoluția bolșevică) și naționalismul autoritar (Italia și Germania).

În acest climat european de război  și ostilitate între Germania și Franța, Kalergi a scris:

Europa ca și concept politic nu există. Partea lumii cu acest nume acoperă popoarele și statele aflate în haos, un praf de conflicte internaționale, locul de reproducere al conflictelor viitoare. Aceasta este Întrebarea europeană: ura reciprocă a europenilor unul pentru celălalt otrăvește atmosfera internațională și este o perpetuă îngrijorare pentru chiar și cele mai iubitoare de pace ființe din lume … Întrebarea europeană va fi soluționată doar de uniunea popoarelor a Europei. Acest lucru se va produce fie voluntar, prin construirea unei federații pan-europene, fie coercitiv prin cucerirea rusă … Cel mai mare obstacol în realizarea Statelor Unite ale Europei este rivalitatea de o mie de ani dintre cele două cele mai populate națiuni din Pan Europa: Germania și Franța …

Kalergi a perceput perioada interbelică ca pe un moment vital pentru a preveni un alt Mare Război și implicit distrugerea civilizației europene și occidentale. El a considerat că Europa era pusă în pericol de etnonaționalismul european, în special național socialismul, precum și „pericolul bolșevic” și o „amenințare economică și culturală” americană. El a considerat că este o perioadă de alegere între „integrare sau prăbușire” și a avertizat împotriva unui „război viitor” care ar putea vedea puterile americane și sovietice preluând Europa. El a considerat serios faptul că Europa nu poate deveni decât „stadiul războiului perpetuu sau al păcii perpetue”. Remediul său pentru aceste boli și prevestiri a fost o Uniune Pan-Europeană (PEU) care vizează pacea. Totusi toate acestea erau în aparentă, deoarece planul real era distrugerea rasei albe, a culturii europene și instaurarea controlului evreiesc.

În viziunea de suprafață a lui Kalergi, Pan-Europa ar proteja și consolida puterile economice și politice europene la nivel geopolitic și ar permite Europei să devină din nou o putere dominantă la egalitate cu celelalte puteri mondiale. Europa, ca și putere mondială, este legată de viziunea lui Kalergi, si împărtășită de mulți dintre contemporanii săi, este viziuna unei viitoare federații mondiale a umanității. El clarifică obiectivul esențial al mișcării pan-europene în Pan-Europa (1923):

“Dacă organizația mondială trebuie să ia locul anarhiei mondiale, atunci primul pas trebuie să fie ca statele să se formeze în super-state … deci unirea Europei va fi un stat necesar pe drumul către o umanitate unită.”

Intr-o scriere  din 1931, el a elaborat în continuare acest obiectiv:

„Scopul cel mare … este de a face invizibile frontierele europene” care să conducă la pace și prosperitate europeană, condiții necesare pentru apărarea civilizației occidentale și crearea „adevăratului stat universal , un viitor în care„ naționalismul pe o bază restrânsă a fost înlocuit cu un„ patriotism pentru marile zone ale lumii ”și unde„ frăția atlantică ”a deschis calea către viitoarea federație a umanității.

Pentru a realiza o Uniune Pan-Europeană și o federație mondială, Kalergi a sugerat ca Liga Națiunilor să fie modelată ca o federație a federațiilor și că Uniunea Europeană să fie modelată după Liga inițială a Națiunilor – o federație de state.  Această federație a federațiilor s-a bazat pe împărțirea lumii în cinci blocuri geopolitice federate sau ceea ce Kalergi numește cele cinci mari părți ale lumii – Commonwealth-ul britanic, Pan-America, Pan-Europa, Asia de Est și Uniunea Sovietică. Aceste cinci blocuri ar permite un echilibru al puterii în lume, un aranjament necesar care avea ca scop împiedicarea oricărei părți a lumii să obțină hegemonie asupra alteia.

Așadar, primul pas către crearea Federației Mondiale a fost integrarea statelor europene într-o Uniune Pan-Europeană (PEU), o federație de state care ar reprezenta o a treia putere atlantică colaborativă (la fel cu Pan-America și Commonwealth-ul britanic) care acționează în concert pentru salvarea civilizației occidentale de marile pericole care o amenință acum.

 

Deși federația europeană trebuia să se bazeze pe apărarea colectivă economică, culturală, militaristă și politică a Europei, Kalergi dorea ca Europa să se dezarmeze, să înlocuiască forțele militariste cu forțele de pace, astfel încât să poată progresa cultural și să fie creată egalitatea.

Prin crearea unei noi opinii publice, arătând europenilor un nou ideal ideal și unor noi  interese comune, a crezut că poate crea o democrație europeană social-conservatoare care unea popoarele și națiunile europene. În acest sens, el a susținut că Europa are o identitate istorică comună care poate fi reînnoită istoric, cultural și etic, unitatea Europei a fost o adevărată unitate, eliminată temporar în secolele ulterioare de diviziunile religioase și de concepția patriotismelor lingvistice. Dacă aceste “patriotisme înguste” ar putea fi slăbite de un patriotism european comun, condițiile centrale de bază ale unitatii ar reapărea.

Acest nou patriotism european a necesitat curățarea elementelor etnice bazate pe limbaj, precum si  înlăturarea patriotismului național,  acestea două fiind  percepute ca necorespunzătoare pentru pacea europeană a lui Kalergi.

Pentru el, “Europa ca unitate culturală a fost… nu atât o chestiune de identificare politică, istorică sau rasială, ci o problemă de morală și de stil”. Pan-europenismul ar depăși „naționalismul egocentric” bazat pe rasă și cultură . Si aici trebuie sa mentionam din nou idea lui  Kalergi de a amesteca rasele:

Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele și clasele de astăzi vor dispărea treptat din cauza dispariției spațiului, a timpului și a prejudecăților. Rasa Eurasiatică-Negroidă a viitorului, asemănătoare cu aspectul egiptenilor antici, va înlocui diversitatea popoarelor cu o diversitate de indivizi.

Kalergi a căutat să înlocuiască idealurile naționale individuale ale comunităților etnice cu un patriotism european mixt etnic, un „naționalism european comun” bazat pe o cultură europeană comună, „un fel de naționalism„ supranațional ”care este mai degrabă european decât un echilibru de puteri  între națiunile europene.

El a scris că „Europa este o națiune mare care este împărțită în ramuri; naționalitățile rasiste văd doar ramurile și cred că sunt copaci pentru că, semiculturi așa cum sunt, nu sunt în stare să vadă trunchiul”.

El a crezut că naționalismul „este produsul semiculturii burgheze” și a scris:

La fel cum aristocrații și-au hrănit respectul de sine prin disprețul burghezilor, tot așa, burghezii au început să folosească naționalismul, recent descoperit, pentru a disprețui complet toate celelalte națiuni. Într-un fel, fiecare națiune se vede ca fiind  poporul ales, ca Marea Națiune, ca sarea pământului.

Kalergi a considerat că etno-naționaliștii sunt „principalul obstacol în calea ideilor sale” și „o cauză primară de război și mizerie umană”. Pentru a rezolva rivalitățile naționale cultural-istorice (în special cele ale Franței și Germaniei) și pentru a atinge integrarea europeană, „patriotismele existente” trebuiau „sterilizate ”.

Această creare a unei noi Europe, a unei Pan-Europe, bazată pe noi idealuri ale democrației sociale, mai degrabă decât aristocrația feudală și o nouă identitate europeană lipsită de caracteristicile sale etnice, ar fi supravegheată, potrivit lui  Kalergi, de o „aristocrație socială a spiritului”. El susține că trăsăturile – „forța de caracter combinată cu ascuțimea spiritului” – care sunt necesare pentru conducerea aristocratică spirituală a Europei pot fi găsite doar în poporul evreu. Aceste trăsături, deosebite evreilor ca popor, le „predestineaza” să fie lideri ai umanității urbane, protagoniști ai capitalismului, precum și ai revoluției ”. „Liderii socialiști evrei” sunt cei care „doresc să ne răscumpere cu cea mai înaltă auto-negare din păcatul inițial al capitalismului, să elibereze oamenii de nedreptate, violență și iobăgie și să schimbe lumea eliberată într-un paradis pe pamant ”.

Mai departe, el a scris:

“Iinfluența nobilimii sângelui scade, influența nobilimii spiritului crește. O astfel de dezvoltare, și odată cu ea si haosul politicii moderne, își vor găsi sfârșitul doar atunci când o aristocrație a spiritului va acapara frâiele puterii societății: prin acapararea pudrei, a aurului și cu cerneala de imprimare pentru a se dedica bunăstării comunității. “

Kalergi credea că federația europeană necesită utilizarea „resurselor comune” pentru ca Europa să își poată dezvolta „marile teritorii africane”, ceea ce, la rândul său, ar permite Pan-Europa să devină „capabilă să trăiască pentru sine”. Numai printr-o colonizare comună a Africii, mai degrabă decât prin proiecte coloniale naționale, Europa și-ar putea dezvolta pe deplin potențialul economic și politic, iar prosperitatea și sustenabilitatea „pentru toți” vor putea fi realizate.

În 1929, Kalergi a inventat termenul Eurafrica. Potrivit filosofului german Thorsten Botz-Bornstein, Eurafrica a fost o versiune extinsă a Europei care ar trebui să includă și coloniile europene, cu excepția coloniilor britanice, astfel încât „Europa se întinde de la Angola la Spitzbergen”, iar Mediterana ar fi „axa Europei și nu granița acesteia. ” În această schemă, Eurafrica a fost „relația multilaterală dintre șase state europene și dependențele lor de peste mări”. Era „pur imperialist”, întrucât sugera că „milioane de europeni” ar trebui să se stabilească în coloniile africane, deoarece „patria devenise prea îngustă”, mult prea populată și era nevoie de terenuri și resurse. De asemenea, a propus ca  aceste „colonii să devină principalii furnizori de materii prime pentru imperiu”, resurse care ar include energia hidroelectrică și produsele agricole.

De asemenea, coloniile africane ar fi europeanizate împreună cu alte regiuni în cazul în care ar intra în Comunitatea Pan-Europeană (cum ar fi Turcia, Iranul și Afganistanul) deoarece acest lucru ar fi necesar  pentru coerența Europei ca organism geopolitic și cultural.

Kalergi a crezut că „populația arabă din Africa” va adopta în cele din urmă modul de viață european. Deși Kalergi a considerat că este necesar ca Europa să exploateze Africa, el nu a intenționat imigrația la scară largă și așezarea în Europa de către popoarele africane: “Europa trebuie să împiedice cu orice preț ca un număr mare de lucrători negri și soldați să imigreze în Europa ”.

Proiectele supranaționale Pan-Europa și Eurafrica ar reprezenta nașterea unei a treia puteri geopolitice care ar crea un echilibru de puteri în lume. În 1931, toate puterile coloniale, cu excepția Marii Britanii, au fost invitate la Expoziția Colonială din Paris pentru a-și expune bunurile coloniale. Aceasta urma să fie urmată de cooperarea europeană în coloniile africane.

Kalergi a avut sprijinul multor oameni de stat importanți, personaje politice și elite culturale din Marea Britanie și Europa. La trei ani de la fondarea mișcării pan-europene, el a adus mii de elite europene de frunte la primul congres pan-european (Viena, 1926). Până la mijlocul secolului XX, Winston Churchill, Paul-Henri Spaak, Konrad Adenauer, Leon Blum și Alcide de Gasperi erau percepuți  drept „cei cinci președinți de onoare” ai Uniunii Europene.

Cancelarul austriac Ignaz Seipel a asigurat mișcării Pan-Europa sediul central la Palatul Hofburg și a fost președinte al filialei austriece a Uniunii Pan-Europene (PEU), apoi  cancelarii Engelbert Dollfuß și Kurt Schuschnigg, dar  președintele Austriei, Karl Renner și Otto von Habsburg, arhiducele Otto din Austria au sprijinit proiectul . În Franța, aprobarea a venit de la Louis Loucheur, care a devenit președinte al mișcării în Franța în 1927, și de la prim-miniștrii Leon Blum (socialist), Eduard Herriot (radical), Charles de Gaulle și Aristide Briand, acesta din urmă vorbind în favoarea unei Europe federale în discursul său din cadrul  Ligii Națiunilor (septembrie 1929) și în Memorandumul său privind organizarea unui regim al Uniunii Federale Europene (1930).

În Germania, ministrul de externe și laureatul Premiului Noble Gustav Stresemann, socialistul german și președintele Reichstagului, Paul Lobe, și numeroși pacifiști, romancieri și socialiști, precum Kurt Hiller, și Heinrich și Thomas Mann, au fost de acord cu Uniunea. PEU a fost avizată și de mulți alți autori de seamă, dramaturgii, poeți și romancieri, precum Paul Valery, Gerhart Hauptmann, Rainer Maria Rilke, Ștefan Zweig, Franz Werfel și Arthur Schnitzler, precum și oameni de știință, precum Albert Einstein și Sigmund Freud . Observați câți evrei au fost implicați în acest proiect!

Opoziția la proiectul Pan-Europa a fost predominantă în rândul naționalistilor fasciști din Italia și ai național socialiștilor din Germania în anii 1920 și 30. Kalergi s-a apropiat de Benito Mussolini de două ori, în mai 1933 și 1936, în încercarea de a-l include în mișcare, dar Mussolini nu a fost interesat. În Germania, Adolf Hitler l-a numit pe Kalergi un “ticălos cosmopolit” și un profesor universitar din 1930, Ewald Geißler, s-a plâns că ideea unei Pan-Europe nu este nouă, ci „își arată întotdeauna fața atunci când Franța este foarte aproape de cel mai înalt obiectiv politic al acestuia: „Conducerea asupra Europei” . În schimb, Kalergi și-a arătat disprețul față de Hitler spunând: „Nu cred că nimic bun sau nobil poate proveni dintr-o fizionomie atât de vulgară”.

Între timp, alți anti-fasciști, înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au văzut Germania ca pe o mare problemă și au publicat lucrări care solicită „sterilizarea” și „dispariția” rasei germane, pentru a scăpa Europa de identitatea etno-națională germană manifestată în Național Socialism , care a fost perceput ca un obstacol în calea planului integrarii europeane.

Modelul de integrare europeană socialist, cosmopolit și anti-naționalist al lui Kalergi si al Pan-Europa, care s-a centrat pe Mediterana ca axa principală pentru unificarea geografică cu țările africane și arabe, a pus bazele dezvoltării unui alt model de integrare, dar similar, în a doua jumătate a secolului XX. Un astfel de model, cunoscut sub numele de “Eurabia” și asociat cu Dialogul Euro-Arab de la începutul anilor ’70, a deschis efectiv frontierele europene către imigrația pe scară largă din lumea a treia, în special din țările musulmane (Africa, Orientul Mijlociu și Asia ) și a promovat cultura, limba și religia islamului ca fiind fundamentale și la egalitate cu civilizația europeană.

Împreună cu Pan-Europa, noțiunea de Eurafrica a continuat să fie pledată și instituționalizată după al doilea război mondială. Congresul Europei (Haga, 1948) a considerat dezvoltarea coloniilor africane o „necesitate imperativă” și un „beneficiu colectiv” pentru o Europă devastată de război să apară ca „o a treia forță în politica mondială”. Organizația pentru cooperare economică europeană (OEEC, 1948) a fost înființată pentru a administra Planul Marshall / Programul european de recuperare, inițiativa americană de a ajuta financiar Europa postbelică (13 miliarde de dolari). Această mișcare a instituționalizat efectiv Eurafrica. OEEC a înființat un grup de lucru pentru teritoriile de peste mări „pentru a promova cooperarea europeană în afacerile coloniale, în special față de Africa” și a implicat planuri pe termen lung în lucrări de apă, construcții grele, infrastructură și agricultură .

În 1952, Consiliul Europei (1949), care s-a dezvoltat din Uniunea Pan-Europeană și Congresul de la Haga, au adoptat Planul de la Strasbourg. Acest Plan a avut ca scop de a aduce profit Europei prin dezvoltarea comună a materiilor prime ale coloniilor africane și prin așezarea acestor teritorii de peste mări pentru a stopa suprapopularea în Europa. De asemenea, s-a adoptat Planul Schuman (1950), care a fost esențial pentru integrarea europeană și dezvoltarea și exploatarea resurselor africane, dând naștere Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) instituit prin Tratatul de la Paris (1951) care implică Franța, Germania de Vest, Italia și țările Benelux.

Arhitectul-șef și președintele CECO a fost Jean Monnet, care a considerat că „Franța ar putea da Africa ca o„ zestre Europei ”, o strategie care i-ar„ seduce pe nemți ”. Câțiva ani mai târziu, aceleași țări care au semnat Tratatul de la Paris au fost implicate în negocierile Tratatului de la Roma din 1956-1957. Aceste discuții au implicat promovarea dezvoltării economice și sociale a țărilor și teritoriilor [coloniale] și instituirea„ relațiilor economice strânse între acestea și Comunitatea în ansamblu . Semnarea tratatelor de la Roma a semnalat nașterea Comunității Economice Europene (CEE, 1957), o uniune vamală care avea ca scop încorporarea tuturor bunurilor coloniale ale țărilor membre: „Vestul și Africa Ecuatorială franceză, Congo belgian și Ruanda-Urundi, Somalilandele italiene și Noua Guinee olandeză “.

În timpul acestor evoluții, Guy Mollet, premierul socialist al Franței, a afirmat că „dezvoltarea economică a Europei va duce la un nivel de viață mai bun atât pentru europeni, cât și pentru popoarele africane asociate liber aici. Acesta nu este un vis nebun, sunt ferm convins că EURAFRICA va fi realitatea de mâine. Multe state africane au fost de acord. În 1963, în temeiul Convenției de la Yaoundé, un număr de optsprezece state africane independente au aprobat parteneriate multilaterale CEE, iar la mijlocul anilor ’70, în temeiul Convenției Lomé, majoritatea statelor africane au ales asociația CEE.

Renaștere economică, forță de muncă ieftină străină și marxism cultural este viitorul Europei de acum înainte.

Noțiunea de Eurafrica a lui Richard von Coudenhove-Kalergi nu avea nicio mențiune explicită despre popoarele africane sau arabele Africii și Orientul Mijlociu și culturile lor devenind înglobate în Europa prin imigrația în masă. Aceasta doar a avut în vedere eventuala europenizare a africanilor prin modernizare. Kalergi a considerat că „Europa este legată împreună de religia creștină, de știința, arta și cultura europeană, care se bazează pe o bază creștin-elenă”. De asemenea, nu a existat niciun indiciu că islamul a fost integral pentru fundamentarea culturii și societăților europene sau că Europa a necesitat îmbogățirea culturală din lumea a treia sau că Europa a necesitat imigrație masivă pentru a supraviețui, lucruri care sunt revendicate astăzi de elitele europene conducătoare. Kalergi a precizat că Europa are o identitate distinctă, în contrast cu alte culturi:

Cultura europeană însemna mândrie și europenii considerau cultura lor ca fiind  distinctă de culturile islamice, budiste, hinduse și confuciene din Asia.

Dar toate acestea au început să se schimbe foarte vizibil în anii ’60 -’70.

Înainte de anii 1950, imigrația în Europa a fost intra-europeană, iar națiunile europene aveau o populație covârșitor de albă. Odată cu  fondarea Cărții Atlanticului (1941) și a UDHR (1948),  a fost instituită o nouă ordine globală care ar influența deschiderea națiunilor occidentale către imigrația non-europeană din lumea a treia (decolonizare, accentul pe egalitate, independență, drepturi universale, legi anti-discriminare și criterii de selecție a imigrării bazate pe rasă.

Planul Marshall (1948-1952) a creat un miracol economic și la aproximativ zece ani după război, după ce reconstrucția a fost aproape terminată, imigrarea a fost inițiată oficial din lumea a treia. În acest moment, economia era în plină expansiune și au fost căutați mai mulți lucrători din țările cu șomaj ridicat din Europa, precum Grecia, Italia și Spania.

La 30 octombrie 1961, a fost semnat tratatul bilateral de recrutare a forței de muncă între Turcia și Germania, care a inițiat permisele de muncă temporare și sosirea unui număr mare de turci ca „muncitori oaspeți” (muncitori ieftini), care, în loc să plece după timpul stabilit de ocuparea forței de muncă (la început au fost doi ani, apoi în 1964 aceasta a fost extinsă și a început migrația familială), a rămas și a stabilit comunități turcești  în Germania. De asemenea, Germania a semnat tratate de recrutare cu Maroc (1963) și Tunisia (1965).

Un număr mare de algerieni au migrat în Franța în perioada interbelică și postbelică. Francezii  urmăreau integrarea Algeriei în națiunea franceză ca provincie. Soldații algerieni care luptaseră alături de francezi în timpul Primului Război Mondial au primit cetățenia franceză și mulți au căutat muncă (ca muncitori ieftini). În ceea ce privește Marea Britanie, odată cu demontarea Commonwealth-ului britanic, mulți cetățeni ai Commonwealth-urilor din Indiile de Vest, Pakistan și India au primit cetățenia britanică și au călătorit în Marea Britanie pentru a lucra ca muncitori ieftini în fabrici. În aceste cazuri, deschiderea frontierelor către non-europeni a fost justificată atât pe motive economice, cât și cosmopolite (Franța și Marea Britanie sunt națiuni ale cetățenilor, indiferent de etnie).

Simultan cu aceste evoluții economice a fost legătura socialismului Fabian (Marea Britanie) și a școlii Frankfurt (Germania) în societatea mainstream de pe ambele părți ale Atlanticului. Aceste două mișcări cosmopolite foarte influențate, în special strategiile de „permeabilitate” ale socialismului fabian și „marșa lungă” a marxismului cultural, au fost factori, împreună cu eforturile cosmopolitismului pan-european, mișcări de pace și educație extinsă, care au dat naștere, în anii 1950 și 60, către o „clasă nouă”, un „sector al societăților postindustriale [care] tinde să fie liberal pe probleme culturale, educate universitar și provenite de la cohorte de vârstă relativ fragede” și care se identifică cu Europa / lumea mai degrabă decât națiune sau localitate. (am scris despre acestea in articolul despre Noua Ordine Mondiala).

Această „nouă clasă” au fost „intelectualii organici”  ai rețelelor naționale cosmopolite care au intrat, la începutul anilor ’70, în mass-media și instituțiile de învățământ și au promovat distrugerea și refacerea culturii occidentale prin antinaționalism, anti-național-tradiționalism, progresism liberal și imigrație non-europeană.

Între timp, în Orientul Mijlociu se dezvoltau alte probleme care ar afecta în mod esențial caracterul etnic al Europei în deceniile următoare.

Conflictul din Orientul Mijlociu și Rezoluția ONU 242

În lumea arabă, mișcările către un pan-arabism și o re-politizare a islamului, un panislamism, se declanșaseră de zeci de ani, au stat la baza ideologiei frăției musulmane și a convingerilor sale, precum și poziția de opoziție împărtășită a arabilor față de crearea Israelului (1948). În mai 1967, în timp ce Noua clasă se ridica și se convulsiona în Occident, președintele Nasser al Egiptului mobiliza unități ale armatei din Sinai și închidea legătura dintre Israel, Golful Aqaba, cu Oceanul Indian. Aceasta a inițiat ceea ce a fost cunoscut sub numele de Războiul de șase zile.

Ca răspuns la sprijinul occidental al Israelului în acest război, în special din partea Statelor Unite și Marii Britanii, și cunoscând încrederea lor pe petrolul arab, statele arabe au impus un embargo petrolier împotriva lor (iunie-septembrie, 1967). În cadrul Conferinței Miniștrilor Petrolului de la Bagdad (9-18 iunie), o rezoluție a fost adoptată de mai multe țări arabe care au susținut că petrolul arab i se va refuza și nu i se va permite să ajungă direct sau indirect în țările care comit agresiune sau care participă la agresiune asupra suveranității. a oricărui stat arab sau a teritoriilor sale sau a apelor sale teritoriale, în special în Golful Aqaba [xi].

Cu toate acestea, acest embargo a avut un efect limitat asupra SUA sau Europei, deoarece a fost dezorganizat și s-a încheiat cu Rezoluția de la Khartoum.

În urma războiului de șase zile, ONU a adoptat Rezoluția 242 a Consiliului de Securitate (noiembrie 1967), care prevede că „o pace dreaptă și de durată în Orientul Mijlociu” ar trebui să includă  retragerea forțelor armate ale Israelului din teritoriile ocupate în conflictul recent și terminarea tuturor pretențiilor  și respect și recunoaștere a suveranității, integrității teritoriale și independenței politice a fiecărui stat din zonă și a dreptului lor de a trăi în pace în condiții de siguranță și recunoaștere granițele libere de amenințări sau acte de forță.

În ianuarie 1968, Organizația Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol (OAPEC) a fost înființată de Kuweit, Libia și Arabia Saudită și avea drept scop separarea politicii de producția și vânzarea de petrol. Apoi, în 1973, a izbucnit un alt război în Orientul Mijlociu, care a fost un moment crucial pentru Europa: Războiul Yom Kippur. Lumea arabă devenise tot mai accentuată de ceea ce ei considerau ca ocuparea teritoriilor arabe de către Israel și poziția pro-israeliană a Statelor Unite. Pe 6 octombrie, Egiptul (sub președintele Anwar Sadat), Irak și Siria, cu ajutorul Iordaniei, Libiei și altor state arabe, au lansat un atac asupra Israelului. Israelul s-a mobilizat și s-a împins înapoi, luând o parte din malul de vest al canalului Suez. În efortul de a efectua politicile occidentale asupra conflictului din Orientul Mijlociu, a fost impus de către OAPEC un al doilea embargo petrolier asupra țărilor pro-Israel, în special SUA, decise pe 17 octombrie și de data aceasta a fost eficient.

America, din cauza fondului  de ajutor în situații de urgență (2,2 miliarde de dolari), precum și din cauza furnizării de arme și alte provizii către Israel în timpul războiului Yom Kippur, a fost principala țintă a embargoului petrolului, dar, în comparație cu Europa, aceasta nu au fost afectata în mare măsură întrucât aveau propriile aprovizionări cu petrol. Dintre membrii CEE la acea vreme (Nouă), numai Olanda a fost complet compromisă; Marea Britanie și Franța nu au fost vizațe direct (au împiedicat SUA să le folosească spațiul aerian pentru a aproviziona Israelul), iar celelalte șase, Belgia, Germania, Italia, Luxemburg, Danemarca și Irlanda au fost supuse unei producții în trepte de 5% lună”.

Cum Rotterdam era cel mai mare port din Europa, el a fost complet izolat, embargoul „creând tulburări economice în Europa, inclusiv în Marea Britanie”. Marea Britanie se baza pe petrolul arab – importase 624 milioane de kilograme de petrol din Orientul Mijlociu în 1970 – și a fost afectată de „reducerea generală” a producției de petrol arabe, care a fost de 25% până în noiembrie 1973, și a fost, de asemenea, afectată prin creșterea prețurilor petrolului, care a crescut cu 470% în 1973, la peste 11 dolari pe baril .

La 28 noiembrie 1973, șefii de stat arabi au emis Declarația Arabă de la Alger, care a definit parametrii pentru cooperarea cu CEE, inclusiv „cererea ca țările din Europa de Vest să înceteze sprijinul  militar și economic al Israelului”. Această declarație l-a determinat pe președintele francez al Comisiei Europene, Georges Pompidou, să solicite o reuniune la summitul CEE la Copenhaga (15 decembrie 1973) pentru a discuta despre criza Orientului Mijlociu. Pompidou și cancelarul vest-german, Willy Brandt, au sponsorizat această întâlnire. Patru miniștri arabi de externe au participat și au stabilit obiectivele politice, sugerând diverse strategii, inclusiv oferirea unei relații între cele două regiuni bazate pe „cooperarea reciproc avantajoasă”.

La Bruxelles, la data de  4 martie 1974, opt dintre cei nouă miniștri de externe (cu excepția Marii Britanii) au decis să înceapă un dialog, cunoscut sub numele de Dialogul Euro-Arab (EAD), cu statele din Liga Arabă în efortul de a proteja interesele industriale care se bazau pe energie și resurse provenite din Orientul Mijlociu. EAD a înființat „un forum economic multilateral al cărui obiectiv era consolidarea legăturilor economice și a cooperării între cele două regiuni” (cele nouă state ale CEE și cele douăzeci de state ale ligii arabe), iar această cooperare a inclus un număr mare de domenii economice, financiare, domenii tehnice și culturale . CEE a considerat că o astfel de cooperare ar aduce beneficii economice pentru Europa din piețele petroliere extinse, comerciale și industriale, care includeau vânzările masive de arme, precum și de echipamente industriale și nucleare. A fost, de asemenea, o modalitate pentru europeni să își consolideze legăturile colective, astfel încât să se protejeze împotriva discriminării arabe și a embargourilor viitoare.

Inițial, Marea Britanie a avut rezerve cu privire la aderarea la EAD, pentru că erau preocupați ce impact ar avea asupra intereselor britanice, asupra relațiilor israeliene și arabe, precum și asupra atitudinilor americane . De asemenea, americanii au declarat inițial faptul că nu doresc alaturarea Marii Britanie la EAD și au fost extrem de supărați pe  CEE pentru  decizia de a intra în dialog cu arabii. Cu toate acestea, pe 28 martie, după încheierea embargoului petrolier (17 martie 1974) și după mai multe conversații și întâlniri, secretarul de stat american, Henry Kissinger, a informat britanicii că americanii au înțeles necesitatea unor bune relații între europeni, britanici și Arabii si au aprobat definitiv implicarea britanică cu EAD. La Summit-ul ministerial european de la Luxemburg, 2 aprilie 1974, Marea Britanie a aderat la EAD.

Asociația Parlamentară Europeană pentru Cooperare Euro-Arabă (PAEAC) a fost fondată  cu scopul de a îmbunătăți integrarea europeană, prin inițierea unei politici externe comune între statele membre și îmbunătățirea cooperării politice, culturale și economice între Europa și lumea arabă , și s-au organizat întâlniri bianuale. În 7-8 iunie 1975, PAEAC s-a întâlnit la Strasbourg. În cadrul acestei reuniuni s-a discutat despre contribuția istorică a culturii arabe la dezvoltarea europeană și contribuția pe care țările europene încă o pot aștepta de la cultura arabă, în special în domeniul valorilor umane. De asemenea, a fost deliberată prevederea mijloacelor create de țările arabe, pentru a permite imigranților arabi din Europa să participe la viața culturală și religioasă arabă în țările gazdă  și a inclus propagarea islamului și a culturii arabe în întreaga Europă, aceasta fiind o prioritate a CEE.

În mare măsură, aceste discuții au fost stimulate de un studiu privind condițiile cooperării euro-arabe si înaintate comisiei economice a PAEAC de către membrul belgian, Tilj DeClercq. El a scris că:

De acum încolo, trebuie formulată o politică pe termen mediu și lung pentru a crea o cooperare economică printr-o combinație de rezerve de forță de muncă arabă și materii prime,tehnologie și management europeene.

Acesta a promovat imigrația arabo-musulmană în Europa. El a sugerat, de asemenea, că integrarea economică nu a fost posibilă până când nu a fost clarificat sprijinul politic pentru arabii din Orientul Mijlociu:

Adevărata voință politică trebuie să stea la baza planurilor concrete de cooperare și trebuie să fie demonstrată pe trei niveluri: nivelul național; nivelul continentului; si la nivel mondial.

Propunerile lui DeClerq au fost acceptate de către PAEAC și integrate în rezoluțiile lor, care includeau apeluri pentru o informare mai favorabilă cauzelor arabe, precum și condiții speciale pentru imigranții arabi, cum ar fi drepturile egale ale lucrătorilor imigranți arabi în Europa față de cetățenii naționali . Rezoluțiile au fost publicate în iulie 1975 în Eurabia, o revistă publicată pentru prima dată în 1970 de Comitetul European pentru Coordonarea Asociațiilor de Prietenie cu Lumea Arabă.

Această revistă a subliniat un scop esențial al Dialogului Euro-Arab: o „unitate de politică externă la nivel continental, astfel încât să devină o alternativă globală la puterea americană”. În conformitate cu Eurabia, EAD a trebuit să exprime o voință politică comună, iar autoritățile europene trebuiau să creeze un climat de opinie care să fie favorabil arabilor. Dacă Europa ar trebui să coopereze cu lumea arabă, era necesar ca Europa să își reafirme încrederea în prietenia euro-arabă și respectul lor pentru contribuția milenară a arabilor la civilizația mondială.
Cooperarea culturală euro-arabă: islamizarea Europei

La două zile de la întâlnirea PAEAC de la Strasbourg, arabii și europenii din EAD s-au întâlnit la Cairo (10-14 iunie 1975). A fost emis un Memorandum comun care a prezentat principiile și obiectivele acestora: Dialogul euro-arab este rodul unei dorințe politice comune și este inspirat de legăturile vecine și de o moștenire culturală comună, precum și de interesele lor complementare și convergente.

Acesta a enumerat mai multe domenii de cooperare culturală care ar trebui să includă educația, artele, știința și informațiile și, de asemenea, cooperarea cu forța de muncă arabă din Europa, implicând tratamentul egal al imigranților în trei domenii: ocuparea forței de muncă; condiții de muncă și de viață; prestații de securitate socială.

Comunicatul Comitetului General al EAD (CG, organul central al EAD) întrunit la Tunis, februarie 1977, a cuprins transferul de tehnologie, cooperare comercială (în special o solicitare arabă pentru înființarea unui Centru de cooperare comercială euro-arabă), protecția și încurajarea investițiilor, o serie de contracte industriale, cooperarea culturală și, în sfârșit, condițiile de viață și de muncă ale lucrătorilor migranți.

Cu alte cuvinte, cooperarea culturală a insemnat arabizarea și islamizarea culturii europene și încurajarea, inițiată de Liga Arabă și respectată de europeni, a acestor imigranți pentru a-și păstra tradițiile culturale în noile lor țări de reședință. În cadrul acestei discuții a fost inclusă și crearea unui program de consolidare a cooperării euro-arabe în mass-media și în sfera informațională.

Astfel de incursiuni culturale au fost susținute de un seminar euro-arab pe tema mijloace și forme de cooperare pentru difuzarea în Europa a cunoașterii limbii arabe și a civilizației literare, care a avut loc la Universitatea din Veneția în perioada 28-30 martie, 1977. Seminarul a propus o cultură comună pentru țărmurile nordului și sudului Mediteranei și a oferit nouăsprezece recomandări pentru formarea de centre culturale euro-arabe în capitalele europene pentru difuzarea culturii și limbii arabe în Europa. Atât incursiunile culturale, cât și cele migratorii în Europa din lumea arabă au fost confirmate în continuare la a patra ședință a CG din Damasc, 9-11 decembrie 1978, care a produs Declarația de Damasc. Această declarație a oferit în mod eficient țărilor arabe dreptul de a transfera cultura, obiceiurile și oamenii în Europa.

Declarația de la Veneția, Tratatul de la Maastricht și Uniunea Europeană

În Italia, la 30 septembrie 1979, un simpozion a reunit Națiunile Unite, Comunitățile Europene, Liga Statelor Arabe și OPEC. Președintele OPEC, Mana Ben Saeed Al-Otaiba, a declarat amenințător că cooperarea noastră ar trebui să se bazeze pe principii educaționale morale pentru ca Europa să-și joace rolul în a pune capăt injustiției față de cetățetii Palestinei și a restabilii cetățenilor Palestinei  drepturile lor. Dacă nu se îndeplinesc aceste obiective, va fi dificil pentru Europa să-și asigure aprovizionarea cu petrol.

În iunie 1980, CEE a emis Declarația de la Veneția, care a repetat că  că ocupația israeliană a teritoriilor împiedică procesul de pace din Orientul Mijlociu.

De la a jumătatea până la sfârșitul anilor 1980, și în anii 90, s-a dezvoltat în continuare integrarea europeană și o politică externă comună europeană. În 1986 a fost adoptat Actul Unic European (SEA, 1986), iar în 1991 a fost semnat Tratatul de la Maastricht și a fost introdus Cetățenia Uniunii Europene, iar Tratatul de la Maastrich  a fost pus în aplicare  începând cu 1 decembrie 2009 printr-un Tratat modificat (2007) privind funcționarea Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht a subliniat, de asemenea, definirea și aplicarea colectivă a unei politici comune care acoperă toate domeniile relațiilor externe și securității pentru UE și statele membre ale acesteia.

Înființarea Uniunii Europene (UE) a avut loc odată cu aplicarea Tratatului de la Maastricht în 1993. În 1995, Institutul European de Cercetare a Cooperării Mediteraneene și Euro-arabe (MEDEA) a fost creat la Bruxelles cu scopul de a consolida cooperare și dezvoltare în bazinul mediteranean și îmbunătățirea relațiilor euro-arabe. La prima conferință de la Barcelona, ​​27-28 noiembrie 1995, la care au participat 15 membri ai UE și 12 non-membri, MEDEA  a dezvoltat un Parteneriat Euro-Mediteranean cuprinzător (Procesul EUROMED / Barcelona) care a reunit Israelul, statele membre ale UE și nouă state arabe.

Declarația de la Barcelona a urmărit transformarea bazinului mediteranean într-o zonă de cooperare, dialog și schimb și a avut ca scop garantarea păcii, stabilității și creșterii economice în țările partenere mediteraneene”, un plan care a fost pus în aplicare în continuare prin Declarația finală a Forumul EUROMED, ​​27-28 octombrie 1998. De fapt, grupul consultativ condus de Romano Prodi a declarat că, în următoarea jumătate de secol, cele două părți ale zonei euro-mediteraneene (europeană și africană / arabă) or să fie integrate si vor duce  un trai comun.

 

Programul MEDA – Asistența pentru dezvoltare mediteraneană – care a fost elaborat din Declarația de la Barcelona, ​​a fost principalul instrument financiar al Uniunii Europene pentru adoptarea Parteneriatului euro-mediteranean (EUROMED). Între 1995 și 1999, MEDA a alocat 4.685 de miliarde de euro desigur pe spinarea albilor platitori de impozite pentru „cooperarea financiară între UE și partenerii săi din Mediterana” și aceasta a fost majorată la 5.35 miliarde de euro între 2000 și 2006. În 2003, Comisia Europeană a semnat Acorduri de finanțare pentru trei MEDA -programe de cooperare finanțate, care au totalizat 32 milioane EUR (40 milioane USD). În aprilie 2003, Banca Europeană de Investiții (BEI) a aprobat 1,5 miliarde de euro pentru investiții în țările arabe. Câteva luni mai târziu, în noiembrie 2003, BEI a acordat mai mult de 1,8 miliarde de euro noi împrumuturi și a aprobat, de asemenea, 1,8 miliarde de euro de noi operațiuni de investiții în lumea musulmană.

De proximativ 90% din aceste resurse MEDA au beneficiat partenerii mediteraneni ai Europei, care includ Algeria, Egipt, Iordania, Liban, Maroc, Siria, Tunisia, Turcia și Autoritatea Palestiniană.

La Bruxelles, iunie 2002, Dialogul parlamentar euro-arab a avut drept scop crearea unei fundații pentru dezvoltarea programelor culturale și educaționale comune euro-arabe. În octombrie 2003, Romano Prodi, președintele Comisiei Europene, a declarat că fundația va da o formă concretă principiului coproprietății, sentimentului de apartenență. Acest sentiment de apartenență a fost explicat în aceeași lună de o reuniune consultativă la nivel înalt de la Bruxelles, care a emis un raport intitulat Dialogul între popoare și culturi din zona euro-mediteraneană și a declarat că sentimentele de apartenență funcționează acum ca cercuri intersectante. și nu mai sunt cercuri concentrice sau juxtapuse – nu mai este vorba despre oameni care se definesc prin opoziție cu ceilalți. Conform acestui raport, indivizii nu aparțin în primul rând unei etnii, țări sau regiuni, dar indivizii acționează ca indivizi – fiecare persoană pentru ea însăși – și, în continuare, acționează ca cetățeni ai lumii.

La Napoli, la 2-3 decembrie 2003, a șasea ședință a miniștrilor afacerilor externe euro-mediteraneene s-a întâlnit în cadrul Procesului de la Barcelona și a recomandat formarea unei Adunări parlamentare euro-mediteraneene, o bancă euro-mediteraneană pentru investiții euro-mediteraneene și o fundație euro-mediteraneană pentru dialogul culturilor. În plus, această reuniune a subliniat, de asemenea, importanța acceptării următoarelor programe în curs: Euromed Heritage, Euromed Audio-Visual, Euromed Youth și Euromed Platform Youth.

La Dublin în 2004, 5-6 mai, EUROMED a creat Fundația Anna Lindh (Anna Lindh era suedeza..ea a fost ucisa in anul 2002 de catre un sarb)  pentru Dialogul Culturilor, iar sediul central  fost stabilit în Alexandria, Egipt.

În 2008, aceiași parteneri originali ai EUROMED au înființat Uniunea pentru Mediterana, care se bazează pe Procesul de la Barcelona (1995) și încurajează integrarea economică și democratică  între 16 vecini din sudul UE în Africa de Nord și Orientul Mijlociu.  La nivel internațional, acesta încearcă să avanseze la nivel mondial următoarele principii: democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității și respectarea principiilor Cartei Națiunilor Unite și a dreptului internaționa

În 2007, președintele francez Nicolas Sarkozy a vorbit în Dakar și a sugerat că Eurafrica rămâne în continuare destinul celor două continente:

Ceea ce Franța vrea să facă cu Africa este co-dezvoltare … dezvoltare comună … o strategie comună în cadrul procesului de globalizare … o politică negociată în comun privind imigrația … Ceea ce vrea să facă Franța cu Africa este să pregătească apariția Eurafrique, acest mare destin comun care așteaptă Europa și Africa.

La 17 decembrie 2008, Sarkozy a susținut un discurs entuziasmat despre diversitate la École Polytechnique de Paliseau, sugerând că „diversitatea ar trebui să fie adaugata în  constituție și a pledat pentru metissage, ceea ce denotă amestecarea grupurilor etnice sau rasiale. El a spus că dorește mai multă diversitate etnică în mass-media, în politică și în școlile de elită și a urmărit să pună capăt strălucirii elitei albe, monoculturale a Franței.

Acest evreu nenorocit a declarat în cadrul unui discurs de la Bruxelles ca francezii se vor înmulții cu negri, vor nu vor.

(Dacă ți-e greu să crezi că un președinte al unei țări europene a putut afirma toate acestea, iată aici o serie de declarații anti-albe printre care și declarația evreului Sarkozy despre forțarea metisajului în Franța : https://www.bitchute.com/video/x0JjHKgb98SB/ )

 

Într-un discurs din 2011 despre Europa de la Toulon (1 decembrie), el și-a declarat obiectivele: un capitalism de producție, globalizare reglementată, finanțe reglementate, dezvoltare durabilă, un nou rol pentru stat în economie și o nouă guvernare europeană și globală. (Adica Agenda 21/30/63)

Chiar recent, în august 2014, Comisia Europeană a emis un comunicat de presă în care a declarat lansarea unui program pan-african care va finanța activități în valoare totală de 415 milioane EUR și va oferi noi posibilități pentru UE și Africa de a colabora. Acest program va continua până în 2017 și va contribui la creșterea mobilității pe continent, precum și între Europa și Africa, mișcări care implică programe de schimb de studenți, precum și mobilitatea forței de muncă. În traducere liberă, s-au alocat bani pentru implementarea Agendei 63 pe teritoriul africii și s-au alocat bani pentru depopulare, vaccinare forțată, clinici pentru Ebola unde se fac sterilizari și experimente, orașe-deștepte, testări de diverse arme și viruși, genocid, etc.

În 2009, David Cameron, care a fost sfătuit de Tariq Ramadan, a spus musulmanilor din Marea Britanie că există prea mulți creștini albi în Marea Britanie:

Nu este suficient, așa cum am spus de mai multe ori, pentru ca un partid ca conservatorii să deschidă ușa și să spună „haideți”, dacă tot ce vedeți este o mare cu fețe albe creștine. Trebuie să vezi oameni din propriile comunități ajungând în vârful armatei, ajungând în vârful profesiei de avocat, ajungând în vârful afacerilor și, da, ajungând în vârful partidului și politicii conservatoare.

Cameron și-a declarat viziunea asupra capitalei Marii Britanii, Londra: o capitală mondială a finanțelor islamice. Și am văzut ce oraș minunat este astăzi Londra… o groapă de gunoi de unde până și somalezii își trimit copiii înapoi în Somalia, socotind Somalia ca fiind mai sigură decât Londra.

În timp ce Europa și-a extins piețele și și-a transferat tehnologia în lumea arabă și a primit o garanție a aprovizionării cu petrol, a primit forță de muncă arabă prin imigrație pe scară largă din țările musulmane, imigranți care au fost percepuți ca si construitori ai viitoarei Eurabia. Cu sprijinul elitelor europene si al evreilor infiltrati, dar  și al sistemului juridic, milioane dintre acești imigranți au ajuns în Europa fără intenția de a se integra; aducând cu ei normele și obiceiurile culturale, au respins cultura liberală seculară a Europei  și au folosit sistemul juridic pentru a-și proteja interesele, toate acestea creând o situație volatilă de fragmentare socială și separatism în Europa.

Deși toți șefii de stat ai UE au aprobat politicile euro-arabe, majoritatea  europenilor  nu au știut că astfel de acorduri și proceduri au fost făcute. Nu numai că indigenii europeni au fost înșelați de propriii lor lideri, ideologiile relativismului cultural și corectitudinii politice le-au fost impuse și prin intermediul sistemelor politice, educaționale și media, precum și prin activități culturale.

Instituțiile de învățământ și mass-media au denaturat istoria civilizației europene, în conformitate cu obiectivele sociale și politice ale EAD; se susține că moștenirea științifică greacă a Europei a fost transmisă europenilor din lumea arabo-musulmană. Această viziune a istoriei ignoră faptul că civilizația greacă a fost învățată în Imperiul Bizantin și în Italia și când Jihadul a ajuns în secolul al 11-lea acești savanți europeni au fugit în Europa de Vest, unde și-au transmis apoi cunoștințele în latină. Portretul fals al istoriei europene este predominant în manualele europene.
Ceea ce a început ca o mișcare socialistă pan-europeană inițiată de Kalergi, mișcare care s-a concentrat pe uniunea economică și politică a Europei, crearea unei culturi europene comune hibridizate, crearea unui bloc geopolitic euro-mediteranean unit atât cu Africa continentul și părțile din Orientul Mijlociu Musulman și construcția unui patriotism cosmopolit, a devenit astăzi un proiect Eurocrat multicultural și multiracial, o Uniune Euro-Mediteraneană care este anti-europeană și bazată pe ideologii de imigranți multiculturale și o monocultură globală în stil neoconservativ.


Socialiștii de stânga prezintă multiculturalismul ca model exemplar pentru toate națiunile lumii si le cer acestora să se conformeze, iar capitaliștii  transformă culturile în societăți neoliberale lipsite de identificări rasiale, etnice sau ancestrale. Sunt fie umaniști burghezi și individualiști economici care se maschează ca forță morală supremă a civilizației occidentale, fie sunt evrei sau fac parte din Nobilimea Neagra. Această inginerie socială bazată pe o ideologie politică, transformare demografică și un idealism filosofic și economic universalizant și care urmărește să depășească natura umană, naționalitățile și identitățile etnice, este de dragul unei concepții abstracte a unei utopii viitoare în care omul alb nu își are locul.

Impunerea capitalismului corporativ global și, a tot ceea ce implică acesta, sub pretextul dezvoltării umanitare și al progresului universal, necesită intervenția violentă a Occidentului condus de americani/evrei în alte țări considerate înapoi și lipsite de libertate, inclusiv în Europa. Această intervenție și distrugerea culturilor tradiționale existente – o revoluție democratică globală – este considerată justificată pentru că face posibilă spațiul pentru construcția unor sisteme moderne, democratice, capitaliste și standardizate de trai occidental în stil american, bazate pe o idee idealizată de viitoare federație a umanității în pace perpetuă. Adica o distopie mizerabila.

„Distrugerea creativă este numele nostru de mijloc”, spune analistul neoconservativ , Michael Ledeen (este neclar dacă este evreu sau nu , dar a fost scolit de catre  George Mosse, un “istoric” evreu care a “scapat” din Germania nazista) . El mai scrie:

Dărâmăm vechea ordine în fiecare zi, de la afaceri la știință, literatură, artă, arhitectură și cinema, la politică și lege. Dușmanii noștri au urât întotdeauna acest vârtej de energie și creativitate, care le amenință tradițiile (oricare ar fi ele) și ii rușinează pentru incapacitatea lor de a ține pasul. Văzând cum  America dărâma societățile tradiționale, ei se tem de noi, căci nu doresc să fie desființați. Ei nu se pot simți în siguranță atât timp cât suntem acolo, deoarece existența noastră – existența noastră, nu politica noastră – amenință legitimitatea lor. Ei trebuie să ne atace pentru a supraviețui, la fel cum trebuie să-i distrugem pentru a avansa misiunea noastră istorică .

În contextul unui viitor guvern mondial ideal și al unei rase unice, negarea identității europene albe este considerată necesară, progresivă și umanistă.

Este foarte important să parcurgem toată geo-politica prezentată mai sus deoarece mulți oameni, mai ales est-europeni, au impresia că problema ilsamizării/africanizării Europei este nouă. Din păcate ea a fost orchestrată cu multă grijă de acești paraziți care doresc să ne transforme urmașii în abominații de rasă mixtă, să ne perimeze ADN-ul și să ne șteargă întreaga istorie. Însă pe lângă geopolitică trebuie să urmărim clar și infiltrarea evreiască și cum au fost plantate ideile acestea în Europa.

B’nai B’rith este una dintre organizațiile internaționale de bază ale evreilor,  aceasta aducându-și  aportul Planului Kalergi, care a fost pur și simplu o articulare a unei metode de război mult mai vechi, inițial evreiască, folosite împotriva europenilor . Idealurile anti-europene expuse în Praktischer Idealismus erau deja concepute de  evrei precum Karl Marx (în lucrările sale din și, probabil, înainte de 1853) și au fost înțelese și pregătite de autori evrei, precum LL Zamenhof, care a conceput limba Esperanto a unui sistem pan european încă din 1873.  Desi Winston Churchill a fost învinovățit pentru crearea acestui monstru, el nu era decât un pion de neînsemnate ale cărui datorii personale au fost șterse de finanțatorii evrei după 1935.

LL Zamenhof (1859-1917) al cărui nume complet polonez este Ludwik Łazarz Zamenhof a fost un evreu subversiv  “din Polonia” care a inventat limba Esperanto în 1873; aceasta era destinată a fi o limbă internațională promovată ca o alternativă a limbii engleze (o limbă germanică occidentală în primul rând). Esperanto a fost centrată în sudul Europei și este limba pe care a promovat-o Uniunea Europeană și intenționa sa o promoveze ca limbă mixtă paneuropeană. Cu toate acestea, s-a dovedit nepopulară. Această intenție de a “amesteca” limbile națiunilor de către un autor evreu încă din 1873 dovedește din nou  că planul Kalergi este doar o articulare secundară a unui concept mult mai vechi, chiar vechi de 2000 de ani, acela de a crea haos și distrugere prin mutarea popoarelor de rase străine în terenurile unui grup rasial rival pentru a le amesteca, și mai apoi pentru a  submina ceea ce le face rase puternice și eficiente, și desigur scopul final fiind acela de a le distruge.

Intențiile deschise ale lui L. Zamenhof de a promova „Esperanto” (și de a contribui la destrămarea limbilor rasiale europene unice) sunt dovezi ale acestei agende subversive evreiești din epoca modernă.

Karl Marx (1818-1883) infamul comunist este recunoscut pe scară largă ca fiind baza fundamentelor ideologice ale Uniunii Europene. Chiar și Agenda 21 și Agenda 30 sunt create în baza teoriilor lui Marx.

Jean-Claude Juncker a adus un omagiu evreului Karl Marx, în cadrul unui memorial care demonstrează  relevanța contemporană a vechii influențe pe care Marx a avut-o în crearea și extinderea Uniunii Europene în, și, după Tratatul de la Roma din 1957, dar  și  în cercurile ideologice din anii 1880 până în anii 1920, care au dezvoltat impulsul pentru planul unui sistem federal pan-european de a submina rasele Europei, așa cum a fost mai târziu articulat de Kalergi în dezgustătorul său Idealism practic.

Observați similitudinea consecințelor planului articulat al lui Kalergi și declarația lui Karl Marx de intenție genocidă:

“Clasele și cursele prea slabe pentru a stăpâni noile condiții * ale vieții trebuie să cedeze … Ele trebuie să piară în holocaustul revoluționar” – Marx, 16 aprilie 1856

UE a contribuit la importarea de IQ-uri scăzute, la promovarea migrație non-albe, amestecarii raselor, destrămarii familiei europene, promovarea feminismului de carieră (Simone Veil, cel de-al 14-lea președinte evreiesc al Parlamentul European s-a implicat și în promovarea acestui lucru) , UE a promovarea scaderea numărului de copii europeni, combinat cu o cultură de distracție a consumatorilor economici, degradarea rasială, etc.

Johan Beyen (1987-1976) a ajutat la crearea comunității economice europene (CEE). El a fost  ministru al afacerilor externe în Olanda, care a încercat sa creeze o Comunitate Politică Europeană în 1954, și deși a eșuat la vremea respectivă, nu a încetat să forțeze această idee.

 

Altiero Spinelli (1907-1986) a fost un marxist italian și un activist antifascist. El a fost închis, pe bună dreptate, în timpul celui de-al doilea război mondial. Împreună cu marxistul Eugenio Colorni (care era căsătorit cu evreica Ursula Hirschmann), a scris Manifestul Ventotene .

Grupul Spinelli din Parlamentul European este numit după el și își promovează viziunea până în prezent.

Spinelli a fost proeminent în fazele inițiale de configurare a eforturilor de promovare a proto-UE după Al doilea Razboi Mondial.

Spinelli a luat parte la o reuniune de la Geneva din 1944 unde, in baza manifestului comunist pe care l-a scris, sugerează crearea unei Federații a Statelor Europene, foarte asemănătoare cu Uniunea Sovietică.

Soția evreiască a lui Eugenio Colorni (coautorul Manifestului Ventotene cu Spinelli), Ursula Hirschmann l-a ajutat pe Spinelli să-și promoveze odioasele sale opere marxiste anti-germanice înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru ca această ideologie să aibă un avânt când se va încheia războiul, astfel încât să i se acorde o importanță, aparent naturală, încă din timpul reconstrucției sociale a Europei postbelice.

Promovarea acestor lucrări s-a bazat pe o demonizare grea a politicii rasiale prin incriminarea sprijinului efortului de război german în Europa continentală, inclusiv demonizarea și discreditarea în masă a așa-numitilor colaboratori (adversarii politici).

Unde ar fi trebuit să existe politica naturală, evreii au promovat ideea Uniunii Europene  ca pe  “soluție finală” a existenței rasiale europene de-a lungul timpului sub o  falsă justificare a păcii și a cooperării.

Spinelli a preidcat descompunerea suveranității statului național, pentru a putea mai apoi  nega  germanilor un rol în viitorul Europei:

„Dacă se stabilește un ordin postbelic în care fiecare stat își păstrează suveranitatea națională completă, baza unui al treilea război mondial ar exista încă după ce încercarea nazistă de a stabili dominația rasei germane în Europa a fost infrantă”

Aceast citat arată clar că exista o ideologie anti-germanică periculoasa din partea evreilor, care doresc să își implementeze proiectul marxist care urmează să îndeplinească visul lui Kalergi.

Paul Henri Spaak (1899-1972)  socialist, al 31-lea prim-ministru al Belgiei. Spaak a fost primul președinte al CECO care a încercat să submineze independența economiilor europene prin preluarea mijloacelor de producție, sub forma unui organism birocratic format din  autorități de reglementare. Această încercare a fost prezentată ca o modalitate de a îmbunătăți economia, dar, în realitate, a fost vorba de oprirea națiunilor de a rezista în mod independent la înfrângerea Uniunii Europene sau de a duce război fără aprobarea instituției evreiești, care s-a infiltrat  în această entitate birocratică. Comitetul Spaak a promovat noțiunea de piață comună, el a ajutat și la elaborarea Tratatului de la Roma din 1957 care a promovat o uniune din ce în ce mai strânsă.

 

„Chiar vreau să scap de acei evrei care, de la război încoace, ne-au invadat ţara dinspre Europa de Est şi ne-au slăbit morala prin speculaţii nebuneşti, care sunt lipsiţi de patriotism şi care au adunat averi din catastrofa noastră naţională. În ceea ce-i priveşte pe restul, nu vreau decât să le limitez influenţa promulgând interdicţii legale împotriva participării lor în guvern şi eliminând din viaţa publică neevrei care se comportă ca nişte marionete ale capitalului evreiesc.”

Adolf Hitler în The Jewish Criterion, interviu realizat de Max Fraenkel (23 ianuarie 1931)

„Când vorbesc de capitalul evreiesc, de politica evreiască şi de dominaţia evreiască, nu mă refer neapărat la evrei. Mă refer mai degrabă la tot ce nu e cu adevărat german. Evreii au infestat cultura şi politica germană cu viziunile lor. Încercând să se transforme în germani, i-au transformat pe germani în evrei. Ei influenţează afacerile şi politica cu ideile lor internaţionaliste. Singura cale prin care pot fi salvaţi germanii care au fost infestaţi cu iudeofilie este să etichetăm tot ce este evreiesc ca fiind negerman.”

Adolf Hitler în The Jewish Criterion, interviu realizat de Max Fraenkel (23 ianuarie 1931)

Bibliografie:

EU Federalization: The Pan-European Manifesto (Paneuropa)

eurocanadian

englishnews

geocities