Home / Articole Promovate / Armata, Tirul Sportiv și Supraviețuirea

Armata, Tirul Sportiv și Supraviețuirea

Incorect Politic
August 23, 2019

Justițiarul:

Am citit următorul articol: Tabără de supraviețuire pentru tineri 16-18 august

Inițiativa îmi pare excepțională, dar din păcate s-a transformat într-o afacere prea scumpă. Cîți părinți își pot permite să plătească 150 lei/zi pentru ca fiii lor să învețe să supraviețuiscă în această lume ostilă oamenilor? Doar cei bogați, care însă datorită bogăției acumulate nu cred că își fac griji de viitor pentru odraslele lor.

Am găsit apoi altele, și mai scumpe, 1.530 lei pentru 7 zile, deci peste 200 lei ziua de stat la o cabană în munți.

*

Mă întorc la referendumul parșiv al lui Adrian Năstase din 2003, cînd i-a atras pe mulți cu o promisiune nocivă. Nu mai țineam minte întrebările de atunci, așa că le-am căutat. Dar fie că sînt prea obosit, fie că nu mă pricep suficient să le caut, fie că nu mai sînt pe internet, nu am reușit să le găsesc.

Din memorie, rețin următoarele trei modificări adoptate:

– românii au renunțat la suveranitatea națională (mai exact, am acceptat o suveranitate limitată);

– mandatul președintelui s-a mărit de la 4 la 5 ani (Năstase își pregătise patul pentru el, dar uite că la Cotroceni s-a cuibărit Băsescu);

– serviciul militar nu mai era obligatoriu.

Trec peste faptul că nefiind întrunit cvorumul, peste noapte, referendumul s-a prelungit cu încă o zi. Trec peste faptul că sînt voci care susțin și astăzi că s-a procedat la măsluirea cvorumului. Mulți tineri s-au prezentat însă la vot ca „ scape de armată”, ceea ce eu cred că este o nenorocire și pentru țară, dar și pentru ei.

Este adevărat că în caz de război tinerii români vor fi mobilizați obligatoriu (mai puțin cei cu pile, cei cu certificate medicale false sau cei ai căror părinți dau șpagă) – dar dacă nu au făcut armata, ce vor face pe front? Vor mesteca chewing-gum trimis ca ajutoare de război de partenerul strategic?

Înainte vreme, tinerii săteni se căsătoreau dupa ce se întorceau din armată. Atunci se considera că sînt pregătiți pentru viață, că pot face față problemelor cu care se pot confrunta.

Avem în Europa țări cu o politică de neutralitate declarată, care nu fac parte din nici o alianță militară, care însă ori au reintrodus serviciul militar obligatoriu, ori au au respins prin referendum desființarea acestuia (Suedia,Elveția, Austria).

Nu sînt tată așa că nu îmi permit să critic pe nimeni, dar nu cred că unii părinți prea grijulii cu copiii lor care dau șpagă pentru a obține pentru aceștia scutiri la orele de sport (cum înainte dădeau șpăgi și pentru a-i scuti de armată) chiar fac un bine copiilor lor. Eu sînt recunoscător și sportului, și armatei.

*

Am prieteni care mă critică fiindcă scriu prea multe despre mine. Dar ce să fac dacă am trăit atîtea, am făcut atîtea, am învățat atîtea lucruri utile? Măcar să învețe și alții din experiența mea, din greșelile mele, dar și din lecțiile de supraviețuire pe care mi le-a dat viața,

Au fost multe decenii în cursul cărora în România la limbile moderne se învăța în primul rînd franceza, nu engleza, și, obligatoriu, cel puțin în primul an de liceu, se învăța limba latină. Așa am putut afla un principiu esențial al romanilor, pe care l-am aplicat permanent: „mens sana in corpore sano”, adică ”minte sănătoasă într-un corp sănătos”.

Am învățat cît mai multe, m-am preocupat de cultura generală (în primul rînd de istorie și geografie), de cultură și artă (fie naționale, fie universale), de filozofie, de cît mai multe limbi străine (inclusiv noțiuni primare de japoneză!), dar am dedicat foarte mult timp și sportului. Începînd cu fotbalul de maidan iar apoi în școală cu toate sporturile cu mingea, am ajuns la sportul legitimat.

La 17 ani practicam judo la IOR unde l-am avut antrenor pe Liviu Urmă, cel care introdusese în România acest sport – erau antrenamente dure, dar folositoare pentru întărirea organismului și a mușchilor (de pildă eu, care pe atunci aveam 60 kg., făceam 20 de genoflexiuni integrale avînd pe umeri un coleg de 80 kg.), completate cu exerciții de jiu-jitsu și de yoga.

La 18 ani făceam tir cu arcul la Olimpia, unde jumătate din antrenament însemna ridicarea de haltere – și asta mi-a folosit.

În facultate făceam atletism, semifond (800 și 1.500 m.) în lotul facultății și al Universității. Iar întrucît lotul de atletism al facultății era foarte subțire (antrenorul nostru era Alexandru Bizim, fostul campion național la aruncarea suliței), ca să mai adunăm puncte participam și la săritura în lungime, și la aruncarea greutății (eram ca o trestie, dar antrenamentele de forță de la judo și tir cu arcul mi-au prins bine!) și la cursele de ștafetă. Am scris de lotul subțire al studenților atleți de la drept – îmi mai amintesc doar de colegii de an Ion (sau Ioan) Iovănescu și  Ioana Stanciu, semifondiști și ei și de Ion Oltea Toană (din cîte îmi amintesc, după 1990 a ajuns prefect sau subprefect de Gorj, deputat FSN și apoi cred că director la Avocatul Poporului – s-ar putea chiar să fi fost adjunctul prietenului meu Paul Mitroi), aruncător de greutate. În an aveam și o campioană, pe Alina Popescu (fiica lui Gică Popescu, fost internațional român de fotbal înainte de război și înainte să împlinească 18 ani  – extrema stîngă a Sportului Studențesc, unde jucase împreună cu aromânul Duce Coe, tatăl internaționalui Dan Coe, și fost președinte al Federației Române de Fotbal – l-am cunoscut pe Duce Coe în anii ’60, avea un atelier fotografic pe o străduță foarte scurtă, care se pare ca nu mai există, în spatele magazinului „București”, fost înainte de război „Pop și Bunescu”, între străzile Lipscani și Gabroveni). Alina însă nu se încurca cu atletismul studențesc. Eu țin minte că a fost campioană la săritura în lungime,  dar Vova (Vladimir/Volodea) Tismăneanu (Tisminețki) scrie în memoriile lui că ar fi fost campioană la tetratlon (!). Tot de la Vova am aflat că Alina, măritată Gheorghiu, s-ar fi căsătorit cu Ghiță, nepotul lui Gheorghiu Dej, fiul Licăi. Nu l-am cunoscut niciodată pe Vova, dar mă adesez atît de familiar întrucît am aflat că asta îl enervează.

Mi-a plăcut și tirul, am fost țintaș de elită cu arma de tir sportiv dar și cu armele militare (pistol-mitralieră, pușcă-mitralieră, mitralieră, armă cu lunetă, AG 7), mai puțin pistolul, la care înregistram eșec după eșec – cred că din cauza poziției de paradă care ni se impunea. Desigur, mi-a plăcut și înotul.

Toată viața am fost un armăsar de neîmblînzit și, deși mulți au încercat să îmi pună căpăstru, nu a reușit nimeni. Au încercat și unele femei, dar de unde să se priceapă bietele de ele la așa ceva!

Sportul m-a întărit, mi-a dat forță, mi-a dat rezistență fizică și psihică, mi-a dat încredere în mine.

Apoi a venit armata. Am fost încorporat cam peste noapte, am fost luat, cum s-ar spune, cu arcanul – asta fiindcă în calitate de tînăr procuror preluasem în anchetă un dosar în care un medic cu pile mari era acuzat de o pacientă minoră că o drogase și o violase în spital. Ajuns la UM 01191, la școala de ofițeri de rezervă de la Radna (Lipova), gard în gard cu celebra mănăstire de azi, am constatat că mă bucur de o atenție deosebită. Dar și eu, al dracului cum eram pe atunci, nu vroiam să înțeleg nimic. Așa că din cînd în cînd după masa de dimineață și după ce se lua sacul cu gustarea, întorceam de la ușa sălii de mese plutonul și o recîntăream – se fura pe rupte de la gura ostașului român!

Nu intru în amănunte, am scris amplu despre astea în „Justițiarul sibian”, într-un lung serial de acum peste doi ani și jumătate: Este foarte greu, zeci de ani, să fii și erou dar și nebun (sau invers)

Cînd am plecat la oaste, cei care auzeau că plec la Lipova, îmi spuneau ce noroc am: ierni blînde și dealuri line!

Am prins cea mai grea iarnă din 1938 sau 1939 încoace! Iar dealurile line, știau ei ce înseamnă să urci prin zăpada pînă la brîu Dealul Mănăstirii cărînd în spate mitraliera model 1943? I-am bodogănit pe aceștia la fiecare urcuș.

Dar marșul de 30 sau 40 km. (nu mai țin minte cît a ținut) prin păduri cu echipamentul complet, exercițiile din Valea Cladovei sau de la Păuliș ori tragerile de la Șoimuș mi-au prins foarte bine. Acolo am învățat să îmi cîrpesc hainele sau să îmi spăl rufele, acolo am învățat ordinea și disciplina elementară. Acolo, fiind hăituit permanent, am învățat să mă controlez și să pregătesc riposta (fiindcă ripostam întotdeauna).

Sportul și armata m-au pregătit pentru războiul pe care îl duc de zeci de ani.

Acum, nu mai sînt în stare decît să scriu. Dar experiențele mele m-au ajutat să supraviețuiesc. Și zău că nu știu pe nimeni altul hăituit continuu de aproape jumătate de secol care să își fi păstrat calmul și luciditatea, care să supraviețuiscă la atîtea încercări – înseamnă că m-a ajutat Dumnezeu mai mult decît pe alții.

Am avut nevoie de pregătire ca să pot să mă lupt cu cei mult mai puternici decît mine. Dar de fapt, tinerii de azi cu cine au să se lupte? Cu pokemonii, cu drogurile, cu nenorocirea pe care o reprezintă televizorul?

Dan Cristian IONESCU

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *