«Cei ce-au căzut uciși de gloanțele dușmane / Pășesc în rând cu cei ce au rămas»

Măcelul de la Râmnicu Sărat. 21 Septembrie, 1939.

Via PeneleArhanghelului:

Odată cu instaurarea dictaturii personale a Regelui Carol al II-lea, bucurându-se de susținerea “camarilei” sale, — dintre care îi amintim pe Max Auschnitt, Elena Lupeasca, F. Wieder, cât și pe Profesorul Nicolae Iorga, autorul procesului de “calomnie” intentat liderului Mișcării Legionare, Corneliu Codreanu, Ernest Urdăreanu, unul dintre cei mai apropiați oameni ai regelui, dar și Armand Călinescu, care, observă Eliade, nu se diferenția câtuși de puțin în stilul terorii de comuniștii care aveau să vină mai târziu la putere: “succesul aproape deplin al dictaturii lui Carol, scria Eliade, se datorește în primul rând tacticii adoptate de Armand Călinescu, și care va fi aceea a partidelor comuniste din Europa centrală și răsăriteană, după 1945″ [1] — elita Mișcării Legionare, împotriva căreia erau îndreptate toate aparatele statului, se afla, acum, în închisoare.

Cu o zi înainte de arestarea liderului, Corneliu Codreanu, toate sediile legionare fuseseră percheziționate; elita Mișcării Legionare, sau “fruntea” acesteia, avea să fie și ea arestată, la 17 Aprilie 1938. Cei care au scăpat de arestări s-au concentrat în așa zisul “Comandament de prigoană”, dintre care îi amintim pe: Comandant al Bunei-Vestiri, Radu Mironovici; Comandant legionar, preot Ion Dumitrescu-Borșa: Comandant legionar, doctor în teologie și șef al studențimii legionare din București Gheorghe Furdui, care avea să fie arestat, și el, la începutul lunii Mai și încarcerat la Râmnicu Sărat; Comandant legionar, asistent universitar Iordache Nicoară; Comandant legionar, Președinte al Centrului Studențesc București, avocat Ion Antoniu-Pâsu; Comandant legionar, profesor Gh. Dragomir-Jilava; Comandant legionar, avocat Victor Dragomirescu; Comandant legionar, inginer Nicolae Horodniceanu; Comandant legionar, avocat Ioan-Victor Vojen; avocat Alexandru Constant, și Comandant legionar, filolog Ion Belgea, care avea să fie arestat în iunie 1938, lăsând Comandamentul de prigoană dezorganizat, continuându-și activitatea la Berlin, sub conducerea Comandantului legionar Horia Sima.

Concentrându-ne special asupra vieții legionarilor întemnițați la Râmnicu Sărat, prezentăm mărturiile Comandantului legionar Virgil Ionescu, șeful regiunii legionare Dobrogea, memorii scrise în timpul șederii sale la Buenos Aires, loc care avea să-i devină, tragic, locul de veci, departe de cel de baștină:

“Închisoarea se profila chiar în față, cu ziduri înalte și turle de pază la colțuri. Paza o făceau soldați de trupă, nu jandarmii. Gardienii erau funcționari civili îmbrăcați în uniformele corespunzătoare meseriei. Închisoarea, din puținele celulare care se găseau în țară, vroia să treacă drept modernă, deși în realitate nu era de loc. (. . .) Ajunși la poartă am pătruns în curtea interioară dintre temnița propriu zisă și birouri. Poarta grea de fier s’a ferecat în dosul nostru. Pentru cei mai mulți dintre noi, pe vecie! Am fost lăsați în soare, în picioare, mai bine de două ore; (. . .) Ni s’a ridicat tot, în afară de o batistă, săpun, prosop, chibrituri și țigări. (. . .) Celulele erau dreptunghiulare, doi metri înălțime și trei lungime. Tavanul foarte înalt era de tablă ondulată, văruită. În peretele din spre afară, o fereastră oblongă cu gratiile respective, așezată atât de sus încât doar suit pe pat și în picioare, o puteam ajunge. Patul, pentru că veni vorba, îl formau doi cărpiori și pe trei scânduri nedate la rindea. Velințe, saltea, măcar o rogojină care să fi îmblânzit tăria scândurilor n’aveam. Scaun, sau vreo măsuță, nici vorbă. Într’un colț, lângă ușă, o sobă afumată, strâmbă, din chirpici, lucrată rudimentar țigănește, văruită. În ușa grea de stejar o vizetă acoperită cu o tăbliță, care se închidea și deschidea din exterior și se fixa printr’un belciug.” [2]

Pentru cititor poate părea greu de crezut cum niște intelectuali de seamă, — cum era Mihail Polihroniade, care nu ieșea din casă fără să fie îmbrăcat în costumul său frumos, co-fondatorul asociației Criterion, care i-a lansat pe Eliade, Cioran, Vulcănescu, etc., șeful celui mai prestigios cuib legionar: “Axa”, din Capitală, și, totodată, unul dintre cei mai rafinați cunoscători a problemelor de politică externă [3]; sau cum era avocatul Radu Budișteanu, fiul unei familii înstărite din apropierea Pieței Victoriei, descendent al generalului Constantin Budișteanu, precum și a lui Ion Culcer, faimosul general român care își câștigase gloria în războiul de independență purtat împotriva Imperiului Otoman, acel Radu Budișteanu care la 21 de ani urma Facultatea de Litere și Filosofie, precum și Teologia, definitivându-și studiile juridice la Academia de Înalte Studii Internaționale ale Facultății de Drept din Paris și la Academia de Drept Internațional de la Haga [4] — puteau să accepte astfel de umiliri; însă, doctrina legionară consta în chiar acest lucru, urmând tradiția creștină: “trebuie în primul rând curajul de a sfărâma mentalitatea în care creștem noi, — scria Codreanu, evocând în “Pentru Legionari” perioada studenției la Iași, — mentalitatea care face pe tânărul intelectual să-i fie rușine, de a doua zi după ce a devenit student, să mai ducă un pachet în mână pe stradă.” [5].

Dar suferința? Departe de familie, de comoditățile lumii?

“Legionarul, — scrie Faust Brădescu —, acceptă [încercările] pentru că [acesta] știe faptul că aceste încercări contribuie la propria lui perfecționare și că sunt inerente luptei pentru transformarea societății.” [6] — societate care, în concepția legionară, nu se poate schimba fără un om “schimbat”, un “erou, gata de luptă, gata de jertfă, gata de moarte.” [7] — și, astfel, continuă Faust Brădescu, legionarii “din această perspectivă, pot fi comparați cu atitudinea primilor creștini care, asemenea, au acceptat toate încercările pe care aceștia le-au confruntat, convinși deplin de dreptatea credinței lor.” [8]. Mai este loc pentru dubiu din partea cititorului în ceea ce privește rațiunea suferinței și îmbrățișarea acesteia de către doctrina legionară? Nu ar fi o exagerare ceea ce scrie Faust Brădescu în legătură cu atitudinea legionarilor, izbitor de asemănătoare cu cea a creștinilor din primele veacuri, iar aceasta reiese, cel mai limpede, din declarațiile lui Codreanu și din mărturiile apropiaților săi: “Priviți-i drept în ochi pe toți tiranii voștri. Îndurați cu resemnare orice lovitură, suportați orice chin, căci jertfa noastră, a tuturora, va fi temelia de fier, de trupuri frânte și de suflete chinuite, a biruinții.” [9] — îndemna Căpitanul Mișcării Legionare în 1937, prevestind, probabil, cu o seninătate extraordinară, evenimentele ce aveau să decurgă; mărturia lăsată de poetul și totodată Comandantul legionar Radu Gyr este la fel de semnificativă: “La 14 Aprilie 1938, l-am văzut pentru ultima oară [pe Codreanu] la Casa Verde. Fără cuvinte, i-am cerut numai din ochi, un răspuns la întrebarea care ne ardea pe suflet. Ne-a privit adânc și senin. Era în ochii lui laolaltă resemnare, vis și conștiința unei mari fericiri viitoare. Un zâmbet ușor abia îi lumina obrazul. . . Acesta îi fusese răspunsul, căci privirea spunea: »acceptă totul, acesta este drumul«. . .” [10].

Regimul penitenciarului era crunt. Continuând pe firul amintirilor, Virgil Ionescu scrie: “Sufletul mi s’a făcut mic, până s’a transformat în dor. Poate să fi plâns. Nu știu. Nu-mi amintesc. Dealtfel, să plângi nu e rușine când ai de ce! Plânsul a fost lăsat de Dumnezeu, sau de natură. (. . . ) Probabil a fost dăruit omului ca o compensație după izgonirea din Paradis. «Fericiți cei ce plâng, căci se vor mântui», frumoase și drept cuvinte. Mi-a apărut în minte Căpitanul, care trebuie să fi suferit la fel, poate mai mult încă, căci o făcea nu numai pentru el, ci și pentru noi.” [11]. Astfel și-a petrecut primele zile în regimul penitenciarului, adâncit în gândurile specifice pustietății, regretatul Virgil Ionescu. Primele zile legionarii de la Râmnic le-au petrecut în tăcere. Abia la o săptămână au fost lăsați în curtea închisorii.

Plimbări de câte 30 de minute, în grupuri de câte patru deținuți, supravegheați în permanență și în de-aproape. Din memoriile sale reiese că cei care suportau regimul detenției cel mai greu erau doctorul Șerban Milcoveanu, unul dintre liderii studențimii bucureștene, acest fapt datorându-se și vârstei, fiind cel mai tânăr dintre întemnițați; celălalt deținut care îndura regimul cel mai greu era Mihail Polihroniade, care “spunea că nici când era liber nu putuse suporta să fie multă vreme singur (. . .). Acum, celula îl deprima. Cum în fiecare dimineață eram obligați să măturăm cu rândul și platforma de metal, eu și alții cedam rândul lui Mișu, încântat să fie câteva minute în libertate și să se poată opri câte un minut pe la vizeta cuiva.” [12] Între timp au mai fost aduși în închisoarea de la Râmnicul-Sărat Comandantul legionar dr. Ion Banea, cât și Căpitanul Emil Șiancu, Comandant legionar. Căpitanul Emil Șiancu avea să sfârșească în pădurea de la Râșnov, alături de bunii săi camarazi Traian Cotigă, ing. Eugen Ionică și Pihu Grigore, trezit noaptea de pe patul de spital din Brașov; Banea nu avea să fie mai puțin “norocos”, ucis fiind, și el, în aceeași noapte, la Râmnic. La scurt timp a fost capturat și Prințul Alexandru Cantacuzino, care activa clandestin alături de Profesorul Vasile Christescu pentu tipărirea buletinului informativ “Curierul Legionar” cât și pentru reorganizarea “Corpului Moța-Marin”.

Dintre cei care aveau să “viziteze”, de asemenea, închisoarea, este necesar să-i amintim și pe Decemviri, dar și pe Nicadori. Căpitanul însuși venise cu trei zile înaintea acestora. Deși Codreanu a fost complet izolat de restul legionarilor, acesta nu a întârziat să comunice prin Nicadori și Decemviri cu Inginerul Gheorghe Clime, socotit ca fiind “primul” în ceea ce constituia ierarhia legionară, alături de Profesorul Vasile Christescu. În scurtul timp pe care Codreanu l-a petrecut la Râmnicu Sărat, legionarii îl îndemnaseră pe Fane Georgescu, unul din Decemviri, să cânte, odată ce îl zărea pe fereastră pe Căpitan plimbându-se în curtea închisorii, romanța “Frumoasa mea cu ochii verzi”, opera muzicianului Ion Mânzatu, care, între timp, devenise și compozitorul Mișcării Legionare; era cântecul favorit al Căpitanului.

“De atunci Fane a cântat zilnic, de la fereastra celulei, în orele de plimbare ale Căpitanului, cu vocea tare, să fie auzit.” [13] Trist și pentru că i se interzisese să mai scrie acasă, Comandant legionar Alexandru Christian Tell, renumitul membru al cuibului “Axa” și co-autorul, alături de Mihail Polihroniade, a cărții de istorie “Domnia lui Carol I”, declară greva foamei, pe care o ține timp de 9 zile, până când, find vizitat de mama sa, acesta se oprește. Unicul urmaș al celebrului general Christian Tell, Alexandru C.-Tell, avea să cadă răpus de gloanțe alături de camarazii săi în noaptea tristă a lui Septembrie 21.

Poate detaliile de acest gen au plictisit cititorul, însă fix aceste mici particularități din viețile acestor oameni folosesc pentru a înțelege atmosfera vieții în închisoare, pentru a înțelege spiritul care îi anima; din acestea reiese, totodată, atitudinea legionarilor puși în fața morții, puși în fața condamnărilor pe viață, puși în fața destinului.

«Du-te dorule prin lume / și te’nalță pân’la cer, / Și la toată lumea spune, / C’a învins “Garda de Fier”»În seara lui 29 Noiembrie 1938 începuse o mohorâtă ploaie, relatează Virgil Ionescu.

Seara, numele Decemvirilor și a Nicadorilor fuseseră citite, rând pe rând, de către căpitanul Iliescu, responsabilul închisorii. Căpitanul urmă. Nicolae Constantinescu, ieșind din celulă, îl întrebă pe căpitanul de jandarmi și al închisorii: “Unde vom fi duși?” — tăcere. După câteva momente, i se răspunse că la Jilava.

La două zile după trista seară, în care nimeni din penitenciar nu a dormit, mamele lui Alecu Cantacuzino, respectiv Alexandru Christian-Tell, vizitară pe fii întemnițați: “(. . .) a treia zi au fost chemați la cancelarie Tel și Alecu Cantacuzino. Le așteptam înfrigurați întoarcerea. Ne-au spus că le veniseră mamele, dar că nu li se permisese să le vorbească, deoarece veniseră fără autorizații. Au putut numai să le vadă prin fereastra închisă de la distanță. La întrebarea lui Tel prin semne: »Unde e Căpitanul?« mama lui a arătat spre pământ! Aceasta nu mai era un indiciu, ci o confirmare!” [14]
» Ca o lacrimă de sânge, a căzut o stea . . . «

La începutul anului 1939 căzuse Vasile Christescu, socotit urmaș în conducerea Mișcării Legionare, alături de Gheorghe Clime, sau, poate, Ion Banea, cum își doreau legionarii. Christescu fusese descoperit în casa din Brașov în care trăia, clandestin, de către trei jandarmi, împotriva cărora se apărase cu pistolul pe care îl avea la îndemâna, dar “un polițist a aruncat o grenadă în cameră și [Vasile Christescu] murise sfârtecat.” [15] — își amintește Părintele Ion Dumitrescu Borșa.

În iarna anului 1939 Virgil Ionescu se îmbolnăvi și fu transportat la spitalul militar de la Brașov, unde se aflau și alți legionari, transportați de la Miercurea Ciuc și de la Vaslui. Chiar și Profesorul Nae Ionescu se îmbolnăvise în lagărul de la Miercurea Ciuc. La fel și Radu Gyr, care, acum, se afla la spitalul militar din Brașov.

Fiind cunoscute evenimentele, în dimineața zilei de 21 Septembrie, 1939, Miti Dumitrescu, avocatul prahovean, alături de un grup format din foști colegi de clasă de la Liceul Sfinții Petru și Pavel din Ploiești, majoritatea fiind și în Corpul Studențesc Legionar de la Universitatea București, își pregătesc armele pentru a îl împușca pe Armand Călinescu, considerat unul din principalii asasini ai Căpitanului și călăul generației sale. Extragem din Memorialul Legionar publicat la Madrid în 1960: “După împușcare [care a avut loc pe podul Elefterie din zona Eroilor, București, când prim-ministrul se întorcea acasă după programul de activitate la președinția guvernului, la Ministerul de Interne și la Ministerul de Război] ei [echipa condusă de Miti Dumitrescu, care avea să intre în fenomenologia legionară drept “Răzbunătorii”] pătrund la postul de radio și informează țara începând cu următoarele cuvinte: «ne-am făcut o datorie dureroasă din a pedepsi pe călăul Căpitanului…». Se lasă apoi arestați și sunt duși în piața indicată unde pe loc și fără nici o judecată sunt masacrați iar trupurile lor sunt lăsate în văzul lumii vreme de trei zile.” [16] “În jurul cadavrelor — relatează Șerban Milcoveanu —, s-au montat niște tribune și publicul a fost chemat să-și exprime indignarea și să vizioneze spectacolul. Printre cei veniți au fost: Nicolae Iorga, care a început să lovească cu piciorul în craniile cadavrelor și prof. Petre Andrei, care a început să scuipe cadavrele, în chip de blestemare.” [17]

La Râmnic, în acea seară, legionarii vorbeau despre un posibil control, întrucât aflaseră de vestea uciderii lui Armand Călinescu. Unii se așteptau și să fie uciși. Cumplită prevestire! Primul care a fost scos din celulă a fost Inginerul Gheorghe Clime, cel care preluase șefia partidului “Totul pentru Țară”, manifestarea politică a Mișcării Legionare, odată cu moartea Generalului Cantacuzino; un om scund, cu sprâncenele groase, mai în vârstă decât restul legionarilor. Este coborât în beciul închisorii, de unde se auzeau doar țipete. “Gălăgia sinistră de zăvoare m’a trezit — relatează un supraviețuitor al măcelului. Deschid vizeta, vis-a-vis M. Polihroniade mă întreabă cât e ora. Era 3 jumate [noaptea]. — «Ne omoară în această noapte. Pe d-l Clime l-au chinuit îngrozitor; pe noi ne va împușca acum»” [18]

Jumătate de oră a ținut tortura la care Inginerul Clime a fost supus, iar “după altă jumătate de oră, care a trecut greu ca un an, în care timp vaetele străbăteau tot mai stinse, s’a auzit o rafală de mitralieră și apoi la câteva minute două gloanțe înăbușite cari au încheiat calvarul. Toate aceste împușcături fiind trase în spatele închisorii, în care colțul prevăzut de Sima Simulescu, au răsunat așa de tare în celulele celorlalți și pe culoare încât unii au căzut pe paturi. La vreo săptămână a explicat un plutonier că pe Clime l-au chinuit groaznic, i-au străpuns mâinile cu baioneta, au tăiat din el bucăți de carne și i-au sfărâmat apoi capul cu patul armei ca să declare că el a pus la cale omorîrea lui Armand Călinescu.

A suferit ca un mucenic fără să protesteze. Din când în când câte un vaet îi scăpa fără voia lui, dar se reculegea imediat. Văzând că nu-i pot smulge nici prin chinuri o infamie, l-au scos afară. Aici Clime, în luptă cu moartea s’a sprijinit de sârmele ghimpate să nu se prăbușească jos. A ridicat ochii în sus la Dumnezeu și a strigat: «Doamne, Doamne, facă-se voia Ta». În acest timp, sublocotenentul care manevra mitraliera, congestionat la față, a început să tragă. Când Clime s’a prăbușit la pământ, a răsuflat și bestia: «Na, să-ți arăt eu ție să mai strigi, Doamne, Doamne».” [19]

Primul care a reacționat la țipetele Inginerului Clime a fost Mihail Polihroniade; lângă el, Bănică Dobre, poreclit și “Uriașul”, luptătorul în Spania căruia armata lui Franco nu-i găsea haine pe măsură, îl consolă pe M. Polihroniade, îndemnându-i pe legionari să spună o ultimă rugăciune [20]. El a urmat, scos din celulă, încătușat, așezat în fața zidului unde Sima Simulescu, în plimbările prin curte, glumea alături de camarazi că va fi zidul unde, într-o zi, vor fi uciși.

Reconstituind unul din ultimele dialoguri purtate cu Bănică Dobre, în penitenciarul de la Râmnicu-Sărat, Constantin I. Ghidei scrie: “L-am văzut ultima dată la Râmnicu-Sărat și’n fața lui de martir, m’am cutremurat și m’am rușinat. Eram o fărâmă de om ce privea acest uriaș care mi-a călăuzit pașii și luminat drumul. Mândru și impunător, slăbit fizicește, dar neînfrânt în credința sa de martir, scruta viitorul aprig pentru el, dar strălucitor pentru România, spunându-mi: «Moartea individului nu înseamnă în viața unui popor încetarea lui de a mai trăi. Ea este regăsirea pentru cei rătăciți și isvor de creație pentru cei umiliți. Este versificarea forțelor și înnobilarea morților. Iar noi avem atâtea energii și atâtea rezerve care vor trăi. Prin ele vom trăi și noi. A fost sortit de Dumnezeu și așa a dorit Căpitanul. Se va îndeplini!»” [21].

Poate că Bănică Dobre a urmat cuvintele bunului său camarad și prieten Ionel Moța care, pe vapor, în drum spre Spania, îi împărtășise gândurile: “Bănică! Este frumos să simți că trăiești slujind un ideal, dar este sublim să mori în slujba unui ideal!” [22] Următorul a fost Inginerul Aurel Serafim care, inițial, a refuzat să iasă din celulă, astfel încât jandarmii l-au bătut cu baionetele, la urmă, spărgându-i capul cu patul puștii [23]. Inconștient, dar încă viu, a fost târât în fața zidului unde se aflau, neînsuflețite, corpurile camarazilor săi. Pentru a fi siguri călăii, plutonul de execuție a tras în el, lăsând generația interbelică fără o altă Pană a Arhanghelului . . . Rând pe rând, au fost scoși: Ion Banea, Nicolae Totu, Gheorghe Istrate, Alexandru Cantacuzino, Sima Simulescu, Alexandru Christian-Tell, Gheorghe Furdui, Mihail Polihroniade, Paul Craja și Gheorghe Apostolescu. Mucenicii de la Râmnicu-Sărat. Eliade ne relatează, cel mai probabil și el, din auzite, moartea bunului său prieten, neîntârziat a fi menționat în memoriile sale:

“Știu doar că Mihail Polihroniade, care se număra printre foarte rarii șefi preocupați de victoria politică, iar nu de mântuirea sufletelor, i-a spus odată soției, în temnița de la Râmnicul Sărat, după executarea lui Codreanu: «— Iată unde ne-au dus slujbele și parastasele!». La mai puțin de un an, avea să fie executat și el, care nici măcar nu avea mângâierea slujbelor și a parastaselor. Dar n-a murit mai puțin senin ca ceilalți, cei credincioși.

A cerut o țigară, a aprins-o și s-a apropiat zâmbind de zidul unde-l așteptau mitralierele.” [24]

Pentru ce ne amintim de duhurile lor? Pentru ce îi chemăm în “apelul martirilor”, spunând “Prezent!” —? Ionel Moța, în articolul său scris în drum spre Spania ne lasă cea mai frumoasă explicație:

“(. . .) legionarii știu bine că atunci când, la adunarea frontului legionar, se face «apelul morților» adică strigarea luptătorilor morți în lupte, toți legionarii răspund, cu putere și credință, în locul celui care nu mai are glas: Prezent! Adică cel plecat și chemat acum la apel, nu este cu adevărat plecat dintre cei rămași în viață, ci el este prezent, este viu în sufletele tuturor.” [25]

SURSE

[1] Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, Vol. II, Editura Humanitas, București, 1991, pag. 26.
[2] Virgil Ionescu, Memorii. 1. Pe drumul crucilor căzute. 2. Calvarul”, Pământul Strămoșesc (Serie nouă 5), Buenos Aires, 1979, pag. 123.
[3] Vezi și: Mihail Manoilescu, Polihroniade în politica externă, articol semnat în Buna Vestire, Anul IV — Seria II, — No. 19 din 29 Septembrie 1940.
[4] Vezi și: Șerban Milcoveanu, Personalități legionare uitate pe nedrept (II): avocat legionar Radu Budișteanu, publicat în Cuvântul Legionar, Anul III, Nr. 48 din Iulie 2007.
[5] Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, Vol. I, Editura “Totul Pentru Țară”, Sibiu, 1936, pag. 200.
[6] Faust Bradesco, Les trois épreuves légionnaires: Élements de doctrine, Editions Prométhée, Paris, 1972, pag. 154.
[7] Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica Șefului de Cuib, Colecția “EUROPA” München, 1987, pag. 63.
[8] Faust Bradesco, Op cit., pag. 154.
[9] Corneliu Zelea Codreanu, Circulări și Manifeste, Colecția “EUROPA” München, 1981, pag. 287.
[10] Radu Gyr, Suferință, jertfă și cântec, evocare publicată în Pământul Strămoșesc, Seria II, An 1, N. 1, Buenos Aires, Iunie-Noiembrie 1952, pag. 148.
[11] Virgil Ionescu, Op. cit., pag. 125.
[12] Ibidem, pag. 129
[13] Ibidem, pag. 142.
[14] Ibidem, pag. 156.
[15] Părintele Ion Dumitrescu-Borșa, Cal Traian intră muros: memorii legionare”, Editura LUCMAN, București, 2002, pag. 257.
[16] Memorial Legionar, Colecția DACOROMANIA, Madrid, 1960, pag. 90.
[17] Șerban Milcoveanu, Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu?, Editura “Asociația foștilor președinți ai Studențimii”, și “Liga pentru apărarea Adevărului istoric”, București, 2007, pag. 285.
[18] Gheorghe Țopa, Jertfa celor uciși la Râmnicu-Sărat, articol publicat în Buna Vestire, Anul IV — Seria II. — No. 13 din 22 Septembrie 1940, pag. 5.
[19] Cum au fost martirizați legionarii dela Râmnicu-Sărat, apărut în Buletinul Informativ, Nr. — Berlin, 1940. Vezi și: Constantin Papanace, Martiri Legionari, Editura Armatolii, Cetatea Eterna, Colecția Biblioteca Verde, Nr. 8, Roma, 1952, pag. 16.
[20] Șerban Milcoveanu, Cum l-am cunoscut pe Mihail Polihroniade, articol publicat în Buna Vestire, Anul IV — Seria II. — No. 19 din 29 Septembrie 1940.
[21] Bănică Dobre. Figuri Legendare, extras din ziarul Buna Vestire, Anul V, — Seria II —, No. 100 din 19 Ianuarie 1941.
[22] Bănică Dobre, Crucificații. Zile trăite pe frontul spaniol, Editura ziarului «Buna Vestire», Tipografia I. N. Copuzeanu, București, 1937, pag. 12.
[23] Ion Sachelarescu, Inginerul Aurel Serafim, articol publicat în Cuvântul, Ziar al Mișcării Legionare, Anul XVII (Serie nouă), Nr. 7 din 20 Octombrie 1940.
[24] Mircea Eliade, Op. cit., pag. 27.
[25] Ion I Moța, PREZENT, Colecția “EUROPA” München, 2007 [ed. a IV-a], pp. II-III.

| Penele Arhanghelului 🇷🇴