Secretul Academiei Române: este convinsă că românii sunt reprimaţi şi persecutaţi cu învinuiri şi condamnări de naţionalism, xenofobie, antisemitism sau negaţionism, dar a sperat în… „bunătatea“ conducătorilor şi a stat la distanţă de politic

Cornel-Dan Niculae
Incorect Politic
Mai 24, 2021

Secretul Academiei Române:

Este convinsă că românii sunt reprimaţi şi persecutaţi cu învinuiri şi condamnări de naţionalism, xenofobie, antisemitism sau negaţionism, dar a sperat în… „bunătatea“ conducătorilor şi a stat la distanţă de politic.

 

Să fie închişi românii naţionalişti care „se tem“ de străini, au stabilit, tele­ghidaţi de-afară, guvernul şi CSM-ul, cu preş. Iohannis în spate

Înainte ca guvernul să publice în 18 mai 2021 „strategia“ sa de luptă cu „anti-semitismul“ şi xenofobia, Sedinţa Plenului CSM din 13 mai 2021 a aprobat, la punctul 13 al ordinii de zi, Raportul de control al Inspecţiei Judiciare privind modul  de investigare şi soluţionare a plângerilor penale din ultimii ani împotriva mai multor cetăţeni români (în număr de circa 400) acuzaţi de xenofobie („incitare la ură“), fascism, legionarism sau negarea Holocaustului etc.

Au constatat că doar 320 de români au fost cercetaţi de procurori, din care majoritate, „270 de infracţiuni“ au fost încadraţi la art.369 din Codul Penal, „incitarea la ură“, în care se încadrează penal mai ales xenofobia, teama sau respingerea a ceea ce este străin sau a străinilor.

Tocmai străinii, în frunte cu evreii, sunt cei care cer măsuri din ce în ce mai aspre împotriva românilor „xenofobi“, prin condamnarea penală.

Aşa că, plecându-se de la iniţiativele unor (s)pioni străini (şi ai străinilor) în struc­turile statului români, pre­cum Bogdan Aurescu (Goldenberg) sau fraţii gemeni Muraru de la PNL, care l-au anturat şi îl dirijează pe Iohannis, Consiliul Suprem al Magis­tra­turii a stabilit la punctul 13 al şedinţei sus-amintită, din 13 mai, „introducerea în programele de activitate semestriale ale unităţilor de parchet a unor obiective vizând instrumentarea cate­goriei de infracţiuni vizate de control…, cu caracter fascist, legionar, rasist sau xeno­fob…“, ca şi instruirea permanentă a judecătorilor şi procurorilor „în cadrul şedin­ţelor de învăţământ profesional, organizate la nivelul tuturor instanţelor de judecată“ şi la „nivelul tuturor unităţilor de parchet“.

Căci Bogdan Aurescu, ca ministru de Externe, este cel care, în conlucrare cu mari­le organizaţii evreieşti din SUA şi cu masoneria evreiască, zisă B’nai B’rith („Fiii Legă­mântului“ sau „Fiii Alianţei“ în ebraică) a lansat în 2020 „Strategia naţională pentru preve­nirea şi combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării şi discursului in­sti­gator la ură 2021-2023“. Iar „planul de acţiune“ al strategiei, publicat recent de guvernul Câţu, are ca ţintă şi Academia Serviciului Român de Informaţii, care li se pare tutorilor străini ai guvernanţilor români cam „xenofob“ cu motto-ul său „Patria a priori“ (aprox: „Patria mai întâi“ de toate, un fel de „America First“ a lui Trump), în culise cerându-i-se lui Hellvig şi politicienilor români eliminarea acestui moto al SRI, ca fiind „greşit“.

*

Şi până acum, raportările despre Româ­nia la Bruxelles (făcute cu precădere de ONG-uri finanţate de afară, precum al lui Mircea Toma, finanţat de George Soros) au in­di­cat sute de plângeri penale pe an împotriva românilor, dar fără tri­mi­terea în jude­cată, decât în foarte rare cazuri, pentru in­frac­­ţiunea de naţi­onalism, prezentat drept „xenofobie“, „dis­curs instigator la ură“, „legio­na­rism“ / „fascism“, „nega­ţi­onism“ şi chiar „anti­­semitism“ (fără a fi cazul). Aşa că, preşedintele României, ministrul de externe Bogdan Aurescu (Golden­berg, după numele înaintaşilor săi, conform cercetărilor noastre) şi guvernul, s-au apucat, la finele lui 2020 şi începutul lui 2021, să creeze un centru de vână­toa­re al „ex­tre­miş­tilor“ xenofobi (naţio­na­liş­ti­lor), „con­spi­­­raţio­niş­tilor“ şi „anti­se­mi­ţi­lor“, numit „Grup de lucru pentru evaluarea nivelului de ame­nin­ţare“ şi compus mai ales din activişti evrei şi poliţişti români, care să urmărească „vinovaţii“ şi să strângă date, pentru că ar fi prea puţi­ne in­culpări din partea magistraţilor, care şi aceştia trebuie re­e­ducaţi de către noua struc­tură, căci, zicea Iohannis în 27 ianuarie 2021 (de „Ziua Holo­ca­us­tului“), în această privinţă „in­sti­tuţiile publice au nevoie de ghidaj şi coordonare“.

Bogdan Aurescu

Acest „Grup“ de poliţie politică şi cenzură a gândirii va acţiona în cadrul ope­ra­ţi­u­nii dictată de masoneria evreiască, B’nai B’rith, şi de alte organizaţii străine similare, zisă deci „Strategia naţională pentru prevenirea si combaterea antisemitismului, xenofobiei, radi­ca­li­zării si discursului instigator la ură“, pentru bugetarea căreia guvernul român găseş­te des­tui bani, cum a găsit în bugetul pe 2021 şi pentru războiul armat pentru care grupu­rile de influenţă străină pregătesc în secret România, război pentru care se antre­nează de câţiva ani o cenzură care să oprească românii în a-l critica atunci când va fi declanşat la coman­da administraţiei SUA a lui Joe Biden[1].

De acum înainte, România va trebui să aibă mult mai multe dosare penale îm­po­triva naţionaliştilor calificaţi drept „conspiraţionişti“, „xenofobi“ sau „fascişti“, români care să fie şi condamnaţi cu pedepse penale care să includă închisoarea.

Pentru aceasta, „Grupul“, ce va acţiona la Inspectoratul General de Poliţie şi va fi asociat cu „Comitetul interministerial pentru combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării şi discursului instigator la ură“ (înfiinţat din 2019), se va ocupa împreună cu „Comitetul“ şi de „forma­rea profesională a actorilor implicaţi în procesul de prevenire şi combatere a anti­semi­tis­mului, xenofobiei, radicalizării şi discursului instigator la ură, ofiţeri de poliţie, procurori, judecători…“, conform „strategiei“ lor stabilită pentru anii 2021-2023[2]. O nouă „infracţiune“, ridicată de Iohannis, ar fi „conspiraţionismul“.

Totodată, la nivelul Academiei Naţionale de Informaţii, sub coordonarea SRI, a Institutului Holocaustului (INSHR-EW-ul evreilor) şi a Consiliului Discriminării (CNCD), se va re­aliza o „evaluare a conţinuturilor academice“ specifice. Iar Institutului Holo­ca­us­tului „va elabora şi metodologia identificării infracţiunilor antisemite şi va monitoriza in­vestigarea lor, în acest scop fiind prevăzută suplimentarea organigramei Institutului“[3].

Totul a început de la Bogdan Aurescu, febleţea de ministru de Externe al lui Klaus Iohannis, care l-a avut drept consilier în diplomaţie externă şi la Cotroceni.

Căci mai ales sub Bogdan Aurescu, ministerul de Externe al României nu mai este un canal prin care statul român să îşi promovează interesele în afara sa, ci unul prin care grupurile străine îşi promovează interesele în România. Doar Mihai Răzvan Ungureanu s-a mai coborât la un aşa nivel de obedienţă faţă de organizaţiile evreieşti, deşi au mai prac­ti­cat-o şi alţi miniştri de Externe, precum Adrian Năstase, Pleşu sau Mircea Geoană.

Diplomaţia română pentru Aurescu şi cei asemenea lui înseamnă, de fapt, per­ma­nen­ta consultare a orga­­ni­za­ţi­ilor evreieşti (mai ales din SUA) şi satisfacerea acestora.

Astfel, cine urmăreşte web-site-ul ministerului (mae.ro), poate afla despre dis­cu­ţi­ile sistematice prin care Afacerile Externe române dau raportul către organizaţiile evre­ieşti, precum în videoconferinţa „Între­vederea ministrului afacerilor externe Bogdan Aurescu cu reprezentanţii principalelor organizaţii internaţionale“ din 30 septembrie 2020, când B. Aurescu a angajat România faţă de organizaţiile evreieşti într-un „exerciţiu tradi­ţional de consultare“ cu şefimea evreiască, care ar avea loc înainte de fiecare întrunire a adunării generale a ONU, pentru ca România să ştie ce poziţii internaţionale să adopte spre a fi pe placul iudeo-sionismului global şi al Israelului.

Organizaţiile evreieşti care îi fac temele lui Aurescu sunt (conform comunicatului MAE): B’nai B’rith International (masoneria evreiască), World Jewish Congress (cea mai puternică organizaţie iudaică globală, un fel de nou Qahal – guvernarea antică evreiască extinsă la nivel mondial), Anti-Defamation League (un fel de Gestapo agresiv global al iudeo-sionis­mu­lui, creat de masoneria evreiască), Conference of the Presidents of Major Ame­­ri­can Jewish Organi­za­ti­ons (a marilor lideri ai evreilor din SUA), National Coa­lition Suppor­ting Eurasian Jews (a inte­re­se­lor evreilor din spaţiul rusesc, adică ale khazarilor) şi World Jewish Resti­tu­tion Organisation (organizaţie înfiinţată în 1993 la Ierusalim şi con­dusă de „pri­e­tena“ şi dirijoarea politi­ci­enilor români, Colette Avital, isra­e­lianca cu origini în România, cu care s-au întâlnit şi Ponta – prieten apropiat cu ea – şi Ludovic Orban, ca premieri, care cere de la ţările fost „comu­nis­te“ din estul Europei mai ales, pământ pentru evrei, dar şi „compensaţii“ băneşti şi pensie pentru evreii care „au supravieţuit Holo­ca­us­tului“, pensii pe care România deja le acordă de mai mulţi ani, pe bază de cerere, nu de dovezi ale „persecuţiei“).

Aurescu s-a angajat cu această ocazie din nou, „continuu“ (cum zice slugarnic co­mu­nicatul MAE), faţă de aceste organi­za­ţii, că România combate „antisemitismul, xeno­fobia şi into­leranţa, ţara noastră împăr­tăşind aceste priorităţi fundamentale atât cu SUA, cât şi cu Israelul“. Aşa că statul român de acum va sancţiona „orice formă“ ale acestora (orice gând critic adică, căci în România acestea nu există), plus negarea Holocaustului, zicea Bogdan Aurescu.

„Ne punem cenuşă în cap şi când nu trebuie“

Iată ce spunea preşedintele Academiei, Ioan Aurel Pop, într-o analiză amănunţită a situaţiei din România, acum patru ani, în interviul „Dialog cu sufletul deschis…“:

„Românii au devenit, din fire, ascultători, după atâţia stăpâni care le-au dictat mereu, secole la rând, ce să facă şi ce să zică. Trendul european şi chiar mondial era, până nu demult, «discriminarea pozitivă», integrarea euro-atlantică, globalizarea, inter­naţi­onali­zarea etc. Pe acest fond, noi, românii, am fost atât de des acuzaţi de naţionalism, anti­semitism, xenofobie, încât unii puteau avea impresia că fuseserăm în stare, cândva, să aducem Europa la pierzanie, prin nimicnicia noastră. Aşa că am ajuns să ne punem cenu­şă în cap şi când nu trebuie, cu speranţa că doar-doar vom fi iertaţi pentru toate, pentru cele făcute şi pentru cele nefăcute.

…Îndrăzneţii sunt repede aduşi cu picioarele pe pământ de către noii cenzori, de către noii ideologi, vigilenţi să nu deviem de la «calea justă».  Am scăpat de adevărul unic de sub comunism şi am dat de adevărurile controlate de astăzi!“[4]

Această poziţie a academicianului istoric Ioan Aurel Pop este citată în parte şi de un cercetător al Academiei Române, Valentin-Stelian Bădescu, în studiul său despre legis­laţia repre­si­vă politico-ideologic, de sorginte comunistă, continuată şi după 1989: „România, supravieţuire şi afirmare prin drept…“, publicat în 2018 în cadrul conferinţei naţionale „Devianţă şi criminalitate“, conferinţă anuală coordonată de profesorul univer­sitar Ovidiu Predescu, la rândul lui cercetător ştiinţific al Academiei Române, dar şi vice-preşedinte al Uniunii Juriştilor.

În 2015, prima ediţie a aceleiaşi conferinţe anuale a profesorului Predescu, pro­mo­vase şi comu­ni­ca­rea conf. univ. Alexandru Amititeloaie „Libertatea de exprimare şi delictul de opinie…“, care, analizând legislaţia represivă actuală din România, arăta:

„Dacă exprimarea este îngrădită, orice putere, indiferent cum se califică ea, nu guve­r­nează pe baza voinţei poporului şi, deci, statul nu este unul de drept. Constituţia României consacră libertatea de exprimare ca un drept fundamental al omului, precizând şi unele limite, justificate de considerente de ordine publică şi necesitatea de a se proteja valori de importanţă naţională. Cu toate acestea, prin diferite acte normative, libertatea de exprimare este cenzurată, motivele fiind, însă, străine de vreun interes public sau de esenţă naţională. S-a ajuns chiar la încriminarea delictului de opinie, reglementări care, deşi sunt contrare Constituţiei şi nici nu exprimă voinţa poporului, pentru a fi legitimate ca lege într-un stat democratic, totuşi ele fac parte din sistemul de drept. Este un aspect de autoritarism din partea puterii, ca, de altfel, multe altele…“

Principală temă a comunicării este chiar legislaţia în baza căreia, pe 4 fe­bru­arie 2021, dl. colonel (r) Vasile Zărnescu avea să fie condamnat de către o in­stanţă de fond bucureşteană la peste un an închisoare pentru că ar fi negat Holoca­ustul. Este vorba de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 31/2002, modificată prin legi în 2006 şi în 2015, ultima modificare fiind în forma promulgată ca Legea 217/2015 de către Iohannis ca pre­şe­dinte, în timp ce Legea 278/2006, care extinde ca aspecte „in­frac­ţiunea“ de negare a Holocaustului, inclusiv cu pedepsirea celor care arată ce a determinat reacţia în timpul războiului a autorităţilor împotriva unor comunităţi de evrei strămutaţi (ca „justificare“), a fost trimisă la promulgare lui Traian Băsescu de către evreul Bogdan Olteanu, şef al Camerei Deputaţilor pe atunci, pe baza unei propuneri legislative susţinută şi motivată de premierul Călin Popescu Tăriceanu, prieten al lui Olteanu şi al străinilor, în general, propunere introdusă la cameră în decem­brie 2005 ca iniţiativă şi proiect al minis­terului Justiţiei, condus de la finele lui 2004 de către soroşista Monica Macovei, activistă aflată efec­tiv până atunci în slujba unor organizaţii străine (pre­cum intens iudaizata Freedom House din SUA, organizaţie cu care chiar atunci ea distrugea şi dosarele penale ale pro­cu­rorilor anti-corupţie, aşa cu este „Dosarul Flota“ – privind înstrăinarea fără bani a flotei comerciale a României -, în care inculpat de marcă era însuşi preşedintele Băsescu, ş.a.).

Legea cu aceeaşi temă promulgată de Iohannis, Legea 217/2015, a apărut ca un proiect de lege „pen­tru modificarea şi com­pletarea O.U.G. nr.31/2002 privind interzice­rea organizaţiilor şi simbolurilor cu carac­ter fascist, rasist sau xenofob“, proiect depus în Parlament la 9 aprilie 20l4 de liderul liberal Crin Antonescu, când acesta figura drept candidatul PNL la preşedinţia României şi căuta sprijin în străinătate – precum în vizita lui Crin Antonescu în SUA din mai 2014 -, candi­da­tu­ră suflată în partid de Iohannis cu ajutorul lui Eduard Hellvig şi al unor fundaţii germane, aşa cum Iohannis i-a luat lui Crin Antonescu şi şefia partidului / PNL.

Principalul adaos de învinovăţire adus de această lege promulgată de Iohannis în privinţa con­dam­­nării penale a românilor care „neagă“ Holocaustul, este „minimalizarea holocaus­tului“, adică eşti obligat să crezi că au murit sau au suferit atâţia evrei cât pretind organizaţiile lor, şi că au suferit tot ceea ce spun, iar aceste suferinţe nu au fost din cauza condiţiilor de război sau de viaţă din lagăr, ci pentru că ceilalţi, mai ales naziştii, îi urau doar pentru că sunt evrei.

Dar infracţiunea promulgată de Iohannis, de „minimalizare a holocaus­tului“ indică şi interdicţia de a spune că numai Germania ar fi vinovată de persecutarea evreilor, nu şi România, iar Klaus Iohannis a spus personal în 27 ianuarie 2021 că România poartă „vina teribilă de a-şi fi asasinat proprii cetăţeni evrei şi romi“, când a cerut şi condamnarea neîntârziată a negaţioniştilor care „minimizează suferinţa vic­timelor“, adică cerea, evident, condamnarea celui care avea proces pe rol aşteptând pronunţarea amânată a instanţei, colonelul Vasile Zărnescu, căci, zicea Iohannis, „statul de drept se fragilizează cu fiecare întârziere a condamnării discursului nega­ţionist, cu fiecare teorie a conspiraţiei permisă a se rostogoli în spaţiul public, cu fiecare abdicare în faţa avalanşei de curente extremiste“[5].

Ceea ce nu le convine lor ca opinie, mai ales adevărurile, deranjante când sunt spuse public, este „teorie a conspiraţiei“ şi le „fragilizează statul“: „Sintagma Teoria con­spiraţiei este un termen inventat de CIA în 1964 pentru a-i discredita pe toţi cei care se îndoiesc de versiunea falsă a guvernului despre anumite evenimente…“ – Roger Stone, politician american conservator de marcă.

Concluzia cercetătorului ştiinţific român, competent, este, însă, că:

„De mai multă vreme este întreţinut un curent de culpabilitate a României pentru genocidul la care a fost supusă populaţia evreiască în timpul celui de-al doilea război mondial, dramă cunoscută sub numele de holocaust. Date istorice incontestabile arată însă că România, sub conducerea mareşalului Antonescu, a adoptat o poziţie rezervată faţă de acest plan, iniţiat şi pus în aplicare de Germania hitleristă. România nu numai că nu a deportat evrei în lagărele de concentrare naziste, aşa cum a făcut de pildă Ungaria, dar chiar a salvat mulţi dintre ei…

Anumite cercuri de interese au hotărât condamnarea României pentru holocaust şi, prin urmare, orice alt punct de vedere este, în optica lor, inacceptabil, pentru că le-ar putea periclita scopul ce-l urmăresc prin această culpabilizare… Tocmai de aceea i se in­terzice poporului român să-şi omagieze eroii, în prima fază doar pe mareşalul Antonescu iar, pe parcurs, pe «lista neagră» fiind incluşi şi alţi martiri ai neamului românesc.“[6]

Subtitlurile cercetării comunicate sunt ele însele edificatoare: „Fără libertatea de con­şti­inţă şi libertatea de exprimare nu există nici democraţie şi nici stat de drept“; „Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 31/2002 suprimă libertatea de exprimare“; „Servilis­mul zelos al autorităţilor pentru aplicarea ordonanţei dez­ono­rea­ză poporul român“ ş.a.m.d.

Legiuitorii au dat liber, însă, la „defăi­marea ţării sau a naţiunii“

Dar denigrarea României de către chiar cetăţenii ei este încurajată de către aceiaşi legiu­i­to­ri ai ţări, constata acelaşi cercetător, în aceeaşi comunicare ştiinţifică, căci „În cazul defăimării ţării sau naţiunii, libertatea de exprimare dobândeşte, în viziunea legiuitorului român, caracter absolut“, chiar dacă tocmai această defăimare încalcă Constituţia:

„[Tot] prin Legea nr. 278/2006 se aduc mai multe modificări la Codul penal şi, în ceea ce ne interesează, este abrogat art. 236^1 care, chiar prin denumirea sa marginală, «Defăi­marea ţării sau a naţiunii», reflecta întocmai cerinţele textului constituţional… Potrivit articolului abrogat, «manifestările publice săvârşite cu intenţia de a de­făi­ma ţara sau naţiunea se pedepsesc cu în­chisoare de la 6 luni la 3 ani».“ (Oricum, con­sta­ta cer­ce­­tătorul, nu se aplicase niciodată vreo pedeapsă pe seama acestui text in­cri­mi­nator, din dez­interesul magistraţilor români dirijaţi politic.)

În concluzie, deşi la articolul 30 aliniatul 7 din Constituţia României se prevede că „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii“, Parlamentul şi preşedintele Băsescu au eliminat neconstituţional în anul 2006 această interdicţie din lege (din Codul Penal), pe un proiect de lege promovat de Monica Macovei ca ministru al Justiţiei, până în 2005 ac­ti­vistă a hiper ONG-urilor străine.

Legăturile agentei pro defăimăre a României, ţara ce şi-a „asasinat proprii cetă­ţeni“, conform holocaustomanilor şi lui Iohannis

Iar Monica Macovei este dată ca exemplu „de manual“ despre cum activiştii legaţi de Soros au ajuns la putere în Europa de Est: „Absolventă a Universităţii Central Europene (CEU – înfiinţată de Soros) şi fostă activistă de Ong, Monica Macovei ne oferă un exemplu de prim rang despre cum activiştii aliniaţi la Soros au preluat puterea în Estul Europei“ (Jacob Grandstaff de la Capital Re­search Center).

Vârf de lance al controlului dinspre exterior a Justiţiei Române cu începere din anii ’90, după ce a urmat şcoala lui Soros de la Budapesta (CEU) în 1992-1994, încă procuror în Bucureşti, din 1994 Monica Macovei a fost, până în 2002, profesoară la „Şcoala Superioară de Jurnalistică“, finanţată chiar de Fundaţia Soros, dar din 1997 devenea vicepreşedinte şi apoi, până în 2004, preşedinte al Apador-CH, organizaţie sucursală la Bucureşti, cu în­ce­pere din 1990, a Human Rights Watch (zisă anterior Comitetul Helsinki).

Întâmplător (sau deloc întâmplător), fondatorii sau şefii acestei organizaţii, la a cărei sucursală din România a fost pusă şefă Monica Macovei, sunt toţi evrei de marcă, holocaustomani, căci HW (de la Helsinki Watch sau Human Watch) a fost înfiinţată în 1978, în SUA, de către jurnalistul evreu Robert L. Bernstein, împreună cu Aryeh Neier, a cărui familie evreiască a părăsit Germania în 1939. Neier a fost şi preşedinte între 1993 şi 2012 la Open Society Institute, a magnatului George Soros, evreu şi acesta, ceea ce con­firmă strânsa şi vechea colaborare dintre Soros şi HW, existentă încă din anii ’80 („Cea mai strânsă colaborare am avut-o cu Human Watch“, spunea Soros însuşi.)

Iar din 1993 până în prezent, şeful Human Rights Watch, adică cel care i-a fost şef şi Monicăi Macovei cât timp ea a condus sucursala „Apador“, este Kenneth Roth, ai cărui părinţi sunt evrei „fugiţi“ din Germania de frica Holocaustului. În biografiile lui se spune că „El citează ade­sea experienţa tatălui său care a fugit de Germania nazistă în 1938… ca factor moti­vant pentru implicarea sa în acti­vismul pentru drepturile omului“.

În timp ce şef la Freedom House-ul din SUA, partenera la administrarea Justiţiei române a Monicăi Macovei de la finele lui 2004, altă organizaţie de „drepturile omului“ intens iudaizată, pe care Macovei, ca ministru al Justiţiei, a angajat-o să saboteze, restruc­tu­reze şi reorienteze Parchetul Naţi­onal Anticorupţie (redenumit apoi DNA), este în pre­zent, semnificativ, evreul Michael Abramo­witz, director la U.S. Holocaust Memorial Museum.

Regimul Băsescu le-a dat evreilor „holocaustopaţi“ legea cerută

Dar inculparea României la Holocaust se întâmpla chiar atunci, de la începutul lui 2005, la pre­şe­dinţia României, prin celebra comisie Wiesel, care îi înmânase „raportul“ său preşedintelui Ion Iliescu (un negaţionist laş, nuanţat şi voalat al Holocaustului privind vina românilor, la început) la data de 11 noiembrie 2004, dar care nu s-a pronunţat clar şi i-a lăsat această bombă cu ceas noului preşedinte Traian Băsescu, ales în decembrie 2004, care a plâns la muzeul Holo­caus­tului din SUA după ce a devenit preşedinte, re­cunoscând oficial vinovăţia României mai ales prin discursul său din 20 ianuarie 2005, „Mesajul Preşedintelui României, Traian Bãsescu, la ceremonia de comemorare a evrei­lor martiri ucişi în 21-23 ianuarie 1941“ (legionarii nu au recunoscut aceste crime).

Băsescu a spus atunci că „unul dintre obiectivele mandatului meu va fi acela de a combate orice manifestări xenofobe şi antisemite“ şi că va proceda la „aplicarea reco­man­­dărilor Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului“, iar între recomandările „raportului“ comisiei evreieşti se află cererea ca Ordonanţa de Urgenţă dată de premierul Adrian Năstase să devină lege.

De când dăduse Năstase în 2002 ordonanţa prin care se băgau la închisoare „xeno­fobii“ (naţionaliştii), legionarii (simpatizanţii acestora), „antisemiţii“ (criticii unor feno­me­ne şi practici evreieşti sau al unor evrei) şi negaţioniştii Holocaustului, dar parlamentul nu voise să ia în dezbatere ordonanţa şi să o aprobe, făcând-o lege.

Mai mult, din 2002 până la finele lui 2004 două comisii din cadrul Senatului, în frunte cu istoricul Gheorghe Buzatu, senator de Iaşi, au pro­pus amen­darea ordonanţei dacă ar deveni lege prin definirea Holocaustul ca acţiuni orga­ni­zate ex­clusiv de autorităţile naziste, excluzând vreo vinovăţie românească, căci oficialii români nu au organizat ex­ter­minări. (Un punct central al propagandei Holocaustului în România este „pogromul de la Iaşi“, pentru care însă Germania şi-a asumat respon­sa­bi­li­tatea/vinovăţia, căci trupele ger­mane de la Iaşi au fost implicate într-un conflict cu evreii din localitate, care ar fi tras asupra germanilor, statul german plătind ulterior şi despăgubiri evreilor.)

Faţă de această situaţie, raportul evreiesc îi pretindea preşedintelui României şi celorlalte autorităţi: „Comisia solicită adoptarea oficială a legislaţiei fără modificări şi soli­cită guvernului şi autorităţilor subordonate să pună în practică prevederile acesteia“, căci, ziceau ei, supăraţi, „literatura privind negarea Holocaustului continuă să fie publi­ca­tă şi vândută liber“.

Aşa că, în aprilie 2006, Parlamentul român adoptă legea 107/2006 prin care aprobă „fără modificări“ OUG 31/2002, dată de ex-premierul Adrian Năstase în 2002 în situaţia de con­diţionare a României privind aderarea la NATO şi Uniunea Europeană.

Apoi, am văzut, la finele lui 2005, Monica Macovei înainta adoptarea legis­laţiei pentru mo­dificarea Codului Penal, prin care agrava infracţiunea de negare a Holocaus­tu­lui (modificând OUG 31/2002) prin culpa de „justificare“ a acestuia. Totodată, prin acest nou act normativ (devenit Legea nr. 278/2006), Monica Macovei, urmată de premierul Tăriceanu, de majoritatea Parlamentară şi de Băsescu, au „abrogat sancţionarea civilă şi contavenţională“, mai blândă, întărind sancţionarea penală a „fasciştilor“ şi „xenofobilor“.

Ea era, dincolo de reprezentanta în România a HW, şi o mare co­laboratoare a lui Băsescu, pe care l-a ajutat, împreună cu Freedom House (centrala din SUA şi filiala din România, cu şefă Cristina Guseth), să scape şi de inculparea de co­rupţie („Dosarul Flota“ ş.a., fiind oprite de la inculparea penală privatizările frauduloase ale companiilor româ­neşti către străini) şi, peste ani, de demiterea din funcţia de pre­şedinte, urmare a refe­ren­du­mului popular din 2012.

  Istoric român aplaudat în Aula Academiei Române, în 2013:

„Holocaustul din România este o minciună enormă pe plan cosmic…

…În Regat evreii au dus o viaţă normală, iar din cei deportaţi mulţi s-au întors… În România n-a fost Holocaust, doar persecuţii“. Aceste teze au fost exprimate de istoricul Vladimir Iliescu pe 14 februarie 2013, în Aula Academiei Române, în prezenţa preşe­din­telui de atunci al Academiei, Ion Haiduc, şi a istoricilor Dan Berindei, Dinu Giurescu, Radu Ciuceanu (directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului), Marius Sala, Cristian Hera, Valentin Vlad şi Păun Ion Otiman, care „au girat“ aceste susţineri prin importanta lor prezenţă şi prin „aplauzele întregii asistenţe“ de după discurs.

„Somat“ de evreii de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington (Radu Ioanid) şi de la Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România (Aurel Vainer), ca şi de alte grupuri evreieşti, să ofere ex­plicaţii publice, preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, a spus că se dis­tan­ţea­ză de discursul istoricului cernăuţean Iliescu, iar aplauzele s-au pro­dus pentru că participanţii se bucurau că „întâlnirea s-a terminat“.

Şi, mai sublinia preşedintele Ionel Haiduc, „poziţia Academiei în problema ridi­cată este reflectată în volumul IX din tratatul Istoria Romanilor, publicat în 2008“.

Dar această carte, care reflectă poziţia Academiei privind istoria României în cel de Al Doilea Război Mondial, nu se mai găseşte nicăieri (nici la editura Univers Enciclo­pedic, ce a scos „Istoria Românilor“), şi nu are un capitol special consacrat Holocaus­tu­lui pe placul evrei­lor holocaustişti, deşi nu ocoleşte implicarea evreilor în război.

În plus, volumul 9 din „Istoria Romanilor“ (1940-1947) girată de Academie a fost coordonat documentar de către profesorului Dinu C. Giurescu – prezent el însuşi în sală la eveni­men­tul din 14 februarie 2013 din aula Academiei, când a fost negată existenţa holo­ca­us­tului în România -, aşa cum a fost coordonat şi de alt regretat mare istoric, Gheorghe Buzatu, cunoscut „ne­gaţionist“ al Holocaustului în România.

Dar „strategia“ şi „planul de acţiune“ publicate de guvern în Monitorul Oficial din  19 mai 2021 vor să controleze şi Academia Română, respectiv „mediile aca­de­mice“. Deşi prima chemată privind elaborarea unor legi trebuia să fie Academia Română, nu să ajun­gă ea ţinta acestor legi, iar aceasta arată gradul avansat al procesului de ocupare totală a românilor, preocuparea unora ca românii să nu cumva să gândească liber.

Căci de când au început încriminarea României, au refuzat participare istoricilor români, cu excepţia câtorva cozi de topor slugarnice şi obediente, precum Ioan Scurtu sau Andrei Pippidi.

(Cu voia dumneavoastră vom reveni cu date privind motivaţiile ascunse, bio­gra­fice chiar, ale col­por­torilor antisemitomani şi holocaustopaţi ai acestei acţiuni).

De fapt, l-au acuzat de negaţionism şi pe preşedintele Academiei, Ioan Aurel Pop, pentru apariţia în 2018 a volumului „Marea istorie ilustrată a României şi a Repu­blicii Moldova“, acuzat de evreul Alexandru Florian (plătit de guvernul român ca director al „Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România“) de „mini­ma­lizarea Holocaustului“, infracţiune introdusă prin legea 217/2015 de PNL/Iohannis.

În acelaşi timp, profesorul Ioan Aurel Pop spunea: „Românii au nevoie de con­du­cători buni pentru a-şi păstra dăinuirea. Oare de ce ne iubim mama? O iubim pentru că ne-a adus, chinuindu-se, pe lume, dar şi neamul ne-a adus pe lume ca grup, ne-a făcut cunoscuţi ca fiinţă colectivă. Eminescu, acela care este chintesenţa sufletului nostru româ­nesc, a scris că «rămâne stânca, deşi moare valul». «Valul» suntem noi, trecătorii prin viaţă, iar «stânca» este naţiunea aceasta. Ca să fie «stâncă» neamul are nevoie de demnitate şi de onoare, de adevăr şi de dreptate şi peste toate, de bunătate şi înţelegere. Nu am griji prea mari pentru poporul român, cu o condiţie: să aibă conducători buni! Dacă liderii vor fi buni, poporul nu se va rătăci!“

Dar ceşti hămesiţi patologic, cocoţaţi la butoanele de control al României, vor să transforme vieţile celor drepţi în tranşee ale adevărului, înteţind apăsarea „continuu“ (cum zice Aurescu-Goldenberg în comunicatul MAE) până la refugierea gândirii libere în subterane (precum în „metroul din Gaza“ sau în catacombele primilor creştini).

[1] Petru Romoşan, „Război la Marea Neagră?“, 9 februarie 2021.

[2] „Strategia“ şi „Planul de acţiune“ au fost prezentate formal de guvern spre consultare pe http://e-consultare.gov.ro/aprobarea-strategiei-nationale.

[3] „Priorităţi. MAE elaborează o strategie naţională pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării şi discursului instigator la ură 2021-2023“, pe /r3media.ro – noiembrie 2020.

[4] Ioan Aurel Pop, „Dialog cu sufletul deschis…“ interviu publicat în 20 februarie 2017 de activenews.ro/.

[5] „Mesajul preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, transmis cu prilejul Zilei Internationale de comemorare a victimelor Holocaustului“ din 27 ianuarie 2020, postat pe site-ul Preşe­dinţiei (presidency.ro), text parţial reprodus şi în articolul „Iohannis: Încărcaţi de povara grea că şi România are partea sa de responsabilitate pentru vina teribilă de a-şi fi asasinat proprii cetăţeni evrei şi romi“ publicat pe dcnews.ro în aceeaşi zi.

[6] Alexandru Amititeloaie, „Libertatea de exprimare şi delictul de opinie…“, comunicare la conferinţa naţională DEVIANŢĂ ŞI CRIMI­NA­LITATE – Evoluţie, Tendinţe şi Perspective (Ediţia I – 2015), la: http://www.ugb.ro/Downloads/Info%20Studenti/20162017/Vol_conf_DECRET.2015.UJ.pdf