“Lângă Căpitan”, Memoriile legionarului Stelian Stănicel (1)

Calin Kasper
Incorect Politic
Decembrie 11, 2023

“Lângă Căpitan”, Memoriile legionarului Stelian Stănicel (1)

 

Notă introductivă

 

Cele ce urmează sunt numai frânturi din intensa mea experienţă personală trăită în strânsă apropiere de Corneliu Zelea Codreanu, creatorul şi “Căpitanul” Mişcării Legionare.

Multe din faptele, întâmplările şi învăţămintele relatate episodic acuma s-au desfăşurat aevea în biroul lui. Am fost martorul direct al lor. Închizând acum ochii în afară şi deschizându-i inăuntru — cum spune Eminescu în Scrisoarea a III-a — pentru a contempla apariţia Căpitanului pe orizontul Neamului Românesc, văd strălucitoarele litere de aur cu care istoria l-a înscris în analele naţionalismului românesc, proectându-l, câtu-i zarea, dincolo de graniţele noastre, ca model de luptător. Şi fără frică, şi fără reproş. Plămădit în aluatul pământului românesc, s-a ivit precum un stejar, cu rădăcini înfipte atât de adânc în destinul etnic al Românismului, încât nici oamenii şi nici vremurile nu-l vor mai putea dobori ori desrădăcina. Până la urmă Patria liberă se va îndruma tot spre El. Invăţătura lui îi va fi îndreptar în restrişti şi peste veacuri.

Vorba, gesturile şi scrisul lui mi-au fost permanent prezente şi m-au călăuzit în aşternerea acestor modeste şi fugare note.

 

Primele trăiri patriotice

 

Încă din clasa a 5-a de liceu, profesorul nostru de limba română, Horia Teculescu, director al Liceului “Principele Niculae” din Sighişoara, mă punea să recitez poezii patriotice la serbările naţionale: versuri ale marilor noştri poeţi ca Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, Octavian Goga, etc.

Pe măsură ce le învăţam spre recitare şi le înţelegeam sensul, retrăiam tot mai mult frământările şi suferinţele neamului nostru. Aşa am primit botezul primelor trăiri patriotice.

 

Vizita la Sighigoara a studentului E. Stoenescu dela Iaşi (1929)

 

În anul 1929 a sosit la noi, în vizită, studentul dela Iaşi, Emil Stoenescu, care ne-a povestit despre lupta studenţilor din Centrele Universitare şi despre începutul de organizare sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu şi sub steagul Legiunii Arhanghelul Mihail. Povestirile acestui student, citirea scrisorilor dela studenţii inchişi la Văcăreşti, lectura diverselor manifeste răspândite în ţară, ne-au determinat, pe mine şi pe colegul meu de clasă Eugen Bârsan, precum şi pe alţi elevi, să ne legăm prin jurământ şi să promitem lui Stoenescu că ne vom organiza în Frăţii de Cruce. Urma să primim instrucţiuni de organizare dela Ion Banea, care se găsea la Iaşi, iar dela Ionel Moţa să ni se trimită din Orăştie literatură şi material instructiv.

Vizita lui Emil Stoenescu a fost o adevărată binecuvântare pentru noi. În inimele noastre de elevi tineri s-au revărsat, ca un val binefăcător, preocupări noi, destinate să ne înobileze sufletul şi să ne deschidă drumul unei lupte care nu se va termina decât la Sfârşitul vieţii. De acum ştiam că cineva poartă steagul unui neam care vroia dreptate şi onoare în ţara Iui. Eram mândri şi fericiţi că putem fi şi noi ostaşi ai acestei lupte.

O Frăţie de Cruce la liceu

 

Activitatea noastră s’a desfăşurat cu repeziciune. Am infiinţat Frăţia de Cruce “Corneliu Zelea Codreanu”, având drept scop educaţia naţională printre elevii de liceu. Sedinţele noastre se ţineau în secret. Citeam din scriitorii promotori ai naţionalismului românesc: “Naţionalitatea în artă” de A. C. Cuza, scrierile Profesorului Cătuneanu dela Universitatea din Cluj, “Protocoalele Înţelepţilor Sionului” de Ion Moţa, reviste anticomuniste şi antimasonice, opere din literatura care demasca pericolul jidovesc pe plan naţional şi internaţional.

Ne-am documentat asupra activităţii nefaste a politicienilor români corupţi care căutau să se imbogăţească pe spinarea unui neam sărăcit. Am început a cunoaşte drama socială a ţăranilor şi a lucrătorilor dela oraşe, a negustorilor, meseriaşilor şi intelectualilor, săraci în ţară bogată, într-o ţară în care jidanii şi politicienii jefuiau ca în codru, fără ca să-i poată trage nimeni la răspundere.

Deseori, in uniformă de cercetaşi, mergeam în pădure, departe de mulţime, ca să învăţăm cântecele studenţeşti. Ne impresiona în mod special:

Studenţi creştini din România Mare,

Se-mbracă-n doliu Neamul Românesc.

Jidanii ne sugrumă Naţiunea

Şi-avutul ţării noastre-l jefuesc.

Din nepăsare azi să ne trezim. . .

 

Asemenea preocupări, care depăşeau vârsta noastră şi ne situau în afara simplelor obligaţii şcolare, ne făceau fericiţi. Ştiam, sau numai presimţeam la acea fragedă vârstă, că există probleme naţionale pe care nu le sesizau ceilalţi colegi şi nici chiar alţii ceva mai mari decât noi. Eram conştienţi că, odată ajunşi pe băncile Universităţilor, se va deştepta în noi dorinţa de a aduce aportul nostru la lupta pentru eliberarea Neamului din durerile, din umilinţa şi din sărăcia materială în care se sbătea.

 

Întâlnirea cu Căpitanul

 

În săptămâna Paştilor din 1930 am plecat spre Bucureşti cu dorinţa să-l văd pe Corneliu Zelea Codreanu. După aproape un an dela botezul în credinţa lui, mergeam, cu inima plină de emoţii, să-l văd pe acela care mai târziu va deveni Căpitanul Neamului şi Destinului Românesc.

Duceam cu mine salutul şi devotamentul celorlalţi camarazi din Frăţia de Cruce şi o mică sumă de bani pentru ajutorarea luptei. Ajuns la Centrul Studenţesc, adăpostit în Căminul Studenţilor dela Medicină, de pe Splaiul Independenţei, am dat de Traian Cotigă, pe acea vreme Vice-Preşedinte al Centrului Studenţesc din Bucureşti. Mi-a spus că, de vreau să-l văd pe Corneliu Codreanu, singura soluţie e să mă duc la tribunal, unde e avocat apărător în procesul studentului Beza. Cum nu intrasem niciodată în palatul justiţiei, m-am aşezat în faţa intrării principale pe unde intra şi ieşea toată lumea. Cu ochii pironiţi am aşteptat până a început ploaia.

M’am adăpostit sub umbrarul de peste drum de intrare. Aşteptarea mi se păru o veşnicie, iar ploaia nu mai înceta. Nu ştiu cât a trecut, dar la un moment dat am văzut cum o mulţime de bărbaţi se îngrămădeau la ieşire. În mijlocul lor a apărut un bărbat înalt, îmbrăcat în glugă moldovenească şi pălărie neagră cu boruri largi. L-am recunoscut imediat. Era cel pe care îl ştiam din fotografii. Ploua şi mai tare ca înainte. Mi-a fost teamă să nu se urce într-o maşină şi să-l pierd. Spre surprinderea mea îl văd cum înfruntă ploaia. Singur. Niciunul din grămada aceia care-l însoţise n-a avut curajul să-l urmeze prin ploaie. A pornit singur spre podul Elefterie. De bucurie mi se părea că cerul se invârte în jurul meu. Am pornit după el. L-am ajuns pe pod.

 

—Domnule Codreanu, eu sunt elevul Stelian Stănicel de la Liceul “Principele Niculae” din Sighişoara. Vin din partea Frăţiei de Cruce să vă dau raportul despre activitatea noastră şi o mică sumă de bani strânsă de noi.

S-a uitat drept în ochii mei, mi-a întins mâna şi cu faţa înseninată mi-a spus:

—Ştiu de voi, bine ai venit, hai să ne adăpostim de ploaie.

Cu paşii grăbiţi am trecut podul şi am intrat într-un mic restaurant. Ne-am scuturat de apă şi ne-am aşezat la o măsuţă liberă de două persoane. Proprietarul restaurantului s-a apropiat de masa noastră şi adresându-se:

— Cu ce să vă servesc, Domnule Codreanu?

— Dă-ne ceva de post.

În jurul nostru erau zeci de clienţi care se uitau spre noi. Mă simţeam mic şi pierdut în faţa lui. Încet, încet, am început să-mi adun firea şi să simt că stau de vorbă cu un prietem pe care il cunosc de multă vreme. M-a întrebat de Sighişoara, de viaţa Românilor din oraş, de viaţa noastră de şcoală, de profesorii pe care îi avem, de doctorul Ghizdavu, luptător din generaţia dela 1922 şi de Frăţia noastră de Cruce.

În timp ce mâncam şi după aceia, mi-a vorbit despre rostul Frăţiilor de Cruce, de educaţia naţională pe care trebue să ne-o însuşim de pe băncile liceului, să fim primii la carte şi purtare, să fim pregătiţi pentru ziua când vom intra pe băncile Universităţii.

—Țara are nevoie de o generaţie de oameni tineri, de o mare curăţenie sufletească, de mare credinţă în Dumnezeu, harnici, muncitori, care cu braţele şi cu mintea lor să facă o ţară nouă. O generaţie de oameni cinstiţi şi corecţi care să poată înlocui generaţia de astăzi a politicienilor corupţi şi vânduţi intereselor străine. E păcat să permitem ca ţara şi neamul nostru, precum şi jertfele strămoşilor şi mormintele lor, să fie batjocorite de o ceată de netrebnici. Nu va fi uşor, pentrucă duşmanii sunt puternici şi organizaţi. Va trebui să suferim, dar cu voia lui Dumnezeu o să biruim.

Ne-am despărţit în faţa restaurantului. Mi-a urat drum bun şi multă sănătate camarazilor din Sighişoara.

Am plecat spre gara de Nord, fericit că l-am văzut şi l-am cunoscut. În zilele ce au trecut mi-am făcut zeci de jurăminte pe care le păstrez şi astăzi, după 45 de ani. N-a fost zi de atunci şi până acum şi nici va fi până la sfârşitul zilelor mele ca figura lui să nu o am permanent prezentă în inima şi mintea mea. Căpitanul e mereu cu mine. În gândurile şi faptele mele. Mă întreb şi astăzi, care suflet de Român, tânăr sau bătrân, nu s-a cutremurat şi nu se va cutremura citind chiar şi numai o frântură din acel manifest lansat de Căpitan în anul 1930:

“Scriţi pe steagurile voastre: Străinii ne-au copleşit, presa înstrăinată ne otrăveşte, politicianismul ne omoară. Sunaţi din trâmbiţe alarma. Sunaţi din toate puterile. În clipa când duşmanii ne cotropesc şi politicienii ne vând, Români, strigaţi cu înfrigurare ca pe potecile munţilor în ceasurile de furtună: Patria! Patria! Patria!”