INFLUENȚELE SOCIALE ȘI CONTROLUL SOCIAL ÎN SPAȚIUL DE DETENȚIE

Prof. Iancu Gabriel
Incorect Politic
Ianuarie 13, 2020

INFLUENȚELE SOCIALE ȘI CONTROLUL SOCIAL ÎN SPAȚIUL DE DETENȚIE

CONFORMISMUL. COMPLIANȚA. OBEDIENȚA.

 

Deși fiecare pretinde că este o persoană independentă, mediul social în care trăim, marchează gîndurile, sentimentele și comportamentul fiecăruia. Aglomerările urbane de de astăzi îl împiedică pe om să trăiască în calitate de individ. Proiectele de viață cu caracter individual sunt astăzi utopice datorită contextului complex în care trăim și care reclamă ca obligatorii interacțiunile și influențele sociale.

Primul care a pus accent pe interacțiunea dintre indivizi și contextul social, folosind experimentul și metoda științifică în studierea actorilor sociali a fost Floyd Allport, în 1924. Un alt pionier a fost Muzafer Sherif, care în 1936 a publicat o cercetare de referință în domeniul influențelor sociale, prin care demonstrează că procese sociale cum ar fi conformitatea și influența socială pot fi studiate științific.

Kurt Lewin, în 1935 a fundamentat principii ale psihologiei sociale cum ar fi dependența comportamentului uman de modul în care oamenii înțeleg și interpretează lumea înconjurătoare sau legătura dintre comportamentul uman și mediu. De asemenea el a studiat grupul ca un domeniu de referință al psihologiei sociale.

Influențele sociale se definesc ca fiind totalitatea schimbărilor produse asupra intelectului, emoțiilor și atitudinilor unei persoane datorită relațiilor acesteia cu alții (indivizi, grupuri, instituții). În cadrul influențelor sociale studiem “modul în care oamenii sunt afectați de presiuni reale sau imaginare din partea altor persoane” (Cialdini)[1].

Studiile de psihologie socială caută să înțeleagă modul în care oamenii se influențează unii pe alții. Ea propune răspunsuri la întrebări cum ar fi: “Care sunt mecanismele prin care indivizii se influențează reciproc”? “De ce acceptă oamenii influența”? Sau “Care sunt factorii care duc la creșterea sau descreșterea influenței sociale”? Astfel, s-au definit influențele sociale care se exercită asupra individului și anume: conformitatea, complianța și obediența.

În domeniul psihologiei sociale a conformării, ca și în alte domenii de studiu a psihologiei sociale, cum ar fi minoritatea și majoritatea, incertitudinea sau dependența, există două modele teoretice: Modelul funcționalist și Modelul genetic.[2]

Pentru ca influența să aibă loc, trebuie să existe o sursă care emite informații (sau influențe), numită emițător și un receptor al informației (influenței), numit țintă[3]. Modelul funcționalist este cel clasic, în cadrul căruia mediul, sau sistemele sociale sunt considerate ca niște date predeterminate prin care individul sau grupul capătă un rol sau un statut încă înainte să aibă loc interacțiunea socială. În această situație comportamentele individuale sau de grup, sunt menite să asigure inserția în mediu, realitatea fiind considerată uniformă iar normele care trebuie aplicate se aplică fiecăruia în mod egal.[4]

În modelul funcționalist avem o delimitare clară dintre rolurile sursei de influență și ale țintei de influență, emițătorul fiind determinat de grup sau reprezentanții săi care dețin puterea și resursele iar indivizii fără putere sau resurse reprezintă receptorul. Ca urmare, ținta și sursa nu pot să-și inverseze rolurile, asimetrie care determină existența unei majorități identificată cu sistemul social în ansamblul lui, care deține adevărul și determină norma, și o minoritate care exprimă opinia diferită.[5]

Modelul genetic stipulează că mediul și sistemul social nu sunt date fixe, ci ele rezultă din interacțiunea celor care le compun și le fac față. În acest model, rolurile, statutele sociale și resursele psihologice nu sunt fixe și prestabilite ci se activează în măsura în care există interacțiune socială, iar adaptarea indivizilor la sistem și mediu este un răspuns al adaptării sistemului și mediului la indivizi și grup, deci influențele sociale sunt reciproce și construite (sursa este și receptor iar receptorul este și sursă) și nu unilaterale ca în modelul funcționalist. Modelul genetic consideră inovația adusă de minorități de aceeași valoare cu conformarea, ea nefiind o formă de devianță ci un proces de bază al existenței sociale, influența socială putând acționa atât în favoarea majorității cât și a minorității. Acest model impută celui funcționalist că prin modul de tratare a devianței, confundă fenomene de anomie (criminalitatea) cu fenomene de excluziune socială (negrii sau imigranții) fiind puși la un loc desocializații (asocialii) cu nesocialii.[6]

Abordarea din această lucrare se va face pe baza modelului funcționalist care, în ciuda limitelor sale, considerăm că se aplică mai bine mediului concentracționar ca sistem social.

În interacțiunea socială, psihologii sociali evidențiază tendința oamenilor de a-și schimba opiniile, atitudinile și comportamentul pentru ca ele să se armonizeze cu cele ale grupului din care fac parte, deoarece este dificil pentru oameni de a se opune percepției majoritare. Acest tip de influență se numește conformism. Opoziția față de normele grupului, produce incertitudine și anxietate, antrenând devianța. Nevoia de conformare apare deoarece oamenii doresc să aibă judecăți corecte asupra realității și pentru aceasta raționează că mai multe persoane văd și apreciază mai bine decât una singură, iar pe de altă parte deoarece se tem de a fi catalogați drept devianți sau marginali și să piardă în acest fel simpatia celorlalți membri ai grupului. Astfel, ordinea socială determină o posibilitate de alegere limitată de către membrii ei datorită limitelor impuse de normele majorității, care se consideră că au valoare pozitivă și greutate psihologică mai mare, spre deosebire de opiniile mai extreme ale minorităților neinvestite cu autoritate pozitivă și greutate psihologică.

Apare astfel o relație unidirecțională în care grupul, ca sursă de influență, decide pe baza normei definite de el, iar minoritatea (subgrup sau individ), ca țintă este pasivă și pasibilă de schimbare. Dacă se opune, subgrupul sau individul va fi considerat deviant și izolat de grup, iar procesul de influență are ca scop reducerea devianței și stabilizarea relațiilor dintre indivizi.

Aplicate la realitatea penitenciarelor comuniste, aceste considerente ne dau următoarele date: Grupul emițător, care stabilește normele și este învestit cu autoritate reprezintă agenții puterii comuniste care conduc temnițele, închisorile și lagărele de muncă și care dețin puterea (directori de închisori, gardieni, anchetatori, torționari, ofițeri politici). Ei sunt sursa de influență, privită ca majoritate și care decide pe baza unui cod propriu de valori. Grupul țintă (subgrupul sau uneori individul) receptor de influență este dat de deținuți, priviți ca minoritari și pentru care codul valoric (normele) majorității sunt obligatorii. În condițiile în care grupul sau individul minoritar se opune, este considerat deviant.

“În alcătuirea oricărui grup uman există îndrăzneți care se abat de la regulile grupului, trasează sensuri, stabilesc alte cutume.”[7]

Când se referă la conformism, psihologia socială definește în mod clar tendința oamenilor de a-și schimba percepțiile, atitudinile și comportamentele, pentru a corespunde cu normele grupului intern. Formarea normelor de grup a fost investigată prima dată de cercetările lui Muzafer Sherif care, emigrat în SUA, a pornit de la premiza că americanii respectă convențiile acceptate mutual și a dedus că normele sociale se formează pentru a dirija comportamentul. El a pornit de la premiza că normele sociale sunt determinate de interacțiunea dintre persoane aflate în situații limită, climatul de incertitudine determinând subiecții să caute să introducă stabilitate și constanță în aprecierile lor.

Sherif arată că atunci când un aspect foarte important nu este structurat în mod clar, individul este tot mai dominat de incertitudine și este mai vulnerabil la influența socială.[8] Dacă însă individul este bine adaptat la mediu și reacționează bine la acesta, atunci el rezistă la presiunile sociale. Mediul concentraționar este divers, el putând fi reprezentat de celulele în care puteau să fie mai mulți sau mai puțini deținuți (spațiu numit Celular), erau sinistrele medii de izolare (cum ar fi Zarca sau Neagra) în care erau izolați recalcitranții[9], coloniile sau lagărele de muncă, satele-lagăr pentru deportați ori deprimantele și nesfârșitele spații siberiene. Incerditudinea este o noțiune specifică medelului funcționalist. Cercetările sale, continuate de cele ale lui Asch, au demonstrat că oamenii se conformează normelor grupului, cedând la presiunile acestuia- dar nu toți și nu întotdeauna- din două nevoi.

Prima este nevoia informațională, conform căreia oamenii au nevoie să fie convinși că judecata lor este corectă, motiv pentru care consideră că două sau trei persoane văd mai bine decât una. Când lipsesc informațiile referitoare la realitate apare nesiguranța și scade încrederea indivizilor în ei înșiși, imaginea lor despre lume fiind văzută cu ochii celor care sunt sursă de influență deoarece aceștia sunt și surse stabile de informație. Acest lucru se întâmpla în regimul carceral când deținuții nu știau ce va urma și se așteptau la ce e mai rău sau nu știau ce s-a întâmplat cu camarazi de-ai lor, dacă au rezistat la torturile anchetei sau i-au divulgat și pe ceilalți membri ai grupului. De multe ori deținuții nici nu știau ce se cere de la ei și ce ar trebui să mărturisească. Galina Răduleanu își amintește:

“În ceea ce-l privește pe tata, nu știa nici el ce voiau să-l determine să spună. Practic, trebuiau să-l scoată cu orice preț dușman al regimului. Îl chema la anchetă, trăgea perdelele și îl întreba: “Spui sau nu spui?” “Ce să spun?” “Aha, nu vrei!”  Și începeau bătăile. Când obosea, își chema ajutoarele…”[10] 

Chiar și în perioada reeducării de la Aiud din 1961-1964, când încetaseră torturile și reeducarea luase forme mai rafinate, desfășurate în așa numitele “cluburi”, Demostene Andronescu mărturisește:

“Cu toate mișcările și agitația impuse de acțiunea de reeducare, și în această perioadă la Aiud secretomania era în floare. Deținuții de pe Celular, dar mai cu seamă cei din Zarcă, erau ținuți în continuare sub cheie, așa încât, în afară de timpul pe care îl petreceau sub cheie, în afară de timpul pe care îl petreceau împreună la ședințele comune de reeducare, nu prea aveau posibilitatea să se întâlnească și să comunice între ei, iar circulația știrilor între cele trei secții ale închisorii(Zarcă, Celular și Fabrică) era aproape imposibilă.”[11]

Astfel, ei priveau realitatea înconjurătoare din perspectiva torționarilor, ceea ce se și dorea. În aceste condiții influența socială a agenților represiunii era mai mare și tendința conformării era mai mare pentru reducerea acestei incertituduni chinuitoare.

A doua nevoie este cea normativă, datorită căreia indivizii sunt constrânși să se conformeze grupului, temându-se să nu fie considerați devianți. Aici apare influența socială normativă, din dorința subiectului de a-și conserva statutul în raport cu ceilalți, caz în care imaginea despre sine a persoanei este privită prin intermediul pedepselor pe care le poate primi de la grup sau a avantajelor pe care poate să le obțină. Aceste trebuințe determină conformismul privat și conformismul public. Primul, se referă la situațiile în care este modificat nu doar comportamentul, ci și modul de gândire și reprezintă o interiorizare, o adevărată convertire. O astfel de situație, în care conformismul privat a atins un nivel paroxistic, de depersonalizare, este descris de Demostene Andronescu, care relatează un episod din reeducarea de la Pitești astfel:

„Pop Cornel, fost eminent student al Facultății de Medicină din Cluj, care atât prin pregătirea sa profesională și umanistă, cât și prin înalta sa ținută morală, promitea să devină un lider de generație, a nimerit și el, ca majoritatea colegilor săi, în iadul de la Pitești. Țurcanu, care-i cunoștea bine biografia, s-a ocupat personal de el și în șase săptămâni de tortură continuă a reușit să facă din acest om integru și echilibrat un neom, un robot care executa orbește tot ce tot ce îi cerea dresorul său.(…) Pentru a-l ține sub tensiune și a-i spori dezumanizarea, Țurcanu, ori de câte ori avea de făcut o operație mai dificilă, îl lua pe el mâna a doua.”[12]

Cel de al doilea tip, conformismul public, care mai este denumit complianță, reprezintă doar o schimbare superficială a comportamentului, pentru evitarea pedepselor și/sau obținerea de recompense. Acest tip de conformism s-a manifestat pe scară largă în cadrul reeducării de la Aiud, unde nu s-a mai recurs la tortura fizică, ci se desfășura în anumite cadre publice numite cluburi unde se aplicau metode mai rafinate dar la fel de perfide. Conformarea duce astfel la consens social, consens care spune că nimic nu trebuie să se schimbe, sau să se producă doar acele schimbări care fac sistemul mai funcțional. De aceea modelul care propune aceste exigențe ale sistemului social se numește funcționalist.

În spațiul concentraționar, presiunea grupului ca sursă de influență, reprezentat de agenții de represiune, determină o conformare a deținutului care poate fi publică, aceasta fiind cea mai frecventă situație, pentru a scăpa de tortură sau pentru a obține o bucată de pâine ori a opri o anchetă interminabilă. Sunt situații însă când apare și un conformism privat, în cazurile de reeducare, când deținutul nu și-a mai revenit și a interiorizat normele regimului de detenție, așa cum au făcut-o camarazii lui Țurcanu, care au demarat procesul reeducării, așa cum reiese din cazul prezentat mai sus.

Conformarea unor deținuți care deveneau astfel turnători, îi făcea să fie izolați de către ceilalți deținuți. Unii deveneau turnători pentru că nu mai rezistau la tortură, știut fiind că un eveniment traumatic destabilizează ordinea interioară a individului și produce pierderea certitudinii, dar alții erau delatori din răzbunare și cinism. Un caz aparte de turnători erau trădătorii, aceia care divulgau la anchetă nume de prieteni și colaboratori, fapt care ducea la alte valuri de arestări și condamnări.

Fenomenul devianței era întâlnit chiar și în rândurile comuniștilor, atât din penitenciare, cum ar fi cazul gardienilor mai omenoși, care nu executau întocmai odioasele ordine și unii ajungeau ei înșiși să fie încarcerati, dar chiar și în rândul vârfurilor puterii. D. Andronescu vorbește despre “debarcarea Anei Pauker și a grupului său de “deviationisti.[13]”

Factorii individuali și contextuali care produc conformismul sunt mărimea grupului (sau majoritatea și minoritatea), conștientizarea normelor și prezența unui complice. Pe de o parte, conformarea este mai puternică atunci când, potrivit lui Wilder, subiecții sunt confruntați cu opoziția a două sau trei grupuri de câte doi, decât atunci când sunt confruntați cu părerea contrară a unui singur grup de patru sau șase persoane[14], iar pe de altă parte, membrii majorității, luați prin surprindere de o opoziție fermă, adesea vor adopta poziția minorității. De aceea elementul surpriză a constituit un punct forte al reeducării de la Pitești și în general era folosit ca metodă în timpul anchetelor. În numeroase cercetări ale influenței minoritare se constată că persoanele care compun majoritatea iau decizii mai superficiale, fără angajarea gândirii critice din grup, datorită gradului ridicat de conformism al membrilor grupului. Această realitate psihosocială este explicată și confirmată de Gustave le Bon încă din 1895 în Psihologia Mulțimilor, autorul arătând că

“Mulțimile, contrar indivizilor care le compun, nu au capacitatea judecății critice. Individul din cadrul unei mulțimi nu mai este el însuși, ci un automat pe care propria noastră voință nu-l mai poate dirija. În momentul în care face parte dintr-o mulțime, un individ, chiar dacă este o persoană foarte cultivată, își pierde capacitatea de a judeca critic și se comportă în mod afectiv, având chiar manifestări primitive și barbare. În consecință, judecățile morale ale unei mase sunt independente de originea sau intelectul indivizilor care o compun.”[15]

Un aspect important, care este demn de relevat în legătură cu mărimea grupului este dat de înțelegerea noțiunii de majoritate și minoritate în spațiul concentraționar, care va fi abordată în cele ce urmează.

Normele sociale influențează mai puțin conformismul decât îl influențează percepția pe care oamenii o au asupra normelor. Cialdini(1990) arată că norma are putere de influență doar dacă este conștientizată sau activată. Normele sunt descriptive, prin care se arată cum este comportamentul și executorii, sau norme care arată cum ar trebui să se comporte toți oamenii[16]. De asemenea, prezența unui aliat (complice), duce la scăderea conformismului cu circa 80%, deoarece o singură persoană își susține mai greu convingerile decât dacă face parte dintr-o minoritate oricât de mică, orice dizidență suplimentară subminând presiunea normelor. De aceea torționarii căutau să-i izoleze pe deținuți unii de alții, aceștia neștiind cum s-a desfășurat ancheta la ceilalți tovarăși de suferință, încercându-se astfel destructurarea oricărei dizidențe bazate pe asocierea dintre victime.

Aici dezbaterea implică două aspecte: Una, dată de relațiile și influențele sociale din grupul deținuților, din care se dsprind categoriile menționate mai sus, cele ale supraviețuitorilor, ale înfrânților și turnătorilor și cealaltă, dată de influențele sociale dintre grupul deținuților și grupul reprezentanților puterii, ai agenților represiunii, unde vom insista asupra redefinirii conceptului de majoritate și minoritate.

În acest sens, al redefinirii majorității și minorității, Juan Antonio Perez și Francisco Dasi vin cu o abordare diferită.[17] Dacă orice societate funcționează pe puterea de reglare a normelor și devianțelor de la ele și orice sociatate poate fi analizată în termenii majorității care se supune unei norme și în termenii minorității care nu ascultă de această normă, abordarea autorilor citați nu se concentrează asupra majorității sau minorității, ci asupra dinamicii proceselor psihosociale care determină reprezentările sociale. Astfel, minoritatea nu mai este tratată numeric, știut fiind că minoritatea poate fi văzută pe criterii de vârstă, naționalitate, religie, culoarea pielii, apartenență politică, etc. Astfel, românii din Transilvania aflată sub ocupație maghiară, erau o majoritate etnică dar minoritate politică. În acest context, Perez și Dasi numesc minoritate acea colectivitate care ocupă o poziție de inferioritate într-o relație socială de putere și nu e considerată ca fiind reprezentanta legitimă a normelor, fiind astfel valorizată negativ din punct de vedere social.

Minoritatea astfel definită “nu se referă la o anume caracteristică intrinsecă a grupului, ci la poziția sa de inferioritate în cadrul unei relații de putere între două grupuri la un moment anumit”[18]. Minoritarul, fiind deviant de la normele stabilite de majoritate, asupra sa fiind predominantă o percepție negativă, el are o conștiință mai puternică asupra elementelor care îl identifică drept o minoritate, datorită tendinței de uniformizare socială a indivizilor existentă în orice societate prin convertirea a tot ce e minoritar la majoritate.

Aceste considerente psihosociale considerăm că se aplică foarte bine la spațiul de detenție, unde deținuții deși erau majoritari numeric, adică într-un număr mai mare decât gardienii și torționarii, ei erau în poziție de inferioritate în cadrul relațiilor de putere. Constituirea unei minorități depinde astfel de stilul de comportament al grupului, adică de acele acțiuni menite să conserve identitatea grupului sau pentru a influența alte grupuri.

Grupurile care se manifestă activ în apărarea punctului de vedere au fost numite nomice, iar cele care doar dezaprobă pasiv punctele de vedere ale altor grupuri sunt numite anomice. Astfel, deținuții creștini erau mult mai activi în mărturisirea normelor care reprezentau identitatea lor (nomicii) sau cei care aveau convingeri politice anticomuniste mult mai manifeste (ex. legionarii) erau mult mai activi în devianța lor față de majoritate spre deosebire de anomici. Astfel, grupul nomic, pe lângă devianță, are și o contra normă, reprezintă un grup social independent, provoacă o priză de conștiință în ce privește normele și creează un conflict social. De aceea au și fost identificați în spațiul carceral și apoi în reprezentările sociale ale detenției ca „grupul misticilor” sau „sfinții închisorilor” sau „grupul legionar”, etc. Din aceste considerente, represiunea împotriva celor din grupurile nomice era mult mai dură. Iată ce relatează D. Andronescu în acest sens

„…afirm dintru început că, pentru acest tratament discriminatoriu aplicat deținuților politici din România(mă refer atât la tratamentele extrem de inumane din închisorile de execuție și din lagărele de muncă forțată, cât și la aberantele acțiuni de așa zisă reeducare), vinovată se face Mișcarea Legionară. Pentru a-i anihila pe cei mai înverșunați adversari ai lor, care erau membri acestei mișcări, cotropitorii bolșevici și năimiții lor dinăuntrul țării au născocit și au pus în aplicare metode de exterminare fizică și siluire fără egal în spațiul concentraționar al sângerosului secol XX.”

Spre deosebire de aceștia, grupul anomic nu are o contra normă, de aceea dintre ei au fost selectați colaboratorii regimului represiv, respectiv turnătorii, delatorii. Ei nu provoacă o priză de conștiință în ce privește normele și nu creează un conflict social, ci mai degrabă pun probleme de ordin social definite de etnocentrismul majoritării, adică al tendinței acesteia de a-i vedea pe ceilalți prin prisma propriilor puncte de vedere, și suscită atitudini de marginalizare și ignorare. Dintre ei, pe cei mai mulți îi regăsim în numărul învinșilor, al resemnaților, care se conformau robotic normelor din închisoare. Ei nu creau conflicte sociale ca fiind un grup minoritar distinct, ci doar pentru că erau priviți de regim ca fiind dușmani de clasă sau dușmani ai poporului, doar pentru că erau intelectuali care nu au vrut să subscrie la valorile regimului comunist sau gospodari înstăriți de la sate denumiți chiaburi ori ofițeri în armata regală, membri sau simpatizanți liberali sau țărăniști, etc. Mai mult chiar, revolta unor deținuți care nu se conformau determina adesea protestul acestei categorii de victime ale represiunii, care-i considerau adesea pe cei nesupuși și care rezistau spălării creierului, ca fiind în bună măsură vinovați de suferințele lor.

Complianța este o formă explicită de influență socială în urma căreia cineva acceptă o cerere când are posibilitatea de a o refuza. Succesul complianței depinde de cât de bine se cunoaște ținta și de rolul în relație al celui care efectuează influența. După ce individul a cedat o dată la interogatoriu și își dă seama că a fost atras într-o cursă, deseori răspunde prin complianță, datorită a ceea ce este numit în literatura de specialitate psihologia angajamentului, potrivit căreia omul își justifică decizia prin analiza avantajelor posibile și se atașează emoțional de această decizie greșită, fiindu-le mai greu să se răzgândească.[19]

O formă particulară de complianță este obediența, definită de Chelcea(1998) ca „procesul de acceptare a influenței din partea persoanelor cu statut social superior sau cu autoritate legitimă.”[20]

Unii cercetători consideră că termenul obediență trebuie înlocuit cu cel de complianță, deoarece obediența are în limba română un sens peiorativ de ascultare oarbă.

Tema obedienței a suscitat dezbateri aprinse și controverse puternice privind înclinațiile spre rău și distrugerea semenilor pe care o manifestă natura umană atunci când supunerea față de autoritatea considerate legitimă anulează comportamentul moral și discernământul. Studiile psihologiei sociale conduse de Jorn Rusen, arată că orice structură psihică umană supusă unor presiuni crescânde atinge un prag limită și pe măsură ce solicitarea externă crește “se frânge”[21]. Dincolo de această limită se produc mutații incredibile în ființa umană, care ajunge să ucidă și să tortureze fără să simtă nici o remușcare. Aceste limite erau atinse și depășite prin teroare, tortură, înfometare, lipsirea deținuților de alimente sau odihnă, caz în care mulți cedau și deveneau ei înșiși unelte oarbe ale represiunii.

Cercetările lui Milgram despre obediență, și care au stârnit vii proteste în lumea academică din SUA anilor ’60 ai secolului XX, confirmă aceste aspecte. El a realizat experimente în care subiecții participanți trebuiau să răspundă la niște întrebări iar un examinator aflat în spatele unui paravan le aplica șocuri electrice din ce în ce mai mari pentru fiecare răspuns greșit, iar participanții la experiment simulau durerea prin gemete și strigăte, despre care examinatorul credea că sunt reale. Cu toate acestea șocurile electrice aplicate ajungeau să fie mult peste limita letală dacă erau supuși la o presiune psihologică sporită, spunându-li-se că e obligatoriu să continue experimentul. S-a constatat că circa 66% dintre subiecți continuau să aplice șocuri electrice mortale, chiar în condițiile în care “victimele” nu mai scoteau nici un sunet, pentru a simula că au murit. În mod și mai paradoxal, după încetarea experimentului, cei care credeau că au adminstrat șocuri electrice mortale cobailor, nu erau afectați decât în proporție de 14% de faptul că erau potential asasini, considerând că așa a fost experimentul, iar 84% s-au declarant chiar bucuroși că au participat la experiment, fapt care demonstrează foarte clar că torționarii se fac nu se nasc și este greu de estimat ce devine omul sub presiunea situațională și dominați de solicitările insistente ale unor autorități.

Având în vedere condițiile inumane de detenție din spațiul concentraționar românesc, nu este de mirare că mulți au cedat și s-au lăsat nivelați de tăvălgul comunist.

Iancu Gabriel

[1] Salomea Popoviciu- Op.cit. p. 37

[2] Modelul genetic este un model teoretic ce nu contestă meritele modelului funcționalist și nici nu pretinde să ofere răspunsuri definitive, dar pornește de la niște afirmații sau aserțiuni care propun întrebări menite să aprofundeze tema și să evite lipsurile și capcanele modelului funcționalist. Este elaborat de Serge Moscovici.

[3] Corneliu Rada, Bianca Bogdana Peltea- Psihologie socială-Dinamica grupurilor, Ed. Universitară, București, 2014, p.199

[4] Serge Moscovici- Influență socială și schimbare socială, Ed. Polirom, Iași, 2011, p.20-21

[5] Corneliu Rada, Bianca Bogdana Peltea- Op.cit. p.200

[6] Serge Moscovici- Idem, p. 22-23

[7] Serge Moscovici-Op.cit, p.114

[8] Idem, p. 44

[9] Așa cum sunt numiți de Demostene Andronescu în capitolul cu același nume al cărții sale Reeducarea de la Aiud, Ed. Manuscript, Pitești, 2018

[10] Galina Răduleanu- Repetiție la moarte din spatele gratiilor, Ed. Manuscript, Pitești, 2017, p.27

[11] Demostene Andronescu- Reeducarea de la Aiud, Ed. Manuscript, Pitești, 2018, p.169

[12] Idem, p. 21

[13] Idem, p. 25

[14] Salomea Popoviciu- Op.cit, p.47

[15] Gustave le Bon- Psihologia mulțimilor,

[16] Salomea Popoviciu- Op.cit., p.49

[17] Juan Antonio Perez, Francisco Dasi- Reprezentările sociale ale grupurilor minoritare, în Adrian Neculau(coord)-Op. Cit.,p.61

[18] Idem– p.62

[19] Salomea Popoviciu-Op.cit.,p.58

[20] Idem, p.65

[21] Alin Gavreliuc- Psihologia socială și dinamica personalității, Ed. Polirom, Iași, 2019, p. 145