Oțel și Sânge I – Armele în istorie

Plutarch Mendiceanu
Incorect Politic
Noiembrie 21, 2017

Arsenalul Democrației

«[…] această limitare […] este de asemenea motivul pentru care democrația, care este foarte puternic asociată cu cetățenii-soldați dar care piere atât de repede în prezența forțelor mercenare, a existat pentru perioade atât de scurte pe parcursul istoriei.» (Caroll Quigley – Sisteme de Arme și Stabilitate Politică – varianta în engleză, pagina 327)

Pe parcursul istoriei au existat o miriadă de moduri de a privi chestiunea armelor, fie ele de foc sau nu, iar implementarea legilor care le au în privire a afectat în mod profund evoluția societăților. În această primă parte, vom explora, într-o formă condensată, faptele istorice, din antichitate și până în prezent.

Cel mai bun timp pentru a începe este chiar antichitatea, mai precis cu statele grecești – cel mai timpuriu exemplu al unei democrații.

Democrațiile acestora s-au dezvoltat odată cu apariția cetățenilor soldați – cetățeni de rând care își permiteau propriul armament înspre participarea în războaie. În timp ce în perioadele anterioare fie nobilii, fie oligarhi tirani dețineau mijloacele de război, în aceste perioadă cetățenii căpătaseră „uneltele violenței”.

Această răsturnare a monopolului violenței a dat naștere primei ere de democrație reală, directă în Grecia. În schimb, odată cu dominația mercenarilor (cum spune și Carol Quigley), democrațiile au pierit una câte una.

Un alt exemplu, chiar de un mai mare impact, este Roma antică. Roma fusese condusă de 7 regi (primii fiind considerați parțial mitologici). Perioada cu adevărat democratică a acesteia a fost între răsturnarea monarhiei în 509 î.Hr până la sfârșitul secolului II î.Hr.

Această perioadă a fost marcată de faptul că armata era formată în întregime din cetățeni ce își cumpărau propria armă și armură, în timp ce sfârșitul ei se remarcă prin creearea unei armate profesionale în care generalii și statul roman cumpărau armele soldaților, în urma Reformelor Mariene din 107 î.Hr (care a avut ca efect secundar și includerea supușilor romei neplătitori de taxe în armată, aceștia nefiind neapărat cetățeni).

De remarcat mai este și o lege a dictatorului Sulla din anul 81 î.Hr care, în termeni practici, dorea să facă ilegal purtatul armelor chiar și înafara Pomeriumului – o graniță care delimita inima Romei, unde era nu doar ilegal, ci și blasfemitor să aduci arme. Această graniță nu includea în schimb Câmpul lui Marte, zona cea mai locuită a Romei unde se întâlneau milițiile înarmate ale acesteia.

Următoarea țară la care putem face referință este Elveția. Însăși fondarea sa ar fi fost imposibilă fără o cetățenie înarmată – cel mai important punct de referință pentru fondarea Elveției fiind Wilhelm Tell, un cetățean care s-a revoltat în fața tiraniei hasburgice, asasinându-le reprezentantul crud cu o arbaletă – de menționat faptul că această armă a fost și ea considerată, în evul mediu, periculoasă prin faptul că un cavaler în armură putea fi omorât de un țăran cu ajutorul ei, încât aceștia au petiționat papei, cu succes, să o facă ilegală.

Cum mai poți să asuprești țărănimea liberă când aceasta e capabilă să te împuște cu o arbaletă?

Revenind la Elveția, ea a fost fondată (sub denumirea Confederatio Helvetica, după tribul antic al Helveților) după evenimentele de mai sus de către cele 3 cantoane: Uri, Schwyz și Unterwalden (din numele Schwyz provine și denumirea englezească de Switzerland).

Aceasta a dispus de o armată cetățenească în războaiele care i-au asigurat independența, precum în Bătălia de la Morgarten, unde 1500 de soldați, în mare parte milițieni, au învins o armată de 8000 de soldați austrieci. Efectele armatei milițienești elvețiene se resimt până și astăzi, Elveția fiind una dintre cele mai prietenoase țări pentru deținerea armelor de către cetățeni, majoritatea bărbaților elvețieni făcând parte din miliție și deținând o armă pe care o păstrează acasă.

Încă un exemplu pertinent, dar cu o viață scurtă este Declarația Drepturilor (Bill of Rights) a Angliei din anul 1689. Aceasta a fost, în parte, un rezultat al Războiului Civil Englez (1642-1651) și definea dreptul de a deține arme pentru apărare, însă numai pentru protestanți.

Este de menționat faptul că, în Războiul Civil Englez, ambele părți au dispus de ajutorul milițiilor care erau singura armată permanentă a Angliei de până atunci.

Cel mai cunoscut exemplu, desigur, este SUA. Aceasta și-a declarat independența în anul 1776 și și-a câștigat-o cu ajutorul milițiilor coloniale, formate din cetățeni ce își dețineau propriile arme. Acesta este și motivul pentru care fondatorii Statelor Unite au inclus al doilea amendament în constituția lor, dând dreptul la deținere a armelor tuturor cetățenilor acesteia:

«O miliție bine întreținută fiind necesară pentru securitatea unui Stat liber, dreptul poporului să dețină arme nu o să fie încălcat.»

În final voi mai menționa doar o singură organizație de miliție cetățenească care a protejat țara de tentativele comuniste de a le prelua țara. Este vorba de Freikorps, însemnând „Regimentele libere”, care au luptat în Revoluția Germană din 1918-1919 în timpul căreia comuniștii, conduși de (((liderii lor ideologici))), au încercat să preia puterea cu forța în Germania.

Numele „Freikorps” a fost murdărit de istoricii moderni cu tangențe comuniste datorită asocierii lor cu cealaltă forță anticomunistă a vremii, Național-Socialiștii, dar ei au oprit „Ciuma Roșie” din a prelua controlul asupra Germaniei într-un moment critic al istoriei.

Este de menționat că, deși istoricii moderni nu consideră Germania Nazistă ca fiind un stat democratic, aceasta a ușurat deținerea armelor în cursul existenței sale pentru cetățenii săi „arieni”, schimbând legile restrictive impuse de „democratica” Germanie Weimar.

În următoarea parte vom analiza critic, cu ajutorul cunoștiințelor dobândite astăzi și cu ajutorul statisticilor bine întocmite și a logicii, dacă cetățenii trebuie, întradevăr, să fie înarmați.