Home / Articole Promovate / Nicolae Purcărea: Piteștiul a Fost Mult Mai Dur ca Holocaustul

Nicolae Purcărea: Piteștiul a Fost Mult Mai Dur ca Holocaustul

Incorect Politic
September 28, 2019

Nicolae Purcărea – Neînfrântul!

Via Buciumul:

Nicolae Purcărea

„Principiul în care am fost noi crescuți a fost să fim în linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!”
Nicolae Purcărea

Părea a fi o seară ca oricare alta când lucrurile au scăpat de sub control și întâlnirea cu un domn a cărui vârstă n-aș fi putut nici măcar a o presupune ne-a răpit printr-un ciudat vârtej, ca o mașină a timpului pe care n-o stăpânești și căreia nu-i cunoști comenzile. Un domn în vârstă invitat de noi să ne deschidă o ferestruică, la fel ca în Windows, spre ceva ce, din pricini incerte, ne scăpase! Sau poate era un subiect prea delicat pentru prezentul nostru, mult prea ocupat cu altele.

Nicolae Purcărea

Domnul Neculaie Purcărea, ajuns tocmai de la Brașov la Tulcea spre a participa cu lucrările sale la o expoziție de sculptură în lemn dedicată Zilei Naționale a României, ne-a vorbit mai mult de o oră, într-o sală de teatru cu ceva mai mult de jumătate din locuri ocupate, în marea lor majoritate din ocupanți fiind elevi de liceu.

Era vorba despre un fel de manual al suferinţei unei întregi vieţi ai cărei cei mai importanţi optsprezece (din optzeci și opt!) ani au fost extraşi de o imprevizibilă și halucinantă istorie şi mutaţi într-o altă dimensiune, într-un alt univers.

A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan, ceea ce atunci, în anul de grație 1949, însemna „bandit”. În total, 20 de ani de temniță. Asta, în câteva cuvinte. Destul de zgârcit cu vorbele, ne-a descris cam așa lucrurile: „Pe data de 15 aprilie 1948 am fost căutat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. În toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, mă duce în Munții Argeșului, în regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul Dumitru Apostol, luase drumul muntelui.

Viață de partizan: frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață în care ne înregimentaserăm! Eram tot timpul urmăriți, uneori înconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte în altul. Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot români, copii de țărani. Să știți că, atunci când ne înconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot, fluierau, ca să ne anunțe într-un fel, să ne prevină. Încercuiți de trupele Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din încercuire – câțiva care au deschis focul au fost împușcați – dar până la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut!”.

Gândul acesta, al trădării, îl mai hărțuiește din când în când, căci tot timpul îi e pe aproape. Fostul său camarad (pe care ani de zile l-a găzduit în casa din Șchei atunci când înnopta la Brașov!) Ioan Gavrilă Ogoranu, era, la rândul său, neîmpăcat cu acest gând al trădării:

„…4 martie 1949…. deci așa a fost distrusă Banda Dabija. Prin munca unor cozi de topor care au fost răsplătiți cu bani (într-un loc se spune cu câte 10.000 lei). Unul, rămânând nerăsplătit, s-a simțit oarecum nemulțumit, știind că prin el s-a produs acțiunea din 4 martie 1949. Fără să vrei, te duce cu gândul la felul cum au fost prinși Horia și Cloșca în noaptea de 27 decembrie 1784, deci în a treia zi de Crăciun, în aceiași munți. Istoria oficială se ferește să amintească această pată rușinoasă din istoria vie a românilor, mulțumindu-se să consemneze că cei doi au fost arestați de armata austriacă, condamnați și trași pe roată în Alba Iulia, pe Dealul Furcilor. Și nu e bine și nu e drept. Până nu vom recunoaște că Horia și Cloșca au fost prinși prin vânzare, legați și predați armatei austriece de către șapte nemernici, săteni vecini din satul lui Horia, lacomi după cei 300 de galbeni, istoria josniciei noastre se va repeta! Târgul trădării s-a făcut în seara de Crăciun, 25 decembrie 1784, în timpul colindatului, în crâșma jupânului Melzer. Cei șapte nemernici au făgăduit colonelului Cray că-i vor prinde și preda pe Horia și Cloșca în schimbul a 300 de galbeni. Numele iuzilor erau: Ștefan Trif, Manoșel Trif, Iacob Neag, Dumitru Neag, Ion Mătieș, George Mătieș și Niculae George. Au primit și arme și muniție, iar în timp ce creștinii mergeau la biserică, ei colindau munții și după trei zile i-au găsit pe cei doi încălzinduse la foc, în Pădurea Scorojet, pe Muntele Drăgoiasa. Nu i-au sărutat ca Iuda Iscariotul pe Iisus, ci i-au mințit că ei umblă la vânat pentru domni și când li s-a dat bine, au tăbărât pe ei, i-au legat fedeleș și i-au predat armatei. Apoi s-au grăbit să-și primească galbenii pe care i-au ronțăit fericiți până la adânci bătrâneți, netulburați nici de alții, nici de propria lor mustrare de cuget. Și au fost destui care i-au pizmuit pentru norocul ce l-au apucat cei șapte! Drept dovadă că așa a fost, după o lună, la 30 ianuarie 1785, în ziua Sfinților Vasile, Grigore și Ioan, ticăloșia s-a repetat pe o treaptă mai înaltă a mârșăviei, prin vânzarea lui Crișan, pe al cărui cap se pusese preț tot în galbeni. Hăituit timp de o lună cine știe pe unde, acesta, în seara acelei zile, a cerut ajutor la popa Moise din Cărpiniș, care îl primește, îi dă de mâncare și adăpost, apoi când i se dă bine, împreună cu fiul său Simion, popă și el în Șaza – Lupșa, și cu Ion Clisaru, Teodor Hulbuțu, Lazăr Lace, Teodor Momeanu, Ioan Șaitu, Irimie Șaitu și Todor Toitu, s-au repezit asupra lui Crișan, l-au legat și l-au dat prins, primind în schimb prețul de sânge. Nu a rămas consemnat dacă au fost și ei oarecum nemulțumiți de cât au primit. Dar nici ei n-au fost tulburați cu nimic cât au trăit. (…). Până când această pagină rușinoasă de istorie nu va fi însușită și înfierată ca să o știe și copiii din leagăn, istoria se va repeta din veac în veac. Mișei și slugi se vor strânge, alți Trifi, Mătieși, Diniși și Râștei vor mai vinde pe cei ce vor mai lupta și își vor da viața pentru mântuirea neamului românesc.”

Căci de luptat și de murit s-a luptat și s-a murit! Tot Ioan Gavrilă Ogoranu, în aceiași carte, redă un raport al Securității din august 1949 privitor la moartea lui Macavei Alexandru , figură legendară a „bandiților” anticomuniști din Apuseni:

„(…). Asupra lui Macavei Alexandru s-au găsit o cărticică de rugăciuni, două fotografii, sentința de condamnare la muncă silnică pe viață, una armă tip rusesc, un sac merinde tip militar și 38 cartușe, un piaptăn de os și una batistă. Macavei Alexandru era îmbrăcat în haine țărănești din regiunea Mușca, pantaloni bufanți de lână de casă gri, veston țărănesc de lână de culoare gri, în cap una șapcă și în picioare bocanci. Fratele său Macavei Traian era îmbrăcat în haine militare kaki de ostaș. Totodată, raportăm că după terminarea acțiunii, făcându-se percheziție domiciliară unde au locuit criminalii, în urma lor s-au găsit următoarele : una raniță tip civilă, una cutie de binoclu, un încărcător pentru armă Daimller, una traistă țărănescă, pe care o întrebuințau ca raniță, un bidon de apă, una gamelă, un cojoc de piele de oaie, un ștergar, 61 ruble fabricate în anul 1937, una panglică de VIRTUTEA MILITARĂ, una medalie CAROL I pentru trecerea Donului și una medalie FERDINAND I din războiul trecut [foarte probabil că decorațiile îi aparțineau lui Alexandru Macavei, fost ofițer activ deblocat în 1946 și participant la luptele din U.R.S.S. – n.n.]”.

Cam aceștia erau cei trădați, adică „bandiții”! Erau produsul unei educații, despre care Neculaie Purcărea ne-a mărturisit următoarele:

„Nu putem fi nici şovini, nici exageraţi, căci toate popoarele au de transmis un mesaj, numai al lor. Ni se spunea la şcoală să apărăm etnia şi Biserica. Asta era legea omului pe care îl clădea pe atunci şcoala – legea onoarei, principiul muncii de zi cu zi, al consecvenţei şi ajutorarea fratelui de lângă tine… Conduita se crea prin exemplu”.

Prin exemplu, deci. Iată un exemplu din exemplu: fratele lui Alexandru Macavei, despre care am citat raportul Securității mai sus, anume Traian Macavei, a fost executat în 11 octombrie 1950, orele 2300. Iată ce spune raportul Securității:

„Din partea autorităților cerându-i-se ultima dorință a spus că vrea să i se arate fotografia cu soția și copiii și întrucât la Penitenciarul Civil Sibiu i se găsesc bijuteriile ce le-a avut asupra lui acestea să fie împărțite în mod egal copiilor. Dându-i-se voie să scrie o scrisoare către familie, a scris următoarea scrisoare: 11 octombrie 1950. Scumpii mei și micuța mea dulce, din fața mormântului meu, vă cer iertare și vă trimit ultimul meu salut, de asemenea tuturor ce mă cunosc. TRĂIASCĂ PATRIA! Traian”.

Aceștia erau „bandiții”, dintre care și Neculaie Purcărea a făcut parte, peste 20.000 numai în munți în acei ani, dar mulți, foarte mulți, prin sate, prin târguri și orașe. Iată de ce moartea lor le era necesară noilor stăpâni; de ce trebuia să le piară neamul și sămânța și de ce s-a lucrat atât de mult la asta, prin închisori, pe la canal, prin mine și prin Delta Dunării, apoi decenii la rând prin școli, la spălarea de creiere, pentru a se obține minunata struțo–cămilă a României fără români.

Cu „bandiții” nu s-a prea reușit, încă mai sunt care mai trăiesc – slavă Domnului – dar cu viețile în parte distruse, cu tinerețile mâncate prin pușcării; cu spălarea de creiere a mers, în schimb, ca-n brânză, Nicolschi, de exemplu, murind liniștit, de moarte bună, nederanjat și cu pensie mare, fără ca asta să indigneze sau să preocupe pe cineva, „revoluționarii” din decembrie 1989 având grase, grase avantaje, în timp ce foștii deținuți politici și veteranii de război (de cele mai multe ori ei fiind și una și alta!) au primit câte-o insignă și se așteaptă cu precipitată răbdare „să iasă din sistem pe cale naturală”! Da, așa e: a mers ca-n brânză!

Totuși, privirea aceea limpede a lui Neculaie Purcărea, dincolo de care, oricât te-ai strădui, nu vezi niciodată nimic dacă el nu vrea să se întâmple asta, privirea aceea pe care nu o poți susține și din cauza căreia fotoreporterul nostru nu a reușit să facă tot ce și-a propus în materie de portret, privirea aceea, zic, nu este o privire acuzatoare.

La 88 de ani, după o tinerețe petrecută cu arma în mână în munți și cu ghiulele de picioare, prin pușcăriile comuniste, Neculaie Purcărea nu crede, nu zice că „(…) văd mediocritatea din jurul meu, văd agresivitatea îngâmfată a prostului gust și știu, fără întoarcere, că acesta este poporul în mijlocul căruia m-am născut, din sămânța căruia am luat ființă și din substanța căruia sunt la rândul meu plămădit. (…) Să fii român este un mod de a trăi condamnarea. Cu această boală nu există tranzacție: spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.”– așa cum scria în Politice actualul director al Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici; domnia sa, Neculaie Purcărea, nu crede că: „Numai violența, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimțire. Mă simt personal jignit de prostia bășcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de țoapă a acestei populații ignare. (…) Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. – , ca Patapievici. Nu, Neculaie Purcărea nu spune nimic din toate astea. El a găsit mult frumos la poporul român, pe care îl slujește de decenii, sculptându-i în lemn motivele tradiționale și simbolurile multimilenare, a căror distilare în timp le-au făcut unice, inegalabile, în geografia lumii. El ne spune că „Am început lucrul în temnița de la Alba Iulia, în 1943, ca un elev al Părintelui Arsenie-Anghel Papacioc, și el era la acea vreme întemnițat. Apoi, 20 de ani s-au scurs din viața mea. După 1964 am reînceput să lucrez. Din acel imbold patriotic, pe care l-am găsit în file galbene de istorie.”

Spre deosebire de directorul Institutului Cultural Român, domnul Neculaie Purcărea, ale cărui lucrări sunt achiziționate de THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania – S.U.A., practic cel mai mare muzeu cu obiecte din lemn din S.U.A., ne spune altceva despre poporul român: „Înainte de a intra în tainele artei populare, aș dori să vă port prin frumoasa poveste a lui Făt-Frumos și a Ilenei-Cosânzeana, prin lumea de basm a lui Prâslea, a Zmeului, a Păsării Măiestre și a tuturor basmelor stilizate de Ispirescu, Urechia, Creangă, Alecsandri, a Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, să priviți cu nesaț țesături, și covoare, și costume, să ne închinăm icoanelor în care Divinitatea ne este relevată de armonia culorilor și iarăși să ne-nchinăm troițelor crescute în lumină, să vă port prin inestimabile tezaure de suflet ale neamului nostru, răspândite prin toate muzeele etnografice ale Țării. Căci aceasta-i țara noastră, o țară de basm!”.

Ați văzut cum spune? O țară de basm! și cred că asta înseamnă dragoste. Căci domniei sale, pușcăriile și reeducarea, oprobiul public și hăituirea, n-au reușit să-i ucidă dragostea și astfel să-i lichefieze sufletul până ce „inima să-i devină piftie iar creierul un amestec apos”; n-au reușit ca astfel să-i terciuiască seninătatea și să-l transforme într-un om nou, cu mai multă sau mai puțină minte, cu mai multe sau mai puține lecturi.

Nu, cu domnul Neculaie Purcărea ei n-au reușit, așa cum au reușit cu bietul director al Institutului Cultural Român! Și tocmai de aceea cred că privirea atât de senină și lipsită de orice nuanță acuzatoare a domnului Neculaie Purcărea – Neînfrântul, este cea mai teribilă acuzare care, nefiindu-ne aruncată vreodată în față, ne transformă, generații, după generații, în oameni de mica statură!

(Dan Arhire – La Drum. Revista călătorului, nr. 21-22-23, februarie-martie-aprilie 2012, pp. 50-53)

„Dați-mi ceva mai bun și atunci poate o să mă întreb: ce e mai bun decât să crezi în Dumnezeu și să te jertfești pentru patrie?”

Nicolae Purcărea

 

Sunt tineri care habar nu au ce s-a întâmplat. Am rezistat cât am putut,
cum am putut, fără să ne batem cu pumnul în piept.
Asta le spun eu la tineri – nu vă mai bateţi cu pumnul în piept
până nu încasaţi două la fund de la Securitate,
după aceea să vorbiţi, să dea Dumnezeu să nu mai fie nevoie!

Primele arestări

Terminasem clasa a şaptea, eram la începutul clasei a opta când m‑au arestat. Am venit acasă, am învăţat câte ceva şi m‑am prezentat la şcoală. Dar tocmai atunci s‑a întâmplat ceva, cu 23 august ’44, cu schimbarea. M‑am îngrozit puţin, pentru că eu ştiam ce înseamnă comunismul.

Încă nu se ştia ce avea să urmeze. Pentru că lumea era destul de nepăsătoare, mai ales oamenii de‑aici, care se ocupau cu tot felul de treburi, de meserii, pentru viaţă, ca să câştige un ban, şi nu‑şi dădeau seama de ce sunt în stare ruşii. Greşeala noastră a fost că n‑am plecat cu toţii în străinătate, poate că acolo am fi avut o viaţă mai liniştită, mai aşezată, mai lipsită de primejdia comunistă.

Făceam partea din mişcarea legionară, din Frăţia de Cruce, şi ştiam de atrocităţile pe care le săvârşiseră comuniştii în Spania, de regimul din Rusia şi de atrocităţile de‑acolo, şi te îngrozeai când te gândeai că ei erau atei şi luptau împotriva Bisericii. Erau internaţionalişti. Iar pentru ei nu exista graniţă, toţi erau una.

Nu exista liceu în care să nu fie Frăţia de Cruce. Educaţia era deosebită, încercările, sacrificiul, renunţările la unele plăceri ale vieţii… Aderau mulţi copii. Eram în închisoare în jur de cinci mii de tineri – toţi erau tineri. După aceea a venit perioada anticomunistă, care‑a fost mult mai aspră. Pentru că a fi legionar era o agravantă pentru ei. Te întrebau anchetatorii: „Dar pe cutare l‑ai cunoscut? Da… Deci şi el era legionar.“

Am ignorat latura asta, mi‑am dat examenele, am dat bacalaureatul după aceea, tot la începutul lui septembrie. Apoi am fost arestat, am fost ţinut la Securitate – adică la Siguranţa statului. Am stat într‑o curte, la chestură, într‑un depozit – am stat cum am putut. Mai venea mama la mine, îmi mai aducea mâncare, iar într‑o zi mi‑a spus că în ziua următoare se dădeau examenele de admitere la facultate. Şi am rugat‑o să vină a doua zi să mă aştepte, la opt fără cinci, în faţa Academiei Comerciale, a ASE‑ului de astăzi. M‑am dus acolo, am dat examen şi m‑am întors. Când am plecat, am anunţat nişte amici că plec, şi a trebuit să mă întorc ca să ies la numărătoare, pentru că altfel fapta s‑ar fi repercutat asupra colegilor mei. M‑am întors ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic.

Aveam visuri mari, voiam să plec în Franţa, să urmez psihanaliza şi să‑mi deschid un laborator de psihologie – ca să testez aptitudinile şi atenţia, cum e obiceiul în alte ţări, pentru că înainte de a angaja un om trebuie să ştii ce poate. Şi după aceea să vin să aplic în ţară.

– Ce însemnau pentru dumneavoastră patria, neamul?

– Erau supremul argument pentru care să lupţi: patria, pentru că era o entitate. Spune în Biblie că în faţa lui Dumnezeu vor fi judecate neamurile, după aia indivizii. Iar noi trăiam cu concepţia asta.

A trebuit să treacă ani de zile după aceea ca să aprofundăm sentimentul, să conştientizăm ce este Dumnezeu, ce este patria. Şi timpul a trecut cu gândul acesta, că o să ni se întâmple ceva. Ştiam că nu aveam să fim lăsaţi în pace. Pentru că au venit ruşii cu tancurile, au vrut să implanteze concepţia aceasta nouă în sufletul românului. Sigur că poporul a rezistat, ba mai mult, a luat atitudine.

Pentru că după 23 august s‑au format grupuri în munţi. Luptători care au renunţat la viaţa lor şi s‑au văzut implicaţi în această luptă anticomunistă. Dar comuniştii aveau forţă armată, pe când noi eram cu mâinile goale sau cu un pistol. Şi mai e un lucru foarte interesant – noi n‑am făcut o zi în viaţa noastră politică, pentru noi era o şcoală a credinţei creştineşti, căutam să ne desăvârşim ca oameni, asta făceam în Frăţia de cruce.

Manifestam o teamă, dar am ignorat‑o. Eram tineri, îndrăzneţi, şi am ignorat‑o. Am ignorat ceea ce era în sufletul nostru, ceea ce urma să se întâmple. Ne‑am văzut de activitatea noastră educativă.

Mi‑au dat drumul, iar în ianuarie ’45 ne‑au arestat din nou. De data asta, ne‑au dus la Caracal. Noi, majoritatea, am simţit că era groaznic pentru că nu primeam pachet de acasă, mâncam de la cazan, era destul de aspră viaţa în lagăr, pentru că noaptea dormeam afară, fiindcă baraca era plină de ploşniţe şi păduchi, şi voiam să scăpăm de ele. Dormeam înăuntru doar când începea ploaia. Am venit acasă în septembrie, după care m‑am dus şi mi‑am continuat facultatea.

Ascuns în podul casei, căutat cu furca în fân

În ’48 însă, au venit şi m‑au căutat. Am reuşit să scap, m‑am ascuns după uşă. Au bătut la poartă doi indivizi, fratele meu era acasă şi i‑am zis: „Du‑te să vezi cine e!“ Şi au spus: „Îl căutăm pe domnul Purcărea.“ El le‑a spus: „E la şcoală, la Academie.“ Şi s‑au dus să mă caute la Academie. Mă căutaseră şi înainte, ca să mă oblige, prin metodele lor, să dau tot, inclusiv schema de organizare a organizaţiei braşovene, pentru ca după aceea să înceapă arestările. Ei, n‑a fost aşa, pentru că am înţeles, am avut intuiţia că avea să se întâmple ceva. Şi, într‑adevăr, după aceea, în 15 mai, au început arestările.

Într‑o noapte, m‑am pomenit cu cinci indivizi care au venit să mă caute, de la partid, de la închisoare, de la chestură. Era şi un poliţai cu ei. Şi am reuşit să mă ascund în fân. Tatăl meu avea cai, avea fân, iar când eram copii ne jucam de‑a hoţii şi jandarmii şi făceam tunele în fân, unde ne ascundeam. Şi bineînţeles că am revenit la joaca aceasta. Într‑o noapte au venit cinci indivizi. „Unde e? Unde e?“ M‑au căutat, dar nu m‑au găsit. Au urcat în podul de fân şi au înţepat cu furca pe ici, pe colo. Mi‑era frică nu că o să fiu găsit, ci că o să strănut, căci praful care se făcea în fân te obliga să strănuţi. În fine, am reuşit şi am rezistat, iar tata, care s‑a urcat cu ei, le‑a spus: „Nu‑i aici!“, deşi ştia că eram acolo. Am reuşit, am scăpat şi de momentul acesta.

Un an de zile am stat ascuns, în pod, pe unde puteam; am dormit şi în cimitir. Era greu. Veneam şi luam câte ceva de la părinţi şi plecam iar. Eram singur. A fost o viaţă grea. Viaţa de refugiat era grea pentru că nu ştiai în cine să ai încredere şi te fereai de toată umbra, de tot omul.

Câteodată ieşeam noaptea, aveam îndrăzneală, ieşeam noaptea să‑mi reiau legăturile. Şi într‑o noapte tot aşa, era toamnă, seară de fapt, că seară se făcea curând, am ieşit şi m‑am dus unde trebuia, iar când m‑am întors am văzut pe cineva că aştepta mai departe. Am aşteptat şi eu. Era un profesor de‑al meu, Benchea, care locuia pe unde mergeam eu. Şi el aştepta pe cineva… dar, mă rog, prudenţa, teama de‑a nu te întâlni cu cineva cunoscut, cu toate că el nu spunea nimic, ne‑a făcut să ne evităm.

Pe unde am putut am stat ascuns, iar apoi m‑am dus în munţi. Am rezistat cum am putut, pe unde am putut.

Nu vrei să vii în munți?

Şi după aceea a venit cineva la mine: „Nu vrei să vii în munţi?“ Cineva care ştia că duc o viaţă grea. Când am plecat la munte, a fost bucuria noastră. La munte am stat ce‑am stat şi am avut un moment de trădare. Trădarea era cumplită.

Am stat ascuns în ’49 câteva luni, dar cu teamă. Aveam la noi o puşcă, pe care‑o căpătasem de la cineva. Vreau să menţionez că n‑am făcut în viaţa noastră politică, nu am purtat armă, nu ştiam cum să manevrăm o armă, norocul a fost că ştiau alţii, care au fost pe front şi erau în temă.

Iar în munţi am scăpat de‑o greutate şi am dat de alta. Eram mulţi, era un alt sentiment. Dar în munţi erau tot felul de concepţii şi de oameni – erau ţărani, erau intelectuali, erau ţărănişti, liberali, cu un cuvânt, erau cu toţii anticomunişti, asta conta. Şi educaţia care se făcea era anticomunistă; nu se făcea educaţie legionară sau ţărănistă, ci anticomunistă.

Ceea ce era important era faptul că trebuia să învăţăm să ne păzim de unul şi de altul. Asta era mai greu. Eram în grupuri. În grupul nostru erau douăzeci de persoane. Dormeam într‑un adăpost improvizat, eram într‑o vale şi pe partea cealaltă era puţin ridicat, iar în malul acela am săpat un bordei care de deasupra nu se vedea. Focul nu‑l făceam decât noaptea. Dacă se uita cineva atent vedea fum, dar nu se gândeau ei că eram tocmai acolo.

Mâncam ce primeam. Nu conta mâncarea, nu ştiu de ce, dar nu conta. Erau oameni de‑ai locului care se ocupau să ne aducă de-ale gurii: un sac de mălai, un sac de cartofi, de ici, de colo. Se făcea o ciorbă lungă şi trebuia să mâncăm toţi, asta era mâncarea noastră. Dar ne bucuram de oarecare libertate. Libertatea de‑a vorbi, de‑a comunica între noi, pentru că toţi ne ştiam la fel de luptători, toţi sufeream din cauza aceluiaşi regim, pentru că pe atunci se fixau cote mari, iar ţăranii lăsau tot ce aveau şi plecau, îşi lăsau casele, tot, şi fugeau în munţi.

Dar din cauza unei trădări a trebuit să plecăm de acolo. Asta era, trădarea schimba atmosfera, ne schimba în tot ce aveam, trebuia neapărat să plecăm în altă parte, iar plecarea aceasta era greoaie. Noaptea dormeam şi după aceea, cum puteam, tot noaptea plecam cu tot calabalâcul. Aveam raniţa cu elemente personale, trebuia să cărăm tot ce era în comun, de exemplu, parii pentru un eventual adăpost sau pentru foc.

Planuri de schimbare a regimului

Aşteptam, ăsta era adevărul. Se spunea că vor fuziona toate grupurile şi se va da o lovitură puternică. Asta a fost. Şi speram să vină americanii. Conflictul între Răsărit şi Apus era evident, ne ziceam noi, dar uite că n‑a fost să fie, pentru că americanii cu englezii au jucat pe două fronturi. Iar Roosevelt a avut consilieri sovietici.

Ai noştri făceau instrucţie cu agenţii americani şi după aceea alţii dădeau informaţii. Ultimii au fost în ’53. A venit un grup de paraşutişti care s‑au lansat între Copşa Mică şi Braşov, într‑o pădure. Acolo era grupul lui Samoilă: Tănase şi alţii. I‑au lăsat. Ruşii au ştiut ora exactă unde au fost lăsaţi, au ştiut tot, şi le‑au comunicat românilor.

Românii i‑au lăsat trei ani de zile să se desfăşoare, deşi ştiau de existenţa lor, i‑au lăsat să se organizeze, ca să vadă care erau oamenii cu care luau legătura, şi după aceea i‑au prins pe toţi. Sunt câteva scrieri în legătură cu procesul paraşutiştilor şi e destul de greu să‑ţi dai seama cum au putut fi prinşi. Apoi am auzit că au fost prinşi fiindcă spionajul american şi cel rus erau mână în mână. Asta vreau să zic – americanii şi englezii ne‑au trădat şi apoi ne‑au vândut pentru cincizeci de ani, că tocmai cincizeci de ani s‑au împlinit când s‑a destrămat Uniunea Sovietică.

Până la urmă am fost prinşi şi băgaţi la puşcărie. Tot ferindu‑ne, au dat peste noi. Eram în munţii Argeşului, spre Topolov în sus, şi nu mai era mult până în Făgăraş. Dar aveam oameni care cunoşteau potecile, drumurile, şi în felul acesta am reuşit să continuăm. Până la urmă au venit cu brigadă de soldaţi şi ne‑au dibuit. Şi bineînţeles că, după ce ne‑au prins, ne‑au băgat la închisoare şi ne‑au condamnat. A fost proces mare.

– Cine v‑a trădat?

– Ciobanca, Sabin Ciobanca. L‑am prins şi în închisoare în ’42. Era un tip voluntar, mai altfel decât noi. Era la Şcoala Militară de la Timişoara, cu alţi băieţi.

Procesul

Procesul a fost la sfârşitul lui noiembrie ’49, la Craiova, pentru că Piteştiul ţinea de Craiova. Eu am avut noroc, am fost condamnat la şapte ani, aproape cea mai uşoară condamnare. Pentru că, fiind din altă parte, nu ştiam. De exemplu, o problemă gravă era cine ne alimentase.

Unul dintre noi, pe patul de moarte, fiindcă fusese ciuruit de gloanţe, a spus: „Pe noi ne‑a alimentat toată lumea.“ Şi aşa a fost, nu se ţinea cont, eram luptători ai speranţei, asta deveniserăm, toată lumea avea încredere în noi, că vom da o lovitură, că vom ataca. Însă intenţiile noastre erau mai paşnice. Arsenescu, care a fost mai belicos, fiindcă era ofiţer şi încă se credea pe frontul de luptă, era mai deschis, avea visuri mai mari. Apostol s‑a despărţit de el. Apostol era învăţător, profesor. Duminică o să‑i ridicăm o troiţă la Şuici. A fost luat din închisoare de la Craiova şi dus la Piteşti, iar de acolo l‑au ridicat, l‑au dus la Şuici, că duminica era târg acolo, şi l‑au împuşcat. Înainte l‑au bătut. Şi l‑au dat rudelor să‑l îngroape. A murit acolo, la Şuici.

Reeducarea de la Pitești

După proces, am fost dus la Piteşti, fiindcă eram student. Nu mi‑am dat seama că puteam să evit, să spun că sunt contabil sau altceva. Şi la Piteşti ne‑au pregătit cât ne‑au pregătit şi după aia ne‑au băgat în reeducare.

Reeducarea de la Piteşti a fost îngrozitoare, nici nu reuşesc să‑mi mai amintesc, pentru că au fost teribil de multe rele. Dacă n‑ar fi existat mişcarea legionară, n‑ar fi existat nici Piteştiul.

S‑a pus problema aşa: că Stalin nu se temea decât de legionari, nu pentru numărul mare, ci pentru puterea de regenerare, asta l‑a înspăimântat. Unii generali au zis: „Îi trimitem în Siberia şi scăpăm de ei!“ Alţi generali au spus: „Nu, îi vom folosi în aşa fel încât să ne fie nouă de folos! Dar să creadă că ei au făcut tot.“ Piteştiul era pregătit, dar trebuiau să aştepte momentul şi omul potrivit ca să declanşeze acţiunea. Şi l‑au găsit pe Ţurcanu, care a făcut totul.

Ţurcanu era Satana întruchipată. Când se dă la tine un câine ca să te muşte, te înspăimânţi. Aşa era şi Ţurcanu. Când intra în camera noastră, aveam sentimentul că intră Satana. Avea şi o putere asupra ta, pentru că preluase rolul de mare şef, avea puteri de viaţă şi de moarte asupra ta. Şi‑a omorât prietenul cel mai bun, pe Bogdanovici, a omorât şi pe alţii, pentru că avea spatele acoperit, îi avea pe inspectorul de la Interne din minister, pe inspectorul Nemeş, pe Sepeanu. Datorită lor, făcea ce voia în închisoare.

După câteva luni, ne‑au băgat în camere circa patruzeci de inşi. O parte erau reeducaţi, care notau tot şi spuneau tot, alţii, nereeducaţi. Şi a trebuit să ne împrietenim – asta a fost prima fază, a trebuit să ne împrietenim şi să ne destăinuim unul altuia. A fost foarte bine gândită toată povestea. Şi după aceea s‑a trecut la a doua fază. Demascarea exterioară – să spui tot, pe cine ai lăsat afară, pe cine mai cunoşti, toate să le expui după ce te bătea. Şi bătaia era îngrozitoare.

Dar momentul cel mai greu era să treci din ipostaza de victimă în cea de călău, să devii tu însuţi torţionar.

Era îngrozitor – trebuia să spui şi ce nu ştiai. Pentru că în timp ce ai stat în pregătire au existat destăinuiri reciproce. Şi dacă nu spuneai tu, trebuia să spună altul, şi altuia îi era frică că ai spus tu, şi spunea şi el. Cine ştie ce poveste spuneam eu şi eram întrebat: „Despre cutare ce ştii?“

Dar când am fost chemat prima dată la anchetă – în cameră se formase un comitet de patru inşi care conduceau camera, iar şeful lor te chema la raport – eu nici nu apucasem să mărturisesc ceva şi şeful a zis: „Uite banditul, nu vrea să spună!“ Şi m‑a luat la bătaie!

Te întindeau pe un prici, alții se puneau pe tine să te imobilizeze și șeful te bătea cu coada măturii sau cu o bâtă, te bătea la tălpi. Era îngrozitor. Bătaia la tălpi este îngrozitoare, pentru că te doare aici – te doare în moalele capului.

În două părți ale camerei, pe lung, de o parte și de alta erau priciuri, paturile de lemn pe care dormeai, și în fundul camerei erau două vase, un hârdău pentru necesități și altul pentru apă. Vărsau apă pe jos și te puneau să alergi. După bătaie, parc-ai fi călcat pe sticlă, era îngrozitor. Și aveai în spate un planton care te tot îndemna să alergi. A fost îngrozitor. Și după aceea ziua te puneau să stai într-un picior și să faci șmotru. Pe jos era mozaic, trebuia să freci, să faci genuflexiuni, fel de fel de mișcări care te umileau. Să te miște era bine, dar îți puneau în spate, după ce erai transpirat, un palton, și încă unul, și te încărcau, și simțeai că te sufoci.

Religia în închisoare

Până la urmă a început să se vorbească despre ateism; unii începuseră să cedeze, să fie convinși de Țurcanu.

Ultima întrebare era: „Care mai crede în Dumnezeu?”

Și dacă ridicai mâna și spuneai: „Eu mai cred”, el zicea: „Banditule, cu tine mai am de lucru!”

Asta era vorba lui Țurcanu, mai am de lucru cu tine. Dar nu i-a ajutat Dumnezeu.

Pentru că își dădea seama că încrederea în Dumnezeu era o legătură invizibilă, care te determina să nu faci una sau alta. Cei care nu mai credeau erau liberi, iar torționarii se năpusteau asupra lor: îi băteau, îi înjurau, îi schingiuiau.

– Cum ați rezistat?

– Ne rugam, pe de o parte. Voiam și să învățăm poezii, dar ce să mai înveți? Că te ținea în poziție – de exemplu, pe marginea patului, să stai în aceeași poziție și să nu privești decât drept înainte. Să nu te miști în dreapta sau stânga. Înțepeneai.

În alte cărți se spune că din situația asta nu scăpai decât cedând sau omorându-te. Dar nu puteai să te omori, că nu aveai cu ce. Pe cei care și-au ascuțit o lingură, de exemplu, sau au avut cuțit și și-au tăiat venele, ca să moară, i-a prins Țurcanu și i-a bătut de mama focului.

Dar mai era și o a treia cale – te bătea până înnebuneai. De exemplu, eu o bucată de timp n-am știut de mine. După ce m-am băgat în hârdău, am simțit că s-a rupt o coardă, mult timp n-am mai știut de mine.

După ce te considera că nu mai ai nimic de spus, te băga la demascarea interioară. Trebuia să spui ce știi de unul, de altul, de toți din cameră. Și spuneai ce știai. Bătaie îngrozitoare, animalică, ferească-l Sfântul pe cel care avea parte de așa ceva! Erai chinuit întâi sufletește și după aceea veneau celelalte.

Inventai ce să le spui, unii scorneau tot felul de lucruri și până la urmă se încurcau, erau prinși și bătuți îngrozitor. „Nu-i așa c-ai ținut șendințe legionare?” Nu țineai. Dar erau unii ademeniți, se retrăgeau în fundul camerei și mai vorbeau.

Erau unii mistici, se retrăgeau și ei – era un mistic de la Iași care era în parte călugăr, în parte laic, dar trăia cu credință mai mult decât noi.

Rugăciuni se făceau în comun, dar asta înainte de reeducare, pentru că la reeducare nu te puteai mișca din poziție. Treceai în poziție și nu puteai nici să miști un pic capul, pentru că aveai planton și imediat te lovea cu bâta în cap.

Țurcanu se plimba, avea o șubă mare care-l făcea mai voinic. Se plimba cu cheile în mână, îl schimba pe unul, pe altul. Îl socoteam Satana întruchipată. Avea o față rotundă, o frunte destul de lată, unii zic îngustă, noi o vedeam totuși lată. Era întruchiparea diavolului. Era voinic, față de noi.

Aveam mâncare proastă, slabă, ne bucuram că era caldă, era o zeamă, noroc cu turtoiul, cărămida care ne hrănea, nu era cât caietul dumneavoastră de lat, dar măcar ne hrănea, și sugeam coaja, care era neagră, așa, un deget, de groasă. Sugeam din ea.

Disperarea era permanentă. La reeducare era permanentă. Ne dădeam seama că nu mai era scăpare. Nu mai aveam speranță. Și cruce ne făceam cu limba în gură. Că dacă te prindea, aoleu, ce bătaie mâncai!

Cum am rezistat? Nici eu nu știu. Făcând pe prostul. În închisoare, unul care se crede prea deștept dă buzna. Unul mai timid, mai retras, e socotit mai ignorant, așa că eram lăsat mai mult în pace. Am adoptat tactica asta. „Nu știu, nu știu…”. Cu „nu știu” în brațe am parcurs toată închisoarea. Dar tot m-au prins.

Pentru că eu, după ce am scăpat de la Pitești, le-am spus tuturor: „Feriți-vă de studenți, sunt obligați să raporteze tot!”. Iar Țurcanu a spus: „Uite că Nae Purcărea a trecut în tabăra ailaltă. Deci n-a fost reeducat.”

O parte dintre noi am fost duși la Canal, iar o parte la Gherla, în anii `50. Și acolo era o atmosferă foarte apăsătoare, nu știai cum să te păzești, cui să spui, ce să spui.

La Canal – Poarta Albă

Și tocmai atunci a venit de la Interne un inspector, Teler: „Cine are sub zece ani să plece la Canal!”, „Care e sănătos…”. Dar ce sănătos? Eram niște schelete! Ne-au cântărit după Pitești și când am ajuns la Canal s-a uitat comandantul la noi: „Ce-i cu ăștia?” Eram niște stafii. „Bagă-i o lună de zile la grădină.”. O lună de zile am lucrat la grădina de zarzavaturi și ne-am vitaminizat. Dimineața, fără să ne vadă gardianul, ștergeam un pic ardei, ceapă, usturoi și altele, ce puteam, și înfulecam. Înfulecam așa, cu disperare. După o lună de zile, deja ne-am schimbat, în afară de vitamine era soare… Am socotit că era ceva nemaipomenit.

Gherla (1952)

Când am ajuns la Gherla, a și venit frizerul, care era informator, să mă întrebe ce zice unul, ce zice altul. I-am spus că sunt oameni necăjiți. „Ai un student, doctor”. Dar eu îl prevenisem pe ăla. „Fii atent, nu vorbi nimic!”. Și când m-a întrebat frizerul, i-am spus: „Domnule, nu știe nimic.”

După aceea, doctorul a rămas unul dintre puținii mei prieteni. Venea și-m băga o bucată de pâine, o bucată de zahăr în buzunar, după ce am ieșit de la Gherla, din izolare1. Pentru că, după ce am ieșit din izolare, la Gherla toți se fereau de mine, toți reeducații, bineînțeles. Știau că nu divulg, că nu sunt reeducat. În mod normal, erai informator. Anormal era cel care nu dădea informații. Așa am reușit să trec.

Noi eram la etaj și sub noi erau celule unde stăteau izolați TBC-iștii care mureau. Bacilul era peste tot. Or, pe noi, în situația aceea, de flămânzi, ne-au aruncat într-o celulă fără nimic, goală, în care dormeam pe jos. Era în 21 septembrie. Era bine când am intrat, dar a trecut timpul, s-a făcut noiembrie, decembrie.

După trei luni deja eram TBC-ist, am simțit că mi-e frig, că transpir, că nu mai am poftă de mâncare, simțeam că-mi slăbeau puterile, trebuia să te plimbi toată ziua ca să nu îngheți. Era un geam de sticlă cu despărțituri multe, un ochi spart, și intra frigul. Când a început frigul, nu aveam cu ce să-l acopăr. Eram determinat să mă plimb, celula era mică și pătrată. Nu am primit medicamente.

Când am ieșit m-am dus la doctor: „Uite, dau sânge!”. „Ce să-ți dau? Nu am ce!”.

Noroc că a murit Stalin, așa am reușit să ies. Ne-a grațiat Goiciu, vestitul Goiciu de la Gherla. Într-o dimineață, zice gardianul: „Faceți-vă bagajele!”Dar ce bagaje aveam? O trăistuță cu nimica toată. Niște zdrențe. Și am coborât.

Când am ieșit, Goiciu a zis: „Care puteți, mergeți la muncă”. Și m-am dus. Era Juberian, care dirija totul. Așa era sistemul: noi făceam tot și administrația veghea ca să facem bine. Noi ne organizam, aveam șefii noștri, reeducați, bineînțeles, care vegheau să meargă totul bine. Juberian a rezistat cât a rezistat și apoi a căzut.

Zice: „Nae, vezi ce-ai pățit dacă nu ți-ai văzut de treabă?”. „Nu, dumneavoastră ați vrut să ne omorâți.”. „Hai, lasă-mă!”.

Atunci m-am revoltat puțin față de el. „Unde vrei să te dau?”. „Undeva unde nu e praf, că sunt TBC-ist”. „La tinichigerie e bine?”. „Da”.

Și m-a dat la tinichigerie. Am învățat să bat tablă, să făceau niște stropitori, am învățat să fac și eu. Cum făceam norma, nu știu…

Înainte de-a termina termenul de pedeapsă în închisoare, am fost dus cu duba. Nu știam unde. M-a lăsat la Codlea, unde era depozitul Securității.

Acolo e obiceiul când te duci de la o închisoare la alta să te percheziționeze, să te dezbrace, să vadă dacă nu ai ceva. M-au ținut la carantină. Înainte, asista un ofițer, eu nu știu cine era. Și am avut, așa, o îndrăzneală – îndrăzneala unui învingător – chit că eram vai de noi. Dar el mă tot sâcâia: „Ce ești? Student?”. „Da!”. „Deci ai fost la Pitești?”. „Da!”. „Și nu mă cunoști?”. „Nu, că sub Țurcanu nu mai cunoșteai pe nimeni.”. Ăsta era Iagăru, unul dintre ofițerii politici. Zice: „Păi, acolo v-ați omorât între voi!”. Atât mi-a trebuit, a pus paie pe foc. M-am revoltat: „Cum spuneți așa ceva? Noi eram cu cheile în mână sau Țurcanu, care era omul dumneavoastră?”

Dar el a raportat la Securitate, unde s-a hotărât: „Ăsta nu-i de lăsat în libertate, e tot bandit!” Și în felul acesta m-au luat la Securitate, era acolo colonelul Iacob, m-au mai întrebat, dar soarta mea era deja pecetluită. M-am răzvrătit un pic împotriva lor. „Tot ce-ați făcut, ați făcut ca să ne omorâți!”

E o poveste frumoasă, înâlnirea cu Eugenia

În dubă erau două celule și într-una eram eu, iar în alta Eugenia. Și aud bătăi în ușă, în Morse:

„Cine-i acolo?”. Că am învățat și Morse. Spune: „Gica Fuica, merg la Lățești în domiciliu obligatoriu.”. Eu nu știam unde merg. M-au luat cu duba, iar pe mine m-au lăsat la Codlea.

Și apoi, când ajung la Lățești, în 1956, de cine dau acolo? De Gica, cu care m-am împrietenit, pentru faptul că trăiam într-o comunitate. Și dacă a fost benefic Lățeștiul, a fost pentru că era o atmosferă nemaipomenită.

La Lățești ne-am căsătorit, pentru că timpul trecea greu. Nu știam cât mai aveam de stat. Am aflat că ni se prelungise domiciliul obligatoriu.

Nunta a fost ca orice nuntă: plăcută, a fost cu tot satul. Am avut un butoiaș de vin de vreo cincizeci de litri, dar nu ne-a ajuns, a trebuit să mai caut vin. Au venit tata și fratele meu. Ne-a cununat doctorul Sonea, care era din Brașov și a fost adus în ’57 la Lățești. Am rămas în legătură până a murit.

Am stat la Lățești, iar apoi Gica a fost dusă la o închisoare de femei, iar eu la Culmea.

La Lățești am stat până în ’58, când ne-au arestat din nou și ne-au dus la Culmea, de frica mișcării din Ungaria. Ne-au luat și ne-au arestat pe toți – ne-au dus la Culmea, în lagăr. Acolo, li s-a spus „Ăștia sunt niște bandiți!”. În pază erau și soldați, și gardieni. Ne-au dus la munci agricole. Am revăzut-o pe Gica după 6 ani, în ’64. […]

La Aiud am stat din ’60 până în ’64, cinci ani. A fost o perioadă grea, pentru că se formaseră comitete care căutau să te ducă pe „drumul cel bun”.

Eliberarea

A fost ceva banal la eliberare. Spuneau că ne protejaseră de furia poporului. Dar poporul avea simpatie pentru noi, pentru că tot poporul era în lagărul acesta imens.

Povestește Țuțea că, la eliberare, lumea era binevoitoare. La un moment dat zice: „N-am un ban să dau un telefon.”. Prințul Ghika spune: „NIci eu nu am.”. Un tânăr într-un grup, care-i auzise și care își dăduse seama după haine că erau de la pușcărie, le-a spus: „Uite, vă dau jumătate din ce am eu, vă dau dumneavoastră”. Și a dispărut. La care Țuțea: „Ăsta e linșajul pe care voia să ni-l aplice poporul”.

După ce au plecat toți din închisoare, colonelul Crăciun, la Aiud, a spus că trebuie să ne mai rețină pe o parte din noi pentru a termina o lucrare. În echipa mea era și mitropolitul Bartolomeu. Am stat până s-a terminat, iar apoi ne-au dat pachet și vorbitor. Primul vorbitor pe care l-am primit la închisoare. Și am vorbit. Gica se eliberase cu câteva luni înaintea mea și se dusese la Bârlad, la părinții ei. Ne-am luat la revedere cu credința că peste câteva luni aveam să ne revedem. Și așa a fost. Am regăsit-o într-o librărie.

Cel mai greu a fost la Pitești. Iar dintre celelalte închisori, la Jilava – pentru că într-o cameră unde puteau intra cincizeci de oameni băgau două-trei sute de oameni, erau trei rânduri de priciuri, și erai băgat pe dedesubt, pe șerpărie, iar după aceea era umezeala pe care trebuia s-o suporți, pentru că Jilava era sub pământ. Dorința multora este ca Jilava să rămână muzeu, și cred c-ar fi foarte bine.

Eu am fost cu câțiva ani în urmă acasă, fiindcă în drum spre Gherla, spre Lățești, l-am rugat pe milițiat să oprească, să-mi iau câte ceva,, și atunci am stat de vorbă cu taică-meu, am simțit lipsa mamei. Imediat s-a simțit. Pe tata l-am găsit într-o mare liniște, în liniștea singurătății. Este greu să fii bătrân. Lipsa soției îți scade orice posibilitate de-a mai dori ceva.

După eliberare

Am umblat foarte mult, n-am găsit o slujbă. De la forța de muncă m-au repartizat la o hală de aprovizionare pentru materiale de industrie și acolo am stat până am găsit ceva mai bun.

Securitatea ne-a dat drumul în ’64. Mulțumesc! Dar la două-trei luni fie eram chemați, fie venea după noi un agent sau ne telefona: „Vino la camera cutare”. Ne chestiona – nimicuri, prostii -, iar ultima întrebare era cea mai dificilă: „Nu vrei să ne ajuți?”. Adică încercau să te facă informator. Ce le spuneam? Le spuneam ceva, așa, în doi peri, și ne lăsau în pace. Pentru că în același timp ne urmăreau. Aveau informatori, de exemplu, care dădeau tot felul de amănunte care nu existau. Nu ne cunoșteau viața intimă, dar le inventau.

Erai mai liber în închisoare, pentru că acolo nu aveam decât un gând: eliberarea, păstrarea demnității noastre ca oameni și verticalitatea.

După ce am văzut că nu pot să termin facultatea, mi-am adus aminte de cioplitul lingurilor. L-am învățat în ’43 la închisoare de la un călugăr, de la un elev al lui Papacioc, la Alba Iulia.

Sculptura nu era o eliberare, dimpotrivă, căutam, aveam dorința ucenicului care voia să învețe – și am învățat, am lucrat. Prima dată a trebuit să fac scara aceasta ca să pot să urc în pod, la mansardă. Și ce mi-a venit mie, s-o fac în stil de pridvor. Tot ce vedeți este după îndelungă chibzuință. Am găsit formula aceasta – treaptă cu treaptă – și am cioplit stâlpii de pridvor. Necesitatea ne-a obligat și aici, ne-a obligat și am făcut scara, care era mai importantă; mi-a luat un an de zile. Apoi, colțarul, fără cuie, fără fier, numai din lemn, plus îmbinările. Apoi patul, scaunele, masa, porticul acesta. După aceea a fost nevoie să ne oprim un timp ca să fac sobele.

Poarta am făcut-o târziu, am terminat-o în ’83. Porțile sunt cel mai greu de făcut, pentru că necesită cunoștințe. Poarta e făcută din două straturi, dintre care unul din brad, un fel de chenar peste care am montat ornamentele de poartă. Poarta se zice că este ferecată, bătută în cuie. Am avut noroc că meșterul la care lucram avea niște ornamente vechi, balamale, lanțuri. Elementul trebuie să fie un romb – este scos din niște șipci care vin îmbinate, trebuie să se îmbine în nuc și feder. Am reuști s-o fac. Dar nu-mi plăcea. Nu erau adunate. I-am făcut un chenar, cu un dinte de lup ca ornament, și imediat s-a schimbat.

Tinerii ar trebui să ia exemplu de la noi și să facă ceva. Adică să trezească forțele creatoare din ei.

Eu am încercat la liceu, la mine în sat, să deștept în ei acest sentiment – omul dacă vrea să fie ceva, și dacă vrea ca altul să-și scoată pălăria în fața lui, ar trebui să studieze, să învețe, să devină cineva. Și dacă face ceva, să facă nu pentru moment, să facă pentru a fi util societății. Trebuie să învețe ca să devină… Doar o forță creatoare înseamnă ceva, atât pentru el, cât și pentru etina în care trăiește.

Ce regret? Dați-mi ceva mai bun și atunci poate o să mă întreb: ce e mai bun decât să crezi în Dumnezeu și să te jertfești pentru patrie? Ce este mai bun altceva? Nu îmi pare rău… dacă așa mi-a fost destinul. Ce altceva mai bun în lumea asta, ce concepție mai bună? Omul nu e capabil să se ridice la înălțimea cerințelor. Și așa și noi am încercat, în felul în care am putut, să ajungem la un nivel spiritual.

(Nicolae Purcărea – Supraviețuitorii. Mărturii din temnițele comuniste ale României, ediție îngrijită de Anca Ștef și Raul Ștef, Editura Humanitas, București, 2014, pp. 17-29)


1. Unde a stat șapte luni, pentru că a vorbit despre Pitești (n. ed.)

„Dumnezeu m-a ajutat. Altă explicaţie omenească, n-am.”

teofil-mija-si-nicolae-purcarea-la-crucea-de-la-manastirea-brancoveanu-de-la-sambata-de-sus-ridicata-in-memoria-luptatorilor-din-muntii-fagarasului-ultimul-pelerinaj-2009-800x600

E scheian vechi badea Nae şi e cunoscut foarte de braşovenii adevăraţi. E verde precum bradul ce se-ndoaie, dar nu se frânge, după vorba prietenului său Ion Gavrilă Ogoranu. Am privilegiul de a mă fi născut în oraşul domniei sale de la poalele Tâmpei.

Îl ştiam de demult din legendele cu haiduci şi legionari, însă dintr-un soi de sfială şi nevrednicie n-am îndrăznit să-l caut. Camarazii săi de suferinţă, unii încă în viaţă, mi l-au numit: un sfânt şi fratele nostru mai mare. Prieteni, elevi de-ai săi, intelectuali, preoţi, călugări, oameni din străinătate, vrăjmaşii săi chiar şi tot felul de gură cască se vântură într-un nesfârşit pelerinaj să vază şi să auză pe bădia Nae.

Ceva mai târziu, s-a-ntâmplat să-l găsesc vorbind la o lansare de carte despre Noica. Era o carte scrisă „corect politic” şi „scurtată” rău în ceea ce priveşte adevărul ăla cu capul spart de pe uliţe. La finalul lansării cu o smerenie, rar întâlnită azi, a cerut cuvântul. Şi a vorbit.

Rostirea sa ne-a dus la geneza faptelor, aşa cum ele au fost să fie. Cu blândeţe fermă a despicat văzduhul şi a dumirit pe cei cu urechile la ei. Autorul imberb şi sclifosit a tăcut mâlc în faţa baciului. Se lăsase o linişte grea. Apoi, şi-a cerut iertare pentru nedorita intervenţie şi a dat să plece. Sala grămadă s-a ridicat şi ea să-l îmbrăţişeze pe bădia lor uitând de carte, autor şi autografe. Strategic, tânărul „învăţător” de la Bucureşti a explicat că nu a putut publica până la capăt tot ce a aflat despre subiect şi că, pe deasupra, şi-a făcut o sumedenie de duşmani.

Bătrânul Purcărea i-a răspuns calm şi cu profundă afecţiune: ştiu, dar îţi mulţumesc şi pentru atât cât ai spus! Am încercat să vorbesc cu autorul şi politicos m-a expediat spunându-mi că ştiu deja mai multe decât a putut divulga în cartea sa.

Acela fost-a momentul când l-am abordat pe Badea Nae. Scârbit de cele văzute că vin de la tinerii-cufuriţi-eşalonul 3 m-am îndreptat cu sete să-l salut cu onor pe Bădia. Mă iertaţi, pentru întârziere, dar n-am luat o palmă pentru ceva nobil şi nici pentru Hristos! M-a privit îndelung cu un zâmbet melancolic ca apoi să ne pierdem pe uliţele Scheiului. Când am intrat în căscioara-i ţărănesc decorată am simţit pentru prima dată cum e să te întorci acasă.

***

„Noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă”

Marius Iona: Ce-aţi mai făcut săptămâna asta?

Nicolae Purcărea: E greu să spun ce am făcut. Am citit din cărţile astea, că tot citesc, că… foarte ciudat ştii, trebuie să iau de două-trei ori capitolul să-l pot înţelege, să pot memora esenţialul, că aşa mă leg de idee, îmi notez ideea pe care undeva trebuie să o dezvolt şi eu. Suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului evreu.

M.I.: Este un lucru rău să cunoştem Holocaustul?

N.P.: Dom’le, nu este un lucru rău. Dar de ce suntem obligaţi să-l cunoaştem? De ce nu suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului nostru? Să ştii poporul tău prin ce suferinţe a trecut. Am citit aici un articol al unui preot maghiar; a fost student şi a fost băgat la Piteşti, dar el maghiar fiind nu a făcut parte din problemele românilor. Nu a cunoscut Mişcarea Legionară. Şi scrie aşa de frumos, dom’le! Am admirat felul cum disecă, îmi face impresia că uneori chiar prea mult, aceasta problemă. Dar aşa a văzut-o el, e frumos…

M.I.: Care problemă?

N.P.: A Piteştiului, că a trecut prin Piteşti. Scrie foarte frumos, are foare mult discernământ, foarte multă logică în tot ceea ce spune. Interesant, foarte interesant, dar e bine ca acest lucru să fie dat şi în şcoli, să citească, să studieze, dar e prea… cum să zic, face parte din romanele astea S. F., că a fost o imaginaţie bolnavă tot ce ni s-a întâmplat acolo.

M.I.: Dar nu credeţi că din vina noastră nu e promovat Piteştiul?

N.P.: Dom’le, e o linie generală, spre deosebire de alte ţări care îşi proclamă, îşi dezvăluie toate suferinţele, aici restrâng. Ce se ştie, de exemplu, despre rezistenţa din munţi? Nu se ştie mai nimic. Şi noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă. Comunismul noi nu l-am înghiţit pe nerăsuflate. Ne-am opus, am rezistat. Nimenia din ţară de la noi nu vrea să dezvăluie această rezistenţă.

M.I.: Dar de unde ştiţi că poporul nostru tace? Care este argumentul că ar fi o atitudine conştientă? Poate că suntem indiferenţi.

N.P.: Pentru că este o direcţie nu ştiu de unde primită. Cine conduce ţara? Din umbră cine o conduce? Ştim noi lucru ăsta? Bănuim că e condusă de… noi zicem că-i condusă de Băsescu şi îl beştelim pe Băsescu toată ziua, dar dincolo, peste Băsescu, cine e, cine conduce? Mafia asta. Cine-i asta? Ştim noi cine-i asta? Bănuim, dar liniile directoare pe care le dă sunt foarte precise. Nu faci aia, nu faci aia. Te duci şi plângi la Holocaustul evreilor, vai ce plângi, ce lăcrimezi la Holocaustul evreilor, atât! Dar plângi tu vreodată citind despre Piteşti? Despre Piteşti ai plâns tu? Ai lăcrimat? Să vezi ce s-a întâmplat acolo? Vrei să dezvălui? Nu vrei. Ţii ascuns, vai, să nu afle, să nu se ştie. Parcă am ţine în braţe comunismul, ştii, aşa, cu mult drag. Îl ţinem pentru că de la Iliescu încoace, ce s-a făcut? S-a făcut ceva? Nu s-a făcut nimic. Şi toate, toate care vin, că-i Iliescu, că-i Băsescu sau cine o fi, toate purced de la acelaşi trunchi: concepţia comunistă. Uite ăsta e efectul concepţiei comuniste, tot ce se întâmpă acum.

M.I.: Sunt unele voci care ar putea să spună că ne ocupăm de fenomenul ăsta, se scriu cărţi despre comunism, despre fenomenul Piteşti…

N.P.: Da, scriu, dar scriu într-un fel semi-oficial. Pentru că, vorba aia, noi le scriem, noi le citim. Dar nu sunt date în şcoli şi nu sunt studiate în facultăţi. Să se studieze fenomenul. S-a studiat într-o facultate acest fenomen? Nu s-a studiat.

M.I.: Sunt, totuşi, studenţi la filosofie care pe fenomenul Piteşti îşi fac masterate, doctorate…

N.P.: Îşi fac… Îşi fac din ce? Din citite? Sunt aşa de puţini cei care vin să se intereseze! Alin Mureşan a scris o carte ca teză de licenţă. Iartă-mă, dar după povestitele altuia, dar după povestitele altuia a scris şi Virgil Ierunca, a scris şi Goma după povestitele altora. Unii scriu mai pe lângă, alţii încearcă să se integreze într-un fel, dar nu se pot integra.

M.I.: Cum este Paul Goma?

N.P: Este fecund, dar îl întreb pe Paul Goma care nu a trecut pe acolo, când zice „Patimile după Piteşti”, zice că autorului i se refugia gândul şi evada din închisoare şi se gândea la iubita lui. Nu este adevărat, că nu mai aveai putere să faci aşa ceva. Nu puteai. Trebuia să stai cu capul plecat şi să gândeşti. Să gândeşti întâi la fiinţa ta şi cum te poţi apăra, să gândeşti după aia uneori ce minciună să mai spui, că unii de atâtea minciuni, s-au încurcat în minciuni, fabulau şi au avut iar de tras. Ce bătaie au mai mâncat!…Şi alţii săracii, care trebuiau să spună verzi şi uscate, să blameze, să desfigureze fiinţa umană. Asta-i partea proastă. Şi au reuşit să o desfigureze.

„Piteştiul a fost mult mai dur decât Holocaustul”

M.I.: Al câtelea lot aţi fost la Piteşti? Pentru că dumneavostră când aţi ajuns, mai erau unii despre care dumneavoastră mi-aţi spus că erau reeducaţi.

N.P.: Erau, că eu am ajuns exact la un an după ce a început. Fenomenul a început la Sfântul Neculaie, adică a început prin octombrie, dar la Sfântul Neculaie a intrat un lot, în ’49. Eu am intrat la Sfântul Neculaie în ’50. La un an diferenţă de primul lot. Şi într-un an de zile nu a fost o cameră, au fost zeci de camere acolo. Pentru că s-a început la parter unde era şi camera 4 spital. Şi s-a început ş-acolo, dar s-a început în multe locuri. S-a început asupra a doi trei inşi sau asupra a unuia chiar.

M.I.: Dumneavoastră credeţi, din ce-aţi studiat despre Holocaust, că Piteştiul a fost mult mai dur decât Holocaustul?

N.P.: Da! Categoric!

M.I.: Şi prin ce a fost? Care-s argumentele?

N.P.: Dom’le, în Holocaust, de exemplu la Auschwitz, dacă te băga în camera de gazare mureai în două-trei secunde. La Piteşti însă a trebuit să înduri luni de zile, stăteai cu mortul lângă tine, stăteai cu chinul lângă tine şi ştiai că îţi vine rândul. Ori presiunea aceasta psihică era îngozitoare. Vedeai sângele ţâşnind din trupul unuia, dar ştiai că îţi vine şi ţie rândul. Şi asta pentru fiinţa omenească era îngrozitoare, era distrugătoare. Că şi asta contribuia la efectul căderii unuia sau a altuia. Şi mă gândesc acum… nu ştiu… cum am rezistat. Am rezistat. Unde am stat eu ascuns un an, asta m-au pisat la cap. Şi am rezistat şi n-am spus. Dacă spuneam, băgam nişte prieteni la puşcărie. Am suportat, i-am ignorat, dar mă întreb, în tot tumultul acela, în toată presiunea aceea, cum Dumnezeu am reuşit să păstrez într-un colţ al sufletului meu acest lucru, şi nu l-am spus. Au fost lucruri pe care nu le-am spus.

M.I.: Dar aţi spus unele lucruri?

N.P.: Sigur că am spus pentru că ştiau prea mulţi. Adică asta a fost tactica. Se vorbeşte despre etapele Piteştiului, demascarea inter-exterioară, demascare interioară şi autodemascare. Dar trebuie să vorbim şi de prima etapă pe care o ignoră toţi şi care a fost determinantă, adică despre faptul că am fost adunaţi toţi într-o cameră şi aşa ne-a lăsat luni de zile, ne-a lăsat să ne desfăşurăm cu toate ale noastre pentru cunoaştere şi pentru autodemascarea care a venit după aceea. Asta a fost îngrozitor, acest capitol îl ignoră mulţi. Şi eu zic că nu e bine să-l ignorăm.

M.I.: Cât a durat „starea de calm”?

N.P.: Din august până la Sfântul Neculaie. Câteva luni bune în care ai avut timp să te poţi lega sufleteşte de unul şi altul…

M.I.: Şi apoi cât aţi stat sub teroare?

N.P.: Păi, am stat toată etapa, şase-şapte luni. Şi totuşi am fost printre privilegiaţii sorţii, pentru că după perioada asta de instruire trebuia să dovedeşti că nu mai eşti acela, că te-ai schimbat, că eşti altul şi te trecea în altă cameră. Te trecea fie ca bandit, fie ca eventual, viitor călău. Şi atunci perioada asta a trecut peste mine foarte uşor pentru că am plecat la Canal în loc să trec în altă cameră. Dar eu sunt sigur că iar o luam de la început. Pentru că dacă mă punea să bat, eu nu băteam. Chiar mi s-a întâmplat, plantonul meu pe care l-am avut şi care m-a chinuit aşa în felul lui a căzut şi el. L-a prins cu ceva si a căzut. Şi zice Mărtinuş care era şeful camerei noastre: acum bate-l şi tu! Zic: nu-l bat, că eu nu pot să-l bat. Cum i-a scăpat lui Mărtinuş momentul să-mi aplice o pedeapsă că nu pot să-l bat? Sincer, nu ştiu să-ţi spun… Asta era echivalent că tot bandit am rămas. Nu m-a bătut, am scăpat aşa… eram eu prea epavă şi prea chinuit de m-a lăsat în pace, tind să cred… d-aia mi-a fost foarte uşor, iar apoi am plecat de la Piteşti la Canal. Gata, am uitat tot. A fost o anchetă, am uitat. Ne-am revenit. M-am scuturat şi mi-am revenit. Toate loviturile nu şi-au făcut efectul de a-mi destrăma sufletul, de a mă mutila.

„Un prizonier din Siberia a zis: dacă noi în închisorile din Siberia trăiam ca aici la Piteşti, muream demult” 

M.I.: Totuşi, vi s-ar putea spune aşa: ce vreţi? Sunt două tipuri de lumi în această tortură instrumentată, este lumea orientală, aia de la ruşi venită, unde-s tătarii pe dedesupt şi lumea nemţească care a făcut Holocaustul. Nemţii lucrează cu alte scule, cu alte metode: gazare, chestii… Sunt mai practici, mai occidentali, pe când orientalii ăştia, mai ritualici, mai minuţioşi şi mai barbari în ultimă instanţă.

N.P: Nişte francezi au pus sub semnul întrebării: a existat sau nu a existat camera de gazare? Moartea evreilor şi-a comuniştilor în mare parte s-a datorat bombardamentului american. Americanii au venit după 23 august şi au bombardat lagărul şi au bombardat tocmai latura unde erau comuniştii şi evreii şi acolo au murit majoritatea. Şi de-ai noştri au murit. A rămas încă un mister: cum au murit? Un prizonier din Siberia a zis: dacă noi în închisorile din Siberia trăiam ca aici la Piteşti, muream demult, deci a fost cu mult mai greu, detenţia a fost mult mai sfâşietoare.

M.I.: Şi totuşi, domnule Purcărea, nu vă crede nimeni. Cei care aud cred că dumneavoastră încercaţi să vă victimizaţi şi spuneţi că a fost mai greu decât în Siberia, mai greu decât la Auschwitz, mai greu decât nu ştiu pe unde. Se zice că e o chesite românească, că noi încercăm să ne plângem de milă.

N.P.: Da, fiecare face lucrul ăsta într-un mod sau altul. Dar eu le spun: nu încercaţi să fiţi ca mine că nu puteţi. Eu am crescut, m-am dezvoltat sub ideea asta, iar dumneavoastră dacă vreţi să mă atacaţi, întâi cunoaşteţi-mă şi după aceea veniţi şi mă atacaţi. Ca să discuţi cu antiteza, trebuie să cunoşti mai întâi teza.

M.I.: Păi, ei consideră că o cunosc.

N.P.: Nu o cunosc deloc.

M.I.: Ei zic că suferinţă a fost peste tot. Că sunt nuanţe, asta e altă discuţie, dar suferinţă a fost peste tot.

N.P.: A fost suferinţă peste tot, categoric. Pentru că dacă porneşti de la conceptul de ură de clasă înseamnă că trebuie să distrugi tot. Şi mai întâi Marx şi Engles, apoi Lenin spuneau: cum putem să triumfăm? Printr-o revoluţie. Şi revoluţia cum va fi? Cu violenţă. Asta a fost concepţia lor: prin violenţă. Şi dacă porneşi de la conceptul ăsta sigur că trebuie să distrugi tot. Să formezi o nouă clasă, o nouă concepţie, să razi, să razi tot…

M.I: Şi cum vă explicaţi faptul că aţi rezistat totuşi?

N.P.: Dumnezeu m-a ajutat. Altă explicaţie omenească, n-am. Nu pot să spun că am avut eu forţă fizică. N-am avut, vai de capul meu. Că eram un schelet ambulant. Dar am avut o forţă sufletească care m-a determinat să rezist. Şi această forţă este sâmburele de rezistenţă pe care mi l-a dat Dumnezeu.

M.I.: Când aţi fost luaţi de la Piteşti şi duşi la Canal vi s-au spus „Slăbănogii din Capernaum”.

N.P.: Da, aşa eram de slabi. Toţi care veneam de la Piteşti eram slabi, eram epave. Pentru că era mâncarea proastă si era frig, şi mai ales era teroarea, frica în care trăiam şi care ne consuma enorm. Că dacă ai ceva pe suflet, vezi că nu te lasă să dormi, nici nu poţi înghiţi mâncarea. Şi ce am înghiţit noi, numai mâncare nu era….

„Se zice că femeia e sexul slab. Nu-i sexul slab, ea-i sexul puternic. Au rezistat mai bine decât noi” 

M.I.: Ştiu că aţi trecut prin toate puşcăriile, lagărele etc. Dacă Piteştiul a fost cel mai greu, care a fost „spaţiul” cel mai suportabil?

N.P.: A fost D.O.-ul. În D. O. (Domiciliu Obligatoriu) am dus-o nemaipomenit. În Bărăgan. Trăiam o comuniune sufletească nemaipomenită. Eram liberi, aveam soare, cu toate că era mizer si acolo, vai de capul nostru. Dar ne simţeam bine, ne simţeam liberi, ne simţeam oameni.

M.I.: Eraţi cu soţia?

N.P.: Păi, acolo m-am căsătorit după aceea. După un an de zile.

M.I.: Şi cât aţi mai stat acolo?

N.P.: Încă un an.

M.I.: Şi după aceea?

N.P.: Ne-au luat în lagăr. Iar am început-o din nou, altă etapă. Am luat-o din nou cu bătăi, cu munci. Aveam un kilometru, de nici nu vedeam unde e capătul la prăşit.

M.I.: Dar la Piteşti erau femei?

N.P.: Nu.

M.I.: De ce?

N.P.: Pentru femei era închisoare specială. Măcar atât au făcut şi ei: nu au amestecat.

M.I.: Dar se vorbeşte că unele femei au suferit torturi mari, schinjuiri, violuri abominabile. Cred că pentru femei a fost mai dur.

N.P.: A fost. E regretabil pentru că femeia are sensibilităţile ei. Ei, şi cum se zice, femeia e sexul slab. Nu-i sexul slab, ea-i sexul puternic. Au rezistat mai bine decât noi. Citeşte cartea Aspaziei Oţel Petrescu „Strigat-am către tine, Doamne”. Citeşte si vezi cum au reuşit să se strângă femeile şi cum s-au îngrijit. La noi când îţi era viaţa mai grea, atunci te lovea. Asta au şi speculat, au speculat toate slăbiciunile omeneşti. Mulţi fac teorii: s-a căutat aşa sau aşa… nu s-a căutat decât un lucru: să divulgi tot ce nu ai spus la securitate. A fost anchetă poliţienească si după ea s-au brodat toate celelalte. Că ei nu vroiau să te reeduce, nu aveau nevoie de tine. A te reeduca înseamnă a te modela ca să fii bun societăţii, dar ei nu vroiau lucru ăsta. Ei au făcut asupra noastră o dresură de animal. Nu aveau nevoie de noi deşi spuneau că aveau nevoie, dar după ce treceai prin toată această dresură, deveneai alt om. Atunci sigur aveau nevoie de tine pentru că te imbeciliza, te robotiza, te depersonifica şi ascultai de vorba şefului.

M.I.: Vreau să vă întreb…, agresări sexuale asupra bărbaţilor au fost?

N.P.: Nu. La noi nu.

M.I.: N-aţi auzit. Adică cel puţin, în sensul acesta, o „morală” comunistă, faţă de puşcăria americană, unde se ştie că există o complicitate între gardieni şi deţinuţi, aici nu a fost, nu?

N.P.: Nu!

M.I.: Am înţeles…

N.P.: Măcar lucru ăsta s-a respectat.

M.I.: Vreau să vă întreb, soţia dumneavoastră, dacă nu sunt indiscret, s-a plâns de suferinţe sau tăcea?

N.P.: Tăcea mai mult.

M.I: Dar aţi întrebat-o?

N.P. (vocea îi scade şi lăcrimează discret): Am întrebat-o dom’le, da’ acum îmi pun de multe ori întrebarea de ce nu am întrebat aia, de ce nu mi-a spus aialaltă…

(Interviu realizat de Marius Iona pentru revista Isvod via vlad-mihai.blogspot.ro)

Examenul din fața primejdiilor vieții

Nicolae Purcărea

În măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale.

E o încântare să fii înconjurat de atâtea suflete care așteaptă de la tine ceva, așteaptă cuvântul care să aducă bucurie… O să vedeți după aceea și bucuriile care vă așteaptă pe drum, pentru că orice drum din acesta este un drum spinos și greu, dar este plin de bucurii.

Odată ce ai urcat în munte și ai ajuns în poiană, cât de bucuros și de încântat ești că ai ajuns la izvorul care îți dă oarecare satisfacție și îți umple sufletul! Sigur că în viață avem multe de trecut… Sunteți la o vârstă când viața vă ridică fel de fel de semne de întrebare, de incertitudini. Este foarte greu să desprinzi cărarea pe care trebuie să mergi. Dar vă ajută Dumnezeu, pentru că fără El nu se poate face nimic.

Asta v-o spune unul care a simțit ajutorul lui Dumnezeu. Sigur că vorbe se pot spune multe, dar în fața primejdiei, atunci îți dai examenul. A fost un drum greu nu numai pentru noi, va fi și pentru voi un drum greu. Să nu credeți că v-așteaptă vreo bucurie, dar nădăjduind și cu credința în Dumnezeu și dragoste de neam – că în fond acestea sunt cele două axe pe care trebuie să mergem cu toții – până la urmă ne așteaptă această lumină, această mare bucurie.

Să faci sau să nu faci

În existența noastră, trebuie făcută diferența între spirit și materie sau mai bine-zis între biologic și spirit. Puțini reușesc să-și stăpânească pornirile biologice și să-și înalțe spiritul. Eu îi admir pe cei care nădăjduiesc să meargă pe drumul acesta, dar nu uitați că nu ceea ce se vede e esențial. Esențial este ceea ce nu se vede, adică spiritul. Și călirea și pregătirea trebuie făcute tocmai în sensul acesta: să dai spiritului întâietate.

Sigur că întrebarea este: „Poți să iei piatra și să lovești în altul?”. Toată viața nu trebuie decât să lupți cu tine însuți și după aceea să-ți afirmi idealul. Adică în măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale.

Dacă generația noastră a fost generația de sacrificiu, de luptă, generația asta este generația dusă cu zăhărelul.

Pentru că tot ce se face azi, se face într-o doară: să faci, să nu faci. Mai ales cu globalizarea și cu mentalitatea asta care se introduce acum: să n-avem eroi, să n-avem sfinți, să n-avem capete luminate… În fond istoria noastră nu e făcută de popor, ci prin sintetizarea doleanțelor poporului. Și pe timpul meu au fost oameni care au învins frica, lașitatea și comoditatea și s-au dăruit crezului.

Să nu uităm că poporul român s-a născut la sânul Bisericii, legat de Biserică. La noi întâi au fost scrierile bisericești și apoi au apărut cele laice și de aceea lupta neamului e legată de lupta Bisericii. Din păcate astăzi, nici spiritul satului nu se mai poate recupera. Dacă înainte țăranul român lupta pentru pământ și se zbătea pentru orice brazdă de pământ, acum nu-l mai interesează nimic. Țăranul era țăran în primul rând prin mentalitate. Duminica știa că trebuie să se îmbrace în straie de sărbătoare și că trebuie să meargă la biserică. Are Lucian Blaga în Cuvântul de intrare în Academie o odă adusă țăranului român. Cât de frumos este acolo țăranul român!…

„Vorbim când o să poți tăcea o oră”

Tinerii de astăzi sunt incluși în destinul neamului, iar destinul neamului este de a crea cultură și civilizație la gurile Dunării.

Toți suntem încadrați în destinul acesta mare al neamului nostru și în măsura în care reușim și noi să ne încadrăm în neam, vom reuși și noi să fim ceva, altfel vom fi niște anonimi. Cum spunea Traian Brăileanu, marele om de știință sociolog: „Studentul sau elevul nu e nimic, dar poate deveni orice: de la conducător până la cel mai umil funcționar prin pregătirea pe care și-o face”.

Defectul educației în școală este că în școală trăiești ca într-un vis: părinții îți dau tot ce ai nevoie, la școală te duci și asculți, dacă vrei să înveți, înveți, dacă nu, faci pe șmecherul sau pe teribilistul și treci cum treci. Dar nu asta contează. Contează măsura în care profesorul are timp disponibil de a da din prinosul lui sufletesc copiilor, de a comunica cu ei și de a le explica anumite lucruri.

Am fost 15 ani profesor la Liceul Șaguna și nu le-am povestit elevilor nimic despre mine, dar ei știau totul despre trecutul meu. Unul dintre ei, pe nume Vlad, mă tot sâcâia să-i spun despre închisoare și l-am întrebat: „Măi, Vlade, tu poți tăcea o oră?”. „Nu pot, domnule profesor”. „Păi, vorbim când o să poți tăcea o oră”.

Despre demnitatea adevăratului intelectual

Înainte de anii ᾽40, exista o aristocrație intelectuală, formată din ingineri, din profesori, din doctori și nu se punea problema materială. Fiecare se descurca într-un fel, că viața economică era stabilă. Și indiferent de concepția politică pe care o aveau, intelectualii se întâlneau și discutau și se înțelegeau. Adică intelectul depășea viziunea politică a fiecăruia.

Am avut în Brașov un doctor militar, unul din cei care au inventat anestezia locală și care a renunțat la tot și s-a situat pe poziția legionarului. Iar în 1948, când a fost arestat și i s-a luat tot, n-a renunțat la ideea legionară.

El este printre puținele cazuri care atunci când a fost bătut la Securitate, când au dat în el, a dat și el în ei pentru că nu înțelegea cum să se lase bătut de alții. Avea atâta demnitate în el, încât nu accepta umilința.

Cineva îmi spune: „Aș veni și eu cu dumneavoastră, dar nu-mi place că e prea multă suferință”. Și i-am spus atunci – poate nu trebuia – puțin cam sigur pe mine: „Domnule, lasă că nu te ia pe dumneata, mă ia pe mine”. Ei, dar cum să zic, fiecare om își alege drumul pe care merge, fiecare om se călește la flacăra suferinței, pe „nicovala suferinței”, cum zice Aspazia Oțel Petrescu.

Ca să înțelegi ce s-a întâmplat la Pitești, trebuia ca să fii tu însuți pe nicovala bătăii

Din Pitești scăpai sau prin moarte sau prin cădere.

Dar mai era un al treilea mijloc: cel al înnebunirii.

E foarte greu să suporți atâta bătaie și la un moment dat, îți cam crapă o doagă. Pe la Pitești au trecut cam 3000 de studenți și au murit vreo 33. Momentul cel mai greu al reeducării era când din victimă treceai în categoria călăului, iar principalul scop al reeducării era distrugerea unității prin neîncrederea pe care încercau să ți-o sădească în șefi.

După ce făceai toată demascarea, interioară și exterioară, venea proba credinței tale în Dumnezeu. Și urmau metodele de tortură care să te facă să gândești că și credința este opium pentru societate.

Fenomenul demascării de la Pitești a fost în paralel cu cel de la Gherla, dar la Gherla a fost mai dur pentru că la un moment dat Țurcanu s-a luat la întrecere cu Popa Țanu. Și fiecare își revendica supremația. De acum Popa Țanu se detașase de Țurcanu, avea ani buni de când era la Gherla și își făcuse rețeaua lui de informatori.

Eu am avut un noroc chior, să zic așa, pentru că Țurcanu a plecat în ianuarie 1952 și eu am sosit în martie la Gherla. După aceea am trecut pe la Canal, Craiova, Pitești, Jilava. Dar Mărtinuș care rămăsese în locul lui m-a și atenționat: „Banditule, știm ce-ai mâncat, pe unde ai umblat și o pățești”. Și într-adevăr m-a luat și m-a băgat la izolare.

În același timp se sistase bătaia la camerele 99, 100 și 103. Cel care mai bătea era Avădanei, ofițerul politic. Și dacă formal demascarea a încetat în 1952, în fapt ea a continuat. E cazul celor care au stat la izolare din 1952 până în 1953, când a murit Stalin, că altfel cine știe dacă mai ieșeam de acolo. Tot în 1952 a fost luat și Țurcanu și la Ploiești și Râmnicu Sărat s-au format comitete de anchetă și atunci i-a venit partidului în minte: „Hai să dăm vina pe legionari” și au inventat povestea cu Horia Sima și toate năzdrăvăniile.

„Domnule colonel, atât a putut. Până aici i-a fost drumul. Duce altul mai departe”

La Aiud în anii 1949-1950 au murit cu sutele de foame. A fost o foamete cumplită și numai ce îi auzeai că sughiță și ăsta era primul simptom al morții. Și foamea a făcut parte din suferință, ca și bătaia și frigul.

Țin minte că eram prin anii ᾽62-᾽63 la Aiud și a venit la noi colonelul Crăciun, comandantul închisorii și îi plăcea să facă pe grozavul și zice unui preot: „Ei, popo, ce zici tu? Am ajuns pe lună. Ce mai vrei acum?”. Iar preotul, umil, zice: „Domnule colonel, ar fi bine să luăm pe loc repaus”. „Păi, de ce, mă?”. „Păi, dacă de după o stâncă apare mâna lui Dumnezeu, ce vom face?”. Și Crăciun i-a tras o înjurătură și a plecat.

Altădată ne-a strâns în așa-zisele cluburi și aducea conferențiari care să facă reeducare ca la Pitești, doar că metodele erau altele. În fond urmăreau același lucru: distrugerea Mișcării Legionare. Într-o zi, s-a citit declarația lui Gyr sau a lui Crainic, nu mai știu exact, și Crăciun a exclamat: „Ei, și ăsta al vostru, mare șef, s-a dezis de Mișcare. Acum ce mai vreți?”. Dar unul din fundul sălii, zice: „Domnule colonel, atât a putut. Până aici i-a fost drumul. Duce altul mai departe”. Și Crăciun a plecat înfuriat.

În 1941 l-am cunoscut pe părintele Arsenie Papacioc la Cetățuia, că el a fost primar la Zărnești. El a avut șansa de a intra în grupul misticilor lui Traian Trifanși Traian Marian care susțineau că numai prin credință vor putea învinge ororile închisorii, că de amnistie nu se putea vorbi în cazul legionarilor, în niciun regim.

Papacioc era mare sculptor. El a făcut chivotul Mănăstirii Argeșului. Era spiritualizat și toată existența și-a dăruit-o lui Dumnezeu. Cei care au avut șansa să stea în celulă cu un preot, au devenit buni creștini.

Să vă prezint altfel problema: într-o căruță încap câțiva, dar pe lângă căruță mai merg și alții care se țin de căruță. Așa am fost noi: în căruță au fost cei mai deosebiți dintre noi, dar pe lângă căruță am mers și noi, că așa ne era idealul: să tindem spre o anumită desăvârșire. În ce măsură am reușit, Dumnezeu știe, că vorba unui camarad: două lucruri sunt grele în viață: să fii creștin adevărat și să fii legionar adevărat, pentru că probele, furtunile sau ispitele pe care trebuie să le suporți sunt multiple și greu de îndurat.

(Nicolae Purcărea – Revista Atitudini, Anul VII, Nr. 39, iunie 2015, pp. 58-63)

”Am transformat închisoarea în mânăstire şi mânăstirea în focar de cultură” – interviu cu sculptorul Nicolae Purcărea

Imagini pentru purcarea ogoranu

Nu e nevoie decât să-i deschizi poarta sculptată pe care se regăsesc motive decorative străvechi, precum rozeta, colţul de lup, zig-zagul, vârtejul sau “soarele de dimineaţă”, frânghia sau simbolul şarpelui, pentru a face trecerea într-o lume a tradiţiilor străvechi plină de însemnătate, pe care d-nul Neculae Purcărea a vrut s-o însemneze şi pe fiecare piesă de mobilier sau obiect decorativ din casa în care trăieşte. E ca şi când întri brusc în alt univers, încât te simţi privilegiat să fii acolo, ştiind că fiecare obiect din casă are povestea lui.

Întocmai ca d-nul Purcărea, care, la cei 88 de ani ai săi, a trecut prin multe evenimente şi a cunoscut oameni care i-au schimbat viaţa. Până şi modul în care a învăţat să sculpteze, este cu totul neobişnuit pentru noi, asta pentru că a trebuit să suporte 20 de ani de închisoare în temniţele comuniste, după ce el şi alţi cca 5000 de studenţi au fost prigoniţi de regimul Antonescu şi trimişi la “reeducare” în închisori.

Dar, iată că vă dezvăluim aici povestea de viaţă a acestui mare sculptor, considerând-o binevenită şi pentru înţelegerea unor realităţi istorice.

– Domnule Neculae Purcărea, v-aţi născut în anul 1923, aici în Braşov. Cum au fost anii copilăriei dvs în Braşovul de acum 70 – 80 de ani? Ce vă amintiţi cu plăcere de atunci?

Copilăria pe vremea aceea era simplă, dar plină de bucurii. Copilul n-are griji, n-are necazuri, decât aşa, pe ici, pe colo, efemere. În rest, vacanţele le petreceam prin grădini, prin pădurile de-aproape; mergeam prin toate poienile care erau încărcate cu fructe şi ne umpleam sânul cu mere, pere, cireşe, cu ce fructe găseam. Mai veneam acasă la prânz, dar sporadic, atâta cât să mai luăm de la mama câte-o bucată de pâine cu ceva. Atunci totul era simplu; nu era nici moda, nici măcar tentaţia de a fi mai altfel decât ceilalţi copii.

Nu era nici radio. După aceea, la Liceul Şaguna, unde am făcut cursul inferior, era obligatorie uniforma, cu număr, cu capelă, cu tot. Toţi eram la fel.

– Ce-i însufleţea pe copii şi pe tineri în acea perioadă? Cum aţi ajuns să vă alăturaţi grupării legionare?

Când eram eu copil, era exact perioada când mişcarea legionară era în ascensiune. Şi noi, copii fiind, ne luam după grupul cu fanfara militară şi după cântece. Şi aşa am prins şi noi, încetul cu încetul, dragostea de mişcarea legionară. Aşa ne-am inspirat. În plus, în perioada aceea, la mine locuia profesorul Ion Faur din Râşnov (că de-acolo era mama). El era doctor în teologie, un om deosebit, care aduna în jurul lui toţi profesorii de la Şaguna.
În 1936, apăruse la Şaguna o pleiadă de tineri profesori – majoritatea legionari, care toţi veneau aici şi discutau. Noi, copiii, trăgeam cu urechea şi ne plăcea ce auzeam: se vorbea despre biserică, despre neam, despre necesităţile neamului.

– Ce însemna pentru dvs un legionar pe vremea aceea? Cum înţelegeaţi dvs această grupare?

Cinstit să-ţi spun, n-am înţeles la vârsta aceea, dar vorba lui Nicolae Steinhardt(29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989), care a fost întrebat: Cine te-a făcut ortodox? , la care el a răspuns: Clopotele; că el, copil fiind, se ducea şi la sinagogă, şi la biserică. Pentru el, era totuna, tot slujbă era. Şi-n felul acesta zic şi eu: Cine te-a făcut legionar? Cântecul. Nouă ne plăceau cântecele. Şi melodiile, şi versurile.

Aşa, încetul cu încetul, am dăruit joaca acestui crez. Fără să ne dăm seama. Am fost şi puţin dirijaţi, bineînţeles. Ne înâlneam în şedinţe comune cu cei din Făgăraş, cu cei de aici din Braşov, din Ploieşti. Atunci l-am cunoscut şi pe Ion Gavrilă Ogoranu (1 ianuarie 1923 – d. 1 mai 2006), dar şi pe alţii.

Apoi, am avut nişte instructori excepţionali. Vedeţi, ca să te ataşezi de cineva, trebuie să-ţi fie un exemplu. Ori noi, asta am avut. Nişte oameni extraordinari! Cine ne-a educat pe noi, şi pe mine, şi pe Ion Gavrilă, a fost Gicu Apostolescu, în care vedeam într-adevăr un om pe care puteam să-l urmez, care ne inspira, care ne dădea curaj, care, în fond, ne creştea. În felul acesta, după anul 1940, am continuat să ţinem şedinţe, însă acestea erau pur şi simplu educative. N-aveau nimic politic în ele. Nu purtam arme şi nici n-a fost vreodată vorba de aşa ceva. Însă era bucuria de a ne întâlni cu toţii şi de a creşte împreună. Asta a fost mişcarea legionară. A crescut, a zidit. Lupta antisemită nici nu exista şi nici nu ştiam noi de aşa ceva atunci.

Ei, în 1942, am intrat la închisoare. Şi acolo am început şi noi să înţelegem cam ce-i mişcarea legionară şi de ce se temeau ei de noi. Pentru că la închisoare n-am avut voie să avem cărţi legionare, dar în schimb, aveam cartea lui Antonescu, Pe marginea prăpastiei, în care, Antonescu pentru a combate mişcarea, dădea fel de fel de citate din principiile mişcării (legate de muncă, de conduită etc), ori noi pe acestea le învăţam şi ni le însuşeam aşa din mers, pentru că eram doar nişte copii. Din cârpe, ne făcuserăm o minge şi ne jucam cu ea în închisoare. Ba cu mingea, ba cu ţurca.

Şi apoi, bineînţeles, eram grozavi! Ne războiam cu administraţia, ne războiam cu primul gardian, pentru te-miri-ce. Şi nu ne dădeam seama că poate fi şi mai rău. Toţi tânjeam după libertate. La ora aceea, aveam puţin peste 18 ani.

– Cum privea tânărul Nicolae Purcarea cei 15 de ani pe care urma să-i petreacă în închisoare? Vă făcuserăţi un plan prin care să puteţi depăşi orice chin?

Aveam program. Şi învăţam, şi ne jucam, şi învăţam, şi ne jucam, iar duminica venea un preot – părintele Popescu, din Piteşi, care ne ţinea o slujbă. Un fel de catehizare, că noi toţi aveam Noul Testament la noi şi citeam în toată ziua câte un fragment.

– Povestiţi-mi despre perioada acelor ani grei. Unde aţi fost prima dată închis?

Prima dată am fost închis aici la Braşov, după aceea ne-au mutat la Piteşti, prin via Văcăreşti. Acolo am cunoscut mizeria umană, pentru că era tot felul de lume, toţi aşa-zişii legionari. Dar, pe parcurs, s-a dovedit că nu toţi au fost legionari. Pentru că, a fi legionar înseamnă – acum vă spun asta după maturizare – a avea anumite trăiri. A fi bun creştin, în primul rând.

Pentru că mişcarea legionară n-a făcut altceva decât să deschidă porţi: spre sfinţenie, spre eroism, spre cinste. Asta a vrut să facă. Oriunde-ai fi, să fii cinstit: cu banii tăi, cu banii publici; să nu te joci. Acesta e marele şi simplul adevăr pe care mişcarea legionară vroia să-l creeze. S-au făcut şi greşeli, nimic de zis. Dar, nu uita: când izvorul porneşte din pădure şi trece peste stânci, durează până intră în făgaşul lui vijelios. Aşa a fost şi cu mişcarea legionară, până şi-a găsit albia, că dup-aceea a intrat în făgaşul ei. Când căpitanul Corneliu Codreanu a lansat doctrina şi toate principiile, atunci s-a ajuns la o maturizare.

Vedeţi, norocul nostru care a fost? Că am rezistat 20 de ani în închisoare. Cum am făcut asta? Am transformat închisoarea în mânăstire şi mânăstirea în focar de cultură. Că toţi aveam acolo, tot felul de profesori. Care mai de care mai ştiutor.

– Care au fost “colegii” dvs de chin? Şi ce-aţi învăţat de la fiecare?

La Aiud, am stat şi cu nea’ Petrică Ţuţea. Domnule, la el ştiinţa era un fel de joacă. Pentru că era de-ajuns să-l zgândări puţin într-o problemă şi el se declanşa. Pentru că mama mi-a spus, că „Dacă la 30 de ani nu am capu’ cât o baniţă, nu însemn nimic” şi „dacă la 40 de ani nu eşti deja înstărit, avut şi la casa ta, nu eşti om”(Petre Ţuţea). Ori el, săracul, n-a avut parte. Pentru că, tocmai în perioada aceea în care putea să dea mai mult, a fost începutul detenţiei lui. El nu se vroia conducător, dar se vroia legislator. El să emane legi, el să emane reguli şi conduite de viaţă. A fost pentru noi un mare exemplu. Şi ne plăcea.

Norocul era că mai mergeam la muncă şi el stătea şi vorbea toată ziua. Aveam o curticică pentru muncile interioare la Aiud şi el stătea pe un scaun şi povestea toată ziua, până venea gardianul şi-l scutura: Bă Ţuţeo, tu n-auzi că trebuie să taci odată?

Tot el ne povestea: Mă obligau să scriu împotriva lui Maniu, ori eu, cum să scriu împotriva lui Maniu? Sau a unui confrate. Cum să scriu împotriva unui confrate? Avea o cinste înnăscută.

L-am mai întâlnit apoi în Bucureşti, după 1964.

Până la moarte a fost neschimbat. N-avea noţiunea valorilor materiale, n-avea noţiunea banului, dar a trăit aşa. Norocul a fost că cei care îl cunoşteau, îl preţuiau. A fost un om deosebit. Păcat că s-a dus tocmai când ţara are mai mare nevoie de un astfel de om şi de alţii ca el: Cioran, Noica şi alţii.

Tot la Aiud l-am cunoscut şi pe Părintele Stăniloaie. Dar izolarea era aşa de mare, încât tot ce vorbeam, comunicam prin codul Morse şi aşa ştiam cine e alături, cine a venit, cine pleacă. Sau, dimineaţa când ne trezeam, ascultam ultima poezie a lui Radu Gyr, tot prin Morse. Învăţasem alfabetul Morse, aşa, pe parcurs. Şi aveam noi sistemul nostru, prin care nu trebuia să spună tot cuvântul şi aveam semnele noastre prin care răspundeam dacă am înţeles, ca să poată trece mai departe.

Din cauza izolării, lucrul cel mai grav în închisoare era amorţirea minţii. Boala cea mai grea în închisoare, nu era alta, decât deznădejdea. Pierzându-şi credinţa, omul intra în deznădejde şi atunci era pe jumătate mort. Nu mai mânca, se slăbea şi se ducea.

A venit în celulă un cetăţean, s-a aşezat pe colţul patului şi stătea. Şi când l-am văzut aşa, am început să-i pun întrebări, ca să-l fac să vorbească. Era pictor.

– Cum, sunteţi pictor şi dvs tăceţi? Nu vreţi să ne povestiţi de-ale picturii?

Aşa l-am scos din amorţire. Că dup-aceea, spunea la toţi: Nae Purcărea m-a readus la viaţă!

Din cauza condiţiilor de acolo, trebuia să ne punem mintea la contribuţie, să învăţăm tot timpul. Rugăciuni, psalmi, poezii, orice! În felul acesta, te situai pe poziţia omului care făcea ceva.

În ziua de azi, de ce se năruiesc pensionarii iute? Pentru că nu mai au un ţel în viaţă. Cei care au ceva de făcut în mod continuu, îşi păstrează încă prospeţimea, şi fizică, şi psihică. În închisoare, dacă prindeam un profesor de logică, învăţam logică; cu unul de germană, învăţam germană.

Numai rusă n-am învăţat, deşi am avut acolo un profesor universitar de teologie deosebit – Ioan Georgescu (16 martie 1889 – d. 4 martie 1968). O somitate în materie şi cu o memorie formidabilă! A stat 10 ani în Siberia! El a fost numai în lagăre speciale, unde erau foşti ambasadori, foşti miniştri care cădeau în dizgraţie şi erau trimişi în Siberia. El vorbea o rusă aşa de frumoasă! şi noi am zis „hai să învăţăm rusă de la el”. Dar n-am mai avut timp, pentru că ne-au despărţit.

Am mai stat şi cu Puiu (Ovidiu) Cotruş (24 februarie 1926 – 12 septembrie 1977), nepotul poetului Aron Cotruş. Puiu Cotruş era studentul lui Blaga, făcuse şi filosofia, şi teologia, era critic literar, estetician, eseist. Pasiunea lui era dramaturgia lui Dostoievski. Ne-a vorbit luni întregi despre Demonii lui Dostoievski. A disecat fiecare personaj din scrierile acestuia. Tot la Aiud, am stat cu un profesor arheolog, care atâtea mi-a vorbit, încât îndrăgisem arheologia. M-a purtat prin toate erele!

– Cum erau condiţiile de detenţie?

E foarte ciudat. Pentru că dacă lui Stalin i-a fost frică de ceva, a fost mişcarea legionară şi puterea ei de renaştere. În 1945, când s-a pus problema Ce facem cu minoritatea legionară?, s-a propus să fim împrăştiaţi prin Siberia. Însă, apoi s-a decis ca legionarii să fie educaţi şi folosiţi în folosul lor. Aşa s-a născut Piteştiul, unde se făcea o reeducare prin bătaie. Am avut ghinionul să trec prin toate.

– Şi cum aţi rezistat, totuşi? Au existat şi momente “bune” sau “salvatoare” cât aţi fost închis?

În toiul bătăilor de la Piteşti, într-o noapte, am visat-o pe Maica Domnului. Şi sigur că m-a întărit. Spre norocul meu, mâna lui Dumnezeu am simţit-o, pentru că prima fază de reeducare era când tu trebuia să spui tot ce ştii.

Ultima fază a fost:

– Mai crezi în Dumnezeu? La care, am ridicat vreo câţiva mâna.

– Domnule, mai cred.

– A, păi cu tine mai am de lucru.

Singura noastră legătură cu divinitatea era rugăciunea. Fără această rugăciune, n-am fi făcut nimic.

– Poate că rugăciunea era şi mai importantă când se apropiau sărbătorile mari, iar dvs eraţi închis. Vă lăsau să simţiţi sărbătorile în vreun fel?

Nici vorbă! În Vinerea Mare, ne dădeau să mâncăm carne! Că ştiau că nu mâncăm. Şi dup-aia ne dădeau o zeamă chioară. Dar nu ne interesa, pentru că erau şi oameni care ţineau post negru toată săptămâna. Şi rugăciune. Cei care aveau norocul să aibă în celulă şi un preot, erau binecuvântaţi. Că asta n-au reuşit ei: să ne desprindă sufletele de Dumnezeu. Tot timpul zicea Ţurcanu: Cu tine mai am de lucru! Deoarece credinţa vă ţine legaţi de mişcarea legionară!

– Închis fiind, cum aţi ajuns să practicaţi sculptura? De la cine aţi învăţat?

În 1943 – 1944, eram la închisoarea din Alba Iulia. Ne duseseră din 1942 la Piteşti şi de acolo, ne-a transferat la Alba Iulia. Eram o puzderie de copii; vreo 5000; toţi din frăţiile de cruci. Şi, acolo aveam un mic atelier. Nişte elevi de-ai părintelui Anghel (Arsenie) Papacioc au venit într-o zi la mine şi m-au chemat să mă înveţe ceva. Şi aşa, mi-au pus dalta în mână. Aia muncă! De acolo, am păstrat o tavă deosebită pentru mine, nu neapărat pentru valoarea ei estetică, ci pentru cea afectivă şi pentru că a marcat începutul meu în sculptură.

– Cand v-aţi eliberat prima dată din închisoare şi ce-a urmat?

În 1956, am fost repartizat cu domiciliul forţat în Bărăgan, în satul Lăteşti. Acolo m-am căsătorit în 1957. Soţia era studentă la Iaşi şi fusese şi ea închisă 8 ani. (După Bărăgan, a mai fost închisă încă 6 ani, eliberându-se doar cu câteva luni înaintea mea).

În Bărăgan am stat 2 ani şi jumătate, timp în care am făcut gospodărie, am pus flori în jurul casei, am pus zarzavaturi, am avut capră, găini, porc. Frumoasă gospodărie! Apoi am lucrat. La început ca muncitori necalificaţi, pe câmp. Strângeam baloţii cu paie rămaşi de la secerat. Apoi, am lucrat şi la contabilitate, iar în ultimul timp, făcusem o echipă de zidari. Vreo 20. Aveam un inginer constructor, un meşter zidar şi în rest, aveam preot, avocat, studenţi – toţi care ieşiseră din închisoare. Dar, lucram, şi ce făceam, făceam bine. Învăţam unii de la alţii şi bine-a fost, pentru că ne-a folosit după aceea.

De exemplu, la Aiud, mă luase plutonierul politic la ochi. Şi când venea şi întreba, care eşti meşter nu-ştiu-de-care?, eu mereu ridicam mâna şi spuneam că eu sunt. Eram de toate.

După aceea, tot la Aiud, am dat de un braşovean care făcea sobe de teracotă. El m-a învăţat şi pe mine să fac.

În 1958, ne-a arestat din nou şi ne-a dus în lagărul din Noua Culme. Acolo, ne trezea dimineaţa şi ne duceau la munci. Era de Sfântul Ilie, ţin minte şi-acum. Şi era un kilometru în faţă, ca să sapi la porumb. Şi dacă rămânea ceva în urma ta, bâta era pe tine!

Acolo, însă, veneau din timp în timp nişte comisii de la Bucureşti. Că şi nouă au vrut să ne însceneze la început un proces. Le era frică de noi. Însă, n-au reuşit şi de la caz, la caz, veneau să ne propună să devenim informatori. Aşa au ajuns şi la mine şi un colonel mi-a spus:

– Domnule, dumneata, mai ai încă 12 ani de făcut.

– Da, dar eu ştiu că ăia au fost graţiaţi.

– Da, dar noi am anulat toate graţierile.

La care eu i-am spus:

– Domnule, eu am trecut prin atâtea, am trecut prin Piteşti, prin Gherla…şi nu pot să mă duc la camaradul meu, să-l trag de limbă şi să vin la dumneavoastră să vă spun.

Iar el mi-a spus să mă mai gândesc. A mai venit de două ori după aceea, m-a luat cu înjurături, cu ameninţări, dar eu i-am dat acelaşi răspuns. Mi-a zis:

– Banditule, tot bandit ai rămas! Te bag în lanţ şi te trimit la Aiud! I-am spus: ”Domnule colonel, ori aici, ori la Aiud, tot detenţie e, aşa că…

Neacceptând să devin informator, de la Canal, am fost trimis la Craiova, însă am fost oprit în carantină la Piteşti, pentru zece zile. Acolo, n-am dormit deloc, că tot aşteptam să coboare Ţurcanu.

Însă acesta, spre norocul meu, fusese mutat la Gherla.

După cele zece zile, de la Piteşti, am fost trimis la Craiova, pentru un proces. Apoi, la întoarcere, m-au adus din nou la Piteşti, tot pentru zece zile. De la Piteşti, m-au trimis la Jilava şi în primăvara anului 1952, ajung la Gherla, unde teama mea cea mai mare era că îl voi înâlni din nou pe Ţurcanu. Dar, alt noroc! Ţurcanu fusese mutat la Bucureşti cu puţin timp înainte să ajung eu acolo.

Apoi, am fost scos la munca cea mai grea, la perii de pir. Problema era că pirul acela fiind umed, rodea buricele degetelor şi le lăsa sângerânde.

La câtva timp după aceea, am fost acuzat că am trădat marea cauză a demascării, adică prevenisem pe câţiva să se ferească de studenţi, pentru că sunt chemaţi să raporteze.

În urma acestui fapt, m-au trimis la izolare. La parter, erau TBC-iştii care aşteptau să moară, aşa că erau microbi peste tot şi la etaj era izolarea, unde săptămânal eram bătut. Asta a durat luni de zile.

Condiţiile de detenţie erau mizere. Dormeam pe jos, ni se dădea o zeamă chioară şi la un moment dat, am început să nu mai simt frigul, să transpir, să nu-mi mai fie foame şi, în final, să scuip sânge. Aşa am dus-o luni de zile şi mi-am dat seama ca sunt TBC-ist.

Norocul meu a fost, că după luni de zile, au băgat acolo cu mine un ţăran din Moldova: nea’ Jenică. El era pietros, îndesat, iar eu o mortăciune. Şi atunci a început: Hai, bre! Mişcă-te! A început el să mă mişte şi m-a obligat să vorbesc. Şi am tot vorbit. La un moment dat mi-a spus:

– Dar, bre! Tu nu-i înjuri pe ăştia?

– Nu-i înjur.

– Vai de capu’ meu, oare n-oi fi legionar!

– Ba da, nea’ Jenică! Stai să-ţi povestesc.

Şi săptămâni de-a rândul, i-am tot povestit: ce vrea mişcarea, de ce ne urăsc atât. Pentru că le-am furat studenţii şi muncitorii, care au vrut să devină astfel zidari de veacuri viitoare, adică să fie stăpâni pe munca lor, pe pământul lor. Şi i-am tot povestit lui nea’ Jenică, de uitasem de tot. El m-a îngrijit, m-a spălat, mi-a luat picioarele şi mi le-a frecţionat, mi le-a pus în mişcare, ca până la urmă să-mi spună:

– Bre, hai să te învăţ o horă de la noi!

Tare, tare, cumsecade omul! Dumnezeu mi l-a trimis!

Apoi, norocul nostru care a fost? Că între timp a murit Stalin, aşa că ne-a scos de acolo.

– L-aţi cunoscut cumva şi pe părintele Zosim Oancea?

Cum să nu! Am stat împreună la Noua Culme. Un om deosebit! Apoi am aflat că a făcut cel mai frumos muzeu de icoane pe sticlă. Era un om blând şi se vedea că are ceva deosebit în el. Doar că n-am stat prea mult împreună, că după aceea, ne-a dus în Deltă şi apoi în Periprava. Iar la Periprava, eu n-am stat mult.

– V-aţi eliberat definitiv în anul 1964. Cum v-aţi adaptat la viaţa liberă?

La eliberare, m-am gândit că trebuie să fac ceva din ce am învăţat în închisoare. Aşa că între timp am făcut şi mărţisoare din os, linguri de lemn şi timp de trei ani am umblat să rezolv să-mi dau examenele finale de anul IV şi să-mi termin facultatea – Academia Comercială. Însă nici la Iaşi, nici la Bucureşti la Minister, nu au vrut să-mi aprobe, spunându-mi că am întrerupt prea mult şi că s-o iau de la capăt.

N-am vrut să încep din nou. Am trăit şi aşa, însă greu, pentru că una e când ai o hârtie la tine, şi alta e când n-ai. Şi nu am avut simţul realităţii, nu mi-am putut da seama că societatea se schimbase în 20 de ani. Că dacă m-am dus să caut un serviciu la un cunoscut, m-a luat cu Ce vrei, tovarăşe?

Până la urmă, mi-au oferit un serviciu Forţele de Muncă la o bază de aprovizionare pentru industrie şi acolo am rămas. Am trecut de la una, la alta. Între timp, am lucrat şi la C.I.A.T – Centrala Industrială pentru Tractoare şi Autobuze, unde după trei ani m-au dat afară pe motiv că trecutul meu nu admite să lucrez la un grad ministerial. Că Centrala, asta era, după Minister. Şi noroc că m-am întâlnit cu un cunoscut, care era director tot la un depozit de aprovizionare şi m-a chemat la el. După aceea, s-a transformat în Baza Judeţeană de Aprovizionare pentru Industrie şi de acolo am ieşit la pensie.

Şi între timp, ce să fac? Veneam acasă şi mă apucam să cioplesc. Şi am tot cioplit, am tot cioplit şi în 1974, a trebuit să renovez casa, care a fost construită în 1837. Atunci, în ’74, am început să cioplesc tot mobilierul din casă. A durat ani de zile, pentru că se lucrează încet, cu răbdare, plus că între timp am mai lucrat şi altele, pe care le-am dat. Toate care sunt în casă, le-am făcut în timp.

– Aveţi un stil aparte şi unitar. Povestiţi-mi despre sculpturile dvs şi despre arta tradiţională.

Hai să te introduc în tainele artei lemnului. Pentru că am scos şi o cărţulie despre asta – Ţara mea de basm. S-au scris mai multe cărţi despre arta populară, dar pentru specialişti, pentru oameni cu multă cultură. Această cărţulie vorbeşte omului de rând, să poată şi el şti ce-i creaţia populară. Este o călăuză pentru cel care intră într-un muzeu şi vede Lemnul.

Am avut norocul, ca după ani de zile, la o expoziţie, să am o discuţie cu doamna Elena Secoşan, o vestită etnografă. Ea mi-a spus atunci: Domnule, tu mână ai, dar n-ai şcoală. Apucă-te şi citeşte etnografie şi urmăreşte prin colecţii, vezi cum se lucrează, învaţă legile stilistice ale artei.

Vorbele ei de bun sfătuitor, mi-au dirijat încercările şi zbaterile.

După căutări şi studii care au durat câţiva ani, am descoperit tainele artei şi cum se realizează frumosul prin câteva ornamente, aşezate după o lege străbună, transmisă nouă de tradiţie şi de memoria timpului.

Arta populară este arta poporului, este har pe care Dumnezeu l-a sădit în sufletul poporului.

Arta populară românească a apărut o dată cu naşterea poporului român, având la bază tradiţii dacice, îmbogăţindu-se cu elemente noi, păstrate şi transmise de-a lungul veacurilor de memoria timpului. Spune George Oprescu (în “Arta ţărănească la români”) – un mare estetician al culturii române, că un ţăran odată, venind de la treabă, s-a gândit să aducă un zâmbet femeii. Pe o lingură a scrijelit o floare, şi apoi alta şi a început pe lucrurile din casă, din gospodărie, ce trebuinţă îi făceau, să cresteze, să încrusteze, ba un semn, ba un semicerc, ba un cerc. El simţea ca totul în jurul lui să zâmbească, să strălucească, să-l îndemne la lucru.

Şi toate, cum spune Constantin Noica, “păstrate întru spirit” şi transmise din generaţie în generaţie, constituie sursa de inspiraţie de la care se adapă creaţia populară. Această tradiţie este purtătoarea specificului nostru etnic şi este cea care ascunde valori identitare inestimabile. Nimic nu poate fi mai convingător în apărarea identităţii naţionale, decât această comoară de artă populară.

Arta populară românească este o artă geometrică. Natura este redată în forme geometrice – linii drepte, curbe, cercuri, romburi. De altfel, acest geometrism o diferenţiază de alte creaţii străine. Este pecetea poporului – semn identitar.

Criteriile de apreciere, de estimare a obiectului de artă populară sunt cel morfologic, al formei – conform căruia obiectul respectiv trebuie să corespundă necesităţilor pentru care a fost creat – şi cel semantic, care dezvăluie sensurile adânci şi tainice ale artei populare şi ale spiritualităţii româneşti.

Formele rămân aceleaşi, dar se mai şlefuiesc în raport cu rafinamentul creatorului şi cu măiestria lui. Este un proces care se derulează în timp.

Scara din interiorul casei mele e frumoasă prin formă, chiar şi fără ornamente. Ornamentul, însă, dă un plus de valoare, o înnobilează şi destăinuie sentimente, credinţe, darul lăsat de Dumnezeu, forţa creatoare şi gustul pentru frumos. Elementele ornamentale sunt reduse ca număr, dar aranjate după regulile artei populare – simetria, repetiţia, alternanţa şi ritmul, dau o imensă varietate de figuri, de motive, de simboluri.

– Povestiţi-ne, vă rog, despre motivele decorative tradiţionale.

Primul motiv şi cel mai simplu, dar care poate deveni cel mai important, este dintele de lup sau colţul de fierăstrău. Acesta este un mesaj mitic lăsat de daci (ei înşişi se numeau lupi) şi are la origini vechile practici iniţiatice ale vânătorului dac.

Al doilea motiv este zig-zagul. El reprezintă greutăţile vieţii, fuga în codru, năvăliri, războaie, furtuni. Acest motiv mai poate semnifica şi hora, bucuria vieţii, legătura sufletească, frăţia. Nu uitaţi că satul, cel de acum 60 – 70 de ani era o comunitate de simţire, de credinţă, de ideal şi forma suportul în sprijinul Bisericii şi al Neamului.

Al treilea motiv, care înfrumuseţează şi luminează este rozeta, motiv cu o arie foarte mare de răspândire peste tot în Europa, în Asia şi în America de Nord şi pe care noi l-am moştenit de la strămoşi – daci, traci. Rozeta este reprezentarea geometrică a soarelui. Este simbolul vieţii, al fertilităţii, al căldurii sufleteşti, al luminii, al unificării. Este întotdeauna ornament central, căci străvechii noştri bunici şi-au creat un cult pentru soare şi l-au imortalizat, prezentându-l în diferite ipostaze: rozeta simplă sau roata şi vârtejul, când soarele se mişcă pe bolta cerească. Braţele curbate simbolizează mişcarea de rotaţie a universului.

Rombul este reprezentarea geometrică a oului, simbolizând vitalitatea, fertilitatea, fecunditatea şi naşterea.

Rombul şi rozeta sunt simboluri suverane. Strălucesc, luminează, dau viaţă. Cine e bogat sufleteşte va vedea, va simţi măreţia acestor două simboluri. Şi dacă vorbim despre romb, gândul nostru se va duce la Brâncuşi şi mai departe la “Coloana fără de sfârşit”: naştere, moarte, la infinit, în cadenţele destinului – că Brâncuşi a sugerat: eroi se nasc, eroi se vor naşte pentru neam şi cu jertfa lor înscriu pagini în istoria unei etnii.

Bradul este martorul vieţii şi al morţii. Bradul cu crengile în sus reprezintă viaţa, iar cu crengile în jos, reprezintă moartea. Prin înălţimea sa, este socotit ca fiind scară de acces către celălalt tărâm, deci este arborele cosmic, de aceea, bradule ste considerat puntea de legătură cu grădinile raiului şi cu cei plecaţi din lumea aceasta.

Frânghia sau torsada este simbolul şarpelui, acesta fiind păzitorul şi protectorul casei. De aceea, el este sculptat pe stâlpii porţilor.

Calul, capul de cal, element zoomorf, este considerat un element solar. El apare în legătură cu omul – cavalerul trac. Există o mare asemănare între reprezentarea cavalerului trac şi icoana Sfântului Gheorghe. Amândouă reprezintă lupta împotriva forţelor răului, pe care le înving.

Pasărea este simbolul sufletului în călătorie spre alte lumi, spre paradis. Ea este legată de arborele funerar. Apoi, este simbol al trinităţii creştine (Botezul Domnului). Porumbelul devine pasăre sacră, este simbolul Duhului Sfânt.

Geometrismul artei populare putem spune că nu face altceva decât să scoată în relief sensibilitatea şi sublimul sufletesc al poporului nostru, care constituie trăsătura specifică a etniei noastre şi care o deosebeşte de ornamentica altor popoare vecine sau conlocuitoare (spre exemplu, arta populară a vecinilor, ceangăiască – ungurească, care este florală, porţile fiind lucrate cu stilizarea lalelei).

Un lucru ce trebuie menţionat, este golul, vidul, despre care şi Blaga vorbeşte, spaţiul neornamentat, care nu face altceva decât să scoată în evidenţă ornamentul, să-l separe de alte ornamente, să-l lumineze, să-l dinamizeze, să creeze frumosul, armonia.

Dacă ai un model, el e model central, restul trebuie să fie suplimentar sau complementar.

– Care sunt tipurile de lemn folosite?

În sculptură folosim lemn de brad (pentru mobilier şi nu numai), lemn de tei, care având o structură uniformă, culoare alb-gălbui şi fiind şi moale, este cel mai întrebuinţat lemn pentru confecţionarea multor obiecte de uz casnic şi gospodăresc (linguri, căuce, mese cu trei picioare, taburete cu trei picioare, solniţe). Aceeaşi întrebuinţare o mai au şi mesteacănul, salcia, plopul.

Stejarul şi gorunul sunt folosite pentru lucrări de rezistenţă: mobilier, scări interioare, porţi, sâlpi de poartă şi stâlpi de pridvor.

Pentru lucruri unde sculptura, respectiv cioplitura, încrustarea trebuie să iasă în evidenţă, se lucrează în paltin, păr, cireş şi, în general, în esenţe tari. Pentru lucrări unde fibra lemnului va trebui să iasă în evidenţă, se folosesc prunul, nucul sau lemne tari, exotice.

Fagul se folosea înainte pentru confecţionarea lăzilor de zestre.

Pentru ornamente, nu se utilizează. Are fibra scurtă şi la cioplit, sare. Pentru îmbunătăţire, fagul se abureşte, făcându-l mai moale şi mai omogen. Dar este folosit pentru caroserii, tejghele de tâmplărie, cozi de unelte, războaie de ţesut.

Carpenul se lucrează greu, e un lemn rezistent şi foarte tare. Din el se fac unelte de tâmplărie.

Nucul, fiind viu colorat, cu aspect frumos, este folosit pentru mobilier şi obiecte de artă. Salcâmul este un lemn rezistent la umiditate şi tare, de nu intră cuiul în el; de aceea, se foloseşte la stâlpi de garduri.

Un amănunt de ţinut minte: lemnul se taie iarna, când e gerul mai mare, deoarece atunci are mai puţină sevă în el. După tăiere, se decojeste, pentru că sub coajă cariile îşi fac cuib, iar capetele se izolează de aer, lipindu-se cu pământ sau aracet. Lemnul se depozitează la loc uscat, unde vântul să le bată, iar soarele să nu le ardă.

– Cum aţi ajuns să predaţi sculptura?

Era prin 1998, când eram deja cunoscut. În 1996, am fost trimis ca delegat în America, de către Muzeul Satului din Bucureşti, la un congres al cioplitorilor în lemn. Şi acolo, am cunoscut o grămadă de lume. Anul următor, tot aşa, am fost invitat în Anglia, însă nu am mai fost, pentru că era cheltuială mare cu drumul.

Greu a fost până am pătruns la Muzeul Satului, că după aceea, a fost uşor să intru şi la celelalte: la Sibiu, la Oradea, la Târgu Neamţ, Suceava, Iaşi.

Pe vremea aceea, profesorul Sorin Apan avea deja “Minisatul Sfântul Andrei” – Centru de creaţie şi spiritualitate românească pentru elevii Colegiului Naţional “Andrei Şaguna” din Braşov şi mi s-a propus să înfiinţăm şi secţie de cioplit în lemn.

Am predat la Minisat până anul ăsta, când m-am oprit, pentru că nu mai văd bine şi nu mai am precizia dălţii.

– Am văzut că aveţi o mulţime de cărţi. Care sunt autorii dvs preferaţi?

Da, foarte ciudat! Azi noapte, am visat că eram într-o închisoare, parcă era la Jilava; şi de-acolo ne-au mutat la camera 2000. Şi trebuia să cobor nişte trepte, parcă în adâncime. Şi eu m-am întors după aceea, că mai lăsasem din bagaje la camera unde am fost. Şi nu găseam, era întortocheat…

Ei, astăzi, parcă preferinţele mele se întorc către cărţile noastre memorialistice şi când aud de o carte scrisă de câte un amic de-ai mei, aşa o citesc! Că mă regăsesc peste tot… Părintele Teofil Mijea a fost cel mai bun prieten al meu, care povesteşte şi el. E nemaipomenită cartea!

– Dumneavoastră aveţi o carte biografică?

Lucrez acum la ea. Am încercat să adun momentele cele mai importante – Piteşti, Gherla şi am descris ce mi s-a întâmplat. Partea cea mai grea e să scriu ultimul capitol. Adică Piteştiul după Piteşti şi apoi din 1964 încoace.

– Spuneţi-mi, după toate câte vi s-au întâmplat, aţi reuşit să-i iertaţi pe cei care v-au făcut atâta rău?

Vedeţi, aici e o problemă. Domnule, înţeleg să te iert, dar nu pot să uit! Degeaba! La Bucureşti când mergeam, totdeauna dădeam de un băiat acolo – Tudor Stănescu, care apoi s-a călugărit. Însă, eu, nu-l puteam vedea decât cum arăta în comitetul de reeducare.

La fel, Ţurcanu ar fi strigat (şi eu îl cred pe Itul că a spus): “Spune-le băieţilor să mă ierte!” Şi sigur, l-am iertat, că are plata lui în ceruri. L-a omorât pe Bogdanovici şi pe alţii, şi alţii, cu o răutate şi o ură diabolică. Când intra el în cameră, ne îngrozeam cu toţii. Ştiam că urmează bătaia, dar nu ştiam pe care din noi o să-l ia. Îmi amintesc că m-a chemat o dată la camera 4 de la spital, unde avea el reşedinţa: “Mă banditule, n-ai spus de cutare!” “Păi am uitat.” “Ai uitat?” Şi aşa mi-a dat o palmă, de mi-a spart timpanul. Luni de zile n-am auzit nimic! Eram numai cu ochii în jurul meu, ca să văd ce fac ceilalţi şi să fac şi eu la fel, că n-auzeam nimic. Eram într-o singurătate îngrozitoare!

Apoi, m-a întrebat de fratele meu, de ce n-am spus că a fost în Armata Naţională Germană, că el a fost prizonier german. Şi i-am spus că n-am ştiut. Şi-atunci, mi-a tras un pumn, de mi-a rupt trei coaste. Îngrozitor! Şi trebuia să frecăm toată ziua mozaicul, aşa, de supliciu. Şi bineînţeles, cui să-i spui că ai coastele rupte? A fost o suferinţă fizică extraordinară.

Şi aşa am trecut prin toate, de la Sfântul Neculai, până în iunie, după care, pentru a dovedi că nu mai eşti banditul care ai fost, te trimitea în altă cameră şi acolo, sau făceai pe banditul, sau făceai pe reeducatul, sau te punea pe tine să acţionezi! Adică să baţi.

– Şi aţi trecut şi prin asta?

N-am trecut. Pentru că tocmai atunci a venit colonelul Zeller de la Interne şi a ales pentru Canal.

– Şi acesta a fost un semn de la Dumnezeu.

Da, pentru că tocmai în acel moment, m-a luat de-acolo. Şi după ce am scăpat, am zis: Domnule, a fost o anchetă puternică, gata, eu îmi revin! Doar că după aceea, au mai urmat şi altele.

– Ce a însemnat pentru dvs sculptura de-a lungul timpului?

Echilibru! Că poate dacă nu era sculptura, cine ştie? Mă dezechilibram o dată cu moartea soţiei.

– Cum vedeţi satul românesc de azi?

Satul tradiţional dispare, pentru că au dispărut stâlpii satului: preotul şi învăţătorul.

Învăţătorul, mai ales, avea misiunea de a frământa aluatul acesta fraged al copilului. El îl îndruma, el îl creştea. Preotul, la fel. Preotul, dacă e preot, trebuie să fie preot de har, să trăiască cu gândul la cele spirituale, nu să se gândească ce averi mai are de făcut.

Cum au dispărut aceşti doi piloni importanţi ai satului tradiţional românesc, a dispărut şi satul, care nu este numai un grup de meseriaşi, ci este cu totul altceva. Satul e tradiţie, satul e cultură. Satul este sufletul Neamului nostru. Acolo se frământă aluatul, nu la oraş! Acolo, se frământă sufletul Neamului nostru!

Şi acum, partea proastă e alta. La toţi le-a intrat în cap că ei nu mai sunt ţărani. Acum sunt fermieri. Nici nu ne dăm seama cum se transformă satul. După aceea, ne vom întreba: unde e Sufletul satului? Citeşte-l pe Blaga! Să vezi ce frumos vorbeşte. Acolo undeva, este un mister, e ceva. Unde se mai întâlnesc acum flăcăii ca să petreacă, dar nu în sens biologic, ci spiritual? Aceasta e marea taină a destrămării satului. Degeaba încearcă ei să creeze satul. Nu vor putea să-l mai facă; niciodată.

Atâta timp cât preotul şi învăţătorul nu-şi fac datoria, se pierde… În plus, acum nici nu mai sunt învăţători născuţi acolo în sat, ci sunt veniţi de la oraş şi repartizaţi acolo. E trist…

Pe urmă, concepţia asta de globalizare este aşa de dăunătoare, încât nici nu ne dăm seama! De exemplu, noi nu înţelegem că a te globaliza, înseamnă a nu mai avea tu eroi, a nu mai avea tu sfinţi, a nu mai avea capete luminate, genii, înseamnă a nu mai avea nimic al tău.

– Ce mesaj aveţi pentru tinerii de azi, care sunt destul de debusolaţi şi dezrădăcinaţi, în contextul globalizării, mai ales că de ei depinde formarea generaţiilor de mâine?

Să se întoarcă la rădăcini, pentru că le-au pierdut. Singura modalitate de revenire la normal este întoarcerea la izvoare. Şi izvoarele sunt bătrânii noştri. Apoi, să se întoarcă la credinţă. Fiecare are propriul fel de a se manifesta şi de a fi în echilibru.

Dar echilibrul, ce ţi-l dă? Ţi-l dă conştiinţa din tine. Ai făcut o faptă bună, eşti mulţumit. Ai făcut o faptă rea, vezi că nu eşti mulţumit? Undeva, parcă ceva te mustră. Nu mai ai echilibru. În momentul în care ţie îţi poate cânta sufletul, eşti în echilibru. Cântă şi fluieră atunci când eşti supărat! Nu poţi…Când ai echilibru, însă, cânţi.

Tineretul acum este dezrădăcinat. Pentru că nu mai există educatori. Profesorul, îţi predă acum lecţia şi gata, nu-l interesează mai departe. Nu stă de vorbă, nu comunică cu copilul. Ori lui trebuie să-i explici, să-i asculţi micile lui semne de întrebare. Când se va ajunge ca profesorul să fie pedagog, educator, îndrumător, atunci va fi bine, altfel, nu. Degeaba eşti doar bine informat, pentru că a fi informat e una şi a fi în echilibru cu sufletul tău, e alta.

Un alt aspect important, este ca părinţii să le creeze copiilor lor responsabilităţi. Să-i înveţe de mici aşa. La sat, dacă mai au oi, vaci, să-i trimită la păscut cu ele. Dacă nu, vezi că de-asta auzi ca se căsătoresc şi după doi ani divorţează. Nu au simţul responsabilităţii.

Acum vor doar să le dai bani şi să petreacă.

Un alt lucru important din educaţia unui copil, este să aibă simţul realităţii, al cinstei, al dragostei şi, bineînţeles, să facă cum or face, dar să se mai ducă şi pe la biserică…

(Interviu realizat de Ana A. Negru, martie 2011 – Revista Satul – Anul III, nr. 8, 2011, pp. 18-23)

 

”O, Doamne-Dumnezeule! Câtă dârzenie și demnitate!”

Imagini pentru purcarea ogoranu

Ne-am întâlnit cu ocazia înmormântării lui Gili Ioanid, în vara anului 1992, care a strâns de pe meleagurile țării multă lume venită să-l petreacă pe ultimul drum.

Te-ai apropiat de mine și m-ai întrebat sfios:

– Mă mai cunoști? eu sunt Nicu Purcărea!

Cum aș putea uita ultima atitudine martirică a ta, din camera 1, de la subsolul penitenciarului Pitești, când, istovit și slăbit, primeai lovitură după lovitură, sub supravegherea directă a lui Țurcanu?!

– Nu mai dați! a fost rugămintea ta și, pentru o clipă, loviturile au încetat.

– Loviți aici! și ai arătat coșul pieptului, pentru că vreau să fie sânge curat, ca și ideologia mea, care vreau ca să rămână pură!

Nicu Purcărea avea hemoptizie.

O, Doamne-Dumnezeule! Câtă dârzenie și demnitate!!!

Atunci, ca o fiară, s-a repezit Țurcanu și, dintr-o palmă, ți-a spart timpanul. Tot tu ai fost acela care mi-ai adus de la Jilava vestea că Țurcanu cu echipa lui au fost executați.

Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat să ieșim din acel iad!

(Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 330-331)

Autobiografie

M-am născut la data de 13 decembrie 1923, în Braşov, fiul lui Nicolae şi Maria.

Tatăl meu a fost birjar, iar mama casnică. Am fost doi fraţi. Şcoala primară am efectuat-o la Braşov, apoi am urmat patru clase la Liceul Andrei Şaguna, după care am trecut la Liceul Comercial din Braşov, unde am devenit bacalaureat în toamna anului 1944.

În anul 1944 m-am înscris la Academia de Înalte Studii Economice a Universităţii din Cluj, refugiată la Braşov.

Nu am putut să o termin, fiind victimă a arestărilor şi apoi a detenţiilor comuniste. După eliberarea din lunga detenţie comunistă, am fost repartizat la Baza de aprovizionare tehnico-materială din Braşov, apoi din 1969 până în 1972 la Centrala Industrială Autocamioane şi Tractoare, de unde am fost dat afară pentru trecutul meu politic şi reîntors la Baza de Aprovizionare pentru Industrii din Braşov având funcţia de merceolog, iar în anul 1985 am ieşit la pensie.

M-am căsătorit în anul 1957, septembrie 29. Pe soţia mea am cunoscut-o în Bărăgan, unde mă aflam deportat cu domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti. Soţia mea, Eugenia Fuică era şi ea deportată, studentă fiind la Iaşi, la Facultăţile de Drept şi Artă Dramatică – secţia regie.

Am convieţuit până în 1984, când a decedat, la 7 ianuarie 1984, după care nu m-am mai căsătorit. Nu am avut copii. Convieţuirea noastră a fost desăvârşită. Datorită unor principii prea austere, nu m-am mai recăsătorit.

Domiciliul nostru a fost la Braşov în actuala casă părintească, pe care în 1974 – 1975 am modificat-o şi în care trăiesc şi acum.

Am transformat casa într-un mic muzeu, datorită faptului că, înzestrat de Dumnezeu cu ceva talent în ale cioplitului lemnului, pe care l-am perfecţionat în mod autodidactic, am reuşit după o muncă titanică şi multă dăruire să devin unul din maeştrii creatori ai ţării în artă populară, ajungând în perioada 1993-1996 preşedinte al Asociaţiei Creatorilor Populari din România, invitatul şi reprezentantul de onoare al ţării la multe muzee din ţară, apoi în Franţa şi în America. Actualmente sunt profesor la Colegiul Naţional Andrei Şaguna din Braşov, unde împreună cu alt coleg conduc un cerc de elevi numit Minisatul Sfântului Andrei, cerc cunoscut de asemenea atât la Bucureşti de către Muzeul Satului şi Muzeul Ţăranului, cât şi la Sibiu, fiind luat drept prototip de activitate extraşcolară.

De şapte ani de când am constituit acest cerc, împreună cu profesorul Sorin Apan, mă bucur atât de dragostea şi respectul copiilor cât şi de cel al părinţilor, deoarece lecţiile noastre sunt pline de educaţie patriotică, legate de tradiţie şi de tot ceea ce are sufletul ţăranului mai bun.

Şi aşa am ajuns la 80 de ani, în ianuarie 2004. Am fost sărbătorit, în cadrul Muzeului de Etnografie din Braşov, cu onorurile cuvenite unei personalităţi de înaltă valoare, la care în afară de personalităţile oraşului, au fost prezenţi reprezentanţii muzeelor din Bucureşti şi subsecretarului de stat al Ministerului Culturii. M-am bucurat de asemenea de-a lungul anilor, drept rezultat al dăruirii mele pentru arta populară, de multe recompense, diplome şi premii: premiul I pe ţară, în anul 1995, la expoziţia naţională de la Teatrul Naţional din Bucureşti, premiul Dimitrie Gusti, al Academiei Române, în anul 2000 şi alte multe premii.

Drept răsplată a contribuţiei mele în păstrarea şi valorificarea artei populare am fost primit în Academia Artelor Tradiţionale din Sibiu, fiind apreciat, respectat şi iubit de toţi cei care îşi aduc obolul pe altarul artei populare.

Un lucru pe care trebuie să-l menţionez este acela că datorită cioplitului în lemn eu mi-am găsit libertatea atât sub aspect fizic cât şi psihic. Fizic, am fost atenţionat de securitate că atâta timp cât îmi văd de cioplitul lemnului ei nu au nimic cu mine. Psihic, datorită preocupărilor mele şi studiilor ce le făceam în domeniul etnografiei, reuşeam să ignor, să evadez din cotidian, din lumea în care trăiam şi să devin liber.

Am fost anticomunist, ca marea majoritate din tinerii generaţiei mele. La vârsta de 17 ani, pe când eram în clasa a VII-a (azi clasa a Xl-a) de liceu, s-a născut revolta faţă de samavolnica stăpânire şi ocupare de către URSS a Basarabiei, partea de nord a Bucovinei şi a ţinutului Herţa. Iar Ungaria nu numai că ne-a luat o parte din Ardeal, dar a comis atâtea atrocităţi.

Drept urmare a dezastrului naţional, care a desfiinţat România Mare, alături de generaţia mea de tineret şcolar şi universitar, împreună cu marea majoritate a întregului tineret al ţării, am devenit antisovietic şi anticomunist şi m-am alăturat acelora care prin vorbă, prin faptă, manifestau această atitudine.

În toamna anului 1945, m-am înscris la Academia Comercială din Braşov. Aici cu alţi mulţi colegi de facultate ne-am opus ascensiunii comuniste, care prin UNSR-ul comunist vroia să se impună, dar s-a lovit de rezistenţa studenţilor grupaţi în asociaţia studenţească Andrei Mureşianu.

Conferinţe cu caracter naţionalist, seminarii pe aceeaşi temă, prelegeri ale profesorilor, toate aveau rolul de a se opune concepţiilor comuniste, ateiste şi antinaţionale.

Majoritatea studenţilor erau naţionalişti prin educaţia primită de acasă, de la şcoală sau din armată. Mulţi erau veniţi de pe front sau chiar din închisoare. Mă aflam pe atunci, student fiind, în primele rânduri, adică în comitetul de conducere al asociaţiei Andrei Mureşianu.

În vara lui 1947, câţiva membri ai UNSR – precum Micloş şi I. Lupu, mă forţau să mă înscriu în asociaţia lor. I-am refuzat. În această situaţie m-a prins anul 1948, luna mai, când au început marile arestări, deci şi a studenţilor cu atitudini anticomuniste.

Pe data de 15 aprilie, am fost căutat de doi agenţi acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reuşit să scap şi am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit şi de umbra mea. Nopţile mele erau albe, zilele, un chin. În toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, m-a dus în Munţii Argeş, în regiunea Şuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul D. Apostol, luase drumul muntelui.

Viaţă de partizan: frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranţe pentru cauza măreaţă în care ne înregimentasem. Eram urmăriţi, înconjuraţi de trupele securităţii, trebuia să fugim dintr-un munte în altul. Tot prin trădare am căzut. Încercuiţi fiind de trupele securităţii, frunzişul ne-a fost prieten, am scăpat din încercuire, câţiva care au deschis focul, au fost împuşcaţi. Până la urmă tot am fost prinşi.

Au urmat anchetele, cu torturile respective şi apoi condamnări la ani grei de închisoare.

Anul 1949, luna iunie, la securitatea din Piteşti, în nişte celule mici, joase, umede! După anchete, la penitenciarul din Piteşti şi de aici, după întocmirea dosarului la penitenciarul din Craiova. Am fost condamnat la şapte ani închisoare.

De la Craiova, în primăvara lui 1950, am fost dus la penitenciarul din Piteşti, unde erau adunaţi toţi studenţii, în vederea aşa-zisei “reeducări”, prin tortură, prin dezumanizare, prin robotizare “à la Makarenko”.

De Sf. Nicolae 1950, eram într-o cameră la subsol, a intrat Ţurcanu. Toată lumea a amuţit, parcă paralizată de această apariţie. Ce a urmat, toată lumea ştie.

Durerile mari sunt mute, bătăile duse până la ultimul resort: apoi nebunia. Dar cine poate înţelege şi ce rost mai are…

“Moara dracului”, cum spunea Eugen Măgirescu, funcţiona; oamenii erau băgaţi la măcinat, dar ceva bun nu a ieşit… doar morţi, înnebuniţi, dezaxaţi, robotizaţi.

Am trecut prin toate, ca după 7 luni, în iunie sau iulie am fost scoşi în vederea formării unui lot, care să plece la Canalul Dunărea-Marea Neagră.

Şi pot mărturisi că dacă destinul m-a aruncat în acel iad, Dumnezeu m-a ajutat să ies cu sufletul curat, cu fruntea sus, să pot privi pe om în ochi, dar …cu o imensă durere în suflet, cu un proces psihic, care mă va urmări toată viaţa: cum a fost posibil şi se va mai repeta? Răspund: se va repeta, căci omul e cea mai hidoasă fiară.

La canal, pentru că eram prea slăbănogi (după o lună de refacere, aveam 40 de kg) am fost duşi la grădina de zarzavat a Gospodăriei Mamaia. Brigada noastră căpătase numele de “Slăbănogii din Capernaum”

Şi apoi trecuţi la alte munci, tot mai grele; la “mustaţă”- şantier unde se spărgea piatră; la roabă, la târnăcop, la rangă, la încărcat vagoneţi, la săpat în “ciulasă” – chiar pe fundul gropii. Norma: “dă-i până mori” şi au murit cu sutele, cu miile; de la un cap la altul, de la Cernavodă la Taşaul – mormânt lângă mormânt, fără cruci.

Oare cum ar fi viaţa de ocnaş? O ştim de la fraţii noştri.

Spre toamna lui 1951 am fost dus la Craiova – pentru un proces -, dar am poposit în carantină la Piteşti. Am crezut că sunt trimis disciplinar, căci o rupsesem cu cei din Piteşti (studenţii aveau obligaţia să continue demascarea oriunde s-ar afla). În carantină, 10 zile, aşteptam zi şi noapte să se sloboade Ţurcanu şi să mă toace, să mă toace, să mă omoare şi să-mi zică: Cruşea ta de bandit, ai trădat marea cauză a demascării. Dar n-a fost aşa, am plecat la Craiova, unde am stat până în primăvara lui 1952, am trecut prin Piteşti şi apoi dus la Jilava.

La Jilava, am ieşit la raport să fiu trimis la mină, dar fără rezultat, căci am fost trimis la Gherla. De ce mi-a fost frică nu am scăpat.

Gherla, vara 1952. Aici era să-mi las oscioarele.

Trebuie să menţionez un lucru. Ordin de la Ţurcanu, şeful reeducării: dacă scoateţi un cuvânt despre Piteşti, vă omor! Or eu, cum am plecat din Piteşti, am şi vorbit. Dădusem la Canal de nea Vasile Gârneţ, vecin de stradă, de la noi, căruia i-am povestit tot ce era la Piteşti. Când am ajuns la Gherla (mare noroc am avut, Ţurcanu era luat la Bucureşti) se cunoştea poziţia mea, iar Mărtinuş (cel ce rămăsese în locul lui Ţurcanu) la câteva zile după ce am fost scos de la carantină şi dat la atelierul de pir, mă înşfăcă de guler şi îmi zise: “Măi, banditule, ştim ce rahat ai mâncat, pe unde ai umblat, dar vei plăti cu vârf şi îndesat”. Şi am plătit-o.

Lucram la vopsitoria de dulapuri împreună cu Ion Sadovan, căruia i-am povestit tot. Dar eu nu ştiam că el avea o codiţă, pe Petrică Cojocaru – bănăţean de-al lui, care bineînţeles a informat despre ce spun eu.

Într-o seară, septembrie 1952, am fost luat cu pătura (asta însemna mutare) şi dus la o celulă, la parter, unde era locotenentul de miliţie Avădanei.

“Banditule, ştii de ce te-am chemat?”

N-am mai avut timp să răspund, căci o labă de-a lui m-a trântit la pământ, ca apoi cizmele să-mi deznoade măruntaiele şi coastele. “Ai trădat marea cauză a demascării, urla el la mine, la izolare cu tine!”

Izolarea era la Zarca Gherlei un pavilion izolat, unde erau duşi TBC- iştii care mureau, iar sus la etajul doi era izolarea, camere de pedeapsă. O celulă mică, cu geam de fier, cu ochiuri sparte, fără nimic în ele, cu vântul şi apoi crivăţul de iarnă, ce ne ţinea de urât. Mâncarea: o zeamă mai străvezie ca apa, căci eram în postul Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucureşti, din vara anului 1953.

Un lucru menţionez: săptămânal venea Avădanei în control. La uşa mea se tot oprea: “Ai trădat marea cauză a demascării. Banditule!” Şi pumni şi picioare se opinteau în bietele mele oscioare, încât un vecin îmi spuse mai târziu: “Când auzeam cum te loveşte, îmi sărea mie inima de la loc.”

După câteva luni, T.B.C.-ul şi-a găsit şi în mine sălaş, nu mă mai puteam ridica, vedeam negru în faţă şi în loc de salivă ieşea sânge. Mă luptam cu frigul, nu aveam nici o zdreanţă de pătură, doar o scurtă, în care nu încăpeam. Zama chioară pe care o primeam nu ţinea de foame. Totul era prea străveziu în mine. Deja viaţa mea era terminată, eram o mortăciune. Dar nu huleam, nu blestemam, ci mă rugam lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu mi l-a trimis pe nea Jenică Bărbier, ţăran din Bacău, mic, îndesat, bine făcut, dar pentru că era hâtru, cu limba ascuţită, îi tot pişca. Ca să scape de el, l-au băgat la izolare. Peste mine. Iar el, cu sufletul mare m-a readus la viaţă: a avut grijă de picioarele mele, care erau îngheţate, căci am uitat să vă spun, iarna lui 1952-53, mare şi viforoasă a mai fost; nămeţi mari, care mi-au astupat spărturile din geam, dar eu eram sloi, frig, rece, apa din hârdău îngheţată, şi pe barbă şi mustăţi ţurţuri atârnau.

Nea Jenică m-a descălţat, mi-a frecat picioarele, mi le-a tot mişcat, apoi şi braţele, şi apoi împleticitul meu trup era pus în mişcare. “Hai să jucăm o horă”, spunea el, ba în glumă, ba mai serios. Dar eu abia mă ţineam de perete. Şoareci nu mai erau, muriseră de TBC. Doar păianjenii îmi mai ţeseau pânze iluzorii.

Şi aşa au trecut 7 luni, când într-o zi, gardianul ne ordonă să ne luăm bagajele şi să coborâm (bagajele erau o bocceluţă cu câteva zdrenţe).

Jos, în curte, toată lumea în careu. Directorul Petrache Goiciu, cu mâna ridicată: “Uitaţi-vă la ei, cine-o face ca ei, ca ei să păţească.” Or noi, cei câţiva muribunzi (mortăciuni, cum a spus apoi un frate) ne luptam cu nămeţii imaginari, căci picioarele nu ne ascultau. Şi mai departe, Petrache Goiciu: “Dar azi îi iertăm, căci a murit tovarăşul Stalin.” A vrut Dumnezeu ca pe Stalin să-l mai trimită să vadă ce-i prin Iad.

Şi apoi sunt dat la tinichigerie, după ce în prealabil, am avut cu Juberian o discuţie nu prea amicală. Şi am lucrat până în 1955, când datorită evenimentelor din Elveţia (moartea lui Şeţu) am fost băgaţi la camere, dar nu înainte de a trece pe la microradiografie, care m-a depistat cu TBC. Am trecut la o cameră pentru bolnavii de TBC.

Anul 1956, urma să mă eliberez. Am fost adus mai întâi la Codlea, apoi la securitate, pentru a mi se verifica nivelul politic. Bineînţeles, rezultatul a fost trimiterea mea în Bărăgan, la Lăteşti, cu domiciliu obligatoriu. Aici, căci Dumnezeu le aranjează pe toate, am cunoscut-o pe cea care urma să-mi fie soţie, pe Gica Fuică, şi ea studentă la Iaşi, care făcuse opt ani închisoare.

În 1957, ne-am căsătorit, ca în toamna lui 1958 să fim din nou arestaţi şi duşi în lagărul de la Culmea, lângă Ovidiu.

Câte nu se pot povesti despre viaţa noastră din Bărăgan. Trăiam într-o armonie sufletească desăvârşită. Eram liberi pe o rază de 15 km. Puteam să vorbim unul cu altul, să lucrăm. Eram tinichigiul satului. Ziua la munci necalificate, seara băteam tablă şi primeam un ciur de mălai, o cană de lapte, câteva ouă.

Lângă mine, doamna Mareşal Antonescu, în spate, doamna Lilica Codreanu, mai încolo, prof. dr. I.V.Georgescu, de la Teologia din Bucureşti, Bucur Stănescu şi alţii.

Aveam gospodărie, păsări, porc şi capră. Am lăsat tot, doar trei cămăşi, trei izmene, trei ciorapi. Atât ne-au dat voie să luăm. Soţia, lângă mine în maşină, se plângea că pisica se va prăpădi. Zile senine, zile amare.

La Culmea, într-o baracă, lângă 100 sau mai mulţi. Iarăşi gardieni răi, iarăşi bătăi, iarăşi munci ce nu se mai terminau. Aici venea lunar o comisie de la Interne şi pentru că nu au putut să ne însceneze un nou proces, cu ameninţări, cu ademeniri, culegeau informatori.

Şi astfel au ajuns şi la mine. “D-le, dumneata ai un mandat din care mai ai de executat 12 ani. Dar! (acest dar a căzut ca plumbul,) noi îl putem rupe, dacă…” Am scăpat un zâmbet, căci ştiam ce urmează.

“De ce zâmbeşti?” mă întrebă colonelul.

“Pentru că ştiu ce urmează”, am răspuns. Şi apoi, după un repaos, am răspuns şi eu cu un… dar: “Dar nu sunt eu omul dumneavoastră.”

“Du-te, te mai gândeşte.”

Şi iar, peste o lună, aceeaşi poveste. Şi atunci, au schimbat foaia. Vorbe grele, rele, ameninţări.

Tetea (aşa-i ziceam noi, cei mai apropiaţi d-lui prof. I. V. Georgescu) îmi spunea: “Ce te frămânţi, o dată ce ai luat o hotărâre”.

În cele din urmă, supăraţi, că un nebun dă cu piciorul vieţii, colonelul îmi strigă: “Banditule, te bag în lanţuri şi te trimit la Aiud!”

Şi iată, într-o seară, eram la Periprava – Grindu – când sunt chemat şi pus în lanţuri. În zori, nu se făcuse ziuă, am fost dus la debarcader şi pe un vas de călători, am pornit spre Galaţi. Era încă întuneric, zgomotul lanţurilor stârnea ecouri sinistre în sufletul călătorilor. “Cine ştie ce criminal o mai fi şi ăsta.” Şi vorbe rostite-n surdină, aduceau a sudalmă, estompau zgomotele metalice ale lanţurilor mele. Dar apoi, peste câteva ore, cer paznicului să mă ducă afară. Iar zgomote de lanţuri, iar vorbe în surdină, iar fiori osânditori.

La uşă, un om tuns (un hoţ eliberat de la Chilia Nouă) mă-ntreabă în şoaptă: “Unde?” “Aiud”, răspund.

Când m-am întors, stupoare: toată lumea în picioare, cu o bucată de pâine, cu o fructă, cu ceva, se întindeau, mi le ofereau.

Paznicii, speriaţi, au încărcat armele (erau 6 paznici). “Ce-ai făcut, banditule?” Am dat neputincios din umeri, dar am înţeles schimbarea. Cel de drept comun transmisese sălii: “Nu e criminal, e deţinut politic.” (El ştia ce e Aiudul.) Mai târziu, am scris un articol: “Revolta de pe vas”. Toţi călătorii aveau pe cineva în închisoare (aşa-zişi aurari lipoveni, prinşi cu aurul în stupi) şi astfel au fraternizat cu mine. Nu mai eram deţinut şi nici în lanţuri nu mai eram. Sufletul meu căpătase aripi. Eram eu eroul lor, ce vis frumos, câtă înaripare mi-a trezit!

Ajuns la Galaţi, datorită dosarului pe care scria: “pedeapsă, lanţuri”, am fost izolat într-o celulă. Aveam o rană mare, nepansată, în spate, primită la Culmea, în urma unei infecţii. Spatele meu arăta de parcă aş fi avut o cocoaşă. Aruncat la camera mortuară, după 3 zile, văzând că n-am murit, mi-au tăiat-o pe viu. A ieşit o găleată de puroi şi apoi mi s-au pus pansamente, când mă scotea “d-nul şef” la infirmerie. Şi aşa am plecat. Cum m-am vindecat, cum s-a închis rana, nici astăzi nu ştiu.

De la Galaţi, la Jilava, iar după 8 luni de lanţuri, la Aiud… De aici m-am eliberat în anul 1964.

La Aiud, altă reeducare, altă farsă, alte convulsiuni, zbateri, vorbe mai puţin frăţeşti, ce cădeau între fraţii aceleiaşi suferinţe, aceluiaşi ideal. Dar ca şi la Piteşti, cum poate judeca omul, când este rob, când e neom, când este ieşit din normalitate?

Pedepse, izolări… Şi după ani, scos la muncă: eram zidar, sobar, eram de toate.

Anul 1964, anul de graţie. Dumnezeu, pe care nu L-am uitat nici o clipă, ne-a ajutat, am scăpat; am scăpat dintr-o oprelişte, în lagărul cel mare, care este ţara.

purcarea-calciu

Anii s-au scurs, cu bune, cu rele, cu suişuri, cu căderi.

Anul 1989 – schimbarea.

Dar peste jertfele, peste suferinţele noastre, o şleahtă de profitori s-a ridicat, a pus stăpânire pe ţară, iarăşi ne-a robit.

(Nicolae Purcărea, Braşov, 20 august 2004 –  România unește-te!, text îngrijit de Florin Palas)

via Fericiţi cei Prigoniţi

3 comments

  1. Iti recomand sa vizionezi filmul In Umbra Lunii (2019) (In the Shadow of Moon) ca sa vezi cum vor a faca din uciderea nationalistilor si a ideilor nationaliste o chestiune morala si legala!

    • La sfârșitul filmului chiar ne arată și viitorul pe care-l doresc pt noi – ”it s time to start a new chapter” (vocea pe fundal), după care apare copilul mulatru.

  2. Militaru Vasilică

    Articolul ascunde faptul că Purcărea a fost arestat pe timpul regimului Ion Antonescu. Dacă prima arestare a fost la 18 ani, și el era născut în 1923, este evident că nu comuniștii l-au arestat. Din considerente “naționaliste” se ascunde adevărul istoric: mareșalul Ion Antonescu a comandat arestarea a mii de legionari români, inclusiv elevi de liceu.
    “Nicolae Purcărea s-a născut pe 13 decembrie 1923 la Brașov, unde a urmat și studiile. S-a înscris în Frățiile de Cruce, atras de ideile promovate de această organizație. Prima arestare avea să vină în 1942, pentru convingerile sale ideologice, primind o condamnare de 15 ani. Este eliberat în aprilie 1944, după ce trece prin închisorile din Brașov, Văcărești, Pitești (unde a stat timp de un an și unde avea să revină în perioada comunistă) și Alba Iulia.”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *