Home / Educativ / Informații și contrainformații pe Frontul de Est (1941-1944) (1)

Informații și contrainformații pe Frontul de Est (1941-1944) (1)

Incorect Politic
Ianuarie 17, 2022

Informații și contrainformații pe Frontul de Est (1941-1944) (1)

Informații și contrainformații pe Frontul de Est (1941-1944) (1)

Via Art-Emis:

Această activitate [de informații și contra-informații] a fost apreciată ca normală oricărui servient de informații și ca atare [sovieticii] nu au nimic de imputat S.S.I.” (Colonel Ion Lissievici).

Ion Lissievici (1896-1974), eroul acestei cărți, a fost ofițer de elită al Armatei Române și a condus serviciile de spionaj în cel de-Al Doilea Război Mondial. După 23 august 1944 a îndeplinit funcția de director general al Serviciului de Informații din Ministerul de Război. Timp de 15 ani, a fost deținut în temnițele regimului comunist din Romania pentru «vina» de a fi făcut parte din serviciile secrete «burghezo-moșierești»”.

Și dacă nu am reușit pânî acum să le ridicam încă tuturor eroilor câte un monument – pentru că adevarata libertate și prosperitate a unui popor înseamnă a ne bucura și de acest drept -, atunci să le mutăm soclurile din piețele publice, încă inaccesibile pentru ei, în sufletele noastre, spre a dovedi cu adevărat că noi, românii, ne prețuim înaintașii, pentru ca știm să fim uniți și să îinvățăm din istorie. (General Br. (rtg) Prof. univ. Dr. Cristian Troncotă).

Reconstituirea fluxului informaţional obţinut şi difuzat de Serviciile Secrete româneşti, precum şi analiza eficienţei „armei” informaţiilor la fundamentarea celor mai importante decizii politico-diplomatice şi militare stabilite de cercurile guvernamentale de la Bucureşti, în perioada campaniei armatei române pe Frontul de Est, constituie în planul cercetării o acţiune deloc uşoară. Avem în vedere accesul limitat la sursele de prima mână, interne şi externe, dar mai ales faptul că multe documente originale au fost fie distruse (în noiembrie 1944, din ordinul generalului Ilie Creţulescu), fie ridicate de comandamentele trupelor de ocupaţie sovietică şi transportate la Moscova, începând cu aprilie 1945. La această situaţie trebuie adăugat şi faptul că dublurile unor documente rămase au fost supuse, în anii ’50-’60, unui proces de triere în comisiile de cenzură ale aparatului de partid şi ale Securităţii, prin care s-a urmărit scoaterea din circuitul cercetării a acelora care prin conţinutul lor, puteau compromite, imaginea URSS şi a comunismului. Aşa se explică scoaterea lor din unităţile arhivistice originale şi răspândirea prin diverse depozite şi fonduri arhivistice – a căror prelucrare şi indexare nu s-a finalizat spre a fi accesibile istoriografiei -, ceea ce îngreunează atât cercetarea, cât şi interpretarea acestora. Cu rezerva că demersul nostru arhivistic, în directă conexiune cu cele mai recente şi valoroase apariţii de specialitate, nu reprezintă decât stadiul actual al cercetării, ne-am încumetat să întocmim prezenta lucrare.

Avem în faţă un triptic ce dezvăluie o serie de aspecte, în mare parte inedite sau mai puţin cunoscute în istoriografie. O primă secţiune cuprinde, alături de o schiţă biografică despre viaţa şi cariera colonelului Ion Lissievici – cel care a condus importante structuri informative româneşti -, câteva studii şi analize asupra documentelor de informare (sinteze, note, rapoarte) întocmite de principalele Servicii de informaţii şi contrainformaţii care au însoţit Marele Cartier General al armatei române în campania de pe Frontul de Est. A doua parte inserează consemnările memorialistice ale colonelului Ion Lissievici, referindu-se în detaliu la perioada mai 1941-decembrie 1943, când s-a aflat la comanda Secţiei I informaţii din SSI şi a condus direct Eşalonul Mobil pe parcursul operaţiilor militare. Memorialistul mai face scurte, dar foarte interesante, referiri şi la intervalul septembrie-decembrie 1944, când a îndeplinit funcţia de director al Serviciului de Informaţii al Armatei Române (noua titulatură a SSI).

A treia secţiune a lucrării prezintă o colecţie de documente ce restabileşte, în esenţă, cadrul tehnico-metodologic în limitele căruia a fost configurată şi s-a desfăşurat întreaga activitate informativ-operativă a instituţiilor specializate în procurarea şi valorificarea informaţiilor de interes pentru apărarea siguranţei naţionale.

Aşadar, ni se oferă spre lectură o carte cu şi despre spioni, cu întâmplări senzaţionale şi momente de suspans, dar şi o încercare de reconstituire şi analiză istorică a contribuţiei instituţiilor româneşti specializate la fundamentarea deciziilor cu caracter militar şi la iniţierea măsurilor contrainformative impuse de configuraţia frontului.

Lucrarea se adresează nu numai specialiştilor, ci unui public larg iubitor de lecturi istorice, şi aceasta în virtutea opiniei unora – printre care se numără şi autorul lucrării de faţă – că un „stil” ştiinţific poate fi, câteodată, mai captivant decât literaturizarea, cu condiţia ca reconstituirea istorică să se bazeze în exclusivitate atât pe forţa de susţinere a documentelor, cât şi pe ineditul lor.

Ne-am limitat la Frontul de Est – perioada 1941-1944 întrucât istoriografia română anterioară anului 1990 a acordat mai puţin spaţiu acestor evenimente, din motive asupra cărora nu avem căderea, şi nici nu este locul, să mai zăbovim.

S-a afirmat însă în istoriografia română de după ’90, şi nu fară temei, că armata română a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941) mai nepregătită decât în 1916. Ea s-a dovedit slab echipată cu blindate, iar aviaţia, deşi dispunea de un personal bine pregătit, era departe de a corespunde războiului pe Frontul de Est. Prin participarea României la războiul contra URSS, conducătorul statului român, generalul Ion Antonescu, a dorit să refacă prin foc şi sânge moralul poporului şi al armatei, grav afectat în urma cedărilor teritoriale din vara anului 1940. Pentru recuperarea teritoriilor, armata română nu a avut practic de ales decât să se bată într-un viitor apropiat şi în orice condiţii, ceea ce înseamnă că decizia de a intra în război la 22 iunie 1941 – decizie ce a aparţinut în exclusivitate generalului Ion Antonescu – s-a bazat mai mult pe obsesia refacerii demnităţii naţionale, decât pe raţiuni pur militare.

Din analiza documentelor de informare operativă curentă, rezultă că SSI – principalul Serviciu Secret al ţării – l-a prevenit din timp pe conducătorul statului asupra pericolului pe care-l reprezintă un eventual război împotriva „colosului de la răsărit”, adică URSS. Este dovada cea mai clară şi de necontestat că Serviciul de informaţii şi-a îndeplinit misiunea pentru care a fost conceput şi în limitele căreia a acţionat. Şi insistăm asupra rolului de prevenire, întrucât nu ne aflăm în faţa unui fapt minor, ci dimpotrivă, a unuia de o excepţională gravitate. Bunăoară, SSI s-a pronunţat ferm – în sinteza informativă din aprilie 1941 privind pregătirile de război ale URSS şi ale forţelor sale militare şi economice – că toţi aceia care se încumetă la un atac neprovocat, în eventualitatea unui eşec pe Frontul de Est, oferă pe tavă posibilitatea Armatei Roşii de a-şi duce la îndeplinire obiectivul strategic: mutarea teatrului de operaţii pe teritoriul inamicului şi continuarea acţiunilor militare până la distrugerea lui. Prin distrugerea inamicului, doctrina militară a Armatei Roşii înţelegea impunerea regimului sovietic, adică bolşevizarea.

Privită dintr-o astfel de perspectivă, se poate susţine că întreaga campanie a armatei române pe Frontul de Est a stat sub pecetea eroismului şi a gloriei străbune, dar şi a marilor tragedii. Glorie, pentru că unităţile române, inclusiv structurile de informaţii şi contra- informaţii angajate în operaţii militare, au adus un aport substanţial la obţinerea unor victorii răsunătoare în spiritul tradiţiei. De pildă, cucerirea Odessei a fost considerată, pe bună dreptate, de specialişti, ca una dintre cele mai mari operaţii de asediu din secolul al XX-lea, dar soldată, e adevărat, cu pierderi foarte grele. Succese s-au mai repurtat şi în perioada operaţiilor militare din Crimeea, acolo unde unităţile armatei române au secondat în bune condiţii armatele germane aliate, iar Serviciile de informaţii şi-au demonstrat, la rândul lor, utilitatea. In contul reuşitelor mai trebuie trecută şi oportunitatea informaţiilor obţinute de SSI, care, valorificate inteligent şi cu prudenţă, au dus la declanşarea unei anchete efectuate de Comisia medico-legală a Crucii Roşii internaţionale, formată din experţi, printre care şi sovietici. Ca finalitate, investigaţiile au scos la iveală cruzimea represiunilor dezlănţuite de NKVD (Serviciul de securitate sovietic) în Basarabia, imediat după anexarea provinciei la URSS. Victime au fost câteva mii de români, ridicaţi de la casele lor şi asasinaţi, iar trupurile neînsufleţite aruncate la repezeală în gropi comune.

Au existat şi tragedii, pentru că, în paralel cu victoriile, armata română a cunoscut şi amare înfrângeri, ca, de exemplu, la Stalingrad, Cotul Donului şi Stepa Calmucă, şi nu întotdeauna din cauza lor, ori a lipsei de informaţii despre tăria forţelor şi dispozitivul inamicului.

O mare tragedie s-a petrecut la Odessa, imediat după ocuparea oraşului. Totul a fost posibil şi într-un mod absolut inutil pentru organismul militar, întrucât autorităţile româneşti, deşi au fost prevenite la timp de Serviciile de informaţii, sistemul de comunicaţii a funcţionat defectuos, iar deciziile privind represaliile s-au luat din nou sub presiunea evenimentelor, a stărilor emoţionale ori a unor resentimente prea puţin justificate. De data aceasta, victimă a răzbunărilor a căzut populaţia civilă din Odessa – mai precis „comuniştii şi evreii” – dar lucrurile nu au stat mai bine nici în ceea ce priveşte deportarea unor categorii de ţigani (hoţi, criminali, recidivişti etc.). Gândită ca o măsură de protecţie a populaţiei româneşti din interiorul ţării, şi în scopul de a-i linişti pe conaţionali prin reducerea infracţionalităţii în contextul unei stări de spirit destul de tensionate, totuşi, prin modul defectuos în care s-a realizat, efectul deportării a fost, dacă nu contrar, cel puţin situat departe de aşteptări.

Au fost însă şi circumstanţe, şi nu puţine, în care autorităţile româneşti, civile şi militare, au dovedit un profund spirit umanitar, ca, de exemplu, atunci când s-au opus cu înverşunare intenţiilor germane de a gaza catacombele Odessei, acolo unde activa o puternică grupă de partizani (numiţi „terorişti” în documentele SSI), condusă de ofiţeri ai Serviciilor Secrete sovietice. Mişcarea de partizani – nepermisă de legile războiului din acel timp şi care a cuprins doar o mică parte a populaţiei civile sovietice, dar bine instruită şi înarmată, de ofiţeri NKVD, pentru misiuni speciale de diversiune şi sabotaj – a fost o realitate pe Frontul de Est, cu care s-au confruntat în primul rând serviciile de informaţii româneşti. Fluxul informaţional despre această problemă, bine documentat, analizat şi difuzat la timp, pe momente operative, certifică, fără îndoială, un profesionalism de bună calitate în contul agenţilor infiltraţi ori dirijaţi de Serviciile Secrete româneşti, recunoscut, de altfel, imediat după război, chiar de foştii adversari. Numai că profesionalismul şi dăruirea până la sacrificiu ale celor mulţi şi tăcuţi care au îmbrăcat haina militară, altoite pe credinţa nestrămutată în justeţea idealului pentru care au luptat – respectiv, eliberarea teritoriilor răpite prin forţă de U.R.S.S., în 26-27 iunie 1940 nu au fost suficiente pentru a se asigura victoria finală. A urmat sovietizarea, poate cea mai mare tragedie a poporului român ce avea să-şi pună puternic amprenta pe evoluţia ţării o perioadă de cel puţin o jumătate de veac.

Iată deci că tripticul nostru pe care-l oferim spre lectură se bazează în totalitate pe atestări documentare şi mărturii de certă valoare istorică despre o serie de fapte şi evenimente, unele incomode, dacă nu chiar extrem de dureroase. Dar am plecat de la convingerea că este absolut necesar ca ele să vadă lumina tiparului, întrucât asumarea propriului trecut – ceea ce nu înseamnă, cum greşit înţeleg unii, că noi, cei de azi, suntem obligaţi să plătim pentru greşelile unora de atunci – ar fi o dovadă de maturitate pe care trebuie să o depăşim.

LISTA ABREVIERILOR

Arh. MAE – Arhiva Ministerului Afacerilor Externe Arh. MR – Arhivele Militare Române Arh. NIC – Arhiva Naţională Istorică Centrală Bir. – Birou
BND – Blocul Naţional-Democratic C 4 A – Corpul 4 Armată CFR – Căile Ferate Române CF – Căile Ferate
C.I. – Centrul Informativ (Odessa, Chişinău ş.a.) G. Publici – Gardieni Publici
GKPDU – Glavnoe Komandavornie Partizanskaya Dvijenio Ucraina (Comandamentul General al Mişcării Partizanilor din Ucraina) MCG – Marele Cartier General
MONT – Secţie a Marelui Stat-Major care se ocupa de mobilizarea şi organizarea naţională a teritoriului MStM – Marele Stat-Major M.S. Regele – Majestatea Sa Regele MU – Mari Unităţi
NKVD – Narodnîi Komisariat Vnutrenih Del (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne)
OKW – Ober Kommander der Wehrmacht (înaltul Comandament al Wehrmachtului)
O.O. – Osobîie Otdelî (Organe de supraveghere şi contraspionaj ale statului sovietic)
PCM – Preşedinţia Consiliului de Miniştri
PNL – Partidul Naţional Liberal
PNŢ – Partidul Naţional Ţărănesc
PSD – Partidul Social-Democrat
PTT – Poşta, Telefon, Telegraf
4 art. grea – Regimentul 4 artilerie grea
SIA – Serviciul de Informaţii al Artileriei
SSI – Serviciul Special de Informaţii
SSI Aero – Serviciul Special de Informaţii al Aeronauticii
t.f.f. – Telegrafie fară fir

Momente din viața și cariera unui ofițer de elită – Ion Lisievici

Cel care avea să urmeze o carieră cu totul deosebită în principalele Servicii de informaţii româneşti (Secţia a 2-a din M.St.M. şi Serviciul Special de Informaţii) şi care tocmai din acest motiv a făcut ani grei de temniţă în puşcăriile regimului comunist din România, Ion Lissievici, s-a născut la 29 ianuarie 1896 (stil nou) în Iaşi. Provenea dintr-o familie de români ortodocşi. Tatăl său, Ioan, fusese şi el ofiţer (căpitan de administraţie), iar după pensionare a îndeplinit funcţia dc ajutor de primar în oraşul Focşani, acolo unde îşi cumpărase o casă modestă, formată din patru camere, şi se mutase cu întreaga familie. Mama sa, Amelia, casnică, s-a ocupat cu treburile gospodăreşti şi educarea celor cinci copii. Fratele cel mare, Mihai, urmase cariera armelor, fiind pensionat în 1938, cu gradul de locotenent-colonel, iar mezinul, Emilian, fusese consilier la Curtea Administrativă din Bucureşti, apoi la Secţia Administrativă din Ministerul Afacerilor Interne. A avut şi două surori: Cornelia Elena – căsătorită cu farmacistul Petre Mihăiescu din Constanţa – şi Adela -, de profesie farmacistă, care a fost căsătorită cu doctorul State Drăgănescu, medic primar dc boli nervoase la spitalul Colentina. Iată deci o modestă, dar ambiţioasă, familie de români dc pe plaiurile moldovene, cu copii care şi-au dorit şi au reuşit să se realizeze prin propriilor forţe şi atât cât le-a permis contextul, uneori dramatic, al timpului.

Cel de-al doilea dintre copiii familiei Lissievici, Ion, şi-a făcut studiile primare în oraşul natal, optând apoi pentru o carieră militară. A urmat Gimnaziul Militar din Craiova şi Liceul Militar din Iaşi. Cu 45 de zile înainte de intrarea României în Primul Război Mondial a absolvit Şcoala Militară dc Artilerie, Geniu şi Marină, fiind înaintat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 11 artilerie. Cu această unitate a participat la campaniile militare din toamna anului 1916, în primăvara şi vara anului 1917, deţinând, succesiv, funcţiile de comandant de secţie şi de baterie. A făcut parte din unităţile operative care urmau să execute manevra de la Flămânda, apoi s-a remarcat în luptele de la Bran, Dragoslavele şi Câmpulung (1916), Mărăşti şi Oituz (1917), fiind decorat cu ordinele „Coroana României” şi „Steaua României clasa a IV-a”[1].

În calitate dc adjutant al Regimentului şi de agent de legătură cu Brigada 11 infanterie, a participat la campania din 1919 pentru apărarea graniţelor României Mari. A fost prezent la forţarea Tisei şi în luptele de la Tisa-Bo, Szolnok, Rekas şi Aboni, pe teritoriul Ungariei. Pentru curajul, dăruirea şi profesionalismul în meseria armelor a primit ordinul „Steaua României” cu spade şi panglica de virtute militară, precum şi medaliile „Crucea comemorativă”, „Victoria”, „Bărbăţie şi credinţă”. Ulterior, în 1924, a primit „Coroana României dc pace” în grad de ofiţer .

În perioada martie-octombrie 1925 a îndeplinit funcţia de comandant de companie la Regimentul 10 infanterie, iar până la 30 aprilie 1926 a urmat cursurile de ofiţeri stagiari de stat-major, când a fost numit în statul-major al Diviziei 6 infanterie ca ofiţer stagiar. Începând cu noiembrie 1926 şi până la 31 octombrie 1930 a făcut parte din statul-major al Diviziei 6 infanterie, îndeplinind funcţiile de ajutor-şef de birou – la Biroul 1 – şi şef al birourilor 2, 3 şi 4. Între timp, la 1 octombrie 1929, a fost avansat la gradul de maior pentru „excelente calităţi intelectuale, morale şi profesionale”. Calitatea de şef al Biroului 2 din statul-major al Diviziei 6 infanterie 1-a pus în contact direct cu activitatea de informaţii, pentru care avea să facă, începând cu anii următori şi până la sfârşitul carierei, o pasiune remarcabilă.

Într-una dintre numeroasele declaraţii pe care le-a adresat în scris, după 1949, în faţa şi la cererea temuţilor anchetatori ai Securităţii regimului comunist din România, Ion Lissievici a oferit date interesante despre misiunile informative ale statului-major al Diviziei 6 infanterie, pe care 1-a condus: „Biroul 1 se ocupa cu recrutarea, organizarea şi mobilizarea; Biroul 2 informaţii şi contrainformaţii, în timp de pace, nu avea o acţiune informativă propriu-zisă, decât în ce priveşte instrucţia ofiţerilor şi a trupei cu privire la modul de acţiune în caz de război sau pc timpul războiului pentru a procura, studia, intercepta, interpreta şi transmite informaţiile despre trupele inamice. Din punct de vedere contrainformativ, în timp de pace, acest birou urmărea să cunoască starea de spirit a ofiţerilor şi trupei din subordinele diviziei. În timp de război Biroul 2 conducea întreaga acţiune informativă a trupelor din subordinea diviziei pentru procurarea informaţiilor despre inamic; prezenta situaţia inamicului, comandantului diviziei; redacta şi difuza ordinele cu privire la procurarea informaţiilor; întocmea şi difuza buletinele şi rapoartele informative cu privire la inamic. În timp de război, Biroul 2 se ocupa cu măsurile de siguranţă şi pază a Comandamentului şi trupelor diviziei în zona dc acţiune a acestora, redactând ordinele şi buletinele contrainformative. Biroul 3 se ocupa cu conducerea operaţiilor în timp dc război. În acest scop ţinea la curent harta cu situaţia trupelor proprii, redacta şi transmitea ordinele pe baza hotărârii comandamentului diviziei. Biroul 4 se ocupa cu situaţia materială, în timp de război, a comandamentului şi trupelor diviziei, astfel încât să se asigure la timp cu organizările şi evacuările, cu subzistenţele, armamentul, agentul sanitar etc.”[2].

Dacă e să comparăm aceste date cu prevederile Instrucţiunilor privind activitatea de informaţii şi contrainformaţii, intrate în vigoare în 1927 şi modificate în 1929, constatăm cu uşurinţă că ele corespund în esenţă, ceea ce ne demonstrează că Ion Lissievici a fost un ofiţer foarte conştiincios, care îşi cunoştca şi îşi executa întocmai îndatoririle. Acest aspect a fost sesizat în epocă de generalul Nicolae Pestriţiu, comandantul Diviziei 6 infanterie, care, în foaia calificativă pe anul 1930, îl aprecia pe Ion Lissievici ca pe un „ofiţer de elită”, şi despre care era convins că „va cuceri cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare” [3].

A fost imediat promovat, astfel că, în următorii doi ani (1 noiembrie 1930 – 31 octombrie 1932) Ion Lissievici a îndeplinit funcţia de şef al Centrului Informativ Cernăuţi, o structură informativă cu sarcini în exteriorul ţării condusă direct de MStM – Secţia a 2-a informaţii. Principala misiune a C.I. Cernăuţi era „să obţină informaţii pe teritoriul URSS, într-o zonă limitată la nord, aproximativ de linia Hotin-Kameneţ-Podolsc, iar la sud de linia Nord Râmbniţa, prelungită înainte spre Est, într-o zonă adâncă de 200 km Est de Nistru”. Culegerea de informaţii viza armata sovietică: organizarea, încadrarea, dotarea, pregătirile de mobilizare, starea de spirit a militarilor, dar şi a populaţiei civile. Periodic, fluxul informaţional era dirijat sub formă de note, rapoarte şi sinteze spre M.St.M., Secţia a 2-a informaţii. Pentru procurarea informaţiilor, C.I. Cernăuţi şi subcentrele din subordine, recrutau agenţi pe care îi instruiau şi apoi îi infiltrau pe teritoriul sovietic cu misiuni informative.

În plan contrainformativ, C.I. Cernăuţi îi revenea misiunea de a descoperi eventualele acţiuni de. spionaj din zona sa de responsabilitate, pe care le semnala autorităţilor de resort, pentru a lua măsurile necesare. De asemenea, prin activitatea de colaborare cu Poliţia, Jandarmeria şi Siguranţa din zona centrului, acesta mai semnala periodic starea de spirit a populaţiei[4].

Ion Lissievici s-a implicat efectiv în reorganizarea şi extinderea în zonă a întregului sistem informativ şi contrainformativ. Aşa de pildă, dacă înainte de numirea lui Lissievici ca şef al Centrului Informativ Cernăuţi, acesta avea în componenţă doar un ofiţer şi un funcţionar civil, la numai un an după venirea sa, se ajunsese deja la trei subcentre informative (Hotin, Atachi şi Soroca) coordonate de ofiţeri acoperiţi ca delegaţi în comisia mixtă româno-sovietică, cu responsabilitate în zona de frontieră[5][1]. Prin aceste structuri organizate şi conduse de Ion Lissievici s-a reuşit neutralizarea unei periculoase acţiuni de spionaj sovietic îndreptate contra intereselor României, misiune care s-a realizat prin colaborarea cu serviciile similare poloneze din Lwow (Lemberg). Ofiţerul român a fost decorat în 1932 de către autorităţile militare poloneze cu medalia „Polonia Restituta”, clasa a V-a[6].

După plecarea de la Centrul Informativ Cernăuţi, Ion Lissievici a îndeplinit, între anii 1932 şi 1935, stagiul de comandă la diferite unităţi de artilerie şi infanterie. La 1 aprilie 1935 a revenit în cadrul Secţiei a 2-a din MStM, ca şef al Biroului 2 (informaţii şi contrainformaţii), până în noiembrie 1937, când a fost trecut la conducerea Biroului 1 (recrutare, organizare, mobilizare). Lissievici a făcut câteva destăinuiri interesante despre organizarea şi principalele atribuţii ale Secţiei a 2-a informaţii, din acel timp. „Procura, studia, interpreta şi difuza în măsura în care aprecia necesar, la comandamentele din subordine, informaţiile cu privire la: potenţialul de război al eventualilor inamici cu care ţara s-ar putea găsi în război”. în terminologia specifică activităţii de informaţii şi contrainformaţii militare, potenţialul de război cuprindea „forţele armate, gradul lor de instrucţie, dotarea cu armament de orice fel, precum şi posibilităţile de ordin economic şi situaţia politică a statelor în cauză”[7].

Informaţiile erau obţinute prin mijloacele oficiale: presa, colaborarea cu alte instituţii ale statului (în special cu Ministerul Afacerilor Externe) sau prin schimbul de date şi cooperarea cu serviciile similare ale statelor prietene. La rândul lor, mijloacele speciale – agentura secretă, interceptarea comunicaţiilor şi supravegherea externă (filajul) – îşi aduceau un aport substanţial atât la îmbogăţirea fluxului informaţiilor de interes, cât şi la verificarea unor date şi informaţii obţinute din surse deschise sau oficiale. Pe baza acestor informaţii, Secţia a 2-a din MStM întocmea ipotezele de mobilizare, de concentrare şi primele operaţii probabile ale armatelor cu care ţara se putea găsi într-un conflict. în funcţie de aceste ipoteze, Secţia a 3-a din MStM întocmea planurile de campanie pentru primele operaţii ale armatei proprii[8].

Despre atribuţiile contrainformative ale Secţici a 2-a, Ion Lissievici afirmă că, în principal, „urmărea să cunoască starea de spirit şi moralul în cadrul armatei, să dirijeze instituţia informativă şi contrainformativă la comandamentele şi unităţile din subordine, să concure pe cât posibil la descoperirea acţiunilor de spionaj şi sabotaj, să ţină la curent şi să cunoască situaţia morală şi starea de spirit a populaţiei ţării”9. Pentru îndeplinirea acestor misiuni, Secţia a 2-a avea în structură şase birouri: 1 – căutarea informaţiilor; 2 – contrainformaţii; 3 – studii; 4 – ataşaţi militari; 5 – cifru; 6 – radio-ascultare.

În octombrie 1937, Ion Lissievici a fost avansat la gradul de locotenent-colonel, iar doi ani mai târziu a preluat comanda statului-major al Diviziei 35 infanterie, funcţie pe care a îndeplinit-o până la 30 noiembrie 1940, când s-a transferat la M.St.M., Secţia M.O.N.T. (Mobilizare și Organizare Națională a Teritoriului).

Pierderile teritoriale din vara anului 1940 (Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa – în urma ultimatumului sovietic din 26-27 iunie -, nord-cstul Transilvaniei, prin arbitrajul de la Viena, din 30 august, şi Cadrilaterul – judeţele Durostar şi Caliacra din sudul Dobrogei -, în urma tratativelor de la Craiova) au zdruncinat puternic moralul organismului militar românesc.

– Va urma –

Nota redacției –  Fragment din volumul „Glorie și tragedii” – Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Ediția a II-a revazută și adăugită, București, Editura Paul Editions, 2022 – Autor Cristian Troncotă.

3 comments

  1. Ce javră securistă e și Troncotă:

    „decizia de a intra în război la 22 iunie 1941 – decizie ce a aparţinut în exclusivitate generalului Ion Antonescu – s-a bazat mai mult pe obsesia refacerii demnităţii naţionale, decât pe raţiuni pur militare”

    Dar despre ofensiva sovietică pentru ocuparea întregii Europe, pregătită timp de 20 de ani, n-a auzit tov. Troncotă? Prima parte a operațiunii Barbarossa a avut caracter de contraofensivă și armata sovietică a fost învinsă extrem de greu, mai ales pe porțiunea românească a frontului.
    Despre posibilitatea ocupării României de către germani sau sovietici pentru acapararea resurselor naturale în caz de continuare a neutralității, transformarea țării în teatru de război și dispariția noastră ca țară și neam, n-a auzit tov. Troncotă?
    România a intrat în ambele Războaie Mondiale din două motive: 1. nu-și putea asigura singură independența și integritatea teritorială(vedeți cazul Belgiei „neutre” și ocupate de nemți fără menajamente în ambele conflicte); 2: statele vecine ocupau pământuri românești în care românii nu aveau drepturi și erau supuși exploatării, deznaționalizării și genocidului(un alt lucru despre care n-a auzit tov. Troncotă).
    Deci există argumente militare, strategice, geopolitice și istorice pentru a intra în război, a-l continua dincolo de Nistru.

  2. “victimă a răzbunărilor a căzut populaţia civilă din Odessa – mai precis „comuniştii şi evreii” – dar lucrurile nu au stat mai bine nici în ceea ce priveşte deportarea …”
    Razbunare? – aiurea!
    Deportarea…?
    Izolarea alogenilor in Transnistria i-a a aparat de munca fortata din Germania, nicidecum nu a fost pedeapsa; pachete din toate lumea, inspectii lunare ale Crucii Rosii Internationale, cazare “moaca” ion casele romanilor pe care ii dadeau pe mana bolsevicilor cand aveau chef…. asta e deportare monser??
    Pana si tatucu lor, rabinu’ … a fost acolo si s-a intors multumind lui Antonesc pentru salvarea co-religionarilor!
    —————————-
    Nu Troncota ma intereseaza ci eroul pe care il construieste aici: colonelul Ion Lissievici… Dumnezeu sa-l ierte!
    Cartea i-a aparut in 2003 dar mai sint si altii care si-au “amintit” – de exemplu, S..I.-ul de unde nu poti sa mai vezi povestea lui Lissievici care:
    “a condus serviciile de spionaj în cel de-Al Doilea Război Mondial. După 23 august 1944 a îndeplinit funcția de director general al Serviciului de Informații din Ministerul de Război.”
    “… avansând treptele ierarhiei din cadrul Serviciului Special de Informatii (SSI) până la funcţia de subdirector general (în timpul lui Eugen Cristescu) şi, mai apoi, chiar până la funcţia de şef al SSI.”

    Banuiesc ca a VRUT sa fie mai mult decat roman….
    Zice Gazeta de Cluj:
    https://gazetadecluj.ro/personalitati-ale-frontului-secret-ion-lissievici/
    “Ion Lissievici s-a născut la Iaşi, pe data de 29.01.1896, într-o familie de români ortodocşi “…

    Nu am auzit pe nimeni din familia mea si nici batranii care nu mai sint sa pronunte cuvantul “razbunare” sau sa fi avut obiectivul de a vana jidani fie in lupta, fie din oras… niciodata! Nici sa fi auzit de vreo deportare.
    Jertfa romanilor mei a avut ca prioritate oprirea si distrugerea antihristilor bolsevici: toate tarile lumii au avut constiinte treze si oameni care s-au sacrificat sa distruga cloaca comunista de la Rasarit.

    Surprinzator, “atacantul care zice ca nu vrea sa dea gol” e bagat in teren!?!”
    “SSI – principalul Serviciu Secret al ţării – l-a prevenit din timp pe conducătorul statului asupra pericolului pe care-l reprezintă un eventual război împotriva „colosului de la răsărit”, adică URSS.”
    Pai iti dai demisia daca ai demnitate, … ma rog, daca asta ar inseamna sa astepti linistit bolsevizarea Tarii dupa ce a fost hacuita de sovietici!
    Nu! Colonelul nostru “isi face datoria”, asteptand momentul cand sa isi impina opozitia fata de conducerea Armatei.
    Moment care a venit, spre nefericirea si durererea celor care ar fi trebuit aparati prin activitate lui Lissievici.

    Aflam din in alta sursa, …. mai departe…,
    https://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/dosare-ultrasecrete-exclusiv-zv/personalitati-ale-frontului-secret-ion-lissievici-29199.html
    “Lissievici transmite ordinul lui Antonescu către Comandamentul din Odessa, dar cu menţiunea de a nu îl pune în practică şi de a păstra secretul asupra acestuia, urmând să nu mai transmită informaţii despre situaţia partizanilor.”
    Cuuum? Cine ii dadea dreptul sa se interpuna intre Comanda si executarea comenzii? Constiinta, cica…
    Ce zicea ordinul?
    “SSI prezintă un raport cu situaţia şi soluţia propusă [n.n.. – de Cristescu, seful…], document pe care mareşalul Antonescu ar fi notat: ” nu, toţi partizanii — activi sau complici – să fie împuscaţi. Acest ordin să fie comunicat şi guvernămintelor Basarabiei şi Bucovinei.”

    Practic, eroul troncotist se opune eliminarii asasinilor de romani cu tot cu complicii lor… motivand nevoia de … Judecare”, in timp de razboi. Asta dupa ce
    Si tradeaza prin oprirea informatiilor de razboi catre conducerea Armatei!
    Dovada – a impiedicat constient si fraudulos “apărarea spatelui armatei române de actiuni de spionaj, sabotaj şi terorism”:
    “Ion Lissievici s-a aflat la conducerea „Eşalonului Mobil” al SSI în campania din Est, având în subordine şi Agentura Frontului de Est în perioada mai — august 1944.
    Acest Eşalon Mobil a fost principala structură de informaţii pe frontul de Est în războiul antisovietic.
    Considerat ca un SSI – în variantă mai mică, dar şi mobilă, Esalonul avea ca principale misiuni:
    procurarea de informaţii despre armatele sovietice angajate în lupte;
    apărarea spatelui armatei române de actiuni de spionaj, sabotaj şi terorism;
    recuperarea oricăror documente militare sovietice găsite pe câmpul de luptă;”

    Aici gasiti atributiile / sarcinile acestui departament:
    https://ziarulnatiunea.ro/2021/11/24/confruntari-romano-ruse-pe-frontul-informatiilor-secrete/
    =====
    A suferit, e clar… insa tradarea dinaintea bolsevizarii tarii nu a fost iertatata:
    – romanii pentru ca a lasat nepedepsiti asasinii militarilor si civililor roomani
    – bolsevicii pentru ca au suferit pierderi datorate folosirii informatiilor date de colonel catre Armata romana

    Nu poti servi la doi dumnezei.

    …. a scapat fara sa fie executat.
    De aici, pana la a-l face erou e drum lung, de ne-parcurs, desigur – daca iti iubesti Tara si Neamul.

  3. Am revazut… Troncota vorbeste de “pogromul de la Iasi”…
    Romanii erau bombardati de sovietici fiindca stapanii lui Troncota faceau focuri de dirijare a aviatiei inamice sa bombardeze Iasi-ul…
    Cand i-au prins cei carora le-au fost omorate familiile si disyruse casele ce trebuia belferule sa faca?
    Sa le multumeasca jidanilor ca mortii au plecat la ceruri???
    Stiu din sursa sigura – desi nu direct….
    Prefectul Iasi-ului i-a salvat pe jidanii fugariti de oamenii inebuniti de durere… cu forta armata, i-a urcat in trenuri si i-a plimbat prin jurul orasului/zonei pana a putut sa restabileasca controlul in oras.

    Nu a fost nici un pogrom = revoltă violentă incitată cu scopul de a masacra sau expulza un grup etnic sau religios, particularly Jews. (Nu preiau in text traducerea mincinoasa de “evreu”)

    DE CE S_AU REVOLTAT OAMENII?
    Fiindca aveau in mana sabotorii, complicii asasinilor si autoritatile nu-i arestau pentru a fi judecati.
    Fuga de responsabilitate a fosty, nicidecum pogrom; au rams acolo… si ne-masacrati dar si evident, ne-expulzati.
    —-
    Poate ca intrrerupeti pledoaria pro-talmudica a acestuia, rasturnarea realitatii in fantezie schiozofrenica a unuia care din nefericire se pretinde istoric si care se dovedeste inapt psihologic pentru demersuri de acest nivel de constiinta.

Leave a Reply

Your email address will not be published.