Exclusiv! Dr. S. A. Gabian – Bătrânețea VERDE

Incorect Politic
Aprilie 19, 2020

Cuvânt înainte

Bătrâneţea constituie un subiect pe care evităm să îl abor­dăm, de care nu ne ocupăm cu interesul, răbdarea, seriozi­tatea, şi perseverenţa consacrate copilăriei, tinereţii, maturită­ţii sau oricărei probleme, dintr-un cu totul alt domeniu.

La vârsta de 61 de ani, în 1924, Gheorghe Marinescu a con­sacrat o interesantă broşură acestui subiect[1]. Atunci, ca şi acum, medicina întreţinea marele public în iluzia că într-un vii­tor nu prea înde­părtat, se vor găsi soluţii satisfăcătoare tuturor pro­blemelor medicale cu care ne confruntăm.

Incon­­venientul principal al modului cum este abordată bătrâneţea de către ştiinţă, medicină şi savanţi constă în fap­tul că aceasta este considerată un neajuns, o « neîmplinire » ce ar putea să nu existe, care ar putea fi evitată, ca alte neplăceri tre­cătoare, precum plimbarea pe ploaie fără umbrelă ! Pe urmele lui Metchnikoff şi ale altor savanţi ai vre­mii, Marinescu consi­deră bătrâneţea din perspectiva mecanis­mului chimico-coloidal al senilităţii, deşi admite în principiu că bătrâneţea şi moartea sunt fenomene nu numai naturale ci şi necesare ! Totuşi, în aproape fiecare frază a broşurii sale, de câteva zeci de pagini dense, descoperim sentimentul neîmpă­cării omului şi savantului cu ideea morţii, a cărei normalitate şi necesitate o refuză practic, deşi o recunoaşte teoretic. Pentru Marinescu, ca şi pentru Metchnikoff şi alţii, moartea rămâne un duşman teribil, de care ştiinţa ne va scăpa într-o zi !

Sentimentul de jenă şi neîmplinire până la duşmănie faţă de moarte, traversează inima şi mintea multor oameni. Limitele unei astfel de concepţii despre moarte sunt cele ale cunoaş­terii nesatisfăcătoare a rolului şi destinului omu­lui în univers. Pe o astfel de bază filosofică, şti­inţa medicală are puţine şanse de a ajunge vreodată la maturitate. Rolul medicinii să fie oare acela de a face din om o fiinţă nemuritoare ? Ştiinţa medi­cală poate, când o doreşte, să se ţină la adăpost de orice tul­burări infantilo-senti­men­tale. Ca orice ştiinţă (partea clinică este mai curând o artă) medicina teoretică poate fi « pre­dată » chiar şi com­pu­tere­lor. Acestea deja decid, în locul nostru, într-o serie de pro­bleme dintre cele mai grave, nu numai medicale. După cum vom vedea, medicina este însă ceva mai mult decât o simplă ştiinţă pe măsura creierelor artificiale ale computerelor.

In afară de aspectul « cunoaştere », comun tuturor şti­inţelor, medicina presupune încă un altul, poate mai im­portant, al me­todei sau « artei » de a practica ştiinţa medicală de la un caz la altul, de la o pro­blemă la alta. In acest sens vorbim de o artă medicală, fără de care medi­cina nu poate fi apli­cată cu succes mulţimii cazurilor con­crete, fiecare dintre aces­tea fiind absolut unic. Orice om, sănă­tos sau bol­nav, este un astfel de caz. Apli­carea unei cunoaş­teri gene­rale şi abstracte la mulţimea cazurilor unice şi concrete presu­pune o « artă » inac­cesibilă celor mai puternice, mai per­fec­­ţionate, mai convi­viale şi mai « domestice » dintre computere.

Arta medicală nu-i lucru uşor, nici simplu. Aplicarea ei funcţie de împrejurări, de vârsta, sexul şi particularităţile fără număr ale tuturor necesită ajustarea şi adaptarea suplă a legilor sănătăţii pentru fiecare caz în parte. Copilul, de exem­plu, este un organism debil şi plăpând, care se deschide la viaţă şi se amplifică cu rapiditate, necesitând cu totul altă îngri­jire şi strategie medicală decât bătrânul, care mai întâi este încă în putere, apoi se atrofiază şi evoluează către slăbi­ciune şi debi­litate. Orice doctrină medicală trebuie să ţină cont de par­ticu­la­rităţile de vârstă. Medicina trebuie deci să cuprin­dă o pri­mă parte de puericultură, o alta consacrată individului adult şi o a treia închinată bătrâneţii, ce încununează viaţa.

Medicina oficială s-a ocupat ocazional şi parţial de studiul bătrâneţii. Efor­turile ei sunt mai mult de natură socială decât de cunoaştere şi practică medicală, rezumâdu-se în mare la azilele de bătrâni, care costă enorm pe plan finan­ciar, contri­buind, pe deasupra, la destrămarea familiei, a societăţii !

Societatea nu este totdeauna capabilă nici dispusă la chel­tuieli pentru bătrâni, aceştia sfâr­şind adesea prin a fi conside­raţi “guri inutile”, pentru care medicul sau salvarea nu se mai deranjează… Lucruri de acest fel sunt curente în Occident, unde, cu sau fără perdea, se practică asasinarea discretă a multor bătrâni. Eutanasia a devenit o adevărată ideologie medicală ! Bătrâ­neţea nu este o problemă de sără­cie, nici de modă medical-spitalicească sau de asigurări sociale, ea nu depinde nici de politic. Deşi vine în atingere şi este influen­ţată de toate acestea, bătrâneţea trebuie considerată din per­spectiva împlinirii destinului omului, inclusiv după ceea ce numim moarte. Multe şi mul­tiple argumente pledează în acest sens, argumente de care medicina oficială nu ţine seama. De aceea, auzim din ce în ce mai des că medi­cina oficială a devenit o afa­cere, precum sportul, traficul de persoane şi de organe uma­ne, prostituţia, pornografia, politica, religia, etc. Nimic de mirare că azilele de bătrâni sunt un fel de anticamere ale morţii, unde se practică eutanasia, uneori pe faţă. Occidentul a fost zgu­du­it de o serie de procese legate de uciderea dis­cretă, siste­matică, ipocrită şi “umanitară” a bătrâ­nilor, atât în azilele de bătrâni cât şi în spitale!

Nu ne vom ocupa de eutanasie, temă pe marginea căreia  apar din ce în ce mai multe cărţi. Comportamentul medicinii în ansamblul ei, al fiecă­rui medic în parte trebuie să ne dea însă de gândit ! El trebuie privit din perspectiva dis­preţului pentru bătrâneţe al anu­mitor popoare primitive, al animalelor. Există triburi primitive ce îşi ucid bătrânii, chiar îi mănâncă. Unele animale lovesc şi sfâşie fără milă semenul ce nu se poate apăra. Eutanasia s-a născut pe terenul sălbă­ticiei şi practicilor animale, la umbra însă a democraţiei şi cu bine­cu­vântarea asigurărilor sociale. In Europa, ea este o găselniţă a secolului XX. Vechii greci, vechii latini, germani, daci, slavi nu cunoşteau euta­nasia. Aceştia practicau cultul bătrâneţii ! In epoca modernă uci­derea siste­matică a bătrâ­nilor şi a celor slabi, inclusiv femei şi copii, este opera aproape exclusivă a demo­craţiei. Ea a început în timpul revoluţiei franceze, la sfâr­şitul secolului al XVIII-lea. Mii de bătrâni, femei şi copii au fost atunci ucişi în mod colectiv prin înecare în apele Loarei, ale Senei, ale Atlanticului…, ca să nu mai vorbim de indus­trializarea morţii prin faimoasa invenţie-contribuţie franceză la progresul omenirii, cunoscută sub numele de ghilotină! Fără ca termenul de eutanasie să se fi născut, epoca de « progres » nemaivăzut inau­gurată de marea revoluţie franceză practica euta­nasia la scară socială. Revo­luţiile de mai târziu, în special cea din Octombrie 1917, au introdus eutanasia la scară conti­nentală şi inter­continentală. Fenomenul românesc din decem­brie 1989 şi-a avut veleităţile lui eutana­sice, fără să-i vizeze pe bătrâni. Carnea lui de tun a fost tineretul, prostimea. Intre timp, prin globa­lizare, se pregăteşte o euta­nasie planetară. Termenul şi-a găsit locul necu­venit în dicţio­narele celor mai multe limbi, confirmând decă­derea societăţii într-o stare de sălbăticie şi primitivitate fără precedent în Europa.

Ignoranţa, nepăsarea, materialismul orb al epocii noastre au făcut din eutanasie o ramură a… medicinii ! Hipocrate denun­ţase impostura. El nu recunoştea medi­cului decât datoria de a salva bolnavului viaţa. Nu de a-l ajuta să moară.

Dincolo de interesul medico-social ipocrit şi de faţadă pen­tru bătrâ­neţe, oamenii îşi doresc o viaţă cât mai îndelun­gată şi mai plină de sănătate. Mulţi se pasionează pentru stu­diul vieţii centenarilor din cutare vârf de munte sau vale uitată de Dum­nezeu, în speranţa de a găsi secretul miraculos care să le per­mită să atingă şi ei o vârstă matusalemică, fără să renunţe însă la vreuna din plăcerile vicioase poate ale epocii noastre.

Cititorul de astăzi nu are încredere deplină într-o carte des­pre longevitate decât dacă autorul ei este şi el cel puţin cen­tenar. Oamenii însă nu vin pe lume cu acelaşi potenţial vital. Factorul ereditar are rolul lui în atingerea sau depăşirea vârs­tei de o sută de ani, adesea chiar în ciuda unor grave erori sau vicii de conduită medicală. Bătrâ­neţea ex­tremă, după cum vom ve­dea, este o stare ce se întâl­neşte la toa­te vârstele. Tot aşa, indi­vizi vitregiţi din punct de ve­dere eredi­tar, cu o copi­lă­rie dificilă şi o tinereţe problematică, pot atinge o vârstă înain­tată, fără vreun handicap sau infirmitate, dacă şi-au trăit viaţa cu măsură şi logică în toate. Nu trebuie neapărat să atingem suta de ani pentru a ne pronun­ţa cu privire la longevitate, bătrâ­neţe, cau­zele bătrâneţii pre­mature, remediile capabile să pre­lungească viaţa şi să o facă agrea­bilă şi utilă până în ultima clipă. Cine do­reşte să-şi pregă­tească o viaţă lungă, pli­nă de satisfacţii şi utilă, pentru el şi pentru cei din jur, are datoria să ştie din timp ce trebuie şi ce nu trebuie să facă.

Nu ne vom ocupa de consi­deraţiuni pe tema bătrâneţii avansate, a vârstei matusa­lemice, a legendelor şi folclorului biblic despre longevitatea extremă a unui popor mai breaz de­cât celelalte. Ne propunem un studiu practic, adaptat la con­diţiile şi regulile de viaţă ale celor ce bat la poarta bătrâneţii, cu scopul de a le facilita şi asigura un bun echilibru fiziologic şi spiritual, fără de care bătrâneţea devine o povară greu de supor­tat pentru cei care trebuie să o ducă pe umerii lor.

[1] . G. Marinescu, Problema Bătrâneţii şi a morţii naturale, Bucureşti 1924.

*

Descărcați cartea accesând acest link.