Home / Educativ / Interviu EXPLOZIV cu doctorul TEODOR USCA

Interviu EXPLOZIV cu doctorul TEODOR USCA

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
August 10, 2020

Acest interviu a fost luat înaintea crizei de coronavirus.  

Cu ocazia ultimei escale fortuite la Singapore, l-am întâlnit pe doctorul Teodor Usca, căruia i-am luat un interviu între două avioane. Întrebările puse proveneau de la tineri elevi sau studenţi ce păşesc pe drumul trezirii naţionale, pentru prima oară şi cu toată talpa, cu întreg piciorul, cu toată fiinţa lor, spre deosebire de vârstnici, de bătrânii ce au suportat, aplaudat şi trădat comunismul, care acum suportă democrăcia, votând hoţii şi distrugătorii României, ucigaşii singurului ei preşedinte credibil, Manole-Meşterul-ziditor al unei economii cum nu vom mai avea multă vreme.

Nerăbdători să aspire viaţa cu tot pieptul, tinerii par să justifice dictonul Acum ori niciodată, cuvinte, culmea, din actualul Imn de Stat!… Un Stat, nu cu mâinile în sân ci la buzunarele noastre şi la beregata poporului, în vreme ce noi, cre(ş)tini, aşteptăm oştile cereşti şi legiunile îngereşti, să ne scape de hoţii, bandiţii, liche­lele, incompetenţii, mincinoşii-trădători din fruntea instituţiilor ţării, în frunte cu guvernul duşma­nilor neamului, cu Academia Română, care nu-i nici academie nici română, presa, televiziunea, bisericile, etc. Bătrânii, dimpotrivă, s-au pierdut de verdele codrului, fratele nostru de o veşni­cie, reţinând doar uscătura capului plecat, pe care sabia nu-l taie, uscătură devenită falsa înţelepciune a vieţilor moţăite în faţa ecranelor drogante ale tembeliziunii.

Pe cine să credem? Care exemplu trebuie urmat? Să urmăm capul plecat, pe care sabia nu-l bagă în seamă? Să urmăm bătrânii ce crapă oglinda în care-şi privesc obrazul pătat sau pierdut? Să urmăm intelectualii ce-şi închipuie că Romeo şi Julieta nu se mai pot iubi decât la Auschwitz? Sau să urmăm tinerii care în loc să culeagă căpşuni în Spania, să filtreze smogul Londrei cu proprii lor plămâni, ori să-şi mute sexul în vârful turnului Eiffel, pur şi simplu caută adevărul, singurul ce ne-ar putea îndumnezeii pe toţi? Omenia, mântuirea omenească trece prin adevăr, calea către acesta fiind chiar viaţa. Altă mântuire, altă omenie nu există.

 

O DISCUŢIE  CU  DOCTORUL  TEODOR  USCA

Sterie Ciumetti:  Mă bucur că ne-am întâlnit. Am o groază de întrebări culese de la camarazii şi tinerii ce vor să vă cunoască mai bine, şi care, sper eu, vor învăţa ceva din discuţia noastră. Prima întrebare sună astfel:  aţi fost profesor la Timişoara?

Teodor Usca: Da şi nu. Un da şi nu din care nu se înţelege mare lucru. Locul de muncă, asistent suplinitor, era la Arad, dar patronul era Institutul Traian Vuia din Timişoara. În România n-am fost niciodată profesor titular. Am fost suplinitor la diverse şcoli şi licee din Arad şi Olteniţa, de unde rând pe rând am fost dat afară, repri­mit, până când am plecat din ţară. La Timişoara, în anii ‘79-’81, am fost asistent suplinitor, al şefului Oficiului de Librării Arad, suplinitor el însuşi al profesorului Mureşan, şeful catedrei de marxism, la Institutul Traian Vuia, care avea la Arad două facultăţi de sub-ingineri: una pe lângă Uzinele de Vagoane, alta pe lângă Combinatul de Prelucrarea Lemnului. Oficial, predam marxism, socialism ştiinţific şi alte talmudisme sau pilpulisme[1], pe care le dezbrăcam cum dezbraci « femeia » din saltelele moderne, făcute din cauciucul ce vine de aici, din Malaiezia. Cel din Brazilia este mai scump. Predam ce credeam că trebuie predat. Securiştii mai tineri erau încântaţi, căci Ceauşescu rămăsese ultimul credincios al idolatriei comuniste. În liceele din Arad predam în acelaşi fel, apreciat de unii sau de alţii (care îşi luau mai uşor gradele didactice), şi chiar de cadeţii locali, ai şcolii de securişti de la Băneasa, care-şi treceau mai uşor examenele lor. Secretul: nu predam dogmele idolatriei marxisto-comuniste, nici pe ale falsei democrăcii sau ale altei idolatrii. Studenţii şi elevii mei învăţau să-şi utilizeze propria gândire, să nu creadă că tot ce zboară se mănâncă. Credinţa, dacă există, trece prin ştiinţă. Doar ignoranţii cred în cele despre care nu ştiu nimic, adică în cai verzi pe pereţi! Ieşirea din ignoranţă începe prin a căuta, a afla, a şti. Cine caută, găseşte. Fără excepţie. Cine caută bine găseşte mai mult decât caută. Dumnezeu dă la toţi dar nu bagă nimănui în traistă.

S.C.:  Când şi de ce aţi plecat în Franţa?

T.U.:  Dacă nu mă înşel, prin iunie sau iulie 1982, orele 23:40, când Orientul Expres, venit din Bucureşti, pleca din Arad către Paris. Asta cu privire la când. De ce? Pentru că nu mai puteam trăi în România. Aveam de ales între a pleca sau a fi condamnat pentru « parazitism », posibilitate pe care am fost suficient de înţelept pentru a o provoca şi apoi ocoli.

S.C.:  Cum de v-a dat Securitatea paşaport?

T.U.:  Am provocat acest lucru, ştiind cum funcţionează Securitatea. Ştiu cum funcţionează toate serviciile secrete. Cam la fel, cu anumite diferenţe, lucru învăţat din lecturile diverşilor autori, mai ales ruşi. Bolşevici sau nu, Ruşii au experienţă în domeniul ăsta. Noi, Românii, de obicei nu citim nimic. Inteligenţa nativă nu înlocuieşte însă cunoaşterea ideilor altora, a ceea ce se petrece ori s-a petrecut şi care prezintă interes. Leneşii nu citesc, neajutoraţii citesc doar prostii, crezând şi acum în « revoluţia » din decembrie 1989, în minciuna teroristă din 11 Septembrie, etc. Acel 11 Septembrie a fost terorism, dar nu arab, afgan sau irakian ci american – evident, cu coloratură avraamică. Aproape toate guvernele de azi sunt teroriste, cel american fiind terorist cel puţin de pe vremea colonia­lismului englez. America este capitala terorismului mondial, Talpa Iadului terorist. În sfârşit, comedia paşaportului s-a jucat în 1982.

S.C.:  Ziceţi că nu mai puteaţi sta în România. De ce ?

T.U.:  Pentru că, de vreo 10 luni eram dat afară din ultimul serviciu – profesor la liceele Hidro­energetic şi Ioan Slavici din Arad. De ce eram dat afară? Pentru că refuzam să mint elevii cu marxism-leninismul şi ceauşismul vremii, refuzam prostituţia pedagogică, economică şi socială numită « practică  agricolă », anunţându-mi şefii şi superiorii să nu conteze pe mine în sabotarea superbei greve a ţărănimii române, care, la acea dată, dura de peste 30 de ani. Predam elevilor ceea ce credeam eu că trebuie predat. Nu recunosc dreptul nimănui, nici al Statului, de a poci tânăra generaţie, pentru a fabrica sclavii troglodiţi, de care are nevoie, plătitorii de impozite, roabele şi robii doritori de a fugi oriunde în lume, numai să scape din ţara guvernată de hoţi, la toate nivelele. Statul nu trebuie să-şi bage nasul în învăţământ, nici în problemele de sănătate, în nimic din ce priveşte viaţa oame­nilor. Aşa s-a ajuns la violarea domiciliului, a spiritului, a integrităţii corporale (vaccinuri criminale şi obligatorii).

Medicii au trădat Jurământul lui Hipocrate, devenind călăi cu siringa în slujba celor ce vor să exter­mine Românii. Ar trebui biciuţi în public, înainte de a fi trataţi cu knutul, apoi cu bice din lanţuri înroşite în foc, poate chiar cu toporul, ca pe vremea lui Decebal, care nu s-a lăsat vaccinat de tovarăşul împărat Traian. Statul trebuie pus la locul lui. În primul rând pentru că este vorba de rea voinţă dovedită. Apoi pentru că este incompetent. Numai noi avem miniştri ce-şi fură diplomele, îşi falsifică certificatele de naştere şi aranjează cu secretarii de stat la curvie prematură şi cu proxeneţii poliţiilor lumii, în frunte cu FBI-ul, să le facă rost de verdeaţă zâmbăreaţă, pentru practica sexuală liberală, multi-partinică, belirea timpului liber şi integrarea multi-rasială în Europa roabă şi cadână pe mâini spurcate de bandiţi şi criminali, în frunte cu comitetul bruxellez al comisarilor buni de introdus în aia a drăguţelor mămici. Unde, evident, ar trebui reintroduşi, din milă creştinească, pentru a le da şansa unei naşteri adevărate, fără sechele şi tinichele. La fiecare şase săptămâni, sâmbăta, prin tragere la sorţi, 72 de miniştri, deputaţi şi senatori ar trebui dezbrăcaţi la fundul gol şi biciuţi în Piaţa Victoriei, care, în sfârşit, măcar odată, şi-ar merita numele. Gândind astfel, făptuind, pe cât posibil, aveam succes. Elevii şi părinţii erau alături de mine. Nu am putut fi strivit ca un nimeni. Pe de altă parte, Securitatea anilor ’70 şi ’80 nu mai era aceea a lui Teohari Georgescu, din anii ’40 sau ’50. Dar nici eu nu eram legionar sau naţional-ţărănist necopt!

S.C. : De ce ar trebui biciuiţi la poponeaţă exact 72 de miniştri, deputaţi senatori?

Majoritatea acestora, în frunte cu cei trei preşedinţi asasini, ai lui Ceauşescu şi ai României, ar meri­ta să fie biciuţi, de trei ori pe zi, ca la reeducarea piteşteană, a lui Eugen Ţurcanu. Camera 4 Spital ar putea fi refăcută în Piaţa Victoriei, la Cotroceni, în provincie, în faţa primăriilor săteşti. Să fiarbă-n inimi răzvrătirea! Să-nceapă al hoţilor apus! De unde însă atâţia Eugeni Ţurcanu? Nici Ana Pauker, fată de rabin emerit, unsă cu alifii talmudice, nu a găsit 72 d-alde Eugen Ţurcanu, pentru 72 Camere 4 Spital. 72 e cifră sfântă, pedigreu biblic, câte 6 din cele 12 triburi, ce ne iubesc atât de mult că ne sufocă cu iubirea de aproape. Ce-ar fi să ne iubească mai de departe? 72 e de două ori 6 x 6, marţ, după Cabală, ca la Table!. Ar fi păcat să se piardă din vedere. Dacă guvernamentalii şi parlamentarii de biciuit vor fi prea mulţi pentru o sfântă zi de sabat, i-am putea urca pe Calul Bălan, reţeta lui Creangă, în fiecare sâmbătă, vreme de 1260 de zile, de exemplu, ca la Fuga în Egipt, aproape 3 ani şi jumătate. Ziua Domnului! Vă daţi seama?

S.C.:  Cum reacţionau securiştii?

T.U.:  În mod inteligent. Erau patrioţi. În felul lor. Ar fi fost în interesul ţării şi al poporului ca, şapte ani mai târziu, în decembrie 1989, Ceauşescu să-i pună cu botul pe labe pe trădătorii şi crimi­nalii din jurul lui Iliescu şi al celorlalţi mafioţi criminali. Între timp însă, mare parte din Securi­tate fusese rejidovizată la a doua, poate chiar la a treia putere, cumpărată de judeţeana israeliană cunos­cută sub numele de Statele Unite. Cu lesă suficient de lungă, agenţii judeţenei MOSSAD, de peste mări şi ţări, acţionau în contul centralei tel-aviviste. Patriotismul Securităţii ceauşiste nu a rezistat la ispita Viţelului de Aur, blegoşindu-se repejor, de parcă toţi ar fi fost tăiaţi împrejur exact în acel 22 decembrie de groază. Între 1982 şi 1989, mare parte din Securitate a fost deviată, deturnată, cumpă­rată, ajungându-se la împuşcaţii din decembrie 1989, de care lichelele şi trădătorii aveau nevoie pen­tru aureola lor de revoluţionari leninişti şi emeriţi, adică băutori de sânge românesc. Revoluţionari! Vă daţi seama? Prostiţi de toţi şi de toate, şcoală, tembeliziune, presă, mătuşile biserici, oameni cred că revoluţiona­rismul e un fel de sfinţenie laică, revoluţionarii putând fi puşi în calendar, ca sfinţii Pafnutie, Sisoe, Habacuc, săriţii de pe fix întru Domnul, clienţii lui Topârceanu din Sisoe coboară pe Pământ.

În ce mă priveşte, eram probabil unul dintre rarii foşti şefi de studenţi comunişti ce price­puse talmudismul, pilpulismul, sionismul, alte câteva isme, plus isma. Oamenii întregi nu îndrăzneau să deschidă gura. De la supravieţuitorii foştilor deţinuţi politici nu era nimic de aşteptat. După 1990, au priceput şi găinile plouate că naţional-ţărăniştii lui Coposu sunt strigoii lui Churchill, Roosevelt, Stalin, scăpaţii din morminte ai falsei democrăcii interbelice, care murdărise obrazul României Mari cu sutele de împuşcaţi fără vină, nici judecată, din 1938-1939, expuşi în pieţele publice ale câtrorva zeci de oraşe din ţară, unde profesorii îşi aduceau elevii, la educaţia « patriotică »! Mulţi dintre aceşti foşti deţinuţi politici fuseseră « reeducaţi », rămăsesră sau deveniseră Fii Trădării de la 23 August 1944, neterminaţii din găoacea detestabilei masonerii a debusolaţilor, bătrâneii, ridicoli şi pretenţioşi, Iuliu Maniu şi Brăti­enii, vinovaţii pentru trădare pe timp de război, crimă ce a costat viaţa, sănătatea, libertatea şi prospe­ritatea întregului popor român. Neterminaţii aceştia intraseră în închisoare boi nevinovaţi şi ieşiseră de acolo cu înaltă calificare de vaci sterpe. Vacile sterpe care, după 1990, voiau să fericească Românii cu aceleaşi inepţii interbelice. PNŢCD-ul lui Coposu şi al celorlalţi, PNL-ul nepoţilor de viziri brătienişti sunt la fel de vinovaţi ca şi trădătorii complotişti din 1989, pentru dezastrul de după 1990. Pentru că mă întrebaţi cum reacţionau securiştii, vă spun: reacţionau normal şi firesc în faţa unui om ce nu falsifica nimic, nu îşi fura căciula singur, nu se închina în faţa falşilor idoli ai democrăciei, nici în faţa falsei sfinţenii a falselor biserici creştine. Securitatea ceauşistă nu se confunda cu cea dejistă.

S.C.:  Îl cunoaşteţi pe Paul Goma?

T.U. : Nu putem discuta despre Paul Goma între două avioane. Goma este unul dintre cei mai mari scriitori români din secolul XX, unul dintre rarii noştri scriitori care, într-adevăr, are ceva de spus. Majoritatea celor din Uniunea Scriitorilor au multe de ascuns şi nimic de spus. Se înţelege de ce l-au dat afară pe Goma din Uniunea de zerouri scriitoriceşti. Bineînţeles, îl cunosc pe Paul Goma. Care Român n-a auzit de el, atunci, în 1977-78, când cu Cutremurul oamenilor. Apelul lui Goma, în favoarea lui Pavel Cohout, repunea pe tapet Primăvara de la Praga… Ulterior ne-am reîntîlnit în Occident. Îl cunosc personal, i-am citit cam întreaga operă, disponibilă gratis pe Internet. Scriitori de talia lui Rebreanu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu, Marin Preda, cel mai Român dintre cei mai buni scriitori români. Îl cunosc pentru că l-am citit, dar îi ştiu şi adresa, telefonul, e-mailul, suntem în contact episodic. Goma este o autoritate românească. O instituţie românească.

S.C.:  Aţi fost marxist?

T.U.:  Frumoasă întrebare. Nu cred şi n-am crezut în marxism. De cunoscut însă îl cunosc. Pe vremea mea se zicea comunist, ceea ce era cam acelaşi lucru. Multă vreme am crezut că n-am cunoscut niciun comunist, în România. Nu m-am înşelat prea tare. Apoi m-am corectat, am cunos­cut pe cineva care într-adevăr credea în comunism. Nu mi-a fost profesor direct. Era profesor pe când eram student. Ne-am apreciat reciproc, îl chema Călin. Anumite chestiuni ulterioare, mă obligă să-i recunosc calitatea de comunist cinstit, singurul pe care l-am cunoscut în toată România. Totuşi, comunismul lui, ca orice comunism, cu dialectica pilpulistă a lui Marx, socialismul ştiinţific, materialismul dialectic şi istoric, era un fel de gimnastică talmudică. Pilpulism. Unii cred că trebuie renunţat la primele trei litere, căci aşa vorbeau oamenii atunci, de pilpulism. Nu putem însă renunţa la ele, căci am cădea astfel pe tăiaţii împrejur cu care nici Dracu n-o scoate la capăt. Unii aşa-s de-ai dracului că şi-au recâştigat prepuţul. După zeci de ani! Ce nu câştigă ăştia? Asta nu-i ca tufişul aprins din Geneza, de-a luat foc exact când se picura Moise. Probabil hidrocarburi. Nafta nu-i verificată, dar focul e. Zeci de mii de oameni, chiar milioane, sunt pe cale să îşi recupereze prepuţul. Nimic de mirare că avem prepuţari, slavă Domnului peste tot. Uite unde-a dus pilpulismul şi comunismul. Vă daţi seama, dacă mai dura? Ne făcem şi noi cu un prepuţ de rezervă, poate două, sau mai multe. Gigi Becali are probabil prin toate sertarele, dar se vor găsi unii mai tari în chestie, de-l vor reeduca, regulat, evident, la Jilava. În sfârşit, de ne-am fi procurat şi noi măcar două sau trei prepuţuri am fi fost tari în chestie, acum, la nevoie, când pidosnicii vor pe din dos. Homo, Homo, dar când adaugi Sapiens, cum se şi cuvine, ce credeţi că scot pidosnici? Nici nu vă mai spun. Ca cu bicepşii, pe vremea lui ADI, academiciana-doctor-inginer, etc. Or fi ei pidosnici, să fie sănătoşi, dar noi suntem pudici. Decât să scoatem ce-ar vrea ei, punem mâna pe ciomag şi scurtăm tupeul pidosniciei. Vedeţi unde duce comunismul, pilpulismul, ismele occidentale? Ceauşescu, cât era el de pudic, când i-au băgat ăştia pilpulismul l-au ejaculat direct la Ghencea, făr să-şi recupereze ţeapa. Mossadul nu duce lipsă de ţepe, nici chiar de muşte ţe-ţe. Cine n-a auzit de pilpulism n-are decât să deschidă Dicţionarul encyclopedic de Iudaism, publicat de Hasefer, acum vreo doi sau trei ani.

S.C.:  Credeţi că România are şanse de scăpare?

T.U.:  Scăpare din ce?

S.C.:  Din situaţia grea în care se află.

T.U.:  Situaţia de care vorbiţi este grea, durează de zeci de ani… Nu cunosc însă un Stat indepen­dent numit România. Ipocrizia politicienilor, tâlhăriile lor, nu sunt suficiente pentru a face din mafia inter­lopă bucureşteană un Stat, cu atât mai puţin unul de Drept. Nu mă interesează caricatura actuală, a unui trădător sau altul, toţi ucigaşi ai lui Ceauşescu, dar şi ai României pe care acesta reuşise, cu mari eforturi, să o pună, cât de cât, pe picioare. Pe mine, mă interesează Românii. Nu România a făcut Românii, România i-a stricat pe Români, i-a batjocorit, i-a împuşcat la 1907 şi după, i-a băgat cu sutele de mii la închisoare, sfârşind prin a-i tăia împrejur la creier, fabricând un fel de cretino-khazari sintetici.

Politicienii de după Alexandru Ioan Cuza au ucis poporul român prin contra-reformele idioate, care i-au distrus unitatea organică. Aceşti politicieni erau dintre cei mai răi, din care cauză Eminescu gândea ce gândea despre liberali. Nu mă interesează şansa de care vorbiţi. Ea nu poate fi a României ci a hoţilor şi tâlharilor ce distrug România şi Românii. Cu cât va merge mai bine mafiei lui Băsescu şi a celorlalţi bandiţi de după 1990, cu atât va fi mai rău pentru poporul român. Nu mă interesează mafia ce murdăreşte numele României, zicându-şi « Stat de Drept ». F-tă-le Statul, cum am auzit alaltăieri la Otopeni. La 23 August 1944, România a încetat să existe!

M-a interesat România lui Cuza, Muntenia lui Tudor Vladimirescu, România Mică, m-a interesat România lui Antonescu… România Mare deja era un putregai din Danemarca… În aceste trei perioade, trei luni sub Tudor, şapte ani sub Cuza, patru ani fără două săptămâni sub Antonescu, a existat o Românie care şi-a apărat interesele cu arma în mână. Ceauşescu nu a reuşit să facă din armata regimului său una cu adevărat românească, dovadă: la prima încercare, a fost trădat de zeci de generali, de mii şi mii de ofiţeri, demnitari, ce au trecut de partea duşmanilor ţării ca la rocada 44. După acel 23 August, nu a mai existat o armată românească, în serviciul exclusiv al ţării, al poporului român. Ruşinea trădării de atunci, ruşinea punerii armatei române sub ordinele duşmanului, contra pro­priilor noastre interese, contra aliatului cinstit, alături de care luptasem mai bine de trei ani, nu poate fi ştearsă de nimeni, de nimic. Vor trece secole, milenii şi tot nu se va şterge mârşăvia, infamia « MMB » (Mihai, Maniu, Brătianu).

În mod excepţional, cu chiu cu vai, pentru că nu pun probleme fără să indic soluţii posibile, mârşăvia ar putea fi ştearsă, parţial, prin biciuirea simbolică a mormintelor trădătorilor de la 23 August 1944, prin dezinfectarea mausoleului trădătorilor de la Curtea de Argeş, arderea în efigie, la fiecare 23 August, a tuturor trădătorilor ce au dat ţara pe mâna duşmanului. Mişcarea legionară, Antonescu şi alţii au încercat să repare ceea ce părea reparabil. Trădători autohtoni, şi nu tocmai, în frunte cu regele-călău, sifiliticul Carol al II-lea, au condus România Mare la dezastrul cunoscut, împiedicându-l pe mareşalul Antonescu să repare ceea ce s-ar fi putut repara. Spunând acestea, sunt alături de Eminescu, de alte personalităţi, care au apreciat poporul român şi au criticat totdeauna, cu orice ocazie Statul nedrept şi hrăpăreţ, al trădătorilor şi incompetenţilor.

Deloc întâm­plător, în România mare, Românii au devenit din ce în ce mai mici, mai romunculi, mai batjocoriţi de poliţia şi jandarmeria criminală, veşnic în slujba statului trădător, niciodată alături de poporul mun­citor, care totuşi le plăteşte. Până când? Vom vedea. Politicienii, poliţia, jandarmeria, justiţia, armata, mulţi intelectuali, o bună parte dintre ierarhii Bisericii au devenit clasa super-pusă, boşorogii curvari şi miliardari ce ne murdăresc fetele cu spârcâiala şi logoreea lor, care au transformat Românii în sclavi-romunculi, robi în propria lor ţară, pe propriul lor pământ, condamnaţi să nu poată niciodată trăi omeneşte, din munca lor. Acesta este motivul pentru care tânăra generaţie părăseşte ţara, precum echipajele corăbiilor ce se scufundă.

S.C.:  Care este forţa ce vă ţine activ, că doar nu plebea, pulimea?

T.U.:  Tinereţea! Nu se vede? Ideile mele sunt tinere, în ciuda celor aproape o sută de primăveri, că eu trăiesc în ambele emisfere. Forţa? Vorbiţi de forţă? Dumnezeu din cer, energia neamului… Nu am răspuns la toate întrebările. Poate din arborii ăştia de cauciuc, îmi vine energia, din hevea lor singaporensis, în care mi-am investit averea, o parte din viaţă. Realitatea îl cam contrazice pe viteazul Gavrilă Ogoranu, care m-a scăpat odată dintr-o situţie fără ieşire. Ne îndoim tot mai mult, fără să ne frângem! Brazii lui Nenea Gavrilă se frângeau, dar nu se îndoiau! Noi ne îndoim, contrazicându-l şi pe Cartezius, ce credea că îndoiala este cugetare! Ne îndoim pupând fesele Americii, care din Ţara de Foc în Alasca şi din Alasca în Ţara de Foc, pe două oceane planetare, n-are fese şi găoaze câtă limbă şi limbuţie au avut şi au încă cei în cămeşi cu mâneci lunge, şi pe capete scufie… bandiţii ce ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie… Halal ţie, Românie!

S.C.:  Cunoaşterea, cercetarea ştiinţifică sunt un drog?

T.U.:  De unde vă vine o astfel de idee. Nimic din cele ce sunt normale şi omeneşti, în doza potri­vită fiecăruia, nu poate fi drog. Vinul nu e drog, ci un aliment pentru cei ce îşi cunosc măsura. Pâinea, apa şi altele pot deveni droguri, la fel ţigara, muierea, lenea, prostia, orice. Nu cunosc cazuri în care cunoaşterea ar putea fi considerată drog. Lectura însă poate deveni drog. Nu-i tot una. Când o viaţă întreagă citeşti prostii, e ca şi cum în loc de dragoste a-i face onanie, ori ţi-ai pune sexul în seif, la vreo bancă Homo. Sapiens, bineînţeles. Intelectualii neterminaţi consumă litere şi nu produc nimic, poate doar minciuni, ca la Uniunea scribălăilor. Literele neînţelese, lectura tâmpeniilor indică depăşirea limitei unde începe drogul. Cunoaşterea nu poate fi depăşită, ea este infinită, nu-i putem atinge limitele. Nu contează neapărat dacă ajungem sau nu, unde ne-am pro­pus. Nimeni nu atinge adevărul absolut, dar fiecare pas către acesta este pas întru omenie, unul mai mic sau mai mare pe care omenirea îl face prin aproape toţi dintre noi. Cunoaşterea nu este drog.

S.C.:  Ce s-a întâmplat la 11 septembrie?

T.U.:  Despre acest 11 Septembrie 2001 putem vorbi mult şi bine. Nu accept să discut această pro­blemă cu cei care nu au citit măcar una din cele patru sau cinci cărţi capitale pe această temă. Au trecut aproape zece ani. Terorismul Made in USA, cartea lui Webster Tarpley, Groaznica, funesta impostură, a lui Thierry Meyssan sunt disponibile pe internet, dacă nu mă înşel, chiar în limba română. Eu nu sunt clopotniţă de biserică, nu bat clopotele pentru babele surde! Cele petrecute la 11 Septembrie 2001 constituie o întreagă problemă. Terorismul televizual este o poveste pentru copiii bătrâni.

În zilele noastre, terorismul nu poate fi decât terorism de Stat. Singurul terorism de care trebuie să ne temem toţi, în Europa şi oriunde, este terorismul de Stat. Interese şi împrejurări ce depăşesc discuţia noastră au făcut ca America, încă de la început, să fie un stat terorist. Pe vremea lui Abraham Lincoln, cu neruşinare şi cinism, în timpul Războiului de Secesiune, mai ales după, toate guvernele americane au practicat terorismul. Dacă vi se pare că exagerez, cereţi impresia unuia dintre supravie­ţuitorii Piele Roşie. Citiţi eventual Furtuna Iadului, cartea lui Goodrich, disponibilă şi ea, mâine-poimâine, în limba română. Cu leneşii fuduli, ignoranţii, cu ţârcovnicii şi lăutarii din corurile bisericeşti nu putem discuta nimic serios. Faţă de Sudişti, Nordiştii au practicat un terorism abject. Să recitim Pe aripile vântului, ce există în limba noastră de pe vremea lui Pazvante-Chiorul. Personal, am altele de făcut decât să explic chestiunile astea leneşilor şi ignoranţilor ce refuză să gândească cu mintea, cu capul lor. Începuturile Infamologiei, ultima ştiinţă socială, datează din timpul Războiului american de Secesiune…

S.C.:  A fost un război de agresiune?.

T.U.:  Cuvântul agresiune nu spune mare lucru. Mai exact, putem spune că a fost un foarte bizar război religios, idolatric. În războaiele religioase, idolatrice, există atâta ură şi pasiune încât niciunde nu găsim mai multă. Am putea discuta odată despre Cartea-Cărţilor-Urii-de-Aproapele. Nu putem ataca acest subiect între două avioane. În istoria modernă, prima dovadă a ceea ce inseamnă ură, cu arma în mână, o găsim nu în Comuna din Paris, ci în Războiul de Secesiune din America, cu care ocazie au fost brevetate primele lagăre de concentrare, ba chiar de exterminare, unde au murit sute de mii de oameni, unde s-au cultivat microbi şi viruşi pentru contaminarea inamicilor Sudişti. Nu vreau să intru în amănunte, dar e clar. Belzebut şi-a făcut de mult bârlog la Washington. De Pieile Roşii nu mai vorbim… Ipocrita democrăcie engleză a făcut acelaşi lucru contra Burilor, în Africa de Sud. O întreagă problemă. M-aţi întrebat însă despre 11/9?

S.C.: Da! Ce s-a intâmplat în acel 11 Septembrie?

T.U.:  V-am spus, cei ce întreabă aşa ceva ar trebui să-l citească măcar pe Webster Tarpley, mare ziarist american, nu un scârţa-scârţa pe hârtie, de la Scânteia sau Ziua. La 11 Septembrie 2001, o branşă teroristă din guvernul american, din organizaţiile guvernamentale americane, cunoscute şi necunoscute, secrete şi nesecrete, cu participarea unor vârfuri militare, şi a altor personalităţi, cunos­cute sau necunoscute şi ele, au trecut la executarea unui plan criminal mai vechi, de anvergură mondială. Aveau nevoie să dărâme cei doi zgârie-nori, ieşiţi din garanţie, după aproape 100 de ani de la cons­trucţie. Proprietarul le cumpărase de vreo două-trei luni, Speilberg, Speilberger, îmi scapă numele. Cele două edificii americane trebuiau să sară în aer pentru ca lumea întreagă să fie « potco­vită », cum se potcoveau la noi, pe vremuri, preşedinţii de CAP-uri, la Academia Ştefan Gheor­ghiu… În intenţia creierilor artificiale, bine rotunjite împrejur, din Departamentul de Stat, Pentagon şi alte organizaţii mafiote, cele petrecute la 11 Septembrie urmau să constituie prezervativul cerebral ideal, pe creierii întregii omeniri, măcar pentru o bună bucată de vreme. Socoteala de acasă rareori se potriveşte însă cu cea din târg!

S.C.:  Larry norocosul?

T.U.:  A fost despăgubit cu vârf si îndesat, acest tovarăş finanţist al campaniei prezidenţiale prece­dente, 2000, a banditului Bush Junior. O serie de oameni, de interese, au trecut la  acţiunea crimi­nală, banditească, de care aveau nevoie ca de oxigen. Statele Unite nu pot trăi fără război. Mafia guvernamentală americană are nevoie de război ca balena de oxigen, ca banca de bani. La un sfert de oră, balena scoate nasul din apă. La un an, doi sau trei, teroriştii americani scot o bombă, mai mică sau mai mare, până li s-o  înfunda. Ulciorul merge la apă, până la urmă face pe el, Statele Unite vor păţii la fel, ele nu pot trăi decât ucigând. Pe unii sau pe alţii. Istoria este necruţătoare. Dincolo de detaliile spectaculoasei puneri în scenă, asta s-a întâmplat la 11 Septembrie 2001. Să citim, să ne pu­nem mintea la treabă, să transpirăm un pic. Apoi vom discuta altfel. Leneşii nu au dreptul decât la raţia puşcăriaşilor, iar aceştia, se ştie, mâncă din gamelă şi citesc prin Morse.!

S.C.:  Sunt multe teorii cu privire la 11 septembrie. Una despre avioane… Alţii spun că au fost holograme, argumentând că un avion de greutatea unui Boeing nu avea cum să intre în turn şi să se dezintegreze complet. Ce părere aveţi despre această teorie?

T.U.: Nu am altă părere decât aceea a celor mai buni autori care au scris despre asta, între care Webster Tarpley, Thierry Meyssan şi alţi cîţiva, care au demonstrat cu suficientă claritate cum stau lucrurile. Adevăratul terorist a fost guvernul american, care nu este terorist de azi de ieri, ci de pe vremea lui Abraham Lincoln, pentru iniţiaţi, de pe vremea războiului contra Cubei, de pe vremea scufundării de către ei înşişi (serviciile secrete americane), a vaporului Lusitania în raza portului Havana, de care aveau nevoie pentru a declara război Spaniei şi a pune laba pe Cuba. Aşa a fost cu scufundarea faimosului Titanic (1912), cu atacul de la Pearl Harbor (7 dec. 1941), când i-au invitat pe Japonezi să-i atace. Aveau nevoie de asta. Repet: Statele Unite nu pot trăi altfel, cum nu putea trăi altfel nici Uniunea Sovietică, la vremea ei.

Invariabil, astăzi, adevăraţii terorişti sunt printre nedemnii câştigători ai ultimului Război mondial! Teroriştii nu sunt disperaţii ce cheltuiesc 1000 de dolari să facă o bombă cât o banană sau un pepene. Ăştia sunt disperaţii pe care poliţia, agenţii secreţi îi adună, îi selecţionează, îi instruieşte şi şcoleşte în conducerea avionelor, îi urcă în avioane, pe care apoi le bombardează. De jos sau de sus. Simplu ca bună ziua. 11 Septembrie a fost un act de tero­rism guvernamental. Singurul terorism de temut este cel guvernamental, inclusiv cel al guvernelor mafiote bucureştene, contra poporului român. Ce s-a petrecut cu ţărănimea, ce s-a petrecut după 22 decembrie, acum peste 20 de ani, ce s-a petrecut în atâtea şi atâtea rânduri în cei 45 de ani de comunism nu a fost altceva decât un continuu atentat terorist, al Statului mafiot, care în mod ipocrit şi ilegitim s-a intitulat România, Republica Populară Română, apoi Republica Socialistă România, care a duşmănit şi înfometat poporul român, încercând să facă ce credeau ei că este un « Stat ». Judecând după acţiunile incalificabile ale ucigaşilor lui Ceauşescu, ale distrugătorilor şi hoţilor ce au furat tot ce s-a putut fura, Ceauşescu a ieşit basma curată şi într-o bună zi va fi trecut printre sfinţii Bisericii, iar tinerii se vor duce să biciuiască mormintele celor ce şi-au bătut joc de justiţie, de poporul român, de ceea ce mai rămăsese din fosta Românie de altădată.

S.C.:  Ceea ce aţi spus despre poporul român mă duce cu gândul la cuvintele lui Petre Ţuţea, care spre sfârşitul vieţii a caracterizat poporul român ca popor de imbecili. Dacă Românii sunt un popor de imbecili, ce fel de popor se află în America, care după scufun­darea navei USS Liberty încă îi consideră pe Jidani cei mai mari aliaţi ai lor?

T.U.:  Imbecil sau neimbecil, poporul român este un popor, ca alte popoare mai vechi sau mai noi. Poporul american însă este o ficţiune. Nu a existat şi nu există un popor american. În Europa există popoare, căci Europa are o Istorie, o Antichitate, Ev-mediu, Războiul celor două roze, Războiul de o sută de ani, războaie cu Turcii, războaie religioase, războaie mondiale, religioase şi ele, mai ales ultimul. Popoarele din Europa nu au apărut pentru că nişte aventurieri de unde şi-a înţărcat Dracul pruncii s-au suit pe vapoare, au ajuns în America şi au devenit Americani prin exterminarea câtorva milioane de Piei Roşii. Nu se poate face un popor dintr-o adunătură de fanatici şi dezamăgiţi din diverse ţări, fără să mai vorbim de hoţii şi tâlharii care uneori erau exportaţi în mod « ştiinţific ». Aşa s-a populat Australia, Guyana franceză, aşa s-a depopulat Basarabia de Români, etc.

S.C.:  O întrebare despre România. Ce părere aveţi despre asociaţiile patriotice din ţară: Vatra Românească, Focul Viu, Noua Dreaptă, Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu, Fundaţia George Manu, ONG-urile pro familie. De ce nu se pot uni sub un singur stindard? Fiecare crede că ştie mai bine ce şi cum trebuie făcut? Din orgoliu? Care e motivul?

T.U.:  Chestiunea sensibilităţilor este foarte delicată şi de înţeles. Organizaţiile de care vorbiţi nu mi se par esenţiale, nu au niciun viitor, nici măcar fundaţiile cu numele lui Ion Gavrilă Ogoranu sau George Manu. Toate văd doar în spate, niciuna nu vede în faţă, toate justifică sau condamnă trecutul, niciuna nu-şi trăieşte prezentul, ceea ce este grav. Niciuna nu demască marea minciună postbelică, clădind chipurile, viitorul, România, pe infama minciună anglo-americană-sovieto-franceză.

Desigur, generalul de partizani e un personaj remarcabil, mulţi ştiu cine a fost Ion Gavrilă Ogoranu. Nu la fel stau lucrurile de exemplu cu Noua Dreaptă. Eu nu ştiu nici ce-i aia dreaptă, darămite una nouă! Dreapta politică este imposibilă într-o ţară creştină sau musulmană. Prin definiţie, creştinismul, islamul sunt ideologii şi idolatrii de stânga. Legionarii, LANC-ea şi alţii s-au crezut de dreapta, inclusiv Nae Ionescu, mare filosof, Petre Ţuţea, om cu scaun la cap, dar care vorbea uneori despre lucruri pe care nu le cunoştea! În măsura în care au rămas creştini, aceştia au fost oameni de stânga. După împăratul Iulian, zis Apostatul, nu văd nici o dreaptă în Europa. Franco, Mussolini, Germania naţional-socialistă, cum spune titulatura ei oficială, au fost regimuri politice de stânga. Dacă ar fi câştigat războiul lor religios cu bandiţii Vaticanului, Catarii ar fi putut, probabil, construi o Europă poate nu de dreapta dar oricum mai de centru, mai aproape de adevărata tradiţie populistă, cum spun unii. Într-o lume creştină, iudaică sau musulmană nu este posibilă nici un fel de « Dreaptă », cu excepţia celor din Geometria plană. Creştinismul este o ideologie revoluţionară, plebeiană, sclavagi­zantă, ipocrită, generatoare de ignoranţă şi ipocrizie, pe care le maschează cu falsa iubire de aproape! Când zic creştinism, nu mă refer la Cristos, despre care nu ştim nimic concret. Mă refer la doctrina construită vreme de 15-20 de secole, de la Golgota încoace, de o serie întreagă de politruci în sutană care se numesc papi, episcopi, înalţi prea-sfinţi, sinoade, concilii, etcetera. Între aceştia şi politrucii lui Stalin nu văd nicio diferenţă. Unii sunt în sutană, alţii nu, unii stau în fruntea bucatelor, alţii culeg buruieni, prin pustie, unii au crucea în mână, pe care au murdărit-o cu sângele a zeci şi sute de mili­oane de oameni. Cu iubirea lui ipocrită, creştinismul a ucis mai mulţi oameni decât toate războaiele din istorie la un loc.

Biserica a trădat nu « adevăratul » creştinism, care nu a existat niciodată, ci creştinismul la care s-ar fi putut ajunge, dacă ar fi fost vorba de o religie adevărată, iubitoare de Dumnezeu, nu de bani, fără arderi pe rug, războaie religioase, fără cele peste cincisprezece secole de poliţie inchizitorial-politică şi terorism intelectual. Chiar şi aici, în România, în urmă cu un secol, aşa numita BOR s-a dovedit organizaţie teroristă şi criminală de cea mai joasă speţă, bandă de turnători ai poliţiei şi jandarmeriei epocii, dărâmători de biserici construite de creştinii ortodocşi români, care, după 1 octombrie 1925, nu aveau altă vină decât aceea de a fi rămas credincioşi calendarului lui Mircea cel Bătrân, calendarul lui Ştefan, Mihai Viteazul, şi chiar al nu foarte demnei Bisericii române ortodoxe şi oficiale de până atunci. Cei ce vor să cunoască adevărata istorie a Bisericii, în care s-au trezit precum puiul ce a spart coaja oului, trebuie să facă ceva mai mult decât cocoşul ţanţoş, ce instruieşte găinile proaste în iubirea de aproape. O scurtă şedere la mânăstirea Slătioara, din judeţul Suceava, lectura anumitor cărţi şi documente este absolut necesară. Apoi, puteam reîncepe discuţia.

Adevăratul creştinism, este o necunoscută, mai mult o vorbă, una de clacă. Nu există decât creşti­nismul criminal, cel cu sânge omenesc pe mâini, inventatorul arderilor pe rug în stil mare, singurele pe care le cunoaşte istoria. Cei ce vorbesc de Biserica din ceruri sunt săriţi de pe fix. Până una-alta, Biserica de pe pământ are sânge omenesc pe mâini, pată ce nu poate şi ştearsă în niciun fel. Raiul Bisericii este precum comunismul lui Lenin, căruia i-a servit de model. Creştinismul ezoteric, despre care vorbesc înţelepţii, de exemplu Rudolf Steiner, este dispreţuit de alţii, ca Elena Petrovna Blavatski, mare înţeleaptă şi ea. Nu are mare importanţă ce credea Blavatski; nu trebuie neapărat să fim de acord nici cu Steiner. Faptele însă sunt încăpăţânate. Nu pot fi şterse nici de Dumnezeu. Dacă ne interesează ce cred teosofii şi antroposofii, trebuie să citim cărţile acestora, nu Filocalia şi alte aiureli despre Trăzniţii Domnului din Pustie, mâncătorii de buruieni şi lăcuste. Ce spune Steiner despre Golgota merită citit, ba chiar studiat. Steiner nu a fost popă, nici ierarh ci un mare clarvă­zător, probabil cel mai important din întreaga istorie. Poveştile cu sfinţi creştini şi cuvioasele minuni s-au cam fumat. Nici copiii nu mai cred în tâmpeniile de zi cu zi ale unei Biserici de sărăntoci, escroci şi mafioţi ce îl vând pe Dumnezeu cu linguriţa, polonicul sau cu tona… Ce-ar fi dacă tovarăşii drept-credincioşi ar face efortul să se pună la punct cu cele ce se ştiu despre misterele Golgotei, despre viaţa secretă a falsului apostol Pavel, ale cărui relaţii cu fraţii şi tovarăşii lui Isus erau de o cu totul altă natură decât cred ei, fără să-şi fii pus vreodată această problemă. Se pare chiar că securistul şi poliţistul Shaoul-Saul-Paul-Pavel este vinovat de răstignirea concurenţilor lui mai vechi şi mai de seamă, fraţi buni, de mamă şi de tată, cu Isus, apostolii Petru şi Iacob, pe care primul Sinod din Ierusalim (mai mult un Consiliu de Război) i-a ales în fruntea nucleului viitoarei biserici (anul 47). SSPP, poliţai şi securis­t de meserie, ca lupul din Capra cu trei iezi, ce şi-a pilit dinţişorii, aspira la funcţia de papă al Bisericii, la un fel de imperiu spiritualo-religios în răsăritul mediteranean, pe trei continente. Se pare că Pavel i-a trădat pe Petre şi Iacob, aşa cum Iuda l-a trădat pe Isus. Pe Isus am zis, nu pe Cristos, care este invenţia lui Pavel. Iudeii, Isus însuşi, nu vorbeau de Cristos, ci de Mesia, adică de cu totul altceva. Altă gâscă în altă traistă!

S.C.:  Să revenim la întrebare, de ce nu se pot uni toate aceste organizaţii româneşti, având aceleaşi valori?

T.U.:  De ce ar trebui să se unească?

S.C.:  Pentru că ar fi mai puternice.

T.U.:  Nu cred. Ar fi o prostie. Ar veni măgarii de poliţai vânduţi şi ar pescui tot! Toţi fazanii ar fi la aceeaşi adresă, fezandaţi aşişderea, la aceeaşi popreală. Poliţia ar avea de confiscat o singură arhivă, de arestat un singur preşedinte, vreo câţiva mai răsăriţi, ca în anii treizeci, cu Garda de Fier! Partizanii din Afganistan nu pot fi învinşi pentru că nu sunt uniţi. De unul singur, un partizan neştiut de nimeni, care aşteaptă momentul potrivit, face cât o divizie, chiar cât o armată. Ar trebui să o ştiţi. O astfel de acţiune spectaculoasă, a unui singur partizan, cu câţiva complici, s-a petrecut chiar la noi. Regele trădător, Mihai-Viteză de Hohenzollern, a fost de fapt de partizan al lui Stalin. Cât e el de bâlbâit, a făcut cât o armată, poate chiar două, a ştiut să aştepte, pentru a arestata Conducătorul Ţării şi Comandantul Armatei. Apoi a poruncit Armatei române să se predea duşmanului. Este adevă­rat, cu rare şi lăudabile excepţii personale sau colective (o sută şi ceva de oameni), Armata română s-a dezonorat şi ea. Ce vreţi mai mult? Cunoaşteţi un al doilea caz de acest fel? Mihai-Viteză nu s-a unit decât cu boşorogii, ramoliţii, ticăloşii, trădătorul Maniu, doi Brătieni, Botnarenko-Botnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanui, Titel Petrescu, generalul Sănătescu, Niculescu-Buzeşti, câţiva Popa Pripici şi alţi idioţi de profesie, pe care, drept mulţumire, sovieticii i-au băgat la mititica, unde unii au şi crăpat. Pe merit! Dumnezeu nu bate cu parul, nu-i aşa, domnilor creştini?

S.C.:  Descentralizarea e calea pentru activism?

T.U.:  În anumite limite, pentru unii, cel puţin, în anumite chestiuni sau împrejurări este absolut sigur. Mai nou aproape fără excepţie. Când are de-a face cu o organizaţie căreia ii ştie adresa, preşe­dintele, contul din bancă, militanţii, orice poliţie ştie ce are de făcut pentru a o exter­mina scurt. În anii treizeci, aşa s-au petrecut lucrurile cu Garda de Fier. Jandarmii lui Armand Călinescu, poliţaii lui Gabriel Marinescu, călăii regelui sifilitic i-au săltat pe legionari, Codreanu în frunte, ca pe cloşcă de pe ouă! Legionarii degeneraseră într-atât încât, după Stelescu, nu mai trăgeau decât în camarazii internaţi prin spitale. Singurul care s-a apărat, până la ultimul glonţ, a fost profesorul Cristescu, om cu capul pe umeri, ce mergea mai rar la bisercă!

În Afganistan, Americanii nu ştiu unde îşi au parti­zanii bazele lor, nu ştiu cine este şeful unei fracţiuni sau alta, din mişcarea naţională de partizani, etc. Din cauza asta, Talibanii afgani vor învinge şi Statele Unite, după ce au învins Anglia în secolul al XIX-lea şi Uniunea Sovietică în secolul XX. Mai uşor cu unirea! Nu totdeauna unirea face puterea. În plus, atenţie: la noi există un fel de păcat naţional, poate blestem. Nu ştiu. Noi nu ne unim, decât pentru a ne scădea, unii pe alţii, unii din alţii. Unirea de la 1859 a durat şapte ani, apoi s-a terminat cu « Monstruoasa coaliţie »!

Pe vremea comunismului era clar ca bună ziua: BOB-urile păreau foarte unite. Sufletul! S-a văzut. Tinerii habar n-au ce a fost BOB-ul, pe vremea comunismului. Într-o organizaţie PCR, UTC, de Sindicat, de femei, pionieri, legume, dovlecei, etc., BOB-ul sau Comitetul, ce conducea, era format în general din oameni de treabă, unii foarte de treabă, la locul lor, botezaţi, cei mai buni chiar tăiaţi împrejur, eventual şi sus şi jos! Oamenii ăştia de treabă, când se adunau la un loc deveneau draci împieliţaţi: se demascau, ca la Piteşti, se certau ca la uşa cortului, care mai de care cu angajamente creştino-comuniste. În loc să se adune unii cu alţii, se scădeau unii din alţii. Sfântul Sinod al BOR-ului este un fel de BOB, probabil mai bun ca toate, adică mai rău…, că Dracul e teolog, uşă de biserică, nu glumă! Diferenţa e că, pe vremea lui Ceauşescu, homosexualii se temeau, şi aveau de ce. Acum, li se rupe-n paişpe. Au prins curaj. Tovarăşul preasfinţit Corneliu Bârlădeanu, de la Huşi, scotea sula şi bătea pe amvon, la seminarişti, studenţii în Teologie, din municipiul universitar Iaşi, selecţionând viitorii protopopi, în vederea iubirii de aproape, pentru că, deşi foarte presfinţit, nu avea sculă suficientă care să-i permită iubirea de departe… Doar poetul Pâcă, mai bătea aşa, cu scula lui de boxer, pe masa lui Mircea Crişan, la restaurantul CCA, după cum povesteşte în memoriile sale teatrale un bun prieten şi admirator, care, pe bună dreptate, l-a considerat poetul generaţiei. (Teatrul în comunism).

Când nu ştii cine e preşedintele, comandantul, aiatolahul, căpitanul, când nu ştii care sunt resursele unei organizaţii, nu poţi s-o distrugi. Nici nu bănuieşti că există. Maiorii Dinulescu, Macavei şi ceilalţi paisprezece asasini ar fi fost neputincioşi, cu ştreangul lor cu tot, dacă legionarii ar fi fost ca parti­zanii din Afganistan, dacă nu s-ar fi predat ca nişte găini plouate. Aşa că, dragă Ciumetti, problema e de înţelegere, de creştere.

De acum, generaţia mea descreşte pe plan meterial, dar creşte spiritual, se înveş­niceşte, se îndumnezeieşte. Pe planul materiei, al Istoriei, e rândul vostru. Trebuie să învăţaţi însă din experienţa noastră şi a altora. Altfel veţi fi săltaţi şi voi, precum idolul vostru Codreanu. Aşa se şi petrec lucrurile astăzi, cu puştanii simpatizanţi legionari, încurajaţi şi încorsetaţi de diversele asociaţii create de fosta Securitate, special pentru a-i pescui când va veni momentul, pentru a-i sălta ca pe legionari, acum 70-80 de ani. Codreanu însuşi a fost “săltat”, în aprilie 1938, la fel şi alţii, aproape toate vârfurile Legiunii, cu excepţia câtorva care, din întâmplare, au scăpat sau care au fost mai prudenţi. Iată ce a însemnat unirea. Iată ce a însemnat disciplina rău înţeleasă. Căpitanul vostru, idolul vostru Codreanu n-are nicio răspundere pentru cele ce au urmat? Exemplul legionar trebuie gândit pe toate feţele lui. Orbit de creştinismul lui deplasat, Codreanu boteza câte o sută de ţigani odată. Să fim serioşi! Din păcate, legionarii au sfârşit ca nişte ţârcovnici, în frunte cu Codreanu, mort ca martir creştin, nu ca un erou naţional! Însemnările de la Jilava ne arată că, în cele câteva luni de închisoare, înainte de a fi asasinat de Statul terorist, Căpitanul de altă dată se cam scrântise întru Domnul, devenise cetăţean al Raiului. Amintesc principiul lui Peters: în evoluţia lui personală, orice individ tinde să-şi atingă propriul nivel de incompetenţă. Codreanu boteza ţigani cu sutele. Polihro­niade, care critica asta, avea dreptate. Botezatul de bârnaci era de fapt un contra-naţionalism, aiureală cre(ş)tină. Mulţumim, Căpitane! Ne-am săturat de botezaţii dumitale!

S.C.:  Ce spuneţi despre starea actuală a ţării noastre?

T.U.:  Am mai spus: nu avem o ţară. Realitatea trebuie înţeleasă. Nu însă neapărat acceptată. Dovadă că amândoi, ca mulţi alţi Români, ne câştigăm viaţa pe unde putem. Noi aici, în Singapore, alte câteva milioane mai peste tot în lume. Un sfert dintre Români şi-au luat lumea în cap, s-au dus unde au văzut cu ochii. Ce vreţi mai mult? Despre care ţară vorbiţi Domnia voastră, Domnule Ciumetti? Uşor să vorbim de România, când avem zeci şi sute mii de hectare cu arbori de cauciuc pe nu ştiu câte insule.

Guvernele de după 1990 nu au făcut altceva decât să distrugă ţara pe care Ceauşescu reuşise să o scoată cumva la lumină, după consecinţele nefaste ale trădării regale şi ţărănisto-liberale de la 23 August 1944. Întâmplător, badiţii nu pot muta ţara de care vorbiţi, să o ducă de la gurile Dunării la cele ale Iordanului. Geografia se opune. Altfel totul este ca şi cum. Vaca va fi mulsă până la ultima picătură iar tovarăşii ierarhi o vor binecuvânta cu ambele mâini, ba chiar şi cu picioarele, înainte de a-i cânta Veşnia pomenire bovină.

Orice autoritate, în ţara de care vorbim, dacă mişcă vreun deget, o face pentru a fura. Dacă nu-l mişcă, este pentru că fură mai bine fără să-l mişte. România? Care Românie? Iată de ce mă interesează doar poporul român, chiar dacă acest popor, vorba lui Ţuţea, e un popor de imbecili. Nu cred că-i chiar de imbecili, deşi imbecilii, slavă Domnului, deţin o majoritate remarcabilă, ceea ce e de înţeles. Frunzele din pădure, majoritatea sunt imperfecte. Dar din frunzele astea imperfecte, anul viitor pot ieşi frunze foarte bune. Dintr-un român aparent imbe­cil, pentru că votează ca un prost şi crede că bătrânii lui au comis te miri ce blestemăţii inventate de bandiţi, nu se ştie ce iese la generaţia următoare. Mai ales dacă bietul om este ajutat să deschidă ochii, ochii minţii, să judece cu scăfârlia lui. E suficient ca « imbecilii » lui Petre Ţuţea să fie sănătoşi din punct de vedere fiziologic, să le funcţioneze carcasa, tinichigeria oganică. Dumnezeu se odihneşte şi în « imbecili », din care, la generaţia următoare, pot ieşi Români întregi. Dacă e să iasă. Numai că şcoala ne tâmpeşte, televiziunea ne tâmpeşte, presa ne tâmpeşte, bisericile ne tâmpesc, toţi şi toate ne tâmpesc. De mirare că există totuşi o elită, mai mult sau mai puţin numeroasă, că mulţi doresc să devină Români de elită. Elita ce cultivă elitismul printre tineri, care îi caută, care face sacrificii pentru a-i găsi şi a-i ajuta, reprezintă o speranţă pentru viitoarea ţară de care vorbiţi.

S.C.:  Aţi amintit ţiganii. Ce aţi face cu ei, pentru a rezolva problema etnică?

T.U.:  I-aş băga în mă-sa pe gheaţă. Scurt. Am alte prirorităţi. Ţiganul ce munceşte şi întră în rând cu lumea nu se albeşte, dar devine suportabil. Apoi văzând şi făcând. Să nu zicem « hop » înainte de a sări şanţul. Câtă vreme îl văd în faţa bisericii cu mână întinsă la colivă, câtă vreme văd biserica că ne spune că suntem egali în faţa lui Cristos, îi bag în mă-sa şi pe ţigani şi pe biserică, cu popi cu tot! Nu e vorba de o înjurătură. Doamne fereşte! Când spun că îi bag unde-i bag, le dau a doua şansă, să se nască încă odată. Pentru asta însă, mai întâi, se impune efortul creştinesc de iubire a aproapelui, de băgare în drăguţele născătoare ale scumpelor lor mămici. Să-i nască fără meşteşugul furtişagului, al cerşetoriei, fără cuţit la brâu, zi şi noapte, peste tot, de parcă ar fi şi ei partizani afgani!

S.C.:  Ce părere aveţi despre partidele politice, USR, PNL, PSD, care mai sunt?

T.U.:  Nu le cunosc, nu mă interesază. Nu aştept nimic bun de la ele. Mă interesează doar Românii, nu părţile lor cele mai înstrăinate şi trădătoare, ciosvârtele, mafiile, bisericuţele, partidele. Mă uit la dum­neavoastră. Vă privesc ambii ochi, ambele mâini, întreaga fiinţă, nu doar o parte din ea. USR-ul, PSD-ul, celelalte, trecute, prezente, viitoare sunt părţi. Nu mă interesează democrăcia. Nu sunt democrăcit. Mi-e scârbă de democrăcie, care nu poate fi decât mincinoasă, puturoasă, vicioasă, mai devreme sau mai târziu criminală. Democrăcia este o pacoste teribilă pe capul omenirii. Ştefan cel Mare n-a fost democrăcit, Mihai Viteazul nici el. Ambii au fost oameni întregi. N-au fost politruci, nu au fost ca Dragnea, Iliescu, Constantinescu, n-au fost jidăniţi, nici americanizaţi, scăpaţi din axa Washington-Londra-Bucureşti. Mircea, Ştefan, Mihai, Vlad Ţepeş au fost Daci, nu democraţi, nici tăiaţi împrejur, cu atât mai puţin la creier.

Idolatria biblică, a tăierii împrejmuitoare penisului, nu se potriveşte cu funcţionarea noastră endocrină, cu structura noastră fiziologică, sufletească. Nu a noastră ca Români, ci a noastră ca Europeni, ca popoare ariene. Din această cauză Europa este este pe cale să fie înghiţită de spermatozoizii afro-asiatici, cum s-a lăudat Erdogan, până-n Bruxelles. Ipocrizia creştino democrată face imposibilă adevărata iubire a aproapelui. Soţii nu se mai iubesc ci fac sex. Familiile încep să semene cu instituţia democrată numită Bordel. Binecuvânteze-i Dumnezeu pe toţi nătărăii. Asta-i treba lui Dumnezeu. Nu a mea. Nu mă interesează! Viaţa-i prea scurtă pentru a ne umple memoria cu toate mutrele exotice. Unii vorbesc de Evrei! Evreii au dispărut mult înain­tea tovarăşului patriarh Moise. Când Iosua, ucenicul lui Moise, împarte pământul proaspăt cucerit, la cele douăsprezece triburi, printre acestea nu exista niciun trib evreiesc! Dacă unii îşi permit să vor­bească de Evrei, să fie sănătoşi. Într-o zi vor deschide ochii. Evreii au pierit de peste trei mii de ani, poate chiar patru mii de ani, ca şi alte popoare cândva înfloritoare, Egiptenii, Asirienii, etc.

S.C.:  Ce părere aveţi despre grupul care îşi zice « LGBT ». Aceasta este o întrebare direct de la elevi, care se întâlnesc tot mai des cu “comunitatea LGBT”, formată din homosexuali transexuali şi alţi degeneraţi.

T.U.: Termenul de degenerat mi se pare cam tare şi nu foarte precis. Degeneraţi suntem şi noi, ca întreaga rasă albă. Noi, ca fost popor, niciodată ajuns în stadiul de adevărată naţiune, respectuoasă de tot ce merită şi trebuie să fie respectat, suntem degeneraţi de vreme ce admitem, în fruntea noastră, criminalii, hoţii, trădătorii din aparatul de stat, guvern după guvern, trei preşedinţi-trădători, de altă naţie, după regretatul Ceauşescu. Asta nu-i degenerare? Să vedem bârna din ochiul nostru, apoi aşchia din ochii altora.

LGBT-iştii reprezintă o problemă, una care există de când lumea, care nu poate fi înţeleasă de oricine. Problema constă nu în faptul existenţei, ci în obrăznicirea lor, obrăznicia postbelică în general, post-ceauşistă, mai ales, în ce ne priveşte. Această obrăznicire a fost progra­mată, promovată, executată punct cu punct, în epoca postbelică. De cine? De către câştigătorii nedemni ai ultimului Război mondial.

Să nu credeţi că adevăraţii câştigători ai celor două Războaie mondiale au fost Englezii, Americanii, Francezii sau Ruşii. Guvernele respective şi-au trădat popoarele pe care pretindeau că le reprezintă, pe care chiar le reprezentau, mai mult sau mai puţin, ca şi acum, mai ales în rău, cum este şi cazul nostru, nu de azi sau de ieri ci cel puţin de la Alexandru Ioan-Cuza încoace, dacă nu cumva de la Brâncoveanu şi Cantemir, când Ţările Române au intrat pe mâna Fanarioţilor, mulţi dintre aceştia fiind Jidani din Fanar, cartierul Grecoteilor şi al Jidovilor, inclusiv astăzi, din Constantinopol. Faptul că nu ştim cine suntem, că nu ştim ce vrem, că ne lăsăm conduşi, mulşi, tunşi de toate lichelele şi hahalerele este o degenerare, este bârna din ochii noştri. LGBT-iştii trebuiesc puşi la punct pe plan legal, fără abuzuri de vreun fel sau altul, fără persecuţii, care i-ar înnobila, ca pe legionarii interbelici. Bineînţeles, homosexualii, lesbienele, devianţii sexuali nu pot fonda o familie în sensul normal, tradi­ţional, istoric şi sănătos al cuvântului, nu trebuie să li se permită a pune mâinile pe copiii oamenilor normali, ce i-au făcut pentru ei, pentru ţară, pentru Dumnezeu din cer, nu pentru LGBT-işti şi ceilalţi spermatozoişti rataţi. Dacă vor copii, să şi-i facă în sticluţe, în eprubete, pe banii lor, în aia a mămicuţelor lor, în găoacele lor. De altfel, nici prin gând nu le-ar fi trecut să ceară aşa ceva, dacă nu li s-ar fi poruncit de către, cum spuneam, adevăraţii câştigă­tori ai Războiului Civil European, cum am putea numi cele două Războaie mondiale la un loc, plus perioada interbelică şi chiar cea postbelică

S.C.: Chiar şi cea postbelică?

T.U.: Da, chiar şi cea postbelică. Au trecut atâţia ani de la terminarea celui de al II-lea Război mondial, fără să se încheie însă un Tratat de Pace cu Germania, fără ca această ţară şi popor martir să fie evacuată în întregime de către criminalii ei învingători, care au fost şi vor fi încă multă vreme şi duşmanii noştri. Din umbră! În actuala fază istorică, adică în ultimii două mii de ani, Germanii s-au dovedit poporul cel mai harnic, activ, disciplinat şi inventiv, dintre toate popoarele de rasă albă. De aceea, imperiile coloniale, ca şi cel ţarist, le-au jurat pieirea, pentru că nu puteau face faţă, pe cale paşnică, hărniciei şi inventivităţii poporului german. Nu întâmplător, guvernul german din perioada ultimului Război mondial, ca şi guvernul mareşalului Antonescu, au avut o atitudine clară, sănătoasă în legătură cu ceea ce numiţi LGBT-işti, fără ca marele public să ştie măcar despre ce este vorba, adică de nişte oameni deviaţi de la normalul consacrat istoriceşte, săriţi de pe fix.

În primul rând, problema LGBT este una de natură ştiinţifică, medicală, trebuie văzut care este locul acestora între oamenii normali, poate chiar între oameni şi îngeri… Nu glumesc! Care este sexul îngerilor? Există şi printre ei homosexuali, lesbiene, LGBT-işti? Există oare îngeri care şi-au mutat sexul pe aripioare? Întrebarea domniei voastre este provocantă. Ar trebui să discutăm de oameni întregi, nu de neter­minaţi, deviaţi şi devianţi, de spermatozoizii rataţi, de evadaţii din prezervativele sovieto-americane, polenizaţi de gândacii de colorado, şi rezervaţiile de democrăceală exterminatoare, prezervative ce au umplut frânghiile de rufe ale Eurasiei, de la Vladivostok la Brest, de la Atlantic la Pacific. A bătut vântul şi au ramas gravide muierile democrăcite de soldăţimea bârnacă sovieto americană, muierile slabe de înger, ghinionistele. Nu din capul lui Jupiter-Zeus a ieşit la suprafaţă generaţia actuală de LGBT-işti, campionii masturbaţiei democrate şi publice, pe bulevardele marilor oraşe, pe timpul litur­ghiei din sfintele biserici (nu însă şi în moschei, nici în sinagogi!) în anumite zile din an, la anumite ore, etc.

Problema fiind grea şi complicată, având alte preocupări, prefer să spun că n-am nicio părere. Când vezi un şarpe, ridici ciomagul, fără să fii contra şerpilor ce nu pot şi nici nu trebuie să fie striviţi. Au şi ei dreptul la viaţă, de vreme ce i-a făcut Dumnezeu. Toate la locul lor. Cu privire la cei făcuţi de tovarăşul Dracu, nu ştiu ce să zic. Evident. Şi Dracu face, nu numai Dumnezeu. La bani mărunţi, unul face, altul desface, cine face, cine desface, nu intrăm în detalii. Când păduchele iese pe guler, când începe să dea lecţii cămăşii, ba şi stăpânului acesteia, e clar că mai bine aruncăm cămaşa pe foc, decât să încercăm a o spăla sau cârpi. Ce să mai speli, ce să mai cârpeşti? Toamna, primăvara, din când în când, gospodarii ard gunoaiele ce încep să pută. Salubritatea înseamnă un mic holocaust gospodăresc. Dacă vrem să trăim trebuie să scăpăm de gunoaiele ce put. Gunoaiele nu trebuie să dea societăţii lecţii de salubritate, puricii sau păduchii nu trebuie să dea lecţii gulerului sau cămăşii albe, căcăţelul din oliţa copilului nu trebuie să dea lecţii oliţei, nici mamei copilului. Mama copilului trebuie să privească însă cu atenţie excrementele din oliţă, pentru a cunoaşte starea de sănătate a copilului.

Să fim cu ochii pe LGBT-işti, pentru a ne face o idee despre starea de sănătate a societăţii. Cu copiii e mai simplu, un simplu vermifug rezolvă paraziţii înainte ca aceştia să dea lecţii stomacului sau intestinului. Vermifugul social ar putea fi una dintre sarcinile viitorului, dacă va mai exista vreun viitor. Sigur este că nu-i putem băga în cuşti, cum unii cred că ar merita. Chinezii nu fabrică astfel de cuşti. Lor le trebuie un prototip, pe care îl copiază. Ceauşescu, regretatul de el, în simplitatea lui de om cu două clase, a reuşit să-i ţină cuminţi, în banca lor, cu preţul asigurării condiţiilor igienice nece­sare unei masturbaţii civilizate, organizate, multilateral dezvoltate, cum îi plăcea lui să spună, în instituţii specializate, sub controlul ştiinţific al miliţienilor, gardienilor, psihanaliştilor sovietici, poate chiar al Bisericii, că doar şi ea îşi are şi şi-a avut totdeauna prea sfinţii ei LGBT-iştii, cum citim în una dintre Epistolele tovarăşului apostol Pavel, care atinge chestiunea iubirii de aproape!

Dacă ar exista un Stat român, independent şi suveran, s-ar putea face ceva. Nu există însă un Stat românesc. De aceea, guvernele fac masturbaţie guvernamentală, parlamentele fac masturbaţie parla­mentară, preşedinţii fac masturbaţie prezidenţială, politicienii, cu obeliscul la tribună, masturbează până şi coada măturii şi a cotoilor, iar poporul, graţie instinctului strămoşesc, face tot ce poate numai să nu obelească, nici mături, nici motani.

Pentru a distruge poporul român, tradiţia şi obiceiurile noastre, politicienii obelesc coda măturii – n-a fost uşor, dar au învăţat, căci totul se învaţă. Pentru a ne distruge neamul hăndrălăii democrăciei trag mâţele de coadă, îşi cumpără amante cu zeci de ani mai tinere, încurajează homosexualii emeriţi, lesbienele iubitoare de dreptate, pizdoasele toate, pro­gresiste, bruxelliste, care acum vor să înfieze copii. Să şi-i facă, dacă-i vor. Să şi-i facă ei înşişi, dacă nu-s impotenţi, cum îi cred, pe bună dreptate, până una alta, cei ce-şi fac singuri copiii lor, fără să guiţe în stradă că vor copii! Copiii se fac în liniştea căminului, cu delicateţe, cu discreţie, prin iubire. Cei ce se iubesc cu adevărat nu ies pe stradă cu curul vopsit, să-şi arate iubirea către depăr­tările cosmice. Păcat de vopsea – că de curul lor nici Dracu, nu se ocupă. La rândul ei, biserica de dracuşori împieliţaţi, însutanţi şi înmiliardaţi îşi are şi ea homosexualii ei, emeriţi, bineînţeles, cuvioşi până-n aia calului, bieţii cai… Biserica îşi are, slavă lui Belzebut, proprii ei LGBT-işti şi LGBT-iste, cuvioase surori şi călugăriţe lesbiene, ce se îmbărbătesc cu cozile de mătură, morcovii de la bucătărie, cu lumânăroaiele ce se aprind mai uşor, după cum preasfinţitul Cornel Bârlădeanu, episcopul de Huşi, a demonstrat-o Sfântului Sinod iar acum predă sexualitatea LGBT-istă măicuţelor de la mereu sfânta, tot mai sfânta mânăstire Agapia. Conştient de importanţa fenomenului obelirii monahale, Sfântul Sinod a pus la dispoziţia preasfinţitului Cornel mânăstirea Agapia, pentru ctitorirea crescătoriei de sfinţi ierarhi obelitori la umbra crucii pederasto-slavnice, că pravoslavnicia a ieşit din modă.

Câtă vreme Biserica însăşi este o puielniţă de LGBT-işti, nicio schimbare nu este posibilă altfel decât în perspectiva lui Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne? … ca punând laba pe ei, să îi scapi de labă!

S.C.:  Credeţi că are legătură popularitatea actuală a comunităţii de degeneraţi aşa-zişi LGBT, cu ceea ce spunea Cezar în scrisoarea sa către Faust Brădescu, că vă vom transforma într-un popor de lesbiene şi homosexuali?

T.U.:  Legătura este evidentă. Întâmplător nu ştiu cine a fost acest Cezar. Nici Fraust Brădescu nu ştia. Despre existenţa scrisorii ştiu de peste treizeci de ani. Faust personal mi-a arătat-o. Legătura de care vorbiţi nu trebuie căutată doar în textul semnat de misteriosul Cezar. Ea este şi mai evidentă în viaţa de toate zilele, în programul guvernului actual şi al celor viitoare, la noi, în fosta Românie şi cam peste tot în lume, cu câteva lăudabile excepţii, despre care poate vom vorbi. Legătura aceasta este încă şi mai evidentă în anumite scrieri considerate « sfinte », de către unii, scrieri pe care nu vreau să le numesc, pentru că nu toate adevărurile sunt pentru toată lumea. Adevărul este ocult. Cezar o ştia şi el, chiar foarte bine. Brădescu însă, legionar de frunte, creştin şi colivar, ca şi Căpi­tanul, Moţa şi ceilalţi, era nul, pe plan ocult, ca cei mai mulţi dintre creştini, mai ales dintre legionari, suferinzi, orice s-ar zice, de scrânteala lor specifică. În faţa icoanei! Prea-sfinţitul Adrian Hriţcu Botoşăneanul, francmason din tinereţe, pupilul lui Sadoveanu, autorl Pântecului Desfrânatei (Aldine, 2006), nu s-ar fi mirat de mizerabila epistolă cezariană. Prea-sfinţia sa ştia ce înseamnă Madagascarul, Preponderentul, gâtul girafei, broasca ţestoasă, a lui Sânedru, etc.

S.C.:  Am scris o întrebare înainte să vă cunosc, cum aţi devenit naţionalist? După ce v-am cunoscut am aflat că nu sunteţi naţionalist, mai degrebă rasist.

T.U.:  Nici rasist, nici naţionalist. Am trecut de ambele, şi de altele…

S.C.:   De dragul interviului, repet întrebarea. Cum aţi devenit naţionalist?

T.U.:  În devenirea lui, orice om normal trece prin naţionalism. Mâţa miaună, câinele latră! Ăsta-i deja naţionalism. La nivelul lor. Mieunatul şi lătratul sunt semnele sigure ale apartenenţei lor la specia mâţelor sau a câinilor. Nu s-au văzut mâţe care să cotcodăcească, nici câini să urle ca FMI-ul, sau comisarii extratereştri, fără sex, nici specie precisă, de la Bruxelles. Nu se poate ca un român de zece sau doisprezece ani, cititor, iubitor, adorator al lui Eminescu, Coşbuc, Rebreanu, Brâncuşi, Lucian Blaga, Corneliu Codreanu şi al altor asemenea lor să nu devină naţionalist la 15-18 ani.

Dacă nu-ţi pierzi minţile, dacă nu te tâmpeşte şcoala, dacă nu te poceşte tembeliziunea, oricum devii naţionalist, mai târziu, când te coci. Ajungi naţionalist fără să o bănuieşti, fără ştii ce înseamnă asta. Ca tovarăşul Jourdain, al lui Moliere, ce vorbea proză fără să o ştie. Piatra e piatră şi nu ştie că e piatră. Boul e bou şi nu ştie că e bou. Românul obişnuit e român, ştie că e român, dar nu ştie ce înseamnă asta. Românul care ştie ce înseamnă să fii român este un iniţiat, un ofiţer al românismului, ce se dăruieşte răcanilor, bobocilor, recruţilor, căutându-i pe aceia care sunt capabili să ajungă şi ei ofiţeri.

Un mare militar, din secolele trecute, spunea că în raniţa fiecărui soldat ar exista un baston de mareşal. În concret, vorba-i cam exagerată, în principiu însă, este adevărată. Există nivele de adevăr, există nivele de românism, mareşalii nu sunt pe toate drumurile, iar soldaţii români n-au fost nicicând mai iubiţi, mai stimaţi şi mai apreciaţi decât de mareşalul Antonescu, cel mai soldat şi mai strateg al neamului nostru, de la Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul încoace. Pe plan conceptual, pe plan filosofic, într-un cuvânt pe plan spiritual, a fi naţionalist român înseamnă mai curând a fi un coborîtor din Eminescu, Brâncuşi sau Blaga, decât din scrisorile apostolului cutare sau cutare, din vreunea din cele peste o sută de Evanghelii.

Decebal n-a fost creştin, dar din sămânţa lui au răsărit Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul, Eminescu, Brâncuşi, Enescu, Blaga, mareşalul Antonescu, etc. Puţin sunt Românii capabili să înţeleagă ecuaţiile personale ale românismului fiecăreia dintre aceste personalităţi excepţionale, ale aceluiaşi românism. Pe plan personal, citind Evangheliile, am putea deveni foarte buni zeloţi sau sicari, adică Iudei, partizani cuţitari de-ai lui Isus, niciunul dintre aceştia nefind creştin, pentru simplul fapt că numitul creştinism este invenţia religioasă ulterioară răstignirii lui Isus, invenţia idolatrică, a tovarăşului apostol Pavel. Istoriceşte vorbind, creştinismul nu este şi nu poate fi al lui Isus. Acesta a fost un patriot, un naţionalist iudeu, Fiu al lui David, moştenitor de drept al tronului acestuia, regele celor 12 triburi, toate israelite, coborîtoare din personajul istoric numit Israel, care mai înainte s-a numit Iacob, om în carne şi oase, nu îngeraş din cer, nici icoană de pe pereţii mânăstirii Văcăreşti. Punct! Poţi citi şi studia toate Evangheliile, poţi să arzi munţi de tămâie, poţi să înghiţi tone de colivă şi oceane de aghiasmă fără să devii mai român decât ai fost sau nu ai fost, nici mai creştin! Dimpotrivă. Cel mult vei deveni mai puţin român, adică un creştin, să zicem, iar creşti­nismul, să nu uităm, a fost primul internaţionalism din Istorie, inamicul oricărui naţionalism. De altfel, apostolul Pavel, inventatorul şi constructorul creştinismului, primul inginer-teolog din istoria ingineriei şi a teologiei, nu a avut patrie, poate nici Dumnezeu, ori poate mai mulţi, că era strângă­tor, iubitor şi de arginţi, ca şi alţii. Tovarăşul apostol Pavel a fost 25% iudeu, după bunica dinspre mamă, aceasta fiind 50% jidovcuţă. În rest, apostolul Pavel a fost nabatean după mama jumătate jidovcuţă, şi idumean, după tata sută la sută idumean, adică Arab neiudaizat, din familia Irozilor pe care, cum-necum, Pompei, Cezar şi alţi Romani i-au pus regi peste Iudei, în locul Asmoneenilor, pe care i-au detronat.

Dimpotrivă, neofitul cititor al Spaţiul mioritic al lui Blaga, deşi nu îl va putea înţelege pe de-a-ntregul, va deveni mult mai român ca înainte. Nu e nevoie să înţelegi sistemul filosofic al lui Blaga, pentru a deveni român. Citind însă măcar Spaţiul mioritic vei înţelege în ce constă specificitatea românească în lumea lui Dumnezeu. Grecii sau Nemţii, cât se ţin ei de filosofi, nu şi-au priceput încă spaţiul lor spiritual specific, grecesc sau nemţesc, aşa cum a priceput Blaga spaţiul nostru spiritual românesc, şi chiar spaţiile lor şi ale altora, cu categorii specifice aproape matematice, căci spaţiul « mioritic » este o matrice stilistică, matematică dar vie, poate chiar nemuritoare, vom mai vedea.

Spaţiul mioritic nu este o vorbă în vânt, ca « Sfântul Duh », un flatus vocis despre care Biserica nu ştie să spună nimic, nici după ureche, ceea ce l-a scos cândva din papuci pe Mitică, prin ’40. Cuviosul teolog Mitică Stăniloaie, politruc al Ortodoxiei. De ce nu ştie Biserica ce este, ce înseamnă Sfântul Duh? Pentru că ea nu ştie nimic serios, în materie de teologie. Teologia este adesea un fel de apologie în vânt. De altfel, aproape totdeauna, teologii au semănat vânt şi au cules furtună. Războaiele religioase, să nu uităm, erau conduse de generali-teologi. Cruciadele la fel. Imposibil să vorbeşti de Biserică, oricare biserică, făr-să te trezeşti între Madagascar şi Preponderent. Repet, bisericile cred tot, înghit orice, dar nu ştiu niciodată nimic sigur. Asta-i credinţa. Să fie sănătoasă Tanti Biserica, dar credinţa nu-i ştiinţă ci, cum am zis, o vorbă în vânt, un flatus vocis. Apoi Biserica nu ştie ce este omul, ea crede că omul a fost frământat din ţărână, peste care a suflat Nenea Dumnezeu… Tata lui Bulă, răspunzând lui Bulică, ce studia religia la şcoală, i-a spus că poţi frământa pământ vrei vrei, dar degeaba. Mai bine frămânţi o femeie, pui un dărap de pulă şi în noul luni vine barza cu copilul! În sfârşit, Spaţiul mioritic nu trebuie confundat cu spaţiile geometriilor, nici cu cel cosmic, cum cred cei care n-au depăşit ABC-ul alfabetizării spiritual-filosofice.

Cât despre spiritualitatea creştină concretă, istorică, aceasta nu depă­şeşete, după mine, materialismul saducheilor, una dintre sectele iudaice de acum două mii de ani. Fariseii erau mai puţin materialişti decât saducheii, mai prieteni cu şi chiar partizani de-ai lui Isus, mai băţoşi decât esenienii, din care zeloţii lui Isus se rupseseră pe vremea bunicului acestuia, numit Iezechiel, şi mai ales pe vremea tatălui lui Isus, Iuda-bar-Iezechiel sau Iuda din Gamala, care a fondat doctrina lui Isus, trădată de apostolul Shaoul-Saul-Paul-Pavel, fondator al creştinismului prin idume­nizarea, nabatenizarea, grecizarea şi orfizarea doctrinei zelote sau isusnice.

Dintre toţi Iudeii, fariseii şi mai ales zeloţii sunt cei mai apropiaţi de Isus, de isusnicie, putem spune, nu însă de creştinism. Despre acesta nu putem vorbi. Cele câteva cuvinte vor fi înţelese întrucâtva de unii, mai devreme sau mai târziu. Desigur, cu condiţia de a nu sta cu mâinile în sân şi a se limita strict la rugăciune. Putem să ne rugăm cât vrem, nu vom înţelege prin asta nici matematică, nici informatică, nimic. Rugăciunea este ca pământul. Poţi să-l frămânţi şi să sufli peste el până ameţeşti. Până nu pui sămânţă în pământ nu va ieşi nimic. Pământul este necesar, dar insuficient. Peste el trebuie sămânţa. Abia apoi vine pronia cerească cu ploaia, lumina, căldura, etc. Tot aşa, sămânţa bărbatului este necesară, dar fără terenul femeii se ajunge la masturbaţie, la scrânteala LGBT-istă, de care am vorbit.

Rugăciunea ne ajută să ne concentrăm într-un sens sau altul, în orice domeniu posibil, fără să ne înveţe însă nimic concret. Viaţa noastră însă, aici, pe pământ, înseamnă în primul rând ceva concret. Abstracţiunea iese în evidenţă mai târziu, rădăcinile ei stau tot în concret, iar concretul, adică materia, este parte dintr-un neîntrerupt continuu, o continuitate simultană, spaţio-temporală, pe care o putem numi veşnicie. Calea către orice abstracţiune trece prin concret, prin Brâncuşi, Rapsodiile lui Enescu, prin Rugăciunea unui Dac, a lui Eminescu, prin Spaţiul mioritic al lui Blaga, toate acestea fiind elemente concrete, alături de multe altele, mai mult sau mai puţin palpabile, inteligibile, ceea ce, probabil, nu va fi niciodată cazul tovarăşului sau camaradului nostru Dumnezeu. Fără îndoială, prin Rugăciunea unui Dac, prin Rapsodiile lui Enescu, prin Coloana Infinitului, prin Ion al lui Rebreanu, prin Dracula in Carpaţi, al lui Virgil Gheorghiu, prin Spaţiul mioritic sau vorba cu tâlc, « Pohta ce-am pohtit », a lui Mihai, ne apropiem de acelaşi adevăr românesc şi universal, ce ne permite să înţelegem una dintre feţele Dumne­zeirii, aceea care este mai aproape de inima noastră: românismul. Naţionalismul e ceva foarte serios, iar copiii ce aspiră la naţionalism trebuie mai întâi să se coacă bine. Frăţiile de Cruce au încercat cândva să crească naţionalişti. N-a fost să fie, dar lecţia trebuie bine învăţată. Cu sfinţenie. Exact aşa!

Pe de altă parte, ontogeneza fiecăruia repetă filogeneza. Aici intervine aparatul funda­mental al vieţii fiinţelor superioare, al mamiferelor. Este vorba de aparatul sau sistemul endocrin, care guvernează totul, inclusiv sistemul nervos. Nu putem vorbi de sistemul endocrin, de rolul capi­tal al celor şapte glande endocrine, mai ales dubla glandă genitală (reproductivă şi interstiţială), despre care medicina nu ştie nimic pentru că nu vrea să ştie, ea nemaifiind o ştiinţă ci o idolatrie, ca şi creştinismul, ce nu a fost niciodată religie, ci doar idolatrie. Abia când începe să se manifeste geni­tala interstiţială, când intră în funcţiune secreţia interstiţială (internă, nu externă ca cea reproduc­tivă) lucrurile se schimbă capital, copilul încetează de a fi copil, devine om copt, ca fructul din pom, cu sămânţa nu numai reproductivă, ca plantele sau animalele, ci şi omenească, spirituală, « interstiţială », care deşi pleacă dintr-un substrat material, conţine în ea potenţialitatea, plenitudinea spiri­tuală, pe care o putem numi Sfântul Duh. De ce nu? Să nu cădem însă în inginerie-teologică. În acest fel, diversele idolatrii, inclusiv creşti­nismul, sunt driblate, triplate, depăşite, nu pentru că preoţii sau teologii ar fi tâmpiţi de pe ţeava taţilor lor, ci pentru că sunt sau au devenit dogmatici, adică mândri de ignoranţa lor, ceea ce este foarte grav. Din această cauză, cinstit vorbind, creştinismul nu a învăţat niciodată pe nimeni nimic. Tot ce ne-a spus el, bun sau valabil, omenirea îl ştia de mult, din altă parte. Dimpotrivă, ereziile, ereticii, setea de sânge, arderile pe rug, cruciadele, războaiele religioase, curvia mânăstirească, toate acestea vin din aşa numita Carte Sfântă, Biblia. Din aceasta a ieşit Coranul, mai omenesc şi mai puţin nociv, dar profund nepotrivit cu substanţa noastră, de popor arian. Oamenii nu sunt făcuţi toţi din acelaşi sânge, cum, în ignoranţa lui obraznică, doctă şi fără de patrie, afirmă cu nonşalanţă apostolul Pavel în Faptele Apostolilor (17/26). Nu numai sângele este diferit, ci totul. Nu există doi indivizi identici şi cu atât mai puţin două popoare identice. Apostolul Pavel însă şi-a trădat originea arabă, prin tăierea împrejur, la vârsta maturităţii, fără să poată deveni iudeu. Normal! În acest fel, el a devenit un fel de catâr, nici Iudeu, nici Arab, nici Grec nici ne-Grec, refuzat şi de unii, şi de alţi, în plus complotist contra împăratului roman Nero, ca să nu mai spun că tot el a fost şeful incendia­torilor Romei, din care cauză, pe bună dreptate, i s-a tăiat capul, prin aprilie 68.

Problema naţionalismului şi a internaţionalismului nu este din cele mai simple, din care cauză mai întâi mi-am zis că nu este momentul. Pentru dumneavoastră personal, nu este însă prea devreme, dovadă că aţi forţat întrebarea. Asta nu înseamnă însă că toţi cei cu care vă încrucişaţi sunt copţi pentru această cunoaştere. Puiul care nu-i în stare să spargă singur coaja oului-găoace, nu va fi probabil niciodată un cocoş pur sânge… În sensul medical şi fiziologic al cuvântului, nu putem discuta despre oameni fără sublinierea primatului endocrin faţă de cel nervos, fără rolul decisiv al glandei genitalei interstiţiale, a cărei extirpare face din om un fel de computer, de robot biologic, care de fapt există şi încă nu de azi, de ieri! Medicina oficială actuală nu ştie însă nimic, ori pare că nu ştie, lucru foarte normal într-o lume în care anormalul devine normal prin forţa minciunii, a pumnului, a armelor mânuite de mercenarii inconştienţi, ai mai tuturor poliţiilor lumii.

Pe planul primatului endocrin, medicina oficială e în urmă cu un secol. Cărţi există, adesea se găsesc gratis, pe internet sau altfel, dar nimeni nu mai citeşte, toată lumea apasă pe butoanele telefonului sau computerului, ispravă de care ar fi capabili şi cimpanzei, coborîţi de pe cracă. Medicii nu citesc, cum nu citeau nici majoritatea politrucilor lui Ceauşescu sau ai lui Stalin, cum nu citesc nici preoţii, altfel decât Ceaslovul lui Creangă, ce devenise un sfânt insectar pentru muştele Humuleştilor şi Broştenii Neamţului.

La problemele discutate adaug două nume: Jean Gautier şi Jean du Chazaud. Primul a murit, al doilea trăieşte. Slavă Domnului, internetul există. La treabă! Abia după, vom putea aprofunda chestiunea naţionalismului şi a internaţionalismului.

S.C.:   Dacă nu sunteţi naţionalist, cum v-aţi descrie?

T.U.:  Reluăm chestiunea pe o altă cale. A fi naţionalist înseamnă a fi un partizan incondiţional al naţiei în care te-ai născut. Toţi trecem prin asta. Naţionalismul este o fază. Toţi trecem prin copilărie, prin adolescenţă, toţi suntem tineri, toţi devenim maturi, atingem bătrâneţea înaintată, verde, adevărată, plină, care nu este un handicap, ci o împlinire. Bătrânii ramoliţi nu ne interesează aici. Pentru aceştia, bătrâneţea-i o pacoste, ceea ce-i absolut fals. Ea este împlinirea vieţii. Toamna ce vine după vară. Bătrâneţea înseamnă culegerea fructelor, a celor pe care le merităm. Milogii ce stau la coadă la farmacie se otrăvesc singuri. Îi otrăveşte medicina? Medicina îi otrăveşte, dar cu acodul lor,  uneori cu consimţământul scris. Milogii ce se duc la biserică, fac cu ochiul Maicii Domnului, de parcă ar fi la bordel. Să fie sănătoşi. Au rămas în faza lor. Sunt defazaţi. Naţionalismul este o fază. Care-i faza următoare? După mine, pentru naţionalistul copt, care nu mai are în spirit decât înţelegere şi iubire de tot şi de toate, chiar şi pentru homosexuali, cum spune Tanti Biserica, cu jumătate de gură.

Adesea, iubirea înseamnă două palme la fundul copilului, din partea mamei, sau a tatălui… Faza următoare este Adevărul, despre care vorbesc mulţi înţelepţi, inclusiv Cristosul lui Pavel. Adevărul este singurul ideal pentru care merită să mori, fără să fii soldat cu arma în mână şi jurământ depus. Puţine arme sunt mai teribile decât adevărul. Pentru Adevăr totdeauna merită să murim, ceea ce foarte mulţi oameni au făcut la vremea şi în felul lor. Paradoxul, ca să zic aşa, constă în faptul că e mai greu să trăim pentru adevăr! Trăirea înseamnă zeci de ani de luptă cu minciuna, cu poliţiile lumii, ce slujesc minciuna americană, pe Dracu în persoană. E mai simplu să mori pe Adevăr, cu arma în mână, la Majadahonda sau la Cotul Donului. Mult mai greu e să mori pe Adevăr, după zece sau douăzeci de ani de zarcă, după reedu­carea penitenciară de la Piteşti, după minciunile universităţilor şi academiilor Europei, de exemplu, ce visează, de zeci de ani, pe seama şi pe viaţa elevilor şi studenţilor, cai verzi pe pereţi, calul vrednic de la brişcă, cu un Holo de se mişcă, dar nu atinge pământul, acel Holo atârnă, f-tui mama ei de târnă, dar nu-i coda cea stufoasă, că nu e frate păroasă, nu-i nici oiştea de la brişcă, fin-că aia nu se mişcă… Sfântul Adevăr e în toate, oricare ne-ar fi nivelul de înţelegere, de pregătire, de cultură. Minciunile cele mai mari, mai epocale, şi mai gogonate, pentru care tovarăşii cacademicieni sunt plătiţi, să le propovăduiască, sau măcar să închidă ochii lor de mercenari-asasini ai adevărului, aceste minciuni sunt ocazia de aur, pentru tinerii inteligenţi şi curajoşi de a relua cântecul studenţesc de altădată:

 

Mon cher văzui o brişc-că-că, o briş-că-că, o brişcă-că,

Mon cher văzui o briş-că-că pe strada Sărindar.

Şi înhămat la brişcă-că, la brişcă-că, la brişcă-că,

Şi înhămat la brişcă-că, un tânăr armăsar.

Sub el văzui că mişcă-că, că mişcă-că, că mişcă-că,

Sub el văzui că mişcă-că ceva lung şi bizar.

– O fii oiştea, de la brişcă?

– Nu că aia nu se mişcă!

– O fi Holo, Holo, Holo, că prea trage calu-ncolo!

– Ba de tras, a tras un şpriţ, barosan, de hauschwitz,

Şi de-atunci tot Holo-Holo de am căzut drept dincolo

De-Adevăr, Elie, Lacu, să le fută mama Dracu,

Şi să-i taie împrejur de la creier până-n cur,

Cu zeamă de mătrăgună, să-i sature de minciună,

Cu cuşer din Sărindar şi Holo de armăsar,

Din sublim în mai sublim, până la Ierusalim,

Că d-aia e armăsar, târguit în Sărindar,

Foarte tăiat împrejur, pentru prea-sfântul lor cur,

Foarte, ce mai colo, colo, fute-ne-am în el de Holo!

 

Nu toţi avem voce, dar toţi putem cânta. Toţi ne naştem neştiutori, într-o familie mai mult sau mai puţin deschisă către una sau alta, dar toţi putem cânta melodia şi versurile pe care le alegem ori le scriem singuri, potrivit nivelului de înţelegere, despre care guvernul, academia, universităţile, bisericile, popiii Pripici şi ceilalţi tac mâlc, precum peştii din adâncuri.

Până în secolul V, Biserica admitea reîncarnările. Până în secolul al IX-lea admitea şi existenţa spiritului. Abia Sinodul VIII ecumenic (Constantinopol, (869-870) a desfiinţat spiritul, sinod pe care ortodoxia nu-l mai recunoaşte astăzi, fără să poată şterge însă consecinţele şi efectele lui devastatoare. Pe vremea aceea Biserica nu putea să spună orice aiureli, chipurile teologice! Lumea încă era plină de oamenii întregi la minte, trecuţi prin “păgânismul” formator de oameni adevăraţi, ce arbitrau uneori neînţelegerile zeilor. Biserica nu face decât cerşetori de minuni şi de mântuire, semidocţi, sfertodocţi, nano-docţi. În toată istoria lumii nu a existat o fază mai frumoasă decât acest “păgânism”, despre care, ca nişte imbecili bine creştinaţi, nu ştim nimic pentru că ne-am lăsat tăiaţi împrejur la creier, de Biserica minciunii şi a imposturii, care nu a fost, nu este şi nu poate fi a lui Cristos, Marele Absent din Univers. Întregul creştinism istoric, este o trădare a misiunii omului pe pământ. Omul normal este naţionalist, aşa cum mâţa este mâţă şi câinele câine. Biserica ar vrea să ne facă să lătrăm precum câinii din Giurgiu, să mieunăm ca mâţele, să sâsâim ca şerpii. Asta nu se poate! Raiul? Altă bazaconie! Decât în Raiul creştin, cu homo-preasfinţitul Cornel Bârlădeanu, mai bine cu dracii în Iad. Creştinismul nu este decât un prezervativ cerebral pe omenire, din care cauză Europa întreagă, noi şi alţii, vom pieri! Unii vor scăpa însă, individual sau în grup nu prea mare, cei care se vor trezi şi organiza nu prea târziu. Mai bine să trăim naţionalismul organic al animalelor, decât cu Aleluia prin bisericile minciunii!

S.C.:   Cum aţi ajuns la adevărul de care vorbiţi?

T.U.:  Toţi avem o voce, spunea Socrate, un îngeraş care ne şopteşte una sau alta! Creştinii, cât or fi ei de tăiaţi împrejur la creier, recunosc această voce din care au făcut îngerul păzitor. Există ceva în noi, care ne spune când minţim că minţim, când suntem hoţi că suntem hoţi. şi aşa mai departe. Fiecare ajunge la adevărul de care este demn. Nu toţi suntem matematicieni, nu toţi suntem informaticieni, handbalişti sau fotbalişti, dar toţi avem calităţi, dacă suntem oameni normali.

Din nefericire am ajuns un popor cu remarcabile dizabilităţi, avansate, cultivate, pe care Bruxellesul cheltuie bani pentru a ne tâmpi de tot, prin microcipuire, de exemplu, care ne va face exact cum vrea tovarăşul apostol Pavel şi Biserica ignorantă, trădătoare, mai iubitoare de arginţi decât Iuda. În condiţiile astea, dizabiliştii, handicapaţii, nu ajung decât la groapă. O tragedie teribilă, dizabiliştii sunt fiinţe nefericite. O crimă vrută de guvernanţi, chiar de Biserică: transformarea întregii societăţi într-o turmă de dizabilişti. Statul, Biserica ar trebui să se ocupe de şi să încurajeze copiii supradotaţi, nu handica­paţii, pentru care mai nou se organizează chiar olimpiade. Pe când o olimpiadă a hoţilor, a tâlharilor, a GBTI-iştilor, doar şi aceştia ne sunt fraţi.

O vorbă din bătrâni spune că cu Dracul ne-am mai făcut fraţi, până am trecut puntea. Cu GBTI-iştii, cu dizabiliştii, prefer să plătesc cotizaţie, numai să nu mai aud de ei, să nu mi se murdărească retina şi timpanul cu toate teratologiile posibile. Cu toate erorile prin care trec, oamenii întregi, adică normali, au şansa deplinei împliniri, cazul celor mai mulţi dintre noi, nu numai ca români. Cu toate încercările şi erorile prin care trecem, încet, încet ne corectăm, învăţăm, revizuim erorile, demascăm minciunile cu care au fost minţiţi.

Omul fiinţă revizionistă, învaţă cât trăieşte, revizuieşte ce ştie, aşa cum îşi revizuieşte agenda telefonică. Un om normal este revizionist, revizuieşte până moare după chipul şi imaginea întregii omeniri. Bineînţeles, în primul rând revizuim istoria. Istoria noastră personală, apoi pe aceea a familiei, adică stabilim o genealogie. După istoria familiei vine aceea a satului, a oraşului, a poporului, a ţării în  care trăim, a lumii întregi. Pe această scară de complexităţi, fiecare se opreşte undeva, fiecare merge până unde îl ţin puterile, până unde crede că n-are rost să meargă mai departe.

Suntem acuzaţi de nu ştiu ce crime, de holocoaste. Dracu să le ia de coaste. Auzi vorbă: coaste holo! Unii nu cred în Holocoaste, în frunte cu Bulă, românul veşnic tânăr şi fără de moarte, modelul viu al tinereţii fără bătrâneţe, al vieţii fără de moarte. Nici eu nu ştiu ce-s alea holocoaste. Am scăpat până acum, doresc şi altora să se păstreze curaţi, să-şi ferească retina şi timpanele de minunile holocoastice, să iasă din sălile unde se practică onania holocoastică.

Când luăm la bani mărunţi bazaconiile holocoastice, constatăm că nu rămâne nimic concret. Holocoastice, şoatice, cu aripioare sau fără, bazaconiile rămân bazaconii. După guvernanţii ce ar trebui scuipaţi şi duşi la Casa de Nebuni, cum spunea Eminescu, nici nu avem voie să discutăm bazaconiile astea, trebuie să le credem pe necercetate, să le înghiţim pe nemestecate. Acesta a fost rolul nefast al creştinismului: să ne facă să credem orice, să înghiţim pe nemestecate toate bazaconiile, fecioarele veşnice, învierile din morţi, Moş Crăciun cu plete dalbe, sorcova vesala! Cel ce înţelege că e vorba de ceva putred în Danemarca e un om normal, cu care putem discuta. Dacă avem timp şi chef. Aşa credea şi tovarăşul Shakespeare. De atunci se vorbeşte de putregaiul Danemarcei. Nu e cazul să îl cenzurăm pe Shakespeare. Unii însă l-au cenzurat! Căutaţi Neguţătorul din Veneţia. Veţi vedea că un anumit personaj a ieşit din scenă fără să fi intrat în ea. Altă minune ! Să fie oare creştină?

S.C.:   Cum vedeţi Mişcarea Legionară?

T.U.:  Legalmente vorbind, Mişcarea Legionară a încetat să existe în 1941, pe 23 ianuarie. Practic, prin februarie parcă pe 14, Antonescu şi tovarăşul rege Mihai-Viteză, renunţă prin decret la titulatura de Stat Naţional Legionar, care a durat din 6 septembrie 1940 până în februarie 1941. Mişcarea Legionară începe – depinde când. Există repere şi repere. Profesorul Coja a scris Legionarii Noştri, printre care putem şi trebuie să îl introducem inclusiv pe Decebal. Cu tot iudeo-creştinismul ei regretabil, de care suferă şi profesorul Coja, mişcarea ce se poate numi legionară traversează secolele şi convingerile bune sau rele ale multora dintre eroii şi personalităţile Neamului. Mulţi se gargarisesc cu Decebal, dar habar n-au de Rugăciunea unui Dac, a lui Eminescu.

Rugăciunea unui Dac trebuie spusă ca o rugăciune cosmică. Ea este prima rugăciune a oricărui naţionalist român, demn de acest nume. După ce ai spus-o o bucată de vreme, îţi deschide Dumnezeu minţile, începi să vezi ce înseamnă „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, nici sâmburul luminii de viaţă dătător” – şi aşa mai departe. Mişcarea Legionară a fost un formidabil efort, al părţii sănătoase, din neamul nostru, de a supravieţui, în condiţiile unei Românii conduse de bandiţi.

România regelui Carol I, a lui Carol al II-lea, a lui Ferdinand, a lui Mihai-Viteză, nu a fost o Românie adevărată, ci o colonie ideologică condusă de bandiţi aduşi de franc­masonii brătienişti, de cea mai joasă speţă masonică. Masoneria îşi are şi ea faliţii ei. Asociaţiile banditeşti sunt masonerii şi mafii, eventual bisericuţe! Primul Brătianu cel de la 1848, de la 1877, a fost un veleitar terorist, de nivel european, urmărit de poliţiile din Italia, Germania şi alte state. Brătienii au crescut în scutece teroriste. Naţionalismul lor începea cu pistolul, nu cu sângele neamului, pe care l-au dispreţuit fără să îl înţeleagă.

De ce Eminescu zice Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul / De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? De ce oare? De ce Eminescu n-a scris un vers despre Războiul de independenţă? Pentru că acest război a însemnat, încă din faza pregătitoare, de la Livadia, intrarea Românilor sub jugul masoneriei europene, anglo-franceze mai ales, dar şi austro-germane, o bucată de vreme. Eminescu a căzut victimă terorismului guverna­mental austro-maghiar, cu ajutorul lui Titu Maiorescu şi al altora, nu intrăm în detalii.

Mişcarea Legionară a fost un efort naţional pe linia idealului eminescian. Căpitanul şi cei din jurul lui au fost adesea nişte sfinţi, oameni care au făcut ce au putut, cu cele mai bune intenţii, cu mari sacrificii, despre care nu se poate spune orice. Nu au trădat, nu au furat, deşi găsim şi printre câţiva indivizi condamnabili. Mult mai puţini însă decât în alte partide. Mişcarea legionară a vrut să facă ceva, dar nu a fost lăsată! A fost impiedicată prin mijloace ilegale, contrare legilor scrise şi nescrise! Totuşi, nu e cazul să facem din Corneliu Codreanu un sfânt, deşi chiar asta a fost. Aş fi preferat însă eroul Codreanu, Omul de Stat Codreanu, nu sfântul Codreanu, cu pătrăţică în calendarul colivarilor, dizabiliştilor şi credincioşilor ce nu ştiu nimic despre credinţa lor, în frunte cu majoritatea preoţilor şi a ierarhilor. De pe urma aventurii legionare au rămas zeci de mii, sute de mii de orfani, de văduve, în primul rând din cauza terorismului Statului pretins românesc şi democrat de atunci; dar şi din cauza scrântelii întru Domnul a lui Corneliu Codreanu, la închisoarea din Jilava, unde a intrat ca erou al Românilor şi de unde a ieşit ca sfânt al Bisericii. Însemnările de la Jilava atestă decăderea lui pământeană şi naţională, scrântirea lui întru Domnul. Între Codreanu din Pentru Legionari şi cel din Însemnări de la Jilava, îl aleg pe primul, iar de celălalt mă despart cu durere şi regret, dar mă despart. Îl văd infectat de creştinism, din care cauză nu îl pot considera cu adevărat erou al neamului românesc, ci martir al unei biserici de care mă despart cu regretul de a fi cunoscut-o. Nu este vorba de o biserică românească, ci de un un SRL mafiot, unul nici măcar iudeo-jidovesc.

S.C.:  Dur, foarte dur. Tot un elev vă întreabă, cum credeţi că se poate salva ţara noastră?

T.U.:  Dumnezeu poate face minuni. Minunile sunt poate mai dese de cât cred credincioşii. Credinţa nu începe cu Cristos, creştinismul nu are monopolul Dumnezeirii. Oameni au crezut în Dumnezeu şi înainte comediei Învierii de pe Golgota, şi după comedia celor 15-17-18 secole de inchiziţie, cruciade creştine şi de banditisme ortodoxo-catolice. Cum poate fi salvată România?

S.C.:  Ţara noastră.

T.U.:  Una-i România, alta-i ţara noastră.

S.C.:  Ţara noastră scrie în întrebare.

T.U.:  Vrem-nu-vrem, nu scăpăm de cuvântul România. Pe vremuri, ţara noastră era mai mică, se putea numi Ţara Bîrsei, Ţara Oaşului, ţara cutare. La fel era şi în alte provincii ale Europei. Francezii vorbesc de « pays », adică ţara cutare, alţii vorbeau şi vorbesc de landuri, etc. Germania, până acum o sută şi ceva de ani, era formată din sute de stătuleţe, care au supravieţuit, cu regii şi prinţii lor până în plin secol XIX, unele chiar până în secolul XX şi chiar până azi.. De fapt, erau ţări în adevăratul înţeles al cuvântului. Aşa cum a fost Moldova cândva, sau Muntenia.

De când s-a instalat România modernă, cu excepţia celor şapte ani ai lui Cuza, care cu toate unsorile lui masonice, cu toate ispitele kogălniceano-socialisto-comuniste, cum le numea primul lui ministru (asasinat, probabil cu voia lui Cuza, Kogălniceanu şi a altora), Barbu Catargiu. Cu toate astea, România lui Cuza încă era ţara noastră. S-a ales praful când a venit neamţul, cu traista-n băţ, la Turnu Severin şi a zis că punând piciorul la Turnu Severin a devenit român… Uite ce chestie? Ce performanţă! Am ajuns şi eu la Paris sau Viena, la Roma sau Londra, dar n-am devenit italian pentru că am pus piciorul la Roma, nici francez pentru că am pus piciorul la Paris. Hohenzollernul ăsta a devenit Român punând piciorul la Turnu Severin. Lucrurile nu merg aşa.

Cum să salvăm ţara? Nu putem nimic, dar nici nu vrem ceva precis şi bine gândit. N-avem putere, n-avem curaj, suntem laşi, ignoranţi, fricoşi, lacomi, ne este lene să gândim, vrem rezultate imediate, măsurabile în dolari. Asta înseamnă jidăneala, a măsura totul în dolari, în bani. Copilul se face în nouă luni, în burta mamei, cu sămânţa tatălui. Sunt fenomene care se petrec în zeci, în sute de ani, în mii de ani. Pentru ca ceva să se petreacă într-o mie de ani, un om cu cap îşi pune problema ce trebuie făcut acum, aici, de mine, de noi. Aşa începe salvarea, mai întâi să facem curăţenie în viaţa noastră. În greşelile noastre. Nu trebuie să ne spovedim. Trebuie să ne analizăm însă. Fiecare în parte. Cu mintea, cu ochii, cu posibili­tăţile care sunt în noi, să ne punem întrebarea unde-am greşit? Cine, când, în ce fel a greşit? De ce suntem bolnavi, dacă suntem bolnavi. De ce suntem proşti, dacă suntem proşti. De îndată ce am înţeles că suntem proşti pentru că nu ştim ce ar trebui să ştim, că nu citim, că n-am auzit cutare sau cutare subiect, ei bine, suntem mai puţin proşti.

Când credem că ştim şi de fapt habar n-avem, atunci începe prostia. Prostul care-i la locul lui nu e tocmai prost. Prostul care începe să dea lecţii, medicul care în loc să vindece, ucide, care vaccinează şi crede că vaccinul face bine, acela este un prost periculos, la limită criminal! Sistemul este de aşa natură încât îl obligă şi nu prea. Cunosc oameni care erau obligaţi să predea prostii, minciuni, în şcoală, şi care, totuşi, nu le-au predat! Cunosc oameni care au minţit o viaţă întreagă învăţându-i pe elevi prostii în şcoala lui Ceauşescu. Apoi, cum a picat Ceauşescu, respectivii au schimbat vesta, devenind pro-americani. Jigodii! Ţara jigodiilor şi GBTI-iştilor s-o salvăm? Ăştia trebuiesc curăţaţi! Nu ştiu cum să scăpam e ei. De bolile astea suferim.

Să salvăm ţara ca să ce? Ca să mai sugrumăm încă un Codreanu, dacă cumva apare? Ca să umplem iarăşi câteva zeci de oraşe din ţară, reşedinţele de judeţe, cu trei, patru sau cinci cadavre în principala piaţă publică, vreme de trei zile? Să aducem profesorii, învăţatorii cu elevii şi copiii de grădiniţă, să se scrie pe un carton „Aşa vor păţi de acum înainte trădătorii ţării”, cum a scris banditul de Carol al II-lea – Adus ieri sau alaltăieri, de alţi bandiţii la Curtea de Argeş? Cine s-a dus să se picure, tu-i mama lui, pe mormântul de la Curtea de Argeş, să-i ducă zi de zi o căldare de rahat, să miroasă, tu-i mama lui de Hopânţol! Cunosc oameni care, în anumite oraşe, de exemplu la Arad, unde exista statuia soldatului sovietic, făeau ceva în genul ăsta. Soldatul sovietic avea mâna întinsă, ca Stalinul faimoasei statui din Bucureşti, despre care bucureştenii actuali, tăiaţi împrejur la creier, habar n-au. Se duceau oamenii şi atârnau de mâna soldatului sovietic, câte o căldare cu rahat. În noiembrie ’46 au pus chiar două, a doua peste umăr, agăţată de ţeava automatului PPS, strămoşul lui AKM. Pe atunci, la Arad, în noaptea de 7 Noiembrie se petreceau astfel de lucruri! Până la urmă, soldatul sovietic a fost trimis în aia mă-sii, pe vremea lui Ceauşescu. O astfel de căldare, bine umplută, merită şi tovarăşii Hohenzollern, veniţi cu traista-n băţ şi plecaţi cu trenuri pline cu cele ce ne-au furat. Ce-ai făcut cu Tăbliţele de la Peleş-Sinaia, banditule de Carol? Să-ţi fie ţărâna cât mai grea! Nu exagerez de loc. Au furat tot ce au vrut. Nu mai vorbesc de trădarea lui Mihai-Viteză-Hohenzollern, care ne-a costat numai în primele două sau trei săptămâni, după 23 August, cam 200 000 de soldaţi şi de ofiţeri, plus însiberierea câtorva sute de mii de etnici germani, saşi sau şvabi. Nu mai vorbesc de ruşinea sifiliticullui Carol al II-lea, care a spurcat România pe vecie, de neisprăveala lui Ferdinand, a cărui nevastă o futea cine vrea şi cine nu vrea, toate ordonanţele, prinţii, bancherii şi birjarii chipeşi ai Europei! Eminescu a făcut bine pentru că nu s-a dus niciodată în salonul literar al tovarăşei Carmen Sylva. Să ne vindecăm de măhăismele şi behăielile masonico-brătieniste. Acesta nu e monarhism, ci mihăism behăitor hohenzollernorism.

Să căutăm un urmaş al lui Decebal. El este printre noi, printre spermatozoizii ce vor ieşi din testiculele sănătoase ale neamului. Să punem problema clar! Nu din Biblie, nu din Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca sau Ioan, nu din aventurile sau Faptele apostolilor vom scoate un Decebal. Acest pui de Dac nu poate fii decât printre noi. Nu trebuie să căutăm un rege. Trebuie să căutăm o trupă de tineri, o sută, două sute, două mii… Să facem o şcoală elitistă permanentă. După 20 de ani, după 20 de promoţii, după încă zece ani, dintre aceşti oameni, cei mai buni pe care îi vom fi crescut cum trebuie, vom alege, ca Romulus şi Remus! Ne vom uia pe cer să vedem deasupra cui se aşează mai mulţi vulturi: Vulturi nu ciori! Vom trage la sorţi. Nu trebuie să aducem încă o nulitate, o scursoare, pe prinţul Paul de România. Ce fel de prinţ este acest emerit Terchea-Berchea? Nu orice rahat de om este prinţ! Prinţii noştri se numesc Brâncoveanu, se numesc Basarab, Muşatini, Dracula, ăştia sunt prinţii noştri! Bandiţii de Hohenzollerni, canaliile şi nulităţile din jurul lor? La frontieră cu ei. Dacă nu pe eşafod! Toţi trebuie expulzaţi, trimişi la plimbare cu traista-n băţ, în frunte cu Coana Margareta. Auzi vorbă! Casă regală! Fută-i Dumnezeu cu casa lor de pungaşi, de rataţi, criminali, escroci, neisprăviţi. Salvarea noastră ar fi vindecarea de tâmpeniile şi de mofturile mic-burghezo- brătieniste, de prostia noastră. Să dăm jos prezervativul cerebral pe care ni-l pune şcoala, televiziunea, presa de hahalere şi nu în ultimul rând chiar Biserica.

S.C.:  Ce credeţi despre Nucleu, există, sau e doar o poveste?

T.U.: Dacă nu există, ar merita să existe şi el. N-o fi foc!

S.C.:  Ca şi ferestrele lui Iona.

T.U.:  Dacă nu există. În acelaşi timp, existenţa unui astfel de nucleu, dacă e vorba să-l înscriem la tribunal, pentru a cerşi personalitate juridică, este evident că nu există. Uite, ne-am făcut cinci aici, în jurul mesei. Ne-am putea numi nucleu. Din punctul de vedere de drept, atunci devenim nucleu când avem personalitate juridică. Punctul de vedere juridic nu mă entuziasmează. În numele legii, al legilor scelerate, impuse cu tunul şi cu bomba atomică, s-au comis cele mai mari infamii din istoria omenirii. Punctul de vedere juridic, are importanţa lui, dar nu este decisiv.

Punctul de vedere sufletesc, ce cred oamenii în sufletul lor, asta e ceva pe care baionetele nu îl pot stârpi. Mulţi oameni sunt susceptibili de a fi reuniţi în ceea ce unii numesc Nucleu. Ce părere am? Dacă nu există, ar trebui creat. Măcar pentru derută. Altfel nu înţelegem că adesea ne adunăm ca să ne scădem unii pe alţii, unii din alţii, până ajungem zerourile cu moţ şi trădătorii de care am vorbit. Dacă există ar trebui consolidat, luminat, mai ales. Ce ar însemna această consolidare, această luminare? El ar trebui să fie partea vizibilă a unui eisberg mai adânc, mai complex. Ar însemna să ne vindecăm de o serie de erori, de prostii, de nimicuri. De minciună. Trăim într-o minciună organizată, cu etaje, structurată.

Cândva, în Ţara Românească, un Oltean de către Pleniţa Doljului, Constantinescu, zis Dobridor după numele satului natal, a scris o carte, în ciclul Decăderea dogmelor, insuficient elaborată dar bine gândită la originile ei, Organizarea Minciunii. Cartea asta trebuie recitită, rescrisă, completată în sensul nu numai al minciuni naţionale româneşti ci al demascării Organizării Minciunii Mondiale. În felul ei şi în limitele unui singur Stat, o astfel de carte există, fiind intitulată 11 Septembrie 2001, Terorismul made in USA, a lui Webster Tarpley.

Organizarea minciunii europene de astăzi ne priveşte de aproape. Este vorba de minciuna în care am intrat. Zilele trecute se vorbea de interzicerea usturoiului, remediu nu universal dar eficace pentru sănătate, dacă o avem, pentru redobândirea ei, dacă am pierdur-o. Bineînţeles, este vorba de un întreg regim de viaţă, nu numai usturoi, alimentaţie şi gata. În cartea mea, Elemente de bucătărie şi nutriţie revizionistă, explic aceste lucruri, demasc minciuna medicală, pe ici şi pe colo chiar minciuna politică.

Din cauza minciunilor şcolar-educaţionale, politice, sociale, religi­oase, economice, într-un cuvânt naţionale, am devenit un popor de milogi, de cerşetori conduşi de politruci care fură, care au vândut tot ce se poate vinde. Am ajuns popor care-şi abandonează ţara. Ce alta pot face tinerii? Cum să trăiască omul ce are de 20 de ani, care a deschis ochii, a terminat sau n-a terminat o şcoală, dar simte că n-are ce face în ţara lui, în care ori devine şi el hoţ, or devine un nimeni, un rob, un sclav. Nu-şi poate forma o familie, nu poate închiria un apartament, nu poate cumpăra o casă. Cum să trăiască? Se duce să nu mai audă de România, de Bucureşti, capitala balcanică a hoţilor şi tăiaţilor împrejur la creier, a celor mai harnici purtători de prezervative cerebrale! Mulţi am trecut prin aşa ceva.

În România actuală nu există om care să nu fi trăit acest sentiment. Cum se poate salva şandrama iudeo-fanariotă ce pute a hoţie, lene a neisprăveală? Dumnezeu ştie! Fiecare se poate gândi. Fiecare poate să facă ceva. Unii chiar fac. Salvarea ar putea trece prin acest nucleu. Ultimul nucleu, când a fost? Au existat astfel de nuclee; rezistenţa lui Decebal în faţa invadatorului, imperialist, tovarăsul împărat-bandit, de la Roma, a fost un astfel de nucleu. Ultimul nucleu remarcabil a fost  guvernul şi armata mareşalului Antonescu. Unii nu au nici măcar curajul de a-i pronunţa numele. Asta înseamnă popor de gângănii, de insecte vorbitoare. Suntem o ţară de sclavi mulşi, tunşi, guvernaţi de venetici. De la Aexandru Ioan Cuza încoace, singurii români, şefi de Stat sau de partide, de nuclee, cum spuneţi, mai buni, sau mai răi, cum au fost, s-au numit Codreanu, Ceauşescu, Gheorghiu-Dej şi mai ales Antonescu.

S.C.:   Vă rog să nuanţaţi un pic cu Gheorghiu-Dej. De ce il consideraţi un bun român?

T.U.:  N-am spus bun român, ci mai bun sau mai rău, ca şef de nucleu. Un astfel de român a fost şi Ceauşescu. Putem intra şi în subiectul Gheorghiu-Dej, care nu e cel mai mare criminal. Crima cea mai mare o săvârşise tovarăşul rege Mihai-Viteză, la 23 August 1944, ajutat şi îndemnat, chiar manipulat, de boşorogii trădători Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi alţi veleitari îmbătrâniţi în rele. În vreme ce Gheorghiu Dej era închis în lagărul de la Târgu-Jiu, regele Mihai din Bucureşti şi-a trădat armata şi poporul, în timp de război, dezonorând pe vecie familia Hohenzollern. Gângavul regişor Mihai-Viteză, care n-a fost în stare nici să înveţe româneşte, a fost un fel de mareşal sovietic la Bucureşti, motiv pentru care Stalin l-a decorat. I-a trimis o jidovcuţă în pat, o trotinetă de avion, un automobil, medalia POBEDA INFAMIEI! Mai mare ruşinea! Unii, acum, se cred monarhişti. Aceştia nu sunt monarhişti, ci mihăişti. Ba chiar behăhăişti…

Gheorghiu Dej, deşi comunist, a reuşit să scoată armata sovietică din ţară, armata căreia trădătorii şi inconştienţii, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi alţi îi deschisese drumul către Bucureşti. În felul lui, după treisprezece sau paisprezece ani, Gheorghe Gheorghiu Dej a reparat cât s-a putut din trădarea neisprăviţilor politicarzi, la 23 August 1944, în frunte cu Maniu, Brătianu, regişorul bâlbâit şi ceilalţi infami. Că ne place sau nu, Gheorghiu Dej a marcat o bilă albă în istoria ţării şi a poporului, în vreme ce regii Mihai şi Carol al II-lea merită biciuţi şi în mormântul pe care nu-l merită şi care constituie o insultă pe onoarea noastră naţională

S.C.:  Televizorul este instrument, sau armă? Pentru că nu-l putem folosi pentru a difuza informaţie, ci poate fi doar folosit împotriva noastră, pe când prin internet, care este o unealtă, putem difuza şi noi informaţiile noastre.

T.U.: Orice instrument poate deveni o armă, în primul rând cuvântul, apoi întregul nostru corp. Noi înşine suntem instrumente ale spiritului din noi. Sunteţi la un anumit nivel de înţelegere. Locomotiva cu aburi, batoza, motorul cu aburi erau instrumente. Puţină lume ştie că în instrumente există un fel suflet, ba chiar un drăcuşor! Intrăm în ezoterismul informaticii care, de acum, se ocupă ea de noi. După ce l-am construit, computerul ne reconstruieşte şi el pe noi. Intrăm într-o nouă fază a relaţiei dintre om şi tehnică. Curând vom vorbi de tehnologia « morală », de arme şi instrumente « bune », ce nu pot fi mânuite decât de către cei buni, de arme şi de instrumente « rele », ce nu vor putea fi mânuite decât de cei răi.

Televizorul rămâne instrumentul ţaţelor. Oamenii întregi la cap trebuie să-l ţină sub cheie, ca pe orice otravă, ba chiar să îl arunce la gunoi.Trăim o fază în care, la viaţa noastră, de oameni vii, încep să participe şi morţii, mai exact cei pe care îi numim astfel, fără să ştim şi fără să înţelegem că nimic nu este mort. Orice am face sau nu am face, suntem condamnaţi la viaţă! La viaţă veşnică. Cine ştie asta nu se mai teme decât de Dumnezeu, iar la politicienii ce murdăresc lumea, la celelalte genuri de răufăcători se va uita ca la orice delincvent sau dăunător public. Un scriitor român, unul dintre cei mai importanţi din secolul XX, introduce morţii în viaţa publică românească. În plin secolul XX! Nu peste mulţi ani, cartea respectivă va fi probabil în librării.

S.C.:   Următoarea întrebare vine de la un tânăr student, Ion. Credeţi că istoria se va repeta? Vor mai fi zile când tinerii vor fi în paradă pe stradă iar poporul va arunca cu flori în ei?

T.U.:  Astfel de zile vor mai fi, nu se ştie ce fel de parade, cine va arunca, cu ce va arunca! Poporul totdeuana aruncă cu flori sau cu pietre în cineva. Unii zic că istoria se repetă, alţii că nu se repetă. Eu nu cred că se repetă, dar studentul Ion nu ştie ce este istoria. Ignoranţa lui este normală, mai ales dacă este student la Istorie. Istoricii nu au ştiut niciodată ce este Istoria. Din păcate, nici nu şi-au pus întrebarea, inclusiv cei mai vestiţi dintre ei, în frunte cu Tucidide, Herodot Ranke, Mommsen şi ceilalţi, cum spune Blaga în Fiinţa istorică.

În orice caz viaţa noastră nu se repetă. Retrăim, ne naştem încă odată într-o altă viaţă, dar asta nu este o repetiţie. Este o întreagă problemă. Întrebarea şi gândurile lui Ion sunt frumoase, interesante. Dacă se vindecă de legionarismul infantil, într-o zi va ajunge înţelept, ezoterist, poate chiar ocultist. Legionarii la care se gândeşte reprezintă probabil cel mai frumos lucru din viaţa publică românească a secolului XX. Codreanu şi o pleiadă înteagă de tineri, dar şi de bătrâni, erau în comuniune de trup şi de suflet, iar asta reprezintă cea mai frumoasă şi interesantă realizare a noastră, din secolul XX.

În afară de eroismul voit, nevoit, al eroilor de la Cotul Donului, de la Stalingrad, în faţa duşmanului extern, tinerii ăştia au vrut să facă ceva în ţara lor. Dacă reuşeau, altfel s-ar fi petrecut lucrurile şi la Cotul Donului. Dacă ei se înţelegeau cu Mareşalul Antonescu, nu mai ajungea ramolitul de Maniu, trădătorii Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi alţi neisprăviţi, ca generalul fustangiu Sănătescu, sa-l aresteze pe Mareşalul Antonescu, marele dictator care era cu biciuşca în mână când s-a dus la tovarăşul rege. Cât priveşte partea de întrebare despre ce cred eu: vor mai exista sau nu astfel de zile? – asta îmi arată că Ion încă nu este copt pe deplin. Trăieşte-ţi zilele Ioane! Lasă morţilor grija morţilor. Lasă-le zilele lor, celor ce le-au trăit. Nimeni nu poate trăi zilele, situaţiile, evenimentele şi trăirile altora. Realizarea şi împlinirea ta depind de modul cum îţi vei trăi şi împlini propriile tale zile, propriile tale fapte. Dacă ar merita să existe? Ce-ar fi dacă ar învia Ştefan cel Mare, dar şi Mahomed al II-lea, Mircea cel Bătrân dar şi Baiazid Ilderim? S-a stins viaţa falnicei Veneţii! – spune Eminescu. S-a stins Sarmisegetuza. Nu trebuie să-l înviem pe Traian ca să-l tragem în ţeapă, cum ar fi vrut, probabil, unii dintre Dacii din jurul lui Decebal. De ce să nu-i tragem în ţeapă pe cei cu care ne confruntăm noi, astăzi, în zilele noastre. Mai ales că pe unii chiar îi ustură fundul. Le-am face o plăcere, i-am sătura de curism, pe alţii poate de pupincurism, ceea ce ar fi mai important decât renegocierea trecutului!

S.C.:   Următoarea întrebare e tot de la Ion. Ce sfaturi aţi da unui tânăr de 18 ani, abia intrat în viaţa reală, singur pe calea naţionalismului, înconjurat de oameni spălaţi pe creier?

T.U.:  Întrebare grea. Între noi fie vorba, l-aş invita pe una din plantaţiile mele de arbori de cauciuc, pentru vreo câteva luni, poate chiar un an, de exemplu. În copilăria mea, am cunoscut ingineri ce fabricau cauciuc dintr-un fel de păpădie. N-o să mă credeţi unde. Exact la Auschwitz, unde m-am născut. Sunt auschwitzian din naştere, get be get, adică Dac, nu ca Romeo şi Julieta lui Coja, de s-au dus săracii să se iubească tocmai acolo, probabil într-o cameră de gazare, sau mai multe, ca la hotel, unde schimbi camera, de la o vreme. Acolo oamenii se iubeau, nu glumă. Unu, popa Maximilian, s-a propus pentru camera de gazare, în locul unui Jidan şmecher. Oamenii se iubeau, asta e. Jidani, nejidani se iubeau. Unii iubeau steluţele roz, alţii pe cele galbene sau roşii. Am cunoscut unul de iubea la nebunie o Steluţa galbenă, ce lucra la popotă, şi îi ţinea din când în când cârnatul. La Pearl Harbor, la Hiroshima, Stalingrad sau Berlin n-a fost dram de iubire. Iubire ca la Aschwitz n-o să mai vedem curând. În rest, toată Eurpa, poate chiar toată lumea, era numai ură. Acolo era şi iubire, căci aşa a fost totdeauna. Una fără alta n-a fost niciodată.

Ce sfaturi i-aş da, dacă ar veni la mine? Întâi să vină. L-aş putea aştepta la New Delhi, Hong Kong, poate chiar la Teheran, unde mi-am îngropat părinţii, pe vremea şahinşahului. Oricum, să nu se lase doborît de disperare, să nu se sperie, să nu creadă că-i musai să moară învins, ca neînvinsul Codreanu, care de fapt şi-a dorit moartea, verificând principiul lui Peters, care a definit limita incompetenţei fiecăruia.

Oricât ar fi de grave şi de dificile, problemele cu care se confruntă, dacă i-a dat Dumnezeu sănătate şi minte, le va învinge! Dacă vrea un pic mai repede, şi e normal să vrei mai repede, când 18 ani, îi dau un sfat: să vină aici. De la cauciucul meu va învăţa cum e când eşti prea mic ca să fii mare şi prea mare ca să fii mic. În orice caz, întrebarea e bună. Să se gândească şi singur. Numai singur va găsi răspunsul. Un om sănătos, întreg, care pune o astfel de întrebare, are tot ce-i trebuie, în el însuşi, pentru a găsi răspunsul multor întrebări. Dumnezeu dă la toţi, dar nu bagă nimănui în traistă.

S.C.:  Cum vedeţi viitorul Europei, al României? Vom fi aproape de a ne pierde credinţa, limba şi cultura până se vor trezi toţi la realitate?

T.U.: Niciodată nu ne vom trezi toţi odată la realitate. Niciodată, niciunde nu s-a întâmplat aşa ceva. Decebal şi-a avut trădătorii lui. Codreanu şi-a găsit călăii printre Românii lui. Antonescu, Mihai Viteazul, alţii şi alţii la fel. Niciodată nu ne vom trezi toţi la realitate. Nu contează toţi. Contează nucleul, de care vorbeam. Ceilalţi, adică toţi sau aproape, urmează pe cei treji, dacă aceştia sunt suficient de puternici. Dacă nu, mai bine să doarmă, şapte metri sub pământ, vorba Căpitanului!

Viitorul Europei? Hmm. Acum o sută de ani, răspunsul ar fi sunat altfel. Peste zece, douăzeci de ani, s-ar putea să fiu mult mai sever. După toate semnele, depindem de această Europă, pentru că trăim în ea. Nu putem face abstracţie, cum crede constănţeanul Ion Coja. Pe el nu-l interesează decât România. Îmi pare rău, dar România-i o mărgică într-un şir. Nu putem face abstracţie de şir. Toţi suntem pe aceeaşi funie. Am făcut războiul alături de Germania, contra Rusiei, contra SUA, contra Angliei. Ăştia ne sunt duşmanii, în continuare! Războiul continuă! Învinşi cu adevărat nu sunt decât cei ce şi-au pierdut speranţa în victorie.

Din familia mea, 7 sau 8 au murit la Cotul Donului sau mai înainte. Câţiva au scăpat, dar au murit la bombardamentul din Bucureşti (aprilie 44), în căsăpelniţele Anei Pauker şi Teohari Georgescu. România n-a fost bombardată aproape deloc în comparaţie cu Germania, care a fost bombardată la centimetru pătrat. Românii de azi nu ştiu pentru că sunt leneşi, parcă i-ar fi pişcat musca ţe-ţe! Toţi sunt alfabetizaţi, cunosc literele, chiar şi consoanele, care sunt mai grele. Dar nu citesc. Se uită pe telefon, şi freacă ţiparul. În faţa tembelizorului. Nu cunosc unul să fii citit Furtuna Iadului, deşi cartea se găseşte destul de uşor! Este drept, Furtuna Iadului nu-i disponibilă chiar de când Tanti Biserica a înfiinţat Iadul şi Raiul. Totuşi, cartea asta capitală e disponibilă de nu ştiu câţi ani, cel puţin în engleză. Ieşită cum a ieşit, din Furtuna Iadului, nu am prea multă încredere în această Europă bolnavă de prezervatită cerebrală carabinată. Totuşi, Europa a fost locuită de rasa albă.

Nu am încredere în Europa de la Bruxelles, în comisarii europeni şi politrucii lui Dracu, ce ne otrăvesc trupeşte, spiritualiceşte, politiceşte, pe toate căile, ne umplu trupurile cu E-uri, minţile cu blestemăţii şi minciuni, ciolanele cu viruşi acceleraţi. Dacă-i vorba de Europa asta spurcată, cu cât va pieri mai repede, cu atât mai bine. Problema este că, cu sau fără ea, ca pruncul ce riscă sa fie aruncat cu apa din copaie, popoarele europene, între care şi noi, putem plăti cu dispariţia noastră.

Această Europă urmăreşte exact dispariţia popoarelor europene, între care noi, de exemplu, nu suntem chiar ultimii tâmpiţi. Nu e sigur că vom dispărea înaintea Francezilor, Englezilor sau a Nemţilor. Vor rămâne insule de româ­nism, prin Vrancea, prin Ţara Oaşului, Gorj, prin alte părţi. Nu mai puţin, şerpişorii pe bugetul naţional, frica din inimi şi minciunile predate de şcoală sunt semnul sigur al pieirii noastre inevitabile. Acordând drepturi egale şi ovăz veneticilor sosiţi ca Baiazid, în pristolul de la Nicopole, ne furăm singuri căciula. Iată problema!

În orice caz, mafia asta mincinoasă, cu tupeul ce se cheamă schuptzah, aminteşte povestea cu gloria: « Gloria Neamului nostru, spre-a o face de ocară/Îndrăznesc ca să pronunţe pân’ şi numele tău, Ţară! » Gloria asta falsă trebuie să piară. Ea este minciuna ce ne otrăveşte şi ne ucide, în care scop ne vor obliga să ne vaccinăm, să ne homosexualizăm, să ne lesbienim, să ne tâmpim copiii în şcoala ce nu-i şcoală ci Bordel pedagogic.

Părinţii descreieraţi încredinţează şcolii educaţia copiilor lor. Cum să salvezi aceste caricaturi şi epave omeneşti, fabrici de rahat pe două picioare, pofticioşii vicioşi ce se preacurvesc, preacuresc şi cerşesc mântuire? Dimpotrivă aceştia trebuie ajutaţi să se mântuie, să se împroprietărească în Rai, pe banii lui Sfântu Petru… Cum să-i salvezi pe cei ce se otrăvesc cu hapuri din farmacii, ce-şi otrăvesc copiii abia născuţi, prin infectarea vaccinală, blestemăţie inventată de Talpa Iadului şi farmaciştii lui Scaraoţchi. Dacă unii nu fac asta, este pentru că sunt penticostali, adventişti de ziua a şaptea, baptişti ce nu au încredere în sistemul diabolico-bruxellez. Nu au încre­dere şi bine fac! Pe de altă parte, pastorii protestanţi sunt mai pregătiţi în problemele lumii de azi, în vreme ce preoţii ortodocşi nu ştiu decât « Doamne miluieşte » ocupâdu-se cu demografia Raiului, prin umplerea cimitirelor şi dezvoltarea multilaterală a pompelor funebre de pe pământ. Neo-protestanţii nu fac ceea ce fac pentru că ar fi mai buni din punct de vedere românesc. Ei acţio­nează din punctul de vedere al mafiei creştinoide numită biserică baptistă, penticostală, adventistă, etcetera. Totuşi, bisericile neo-protestante fabrică un număr de credincioşi cât de cât instruiţi, deşi cam rătăciţi prin jungla Bibliei, adesea scrântiţi întru Domnul! Biserica noastră nu aspiră să fabrice credincioşi, ci milogi de-a dreptul, cerşetori de minuni, de mîntuire pe daiboj. De două mii de ani creşti­nismul, mai ales ortodoxismul, fabrică milogi şi colivari la pătrat. Suntem o ţară de milogi, de hoţi şi de trădători.

Românii cumsecade şi la locul lor se ascund. Altfel ar trebui să pună mâna pe topor şi să lovească primul poliţai, primul conţopist al oricărei primării, primul politician de orice culoare, nivel şi adesea chiar primul medic, care cultivă bolile, nu sănătatea oamenilor. Rămâne de văzut până când Românii se vor lăsa murdăriţi şi insultaţi cu sfintele moaşte ale gagicilor ierarhilor din alte vremuri. Într-o zi vor arunca la pubelă moaştele cuvioasei Parascheva, cadavrul real sau fals al lui Dumitru Basarabov, pe necroforii înmiliardaţi ce trăiesc din exploatarea industrială a sfintelor cadavre, care sunt moaştele. Să îngropăm odată aceste cadavre, să ştergem de pe agenda publică această ruşine naţională, să suprimăm această ruşinoasă sursă de bani murdari, pentru mizerabila, spurcata preoţime şi călu­gărime ortodoxă. Neo-protes­tanţii nu se pretează la maimuţăreala africană, cu moaştele lui « X » sau mutra împăiată a lui « Y ». Cu scânteia lor de instrucţie şi dramul de credinţă, neo-protestanţii s-ar putea să-l descopere pe DECEBAL, ZAMOLXE şi alţi sfinţi din calendarul naţional român, mai repede decât ortodocşii dogmatici. Să terminăm odată cu sfinţii suspecţi de multe, fie ei chiar din Ţara Sfântă. Pentru noi, singura ţară sfântă este Dacia lui Decebal. Palestina, Israelul şi altele de pe acolo nu ne interesează decât cel mult la ora de geografie.

S.C.: Ultima întrebare de la Ion. Ce părere aveţi despre Căpitan? L-ar interesa şi opinia despre Horia Sima, ba chiar mareşalul Antonescu?

T.U.:  Ce părere am? Una rea sau bună? Eu nu vând cartofi, buni sau răi, nici prezervative cerebrale. Am depăşit faza drogării cu A fost odată un Făt-frumos numit Corneliu, nu tocmai singur la părinţi, dar mândru-n toate cele… Căpitanul a început ca erou al Românilor, dar a murit ca martir al creştinilor. Creştinii, dacă există, nu au ţară decât în ceruri. Ei vor Împărăţia Cerurilor. Foarte bine! Dacă vor ţară şi pe pământ, ar fi să slujească la doi stăpâni. Teologia scârţâie la balamale. Asta-i realitatea. Ingineria teologică s-a înşelat cu atâtea zerouri încât ochiul perspicace nu vede decât zerourile pretenţioase şi ridicole, ce se ascund după catapeteasmă, să se iubească de aproape, cu un zero de sex opus ori de acelaşi sex.

Când pune mâna pe pistol şi-l execută pe călăul public şi trădătorul Manciu, Codreanu face foarte bine! Degetul meu este lângă degetul lui. Au trecut atâţia ani. Înţeleg. M-am gândit bine. Repet. Arătătorul meu este lângă cel al lui Codreanu. Îl admir pentru multe. Nu-l gelozesc. Apreciez, iubesc pe cei mai buni. Din păcate, Căpitanul nu a fost totdeauna suficient de atent cu avansările în grad cu declaraţiile de presă. Prea uşor a făcut comandanţi legionari pe unul sau pe altul. Eroarea clasică se numeşte Stelescu, dar şi Petraşcu, nu în ultimul rând Horia Sima. Nu vreau să intru în bucătăria gradelor legionare.

Horia Sima este un Stelescu care a reuşit, iar Stelescu a fost un Horia Sima care a eşuat. Horia Sima nu i-a condamnat pe cei care au comis asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicu, a acelor câteva zeci, de demnitari, foşti miniştri, generali, jandarmi, poliţai închişi la Jilava, în aşteptarea procesului. Procesul era pregătit chiar de guvernul în care Horia Sima era vice-premier. Mareşalul Antonescu nu putea trece cu vederea o astfel de crimă. Nu-l cred pe Horia Sima când spune că n-a ştiut. Dacă n-a ştiut e vorba de incompetenţă, ceea ce este la fel de grav. Cred că a vrut să imite marele cancelar al vremii respective! Gestul necugetat l-a dus la 23 ianuarie următor, la exilul pe viaţă, la definitiva desfiinţare a mişcării legionare, la sute de mii de ani-temniţă, morţi fără număr, văduve, orfani!

Astăzi, după zeci de ani, poliţia ucigaşilor lui Ceauşescu provoacă tineretul român cu hoitul mişcării legionare, pe care-l agită în Parlament, ca Mitropolia Moldovei moaştele cuvioasei Parascheva, pe străzile Iaşului. Biserica se ocupă de cuvioşii ei, Basa­rabov şi ceilalţi, guvernul trădător, poliţaii-slugoi şi justiţia injustă se ocupă de cuviosul Codreanu şi bisericoşii lui mai vechi sau mai noi. La asta s-a ajuns. Nu paralelismul căilor ferate este vinovat de situaţia asta. Nici creasta cocoşilor. Când iese rău, Şeful e totdeauna vinovat. Dacă iese bine, şeful culege laurii. Daca merge rău, el este primul vinovat. Dacă o casă ia foc, vinovatul nu e pruncul din leagăn, ci părintele, mama, oamenii întregi, stăpânul, şeful casei. În noiembrie 1940, Horia Sima era şeful Legiunii. Cine poate să creadă poveştile infantile: că a umblat sa-i prindă pe cei ce i-au ucis pe Iorga şi Madgearu? Treizeci de ani mai târziu, la Paris, Traian Boieru, ucigaşul-şef al lui Iorga şi Madgeau, a organizat un « Consiliu de Onoare », care l-a absolvit. L-a absolvit cum? În sensul că, fiind subor­donat lui Sima, executase ordinele acestuia. Bineînţeles, Sima şi ai lui au publicat broşuri ce spun alte lucruri…

Repet: când iese rău, şeful e totdeauna vinovat. Justiţia guvernului legionar, dacă chiar ar fi fost un guvern, nu o bandă de colivari flămânzi, i-ar fi putut judeca pe asasinii de la Jilava, Snagov şi Strejnicul, într-un alt proces decât acela al asasinilor carlişti, ai foştilor lor camarazi. Nu cred aproape nimic din ce spune şeful « simiştilor », nu-i cred totdeauna nici pe « mexicanii » care-i acuză adesea pe nedrept, fără dovezi. Codreanu a greşit făcând astfel de comandanţi, cultivând mentalitatea de ţârcovnici, de colivari pofticioşi. La moartea Căpitanului, fosta mişcare legionară devenise o biseri­cuţă, o sectă de « sfinţi », cu excepţia câtorva ce sperau să pună mâna pe arme. Cele petrecute la Jilava arată că din secta sfinţilor legionari s-a desprins o asociaţie de asasini la fel de calificaţi ca cei ai lui Carol al II-lea. O asociaţie de pistolari rataţi, vânători de afaceri necurate. Vârfurile morale şi spirituale ale mişcării se dăduseră la fund.

În cursul lui de Filosofia Religiei, la Universitatea Cluj-Sibiu (noiembrie 1940), Blaga spune anumite lucruri despre elanul tinerimii şi mişcarea legionară, din care el însuşi făcea parte atunci. Cei de talia lui Blaga, a lui George Manu, se dăduseră la fund – de ruşine, fără îndoială. Oameni ca Papanace, Gârneaţă, alţii şi alţii, sfinţişori emeriţi, s-au lăsat duşi cu preşul, s-au îndoit în faţa lui Sima, pe care ulterior au început sa-l critice. Aşa s-a rupt Legiunea: simişti, antisimişti, mexicani, codrenişti, etcetera. S-a ter-mi-nat! Să ne uităm la Mişcarea Legionară ca la Pandurii lui Tudor Vladimirescu. Ea a aparţinut primei jumătăţi a secolului XX, după cum Pandurii au aparţinut primei jumătăţi a secolului XIX. De câţiva ani suntem în secolul XXI. Să cercetăm trecutul, pentru a-l înţelege, dar gândul să ne fie la prezent şi la viitor. Nu învie morţii, e-n zadar amice, zice Eminescu. Nu vom putea învia pe Codreanu, nici Mişcarea Legionară. Viaţa însă continuă. Exemplul lor constituie o pagină din istoria noastră.

Căpitanul rămâne un erou pentru foarte mulţi. Pentru mine, pe ultima sută de metri, el a devenit un martir al bisericii, ce nu merita sacrificiul, inutil, al unui astfel de om. Iată unde l-a dus pe Căpitan mania de a boteza ţigani cu sutele. Cu regret, cu toată răspunderea, mă despart de botezătorii de orice fel. N-am nimic cu botezaţii, dar nu mi-i pot pune mărţişor la gât! Kogălniceanu, Alecsandri, generaţia lor au creat o problemă din eliberarea ţiganilor. Mareşalul Antonescu a vrut s-o rezolve, fără sa omoare unul, trimţându-i de unde-au venit. Ar fi cazul să-i trimitem la colţ, cu genunchii pe coji de nucă, pe cei ce ne dau lecţii. Vrei să-i numesc pe tovarăşii jidani? N-am chef să-mi murdăresc limba, ochii, gândul, numindu-i odată în plus. Ăştia, ţiganii şi jidanii, sunt fălcile unui cleşte, cu care suntem strânşi de gât. Nu întâm­plător Jidanii aruncă Ţiganilor câte un oscior, pentru că ar fi suferit, chipurile. Au suferit pe dracu! Au furat tot timpul, asta le e meseria de bază, iar pe vremea lui Antonescu au furat mai puţin. Asta le-a fost suferinţa. Chiar şi a altora, nu numai a Ţiganilor!

S.C.:   O întrebare de la Andrei, elev de 16 ani: Cum rezolvăm cele trei mari probleme din România, jidăneasca, ţigăneasca şi ungureasca? Ungurii fac tot mai multe demersuri să câştige autonomia în Transilvania şi nu se face nimic împotriva lor.

T.U.:  Când cineva se îmbolnăveşte, cauza trebuie căutată în propriul lui organism. Nu microbii exteriori ne ucid ci propria slăbiciune internă, insuficienţa noastră vitală. Or fi ei Jidanii invadatori, dar ce spuneţi de milioanele de Românii care în ultimii ani invadează, nechemaţi de nimeni, Germania, Spania, Italia, Austria, etc? Este adevărat, pe ţigani i-au adus alţi invadatori, care s-au dus de aproape şapte secole. Pe vremea aceea, strămoşii noştri au închis ochii, cum îi închidem şi noi astăzi. După 700 de ani, cum să scapi de ei? Ar fi suficient să nu le punem coarne. La nevoie să îi punem la punct, să-i băgăm în scumpele născătoare ale pirandelor de mămici, să-i nască mai la locul lor, mai puţin zgomotoşi, mai discreţi şi bine crescuţi, fără darul hoţiei. Să nu ne dăm fetele să se căsătorească cu ei pentru că ţiganul a ajuns bulibaşă, pentru că are un butic unde câştigă bani mulţi.

Fata ce se mărită trebuie să-şi caute un logodnic cu spermatozoizii propriei ei rase. Jos amestecul rasial! Fără societăţi multi-rasiale şi pluri-culturale! Să citim cu atenţie Pentateuhul, Tora iudaică, să luam exem­plul bun al acestui mare popor, ai cărui înţelepţi rabini l-au ferit de moartea prin metizare. Românca ce se căsătoreşte cu un Ţigan, moare din punct de vedere românesc. Ţiganul ce se căsăto­reşte cu o Româncă, moare şi el, din punct de vedere ţigănesc. Rasiştii protejează şi conservă rasele, le iubesc, cum se zice în limbajul ipocrit al creştinilor, ce iubesc din vârful buzelor cu prezervative, multiple, vreo trei sau patru pe creier.

Andrei, dacă are 16 ani, să pună mâna pe carte, mai întâi. La vârsta lui nu poţi să ştii, nu poţi să înţelegi cu adevărat ce înseamnă să fii Jidan, Ungur, Ţigan, Român sau orice altceva, în genul ăsta. Spunându-mi, în chiar întrebarea lui, care ar fi cele trei mari probleme ale României, el dă lecţii, în loc să primească. Nu poţi deveni un adevărat general sau mareşal fără să fii, mai întâi, soldat exem­plar. La vârsta lui, Andrei are multe de învăţat. Înainte de a se ocupa de popoare, de rase, trebuie să cunoască bine mineralele, plantele, florile, animalele, viaţa. Abia apoi va înţelege ce înseamnă să fii Român, Maghiar, Jidan, Ţigan, etc.

Problema e cum, de unde, de la cine ar putea învăţa ceea ce merită să înveţe. Dacă-şi închipuie că de la biserică, se înşeală. Preoţii creştini au strălucit totdeauna prin dogmatism, igno­ranţă, incultură crasă, sete de « sânge eretic ». În cei aproape două mii de ani, pe care i-a avut la dispoziţie, Biserica ne-a învăţat numai ură pentru păgâni, pentru eretici, pentru Jidani, pentru Negri, pe care nici măcar nu-i considera oameni, acum câteva secole. Ce nu a făcut în 2000 de ani, nu va putea face nici de acum încolo. Creştinismul e mort şi merită să moară! Biserica ne-a rupt de Dumnezeu, nu ne-a apropiat de el, pentru că Dumnezeul ei este BANUL, Ochiul Dracului, cum se spune. E cazul să ne vindecăm de iluzia că Biserica ar putea face ceva bun pe lume. Pe ici şi pe colo, câte un preot face lucruri bune, cazul unui inimos Tănase, la Vălenii de Munte, în Prahova. Ca şi Iustin Pârvu la Petru Vodă, acest preot Tănase este un disident în cadrul Bisericii. Dacă Biserica Ortodoxă ar fi mai puternică, mai cu influenţă, ar începe vânătoarea dizidenţilor creştini, ca acum o sută de ani, când cu schimbarea calendarului, de care vita ortodoxă n-are nici cea mai mică idee. Spun vită creştinului care deşi cunoaşte toate literele, ba chiar gângăveşte vreo două trei limbi străine, habar n-are de religia lui, de istoria imposturii creştine, a minciunilor, erorilor, şmecheriilor tovară­şului apostol Shaoul-Paul-Pavel, cel care l-a trădat pe Isus şi a fabricat creştinismul, maşină de sucit minţile oamenilor, de făcut bani pe seama proştilor şi a prostiţilor.

Prima problemă românească, veşnica noastră problemă nu sunt străinii, mai buni sau mai răi, ci noi înşine, care totdeauna credem că găina vecinului face ouă mai mari, iar când ne moare vaca sau porcul ne rugăm lui Dumnezei să-i omoare şi vecinului capra sau cloşca! Asta-i principala problemă româ­nească, măi Andrei. Celelate vin după. Pe de altă parte, din pudoare, ca să zic aşa, multe lucruri trebuie făcute cu oarecare discreţie, nu neapărat între patru ochi ci între noi. De ce n-am avea şi noi, Românii, Sanhedrinul nostru, care s-ar putea numi nu Înţelepţii Sionului ci Înţelepţii Kogaionului.

Părerea mea despre Codreanu? Din păcate, e vorba de un învins ce nu a fost la înălţimea situaţiei pe care, într-o măsură mai mică sau mai mare, a creat-o el însuşi, cu alţi legionari. Istoria neamului nostru a înregistrat: Căpitanul nu a fost la înălţimea situaţiei. S-a lăsat arestat ca o cloşcă pe ouă. Andrei trebuie să ştie neapărat aceste lucruri. Să le înţeleagă în toată profunzimea, cu toate consecinţele lor. Acum 60 sau 70 de ani, am construit blocuri pentru Ţigani, în care aceştia şi-au băgat caii, iar ei dormeau afară, în şatră. În venele Ţiganilor curge sângele nomazilor. E vorba de un popor mai tânăr decât noi, care ne-am sedentarizat, poate chiar am degenerat de vreo mie de ani.

La Iaşi ţiganii au palate, în alte părţi au pagode, iar noi fabricăm chirpici, pentru că Biserica nu ne-a învăţat să facem cărămizi, acum o mie sau două mii de ani. De ce preoţii păgâni din Mesopotamia i-au învăţat pe credincioşii lor să ardă pământul, să facă din el cărămizi? Pe vremea lui Ceauşescu, în sute, poate mii de puncte din ţară, aproape la orice margine de sat, Ţiganii făceau cărămizi, în vreme ce sute de mii de Români, la 7 Noiembrie, 23 August şi 1 Mai defilau cu Stalin în braţe. Acum, ţiganii preferă să dea cu julul la Paris, Londra, Munchen. De i-am putea trimite pe toţi, să şterpelească turnul Eiffel, să salte Banca Mondială, Parlamentul Europei. Ar fi ceva.

Noi suntem de vină că acum un număr de ani, pe aceeaşi stradă, în Sibiu, domneau doi monarhi: un împărat ţigan, şi un rege tot ţigan! Unii spun că suntem un neam de sărăntoci, afirmaţie ce nu este total falsă. Ce să faci cu un popor care, după ce a suportat ca Iliescu şi asasinii lui să-l împuşte pe Ceauşescu, nu ştie că tovarăşul Ilici Iliescu nu prea a avut mamă, săracul, s-a născut din două mătuşi, între Olteniţa şi Odessa, pe o linie de triaj, între două tampoane ortodoxe. Numai sfântul Pavel s-a mai născut aşa: nici cal, nici măgar, nici iudeu, nici arab, nici păgân, nici nepăgân, nici creştin, nici necreştin. Acesta e Jidanul: sânge de Khazar, dar spoială toracică (de la Tora, nu de la torace). La rândul lui, regele Cioabă nu era ţigan curat, ci unul jidănit, probabil tăiat împrejur, la timpul lui.

Cu Ungurii e altfel. Ei sunt un popor adevărat, cu istoria lor, bună, rea, cu calităţile lor, cu mândria lor cam exagerată, spre deosebire de noi care-am ajuns milogi, colivari, cerşetori ai mântu­irii, cu Codreanu în frunte. De ce să nu cucerim mântuirea. Să-l forţăm, mama lui, şi pe Dumnezeu din cer, cum i-a copt-o Israel, care l-a caftit o noapte întreagă! De ce să cerşim mântuirea? Dacă-i vorba pe cerşeală, prefer să rămân curat, cât mai departe de cerşetorii mântuiţi, de toţi cerşetorii. De ce să cerem pomană? Asta-i ţigăneală. Nu întâmplător, Jidanul Jirinovski ne-a aruncat-o la obraz: că am fi neam de ţigani, că ne-am oploşit pe aici, furând câmpia Dunării de la Bulgari, Transilvania de la Unguri, Moldova de la Ucrainieni şi Ruşi… Dacă am fi trimis un comandou să-l scurteze de cap pe acest neobrăzat, nu ne-ar mai spune nimeni că suntem ţigani, hoţi, etc.

De unde însă un astfel de comandou? Noi nu suntem Americani cu droane şi le WC. Nu avem o armată naţională ci o castă de mercenari în slujba internaţionalismului bolşevico-proletar, până mai ieri, acum a imperialismului iudeo-american. Acelaşi drac. Pupăm în cur toţi puternicii lumii. Repet, asta-i ţigăneală. Care militar român trăieşte crezul lui Decebal. Prin creştinare am devenit un popor de milogi. Zidurile bisericilor, catedrala mântuirii? Nicio încredere. Escrocherii bisericeşti. Să cer a tale daruri, spune Dacul, genunchi şi frunte nu plec! Spre ură şi blesteme aş vrea să te înduplec! Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă! Andrei cunoaşte oare aceste versuri eminesciene? Mă îndoiesc. Probabil cunoaşte altele: Doamne, Doamne, ceresc Tată, noi, Micuţii, te rugăm. Luminează-a noastră minte, lucruri bune să-nvăţăm. Dacă ar cunoaşte Rugăciunea unui Dac, altfel ar arăta umbra lui pe pământ, altfel ar vedea problemele României, ale Românilor, orice alte probleme. Sper să nu rămână şi la 40 de ani, cu mintea de la 16!

Întorcându-ne la Unguri, repet: ei sunt un adevărat popor, cu istoria lor, cu regii lor, poate ceva mai glorioşi ca ai noştri, cu bisericile lor, protestanţi, catolici, treaba lor. Având în vedere cele ce ni se pregătesc, primejdiile ce ne pasc, solidaritatea de rasă ce nu se manifestă suficient, multe ar fi de spus. Tora iudaică, baza învăţăturii bisericeşti interzicea căsătoriile Iudeilor cu străinii din jurul lor. Un adevărat regim socialist şi naţional, în plin secol XX, a promulgat astfel de legi, mult mai blânde decât cele biblice. În fond, şi învăţătura iudeo-biblică şi legile respective condamnau păcatul contra rasei.

Andrei şi mulţi alţii, flăcăi sau domnişoare, ar trebui să ştie, să înţeleagă că nu suntem şi nu putem fi stăpânii spermatozoizilor din testiculele noastre, ai ovulelor din ovarele noastre, unde este conservat codul genetic al atâtor generaţii de strămoşi. De la Decebal la noi sunt cam 80 de generaţii, adică nu mare lucru în lanţul infinit al vieţii. Cu Ungurii ne-am putem alia. Fondul nostru genetic este apropiat, din punct de vedere rasial, treaba-i oablă. Nu suntem inferiori, nu ne sunt superiori, detaliile le vom vedea când vom repune în drepturile ei ştiinţa Eugeniei. Chiar dacă au zăbovit printre Khazari şi alte popoare din Asia, chiar dacă au venit abia prin secolul IX, poate chiar X, chiar dacă nu ne-am înţeles cu ei vreme de o mie de ani, de acum a sosit timpul să ne înţelegem.

Andrei vrea să ştie ce gândesc eu despre mareşalul Antonescu? Multe ar fi de spus. Mareşalul Antonescu a fost un adevărat erou al Neamului, unul de talia lui Decebal, a lui Ştefan, a lui Mihai Viteazul. Cei ce l-au arestat şi vândut duşmanului, în frunte cu regişorul Mihai-Viteză, cu trădătorii Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi ceilalţi vor fi blestemaţi din neam în neam, din veac în veac. Mormintele acestor trădători ar trebui biciuite în fiecare zi de 23 August, la orele 1530, când mareşalul Antonescu a fost atras în cursa trădării de măscăricii Maniu, Brătienii, regişorul Mihai-Viteză, generalul fustangiu Sănătescu, trădătorul şi agentul bolşevic Bodnarenko-Bodnăraş, Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi alţii.

S.C.:   Tot de la Andrei, urmatoarea intrebare: De la ce vârstă aţi văzut Adevărul şi cum să-i facem pe ceilalţi să-l vadă, poate chiar de la o vârstă mai fragedă?

T.U.: Am impresia că acest Andrei crede că Adevărul poate fi văzut ca tovarăşa Girafă, la Grădina zoologică. Cine e pe drumul cel bun, este deja pe Adevăr. Există un adevăr şi un fals în toate, din care cauză nu-i tocmai simplu să facem diferenţa. La 7-8 ani vedem lucrurile într-un fel, la 10-12 ani le vedem mai altfel, la 15-20 de ani începem să deschidem ochii. Progresăm pe linia adevărului, aşa cum putem progresa şi pe linia erorii, a falsului, a minciunii.

Repet, adevărul nu este girafă, nici broască ţestoasă. Nu ne putem uita la el ca la o minune, ca la « sfinţii » de pe pereţii bisericilor. Adevărul este mai curând un proces, ba încă unul ocult, nu un fenomen ce ar putea fi văzut la televizor, la microscop, printre microbii din care trăia Pasteur. Viaţa fiecăruia dintre noi este un proces, adică adevărul personal al fiecăruia. Lumea însă-i plină de procese, unele de natură chimică, altele de natură mecanică, biologică, social-politică, religioasă, etc. Un om copt la cap nu pune întrebări în genul lui Andrei. Asta ar însemna să se coboare la mintea lui. Dacă totuşi o face, atunci o face pedagogiceşte, pentru a-l ajuta pe Andrei să se ridice cât mai sus. Azi un pic, mâine alt pic, şi aşa mai departe. Nu te poţi întâlni cu adevărul, cum te întâlneşti cu o fată, ce-ţi poate suci minţile sau te poate ajuta să te găseşti pe tine însuţi. Reciproca este şi ea la fel de valabilă.

Tovarăşul procurator roman, personajul biblic, Ponţius Pilat, s-ar fi spălat pe mâini cu « adevărul ». Se abuzează de această poveste biblică pentru preşcolari. Cel care a cercetat toate sau în orice caz multe din izvoarele ce ne sunt la dispoziţie, ştie că lucrurile nu stăteau aşa cum susţin cele patru Evanghelii, care nu sunt opera lui Dumnezeu ci a teologilor-politruci, a călugărilor-scribi ce au meşterit, evengheliceşte, vreme de câteva secole… Ponţius Pilat a avut o bisercă la Ierusalim, una ce i-a purtat numele până în secolul al VII-lea, când au distrus-o cuceritorii musulmani. Evangheliile sunt opera teologilor, a politrucilor SRL-ului numit Biserică, după cum politrucii lui Stalin erau un fel de teologi ai talmudismului numit marxism, comunism, Rai comunist, etc. Două religii? N-aş zice. Mai curând două idolatrii. Mă îndoiesc că Andrei poate, astăzi, să înţeleagă asta. Într-o zi însă, va înţelege, cu condiţia să nu aştepte minunea numai de la icoane şi rugăciuni, ci să-şi bată capul, să caute personal, zi şi noapte, să plătească preţul, căci nimic nu e gratis, cum cred milogii şi Biserica.

Cine caută găseşte totdeauna. Am mai spus-o, o repet. Cine caută bine, găseşte mai mult decât caută, ceea ce, pentru fiecare în parte, este dovada că Dumnezeu există, că ne ajută fără să-l bătem la cap cu cerşetoria. Am mai spus-o şi pe asta: de băgat în traistă nu ne bagă niciodată! Adevărurile par adesea mici, neînsemnate, ceea ce este absolut fals. Un bob de grâu este într-adevăr mic, deşi, probabil, de vreo sută de ori mai mare decât bobul sau sămânţa de mac. Tot aurul din lume, ba chiar din Univers nu poate înlocui aparent neînsemnatul bob de grâu sau sămânţa de mac. Aşa stau lucrurile şi cu spermatozoizii sau ovulele omeneşti. Un spermatozoid corcit, un ovul metizat înseamnă două seminţe nu neapărat ucise ci modificate, deviate, pocite, desfigurate, ca în cazul împerecherii calului cu măgarul. Dintr-o astfel de împerechere iese catârul, monstrul, punctul terminus al bietului armăsar, care a avut slăbiciunea să spurce bunătate de membru pe o măgăriţă ce se vaită ca muierea ce îşi toacă bărbatul în foi de viţă…

Pentru noi, sperma­tozoidul omenesc reprezintă poate ceva mult mai mult decât sămânţa sau bobul de grâu, decât spematozoidul de cal. Într-o sămânţă, aproape invizibilă, ca cea de mac, se ascunde un proces pentru care naturii i-au trebuit mii de ani, poate chiar zeci şi sute de mii de ani, dacă nu milioane. Cam aşa se pune problema, măi Andrei. Un adevăr nu e ca girafa, nici ca icoanele de pe pereţi. Girafa are şi ea calităţile ei, sămânţa ei. La prima vedere însă, este o arătare, închisă într-un ţarc, unde copiii vin să-i dea banane, o mână de iarbă. În orice sămânţă zace un mare adevăr.

Există o sămânţă românească, există o sămânţă ţigănească, există o sămânţă jidovească. Cu seminţele nu este de glumit. O sămânţă pierdută nu poate fi înlocuită. De aceea, seminţele sunt de nepreţuit. Natura ne dă din toate cu grămada. Nu ne dăm seama ce înseamnă asta! Pui bobul de grâu în pământ, iese grâu! Când ţăranul seamănă un bob de porumb, iese un cocean de porumb. În alte domenii e mai complicat. Când un intelectual deschide gura, nu se ştie dacă iese ceva onorabil şi adevărat din gura lui. Când îl auzi cu Holo, Holo, Holo, ar fi cazul să-i răspunzi şi tu, Andrei, ca înţeleptul nostru naţional, tovarăşul Bulă-necredinciosul, fratele mai mare al lui Toma-Necredinciosul. La Holo, Holo, Holo, care-i ceva mai frumos decât două şi chiar trei girafe, putem răspunde ca Bulă: Huo, Huo, Huo! Nu putem fabrica girafe. Dumnezeu ne-a dat spermatozoizii noştri omeneşti, cu care de fapt nu mai fabricăm nimic. Într-o zi, după atâta destrăbălare homo- şi pluri-sexuală, lesbiană, nu foarte prea-creştină, Româncele se vor trezi ca Suedezele şi Norvegienile, de importă spermatozoizi la purtător, cu card special şi vibrator. Cele norocoase, găsesc vreunul pe la Lacul Ursului, pe valea Oltului sau a Jiului. Unele însă, n-au încotro îşi cumpără spermatozoizi de pe valea Nilului, din Congo, de la Dracu-n Praznic. Asta da problemă! Când muncitorul face o piuliţă, iese piuliţă. Când fierarul face o potcoavă, iese potcoavă, din ciocanul şi din nicovala lui. Când un intelectual deschide gura, când îşi scoate sculele, când fosta Academie Română face nembru de onoare o lichea oarecare, lepădătura din Sighetul Marmaţiei, problema adevărului se pune în termeni de frică, de curaj civic. De aceea, dragă Andrei, când întâlneşti un intelectual, păzeşteţi buzunarele, schimbă trotuarul. Păzeşte-ţi şi prohabul. Mulţi intelectuali urlă ca sirenele lesbiene ale lui Ulise: Homo, Homo, Homo! Scila, Scila, Scila! Vai de lume! Asta e problema.

Adevărul nu-i o pernă de dormit pe ambele urechi. Dacă ai înţeles asta eşti deja om întreg. Nu te grăbi însă prea tare. Toate la timpul lor. Bobul de grâu trebuie să « moară » în pământ, pentru ca, sub soare, să învie noua holdă. Unii dintre noi vor pieri, ca bobul de grâu în pământ, pentru ca poporul, pentru ca Neamul să trăiască. Acesta o fi fost cazul lui Codreanu. Dacă a murit însă pentru Biserică s-a ratat. Biserica l-a trădat pe Cristos, iar cînd acesta s-a întors pe pământ l-a declarat eretic, l-a ars pe rug de mii şi mii de ori. Încearcă să citeşti şi să înţelegi capitolul Marele Inchizitor, din Fraţii Karamazov, cartea lui Dostoievski.

Într-o zi, poate vei veni aici, pe una din plantaţiilee mele de arbori de cauciuc. Cel mai elastic şi mai ieftin cauciuc vine de aici. Vei vedea cum se face bumerangul. Din cauciuc şi nu numai. Mai nou se face din buruieni şi din sucuri vegetale mai subtile, de exemplu Holo, Holo, Holo!, Homo, Homo, Hom! şi altele. Plus păpădie, genţiană, levănţică… Invers nu merge. La Loho, Loho, Loho bumerangul nu pleacă, nu se întoarce, nu sare. Nici la Moho, Moho, Moho. Nu-i mai simplu, dar nici mai complicat decât pătratul ipotenuzei, totdeauna egal cu suma pătratelor catetelor. Pitagora, a fost un om adevărat, nu un milog creştin, rătăcit prin secole, cerşetor de mântuire.

S.C.:   Cum să-i facem pe ceilalţi să vadă adevărul, poate de la o vârstă mai fragedă?

T.U.:  Fiecare vârstă este necesară şi importantă. Fiecare vârstă are problemele ei. Niciuna nu poate fi sărită. Graba strică treaba. Nu putem pune căruţa în faţa boilor. Nu putem secera înainte de a semăna. La întrebare asta am răspuns deja.

S.C.:  O întrebare de la Sebastian: Generaţia viitoare va fi una piedută sau va fi cea care ne va salva de la pierzanie şi ne va trezi la realitate?

T.U.:  Generaţia viitoare va veni. Ea este deja printre noi, la grădiniţă, la şcoală. Sunt toate motivele să credem că va fi mai pierdută decât cea actuală. Lucrurile merg din rău în mai rău. Ce-ar însemna această salvare? Pentru ca să putem discuta dacă va fi generaţia ce ne va salva, ar trebui să avem o idee clară despre ce înseamnă această salvare. Salvarea la modul individual poate fi imaginată mai uşor. Unul se salvează ducându-se la New York, spălând vase într-un restaurant; altul joacă tenis şi devine campion mondial, etcetera. Astea nu înseamnă salvare ci cârpeală mic-burgheză. Ieşirea din milo­geala ţigano-bisericească ar fi un început de salvare.

S.C.:  Biserica?

T.U.:  Am spus destule despre această ruşinoasă instituţie omenească, ce murdăreşte şi ucide tot ce atinge, care nu ştie decât să facă rău. Biserica este întruchiparea Satanei. Nu sunt primul care o spune. Statul ce se pretinde român este el însuşi o mafie. Puzderia de biserici a ucis religia, a făcut imposibilă orice religie. Până când? Vom vedea. Biserica dă cu busuiocul, scuipă aghiasmă de la robinet, mirunge mafioţii, escrocii, criminalii, a vândut tot şi pe toţi, a fabricat pe Cristos, cu care i-a dat la cap lui Isus, de nu mai ştie nimeni cine-i Dracul, cine-i Ta-su. Biserica l-a fătat pe Dracu, sau Dracu a fătat Biserica? Biserica nu-i a lui Cristos, ci a lui Dracu. Dracu-i fictiv, Biserica-i efectivă, dar afacerile merg. Proştii se lasă tunşi, mulşi… În viitorul apropiat nu-i posibilă nicio salvare. În secolele şi mileniile următoare, vom vedea.

Omenirea se va rupe în două: una bună, celaltă rea. Evident, fiecare va crede despre sine că este jumătatea cea bună. Între timp oamenii celor două Omeniri nu vor mai fi ca până acum. Una dintre jumătăţile omenirii va dori neapărat să o extermine pe cealaltă. In nuce, lucrul acesta deja se vede de către cei ce ştiu să vadă! O anumită jumătate a lumii a vrut neapărat s-o extermine pe cealaltă. America şi aliaţii ei au vrut neapărat să-l extermine pe Saddam, pe Gaddafi, pe alţii înaintea lor, chiar şi pe noi, care atunci eram popor, nu chiar milogi, aveam o ţară, nu eram caricatură colonială. Astăzi suntem milogi, nu mai avem nimic, nici măcar spermatozoizi în testicole, nici ovule în ovare, nici găină pe cuibar. De când cu iubirea creştinească nu mai ştim să ne iubim, să aşteptăm, să primim, cu sufletul la gură, rodul iubirii, binecuvântarea cerească. Am ajuns o turmă de dizabilişti. Asta a făcut creştinismul din popoarele de rasă albă. Vom ajunge Oameni-maşină, microcipuiţi la toate încheieturile, în toate glandele, organele, toate celulele. Am putea să devenim nemuritori, în sensul prostesc al cuvântului, dar tot lichele şi hahalere vom rămâne. Se vor produce evenimente neprevăzute, greu de imaginat la ora asta.

S.C.:   În materialele ce v-au fost cândva confiscate, de servicii, sunt anumite informaţii ce ar trebui ascunse, de ordin secret? Ne-aţi putea dezvălui câteva, din orice domeniu?

T.U.: Astea sunt probleme personale. Deocamdată. Interviul e una, spovedania alta, iar au am trecut de idolatria creştină. Cine vrea mai mult, trebuie să mă cunoască mai de aproape. Înainte de iubirea aproapelui, există cunoaşterea aproapelui, ceea ce nu-i tocmai simplu. Câinii, pisicile, animalele se cunosc prin miros. Abia apoi trec la iubire! S-a inventat montarea vacilor cu siringa. Apoi au înnebunit vacile, ca şi femeile de când cu anticoncepţionalele, penisul vibrator, celelalte blestemăţii. Din fericire, cei de care vorbiţi erau de-a dreptul tâmpiţi. Tîmpiţi, dar fuduli. Nu erau în stare să citească o pagină din metrul cub de carte confiscată după ureche. N-aveau alt criteriu de cunoaştere. Erau scursori şi troglodiţi din bestiarul securităţii ceauşiste. De altfel, erau manipulaţi din afară, voiau să mă extrădeze într-o anumită Ţară, şi a fost mai-mai…. Situţia rămâne între Madagascar şi Prepondrent. Aşa se numeşte asta în limbaj iniţiatic, nivel Maestru, masonerie albastră.

S.C.:  Întorcându-ne la cărţi, la informaţiile ce se doresc ascunse…

T.U.: Vreme de secole, Biserica, mai ales cea catolică, a distrus tot ce nu i-a convenit, din Antichitate până azi, cenzurând, falsificând, manipulând, interpolând tot şi toate. Parcurgând trilogia Isus-SSPP-Golgota veţi afla multe lucruri. Asta înseamnă însă o mie şi ceva de pagini. Puţini dintre contem­poranii noştri citesc altceva decât literele de pe pachetul cu ţigări sau de pe fesele albastre ale vreunui Homo cu vino-ncoace. Nu mai vorbesc că nu trebuie să ştim ce a fost cu singurul socialism îmbrăţişat vreodată de un popor european, naţional-socialismul german. Bineînţeles, ni se ascund foarte multe în toate domeniile: alimentaţie, educaţie, omenie (oare ce-o fi aia?), sănătate, economie, religie, etc. Trăim în oceanul Minciunii organizate

S.C.:  Aveţi titluri?

T.U.:  Sunt multe, foarte multe titluri. Librarilor, editurilor, bibliotecarilor şi altora le tremură spermatozoizii în testicole când aud de Mein Kampf, măcar că, pe mine personal, la ora asta, m-ar interesa mai mult Jurnalul lui Dracu în persoanăÎnsemnările postume ale lui Hannibal, încă nedescoperite, povestea lui Abel şi Cain, falsificată de mii de ani. M-aţi întrebat de nu ştiu câte ori despre o posibilă « Salvare ». Cărţi există, care i-ar putea ajuta, pe unii, cel puţin, să se salveze. Nu există cititori. Creş­tinii se roagă pentru salvare, iar Dumnezeu nu ştie ce să mai facă, cum s-o scoată la capăt cu cerşe­torii ăştia de « salvări », minuni şi mântuiri! Cunoaşteţi studenţi ce se ocupă cu Infor­matica, Matematica, Medicina, etc. Ştiţi cumva vreunul care se ocupă cu Cenzura de idei în timp şi spaţiu, din Antichitate până azi, în toate ţările importante, sub toate religiile şi toate guvernările posi­bile? Eu cunosc vreo zece, poate douăzeci, prin Europa. Din fericire, există mult mai mulţi. I-am găsit pentru că i-am căutat. Şi ei căutau oameni ca mine. Ne-a costat ceva, puteam să mor, au murit alţii, că nu-i chiar aşa uşor să mori. Când ţi-ai înţeles misinea, nu poţi muri oricum. În niciun caz când vor duşmanii, pentru că, de fapt, nu îţi mai aparţii. Eşti în mâna lui Dumnezeu. Devii conştient de destinul ce te conduce către ţinta ce ţi s-a dat, ori pe care ţi-ai ales-o.

S.C.:  V-a fost confiscată în timpul raidurilor?

T.U.:  Repet, lucrurile personale îmi aparţin. Le impart cu Dumnezeu, cu unii prieteni. Nu socializez internetul, nu ştiu cum vine cu fesele şi cu buucile, facebook, fesebooci, fese bovine, buuci porcine. Ce înseamnă asta, care fese, care buuci, de nu ştiu ce să apuci… Internauţii se suflă unul pe altul? Cum vine asta? Pe fese, pe buuci, printre buutuci? Nu pot socializa fesele superbe, de care dispun, nici bucile mele de milioane cu piraţii internetului. Apoi, câţiva salariaţi, ascultători Radio-România-Actualităţi, mi-au spus că uneori săriţi peste cal. Nu întru în amănunte. Am caii mei. Vocaţia de a sării caii altora nu mă ispiteşte. Cine vrea mai mult, trebuie să vină aici! Dacă nu în Singapore, măcar în Hong Kong. Dar ar fi păcat. Uite cum trece timpul. Vorbim de două ceasuri şi n-am ajuns la nicio concluzie. Vorba multă, sărăcia omului.

S.C.: O întrebare culeasă de Ion de la prietenii lui: Violenţa este o soluţie viabilă în manifeszările naţionaliste? Tot mai mulţi tineri cred că da.

T.U.:  Despre violenţa s-au scris pagini remarcabile în istorie, lumea nu ştie. Lumea de astăzi n-a auzit de un oarecare Georges Sorel, pe care l-a citit şi violentul Lenin. În urmă cu o sută şi ceva de ani, Sorel a scris o remarcabilă carte despre violenţă şi rolul ei în istorie. Vrem-nu-vrem, violenţa, pumnul, pumnul mai puternic a jucat totdeauna un rol, adesea determinant. În acelaşi timp, tinerii entuziasmaţi de violenţă să nu uite că ei o vor suporta. Dimpotrivă, eventualii lor inamici au toate armele posibile la dispoziţie.

Cel slab şi ignorant trebuie să încerce a fi înţelept. Celor ce se gargarisesc cu Biblia şi Tanti Biserica, milogilor cerşetori de minuni şi mântuiri le reamintesc pilda evenghelică: blânzi ca porumbeii şi vicleni ca şerpii! Codreanu cunoştea pilda asta, dar o aplica doar în vorbe şi din când în când. Faptele sunt adesea contra lui, faptele ce l-au dus la Tâncăbeşti. Nu numai pe el. Voi vorbiţi de violenţă dar habar n-aveţi ce este violenţa. Citiţi-l pe Sorel, citiţi Graalul din Montségur, citiţi răsboaiele religioase de după Golgota, citiţi Nurembergul, Hiroshima, Belgradul, Bagdadul, Libia… Prea multă vorbă. Vorba voastră să fie fapta, spunea Codreanu.

*

Discuția noastră a fost curmată de sosirea avioanelor în care trebuia să ne îmbarcăm. Dacă mă ajută Dumnezeu, mă voi reîntîlni cu domnul profesor și voi face și partea a II-a.

*

[1]. De la pilpul. În Dicţionarul de Iudaism al lui Dagobert D. Runes, la p. 223 citim: « PILPUL:  procedeu dialectic prin care se dezbăteau şi se armonizau probleme talmudice. Probabil de la un cuvânt care însemna ’’cercetare’’ sau ’’judecată’’».

În Dicţionarul enciclopedic de Iudaism (Hasefer, 2000), tradus din franceză (Cerf-Laffont, 1993 şi 1996) citim: « Studiu sistematic al scrierilor talmudice şi rabinice care urmăreşte să clarifice textele deosebit de dificile, angajând adesea o discuţie halahică complexă. Iniţial, pilpul a fost considerat un mod de abordare lăudabil şi creator, putând conduce la un studiu hermeneutic al Halahei [Jurisprudenţă talmudică, T. U]. Tratatul Avot (6,5) îl enumeră printre cele 48 de virtuţi care permit învăţarea Torei. Totuşi, împinsă şi exploatată la extrem, metoda tindea să devină un exerciţiu de virtuozitate gratuită şi de speculaţie teoretică complicată. Ca atare, pilpul era deja condamnat de rabinii care-l criticau pe R. Meir, altfel un eminent erudit, pentru abordările lui excesiv de cazuistice (Er. 13,b).

Urmând exemplul dat în secolul al XVI-lea de ieşiva [şcoală de studii talmudice. T. U.] lui R. Iacob Pollak din Cracovia, pilpul se răspândeşte în şcolile rabinice din răsăritul Europei, ca instrument de ascuţire a minţii şi de dezvoltare a facultăţilor logice ale studenţilor. Cel mai adesea se recurgea la controversă doar de dragul controversei: texte complet străine unele de altele erau alăturate în mod artificial, pentru a crea între ele, cu ajutorul cazuisticii şi al semanticii, legături de la cauză la efect de fapt inexistente. Tehnicile de interpretare utilizate, dialogul şi cugetările astfel produse, au constituit un important stimulent intelectual în Europa răsăriteană. Cu toate acestea, metoda nu a încetat să-şi atragă critici din partea unor autorităţi rabinice ca R. Iuda Loew ben Beţalel din Praga: ’’Cei care văd în spiritul tranşant al pilpul, esenţa studiului dovedesc lipsă de respect faţă de Tora; îşi irosesc timpul şi ar face mai bine să înveţe meseria de dulgher’’. În zilele noastre, termenul are o nuanţă peiorativă, denotând un exces de subtilitate ».

În Grand Larousse éncyclopédique (vol VIII, p. 499) citim: « Pilpoul, n. m. În şcolile talmudice, discuţie, dialectică subtilă asupra chestiunilor dezbătute [mai exact recherchées, în cercetare]».

*

Sterie Ciumetti: Felicitări celor care au rezistat până la sfârșit, mai ales camarazilor creștini și simpatizanți legionari, cărora știu că nu le-a fost ușor să citească cuvintele d-lui profesor, așa cum nici mie nu mi-a fost ușor să le aud când i-am luat acest interviu. Acesta a fost parțial motivul pentru care am așteptat atât de mult până să îl public. Am tot cântărit și am cugetat, în ce măsură are dreptate, în ce măsură adevăratul creștinism așteaptă descoperirea și în ce măsură actualul creștinism a ajuns o idolatrie. Acesta este un subiect greu de discutat, care necesită o bună cantitate de detașare emoțională. În ciuda unor posibile exagerări și a diferențelor de convingeri, am considerat că discuția este prea prețioasă pentru a o ține în sertar, ea trebuie studiată. Pe parcursul interviului, domnul profesor ne oferă multe indicii, nume de autori, nume de cărți, susținând că lucrurile spuse de dânsul sunt verificabile. Asta ar trebui să ne dea de gândit. Dacă este adevărul, nu avem de ce să ne temem. Iisus Hristos ne îndeamnă să căutăm.  Adevărul ne va face liberi. Acest adevăr este o comoară mai prețioasă ca toate bogățiile lumii. Orice efort făcut pentru apropierea de el este răsplătit. Sacrificiul personal pentru Adevăr, pentru descoperirea continuă, este chiar calea către mântuire, așa am ajuns să înțeleg creștinismul. Cred că infiltrarea sinoadelor, crimele inchiziției, milogeala enoriașilor și politrucăreala unor lachei în sutane nu reprezintă și nu a reprezentat vreodată adevăratul creștinism. Creștinul nu este creștin în adevăratul sens al cuvântului dacă nu este un războinic capabil să-și depășească frica, dacă nu mânuiește sabia Adevărului împotriva stăpâniilor mincinoase și stăpânitorilor întunericului.

21 comments

  1. Un interviu frumos, inca nu l-am citit pe tot, il citesc in continuare, imi place. Dar, ca fiecare om, si acest domn are limitele sale. Sa spui ca Hristos (“nu Iisus”n.a.) este inventia lui Pavel…orice opinie, fara date, este doar o opinie si atat. Domnul Teodor Usca mai traieste? Are peste 100 de ani?

    • Să critici ceva sau pe cineva, neînţelegându-i mesajul, e ca atunci când stai pe în fund bordură şi scuipi vehiculele care trec, fiindcă… se mişcă!

    • Din cate am inteles exista o carte despre initiatul kabalist Paul/Saul/Pavel, “Viata secreta a lui Sfantul Pavel”, care a contribuit la elaborarea doctrinei crestinismului. Mai este si “Iisus si secretul mortal al templierilor”, carti pe care nu le-am putut gasi, daca le are autorul acestui interviu poate le publica si pentru noi?

      • Augusta umblă cu newage-isme, extratereștri și alte lucruri nedemne de luat în seamă. Nu merită pierdut timpul.

        • Trebuie o citație.

          • Învață romănește. Citație înseamnă că ești chemat la tribunal. Și nu trebuie nici o “citație”. Afirmația se bazează pe un comentariu mai vechi de-al ei (lui), anticreștin, cu povești gen “de unde știm noi că nu există extratereștri?”

  2. Da, am “rezistat” pana la capat. Interviul cu domnul doctor mi-a intarit convingerea…ca singura Cale este Crestin-Ortodoxia. Iisus Hristos. Hristos, nu Cristos. Domnul doctor ne vorbeste de daci, de Decebal, de Zamolxe, sugerand ca prin Crestinism oamenii (românii) au devenit niste “colivari”. Scuze, Stefan cel Mare, “atletul Crestinatatii”, numai colivar n-a fost. De ce sa ma uit spre Zamolxe cand am in Iisus Hristos cel mai bun exemplu de curaj? De neinduplecare in fata Raului? De acord ca Adevarul se cauta si se gaseste prin efort, prin sacrificiu, prin luarea in piept a vietii si a provocarilor ei. Dar asta nu inseamna sa arunci Crestinismul la cos spunand ca “biserica este de la diavol!!”. Ca orice om dezamagit de ceea ce pare un non-combat al poporului român, emanand si o anumita trufie intelectuala, vrand sa socheze deci (aceasta se vede mai ales in cuvintele ales dure, fara perdea, vorbire tipica intelectualilor adesea plictisiti de rostirea academica), domnul doctor gaseste cauza fara sa stea prea mult pe ganduri: Ortodoxia si Biserica Crestin-Ortodoxa. Din acest punct, pentru mine domnul doctor cade in cliseul intelectualului suparat pe viata. Devine neinteresant, plicticos, obositor, haotic. Din contra zic eu, in Ortodoxie si Marturisirea Dreptei Credinte, cu orice pret, avandu-l ca exemplu pe insusi Iisus Hristos care n-a negociat un pai cu diavolul, sta salvarea. Iar salvarea poate insemna doar a rezista fara compromisuri pana la venirea Imparatiei Cerurilor. Fara sa stai prea mult pe ganduri, fara sa-ti fie frica, caci frica, chiar si de ratare a Mantuirii, tot de la diavol este. Pana la urma, ce poate fi mai sanatos moral, decat sa lupti interior si facand tot ce poti sa te opui tavalugului diavolesc care a cuprins lumea, dar fara sa intri in panica si zambind adesea gandindu-te la Dumnezeu si avand incredere in El? Aceasta e Ortodoxia, Credinta Adevarata si totodata cea mai optimista si mai luptatoare dintre toate Credintele lumii.

  3. Foarte multe aberații și elucubrații în acest interviu. Mi-am dat seama că omul nu pricepe niște chestiuni fundamentale, de vreme ce susține că ar fi nevoie de noi Eugeni Țurcani și „Camera 4 Spital ar putea fi refăcută în Piaţa Victoriei, la Cotroceni, în provincie, în faţa primăriilor săteşti.” Dar după acest pasaj chiar n-am mai rezistat și m-am oprit: „Nu are mare importanţă ce credea Blavatski; nu trebuie neapărat să fim de acord nici cu Steiner. Faptele însă sunt încăpăţânate. Nu pot fi şterse nici de Dumnezeu. Dacă ne interesează ce cred teosofii şi antroposofii, trebuie să citim cărţile acestora, nu Filocalia şi alte aiureli despre Trăzniţii Domnului din Pustie, mâncătorii de buruieni şi lăcuste.” Un mare înșelat, acest Teodor Usca.

    • Şi noi ne dăm seama că nu pricepi ce citeşti. Să te lămuresc: Camera 4 Spital din Piaţa Victoriei este pentru ce 72 de ticăloşi aleşi aleator. Dar e praf în vânt… Oricum, “Observaţie” de mai sus este un comentariu pe care analfabeţii funcţionali nu au cum să-l cuprindă.

  4. In tot cazul , “o forta puternica, in istorie , nu poate fi contracarata decat cu o contraforta , la fel de puternica ” !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

    declara istoricul Ernst Nolte care isi are cartile, printre care ” Der Fascismus in seiner Epoche”( Fascismul in Epoca sa),in trei volume burtoase , pe tot mapamondul ,in toate bibliotecile majore si universitare, cu teza ca fascismul a fost generat in Germania ca o contraforta a bolshevismului !
    Teza pentru care politically correct, I-au dat foc la masina etc

    Razboiul are alte legi decat pacea .
    Legi foarte dure : IAR NOI SUNTEM IN RAZBOI PERMANENT SI ATIPIC – cum ne explica si legendarul nostru General Radu Theodoru.

    Cert este ca toate popoarele crestine sunt momentan foarte pline de inertie in a se revolta !
    Nu doar poporul roman !

    Nu credeti ca trebuie sa trecem in alt modus vivendi ?
    Eu cred ca doctorul Teodor Usca incearca sa ne impulsioneze mai vartos in a intra in modul luptator -combativ . Decat sa ne lase sa staruim in cel contemplativ .

    In tot cazul filozofia este una , religia este alta .
    Filozofia chestioneaza totul si orice .Nu se opreste in fata niciunei intrebari ! Nimic nu-i este interzis de a intoarce si examina pe toate partile .
    Religia are dogmele ei de care nu se poate atinge nimeni. Si nu doar dogmele . Ea iti cere :

    Crede si nu cerceta .

    • Ce talent extraordinar de a rezuma totul la o singură frază. În ultimii ani le tot “cercetează” toți, mai ales jidanii și se vede unde s-a ajuns. În altă ordine de idei, povestea cu popoarele “creștine” e greșită din start. Procentajul creștinilor e în cădere liberă în toată Europa. Deci dacă majoritatea sunt necreștini și nu aplică principiile creștine, (de-aia și suportul pentru homosexualitate, LGBT și toate tâmpeniile, pentru că sodomia și masturbarea sunt condamnate în Biblie), de ce dăm vina pe creștinism pentru ce se întâmplă? Chestia cu “întoarce și celălalt obraz” e la fel de corectă ca și “iudeo-creștin”. Cred că te-ai rătăcit pe undeva. https://rense.com/general79/ghe.htm

      • Ca deobicei imi atribui aiureli !
        NICI NU POTI ALTFEL !
        GRAVITEZI LA UN NIVEL CU CARE NU SE POATE DISCUTA .

        Nu uita ca HITLER PICTA ICOANE IN TINERETE – CAUT-O PE MAICA DOMNULUI PICTATA DE HITLER SI AI S-O GASESTI !

        • Foarte amuzant Caroline, dar chiar eu am scris despre icoană. Dar depinde ce “aiureli” crezi că-ți atribui eu ție. Având în vedere că în “interviu” intervievatul spune că “Biserica este întruchiparea Satanei”, deja în momentul ăla știi cu cine ai de-a face în ce-l privește pe intervievat. Și pe urmă, cu postarea ta, “Cert este ca toate popoarele crestine sunt momentan foarte pline de inertie in a se revolta !Nu credeti ca trebuie sa trecem in alt modus vivendi ? ” se subînțelege că ești oarecum de acord cu tipul din interviu în atacurile lui anticreștine. Dacă nu ești de acord cu el, suntem de-aceeași parte, și înseamnă că a fost doar o neînțelegere.
          Poate că ar trebui să te hotărăști, ca și indivizii care publică pe site-ul ăsta, susții creștinismul sau vrei să-l distrugi, admirăm naziștii pentru că au conștientizat pericolul sau confundăm “antifa” și neomarxiștii cu fascismul (anticomunist, anti-ateist și antimarxist!).
          Odată spui că “trebuie încercat alt modus vivendi,” pe urmă vii și spui apreciativ “creștinismul e religia iubirii”.
          Dar vezi Doamne, eu sunt ăla confuz. Apropo, în Evul Mediu, când credința era totuși mai mare decât azi, oamenii erau mult mai dispuși să lupte decât azi. Cel puțin în Evul Mediu duelurile erau ceva curent, și când plecau la război nu se încurcau. Mai ales în Suedia sunt creștini rău. Cam 80% sunt atei. Deci ce spuneai tu că de e vină creștinismul pentru blegeala de azi e eronat. Mai nou și catolicii sunt o minoritate în Spania. Iar guvernul de stânga l-a scos pe Franco (catolic!) din mausoleu.
          incorectpolitic.com/interviu-exploziv-cu-doctorul-teodor-usca/#comment-27680
          Comentariul 27680 îmi aparține,Caroline. Și l-am clarificat în prezentul comentariu. Dar ășta, http://www.incorectpolitic.com/interviu-exploziv-cu-doctorul-teodor-usca/#comment-27693
          nu e scris de mine.
          Și dacă redacția e de bună credință, poate să confirme că nu sunt scrise de aceeași persoană, după e-mail și după browser.

          • Incorect Politic

            Ambii aiureli sunt excesiv de polemici deopotrivă față de alți cititori și față de site, se prefac îngrijorați și are loc o confuzie artificială menită să raspândească neîncredere, spirit negativ. Cum de se pune la îndoiala buna credință a autorilor care au ajuns la un anumit nivel de înțelegere și dau mai departe ce au aflat? Aiurelii ori nu au discernământ, ori le lipsește buna credință. Să-și revină și să se adune. Cei de-aici suntem pe aceeași parte a baricadei, râd dușmanii când văd că ne certăm între noi.

  5. Mi-a placut comentariul autorului, la sfarsitul interviului.
    Mi-a fost greu si foarte greu sa citesc tot… am mait sarit peste cate o fraza…
    Mi-a dat impresia ca – desi e bine sa cercetezi, a citit prea mult… nu mai poate a depasi faza auto-contemplarii enciclopediei pe care (se vede) ca o poarta in minte.
    Oricum, nu am gasit definitia “romanului” si nici vreo idee de supravietuire colectiva, sa nu-i spun … nationala, ca sa nu il supar, ca de solutie nici nu poate fi vorba.

    Cum poti acuza mixajul raselor ca agresiune identitara cand persiflezi identitatea nationala, care in cazul nostru este “materializat” de rasa alba?
    Cum poti vorbi de “indumnezeire” cand iei in deridere pe Iisus si sugerezi ca are natura… oculta credinta?
    Prea mult rationalism, … e dureros sa pui totul la indoiala, cred ca mai degraba e reteta smintirii!
    Teologia include si filozofia – ca iubire a puterii omenesti de a cunoaste, include si stiinta – ca dorinta a omului de a cunoaste Creatia…. dar e mai mult; fara a fi intelegere a mintii, este stiinta a inimii, inima ca locas al sufletului. De aceea nu pot fi in contradictoriu, cum mana nu se opune obrazului, piciorul nu se opune fruntii…
    Da! – zice si altcineva (cred eu ca bine) aici despre corectitudinea care lipseste vorbind de “iudeo-crestinism”.
    Nu poti fi crestin daca esti iudaic, adica jidanit.
    Primul e “cu sufletu'”, celalalt e cu “banu'”, de asta L-au dusmanit si L-au lichidat pe Galileeanul nostru tocmai fiindca invatatura Lui era “Legea cea noua”, opusa celorlaltii; nu era Judean, iudeu ori jidan, cum doriti.
    Inchizitia nu a fost nici pe departe ceea ce este umflat monstruos de co-religionarii pedepsitilor.
    … si… nu, nu ma consider “condamnat la viata vesnica”, dimpotriva – consider o binecuvantare ca am aflat ca poate fi fericita si ce am de facut eu pentru asta.

    • Nici n-ai cum să găseşti definiţia “românului” – ţi-ai tăiat singur această posibilitate când ai spălat putina în Canada, ca orice şobolan care fuge atunci când crede că se scufundă corabia.

      Şi, ca de obicei, scrii prostii şi le scrii prost: “… L-au lichidat pe Galileeanul nostru tocmai fiindca invatatura Lui era “Legea cea noua”, opusa celorlaltii … ”
      1. De când Galileea (veche provincie romană din estul mării Mediterane) este situată în România ? Sau, în visul tău strâmb, noi şi ţara noastră suntem în Israel ?
      2. se scrie “celorlalti” – cu un singur ” i “, indiferent cât de mulţi sunt cei la care te referi…
      În plus, deşi toată Lumea recunoaşte că Inchiziţia este o pată neagră a istoriei omenirii, văd că o aperi. De ce oare? Faci asfel dovada radicalismului religios, care e veşnică sămânţă de ură şi discordie!

      • Aiurele, încearcă să discuți fără să insulți.

        • Vlad, și în ațenția redacției
          comentariul “Nici n-ai cum să găseşti definiţia “românului” – ţi-ai tăiat singur această posibilitate când ai spălat putina în Canada, ca orice şobolan care fuge atunci când crede că se scufundă corabia.”
          Nici nu știu cine e individul, cu atât mai putin să știu că a plecat în Canada. Deci n-aș fi avut nici un motiv să scriu așa ceva. Și oricum nu mă privește dacă a plecat din România.

          Noroc că am intrat să mă uit la ce reply-uri s-au mai postat. Altcineva s-a folosit de nick-ul meu. Încă n-am ajuns așa de sclerozat ca să nu mai știu când postez ceva.
          Drept dovadă că e postat de altcineva, drept răspuns la postarea lui Caroline am dat un link care arată imagini cu preoți catolici făcând salutul nazist, în timp ce clona face pe indignatul că Gheorghe apără Inchiziția, care a fost creată special pentru a descoperi jidanii infiltrați în Biserică.
          Pretinsul Aiurel: aî învățat să pui diacritice mă? Ultima oară n-ai pus, se pare că am făcut o greșeală când ți-am zis că te dai de gol prin felul în care scrii.

      • shobolanii ca tine vad numai shobolani in toti
        !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

        ai termini de comparative foarte autocentrati si iti tradezi foarte usor identitatea adevarata : cu atat mai mult cu cat esti foarte suparat pe Inchizitie care nu era altceva decat securitatea catolica .

        Ti-e chiar asa de greu de “incotsopenit” pentru un stie-toate ca tine ??????????????????????????

    • nuuu exista iudeo-crestinism!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
      asta e concoctie jidaneasca !
      Crestinismul este religia dragostei, iudaismul este religia urii caci este exclusivist si suprematist ! o spun chiar ei !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *