Voința de libertate: între confruntare și retragere

Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Aprilie 3, 2025

Dati-mi libertate sau dati-mi moarte

Voința de libertate: între confruntare și retragere

Într-o lume în care discursul despre „pace” se transformă într-o justificare a stagnării și a supunerii, cuvintele lui Patrick Henry încă pătrund ca un strigăt din adâncuri: „Dă-mi libertate sau dă-mi moarte!”. Nu este doar o formulă retorică, ci expresia unei voințe existențiale de a trăi în adevăr și nu în lanțuri. Această voință nu este exclusiv americană, ci universal umană, și apare ori de câte ori sistemele încearcă să reducă spiritul la tăcere.

Cei care au studiat spiritul național american au identificat în el o trăsătură arhetipală: voința de libertate totală, cunoscută istoric sub numele de Manifest Destiny. Aceasta presupunea nu doar expansiunea teritorială, ci afirmarea unei libertăți care nu recunoaște limite impuse din afară. Este o expresie a individului care refuză să fie încadrat, care alege să trăiască chiar și într-un pustiu, dacă acel pustiu îi oferă suveranitate.

Această trăsătură se reflectă și în cultura populară: în jocuri precum Fallout sau S.T.A.L.K.E.R., în filme precum Mad Max sau The Walking Dead, în care omul devine complet autonom, traversând o lume lipsită de reguli, construindu-și propria lege. Acest imaginar al supraviețuitorului în haos este forma mitologică a libertății radicale: fără stat, fără supraveghere, fără legi, fără lanțuri.

La un nivel mai profund, această libertate absolută se transformă într-o viziune existențială: orice forță care constrânge voința este percepută ca inamic. Această filosofie poate fi rezumată de fraza „Might is Right”: nu într-un sens al dominației brutale, ci ca metaforă a faptului că doar cei care acționează, care își afirmă ființa, pot spune că trăiesc cu adevărat.

Într-un posibil viitor post-industrial sau într-o eventuală dezintegrare a structurilor actuale, această voință ar renaște într-o formă tribală: comunități organice, conduse de cei capabili să ofere hrană, siguranță, direcție. Statul artificial s-ar disipa, iar în locul său ar apărea prototipul statului organic, întemeiat nu pe birocrație, ci pe merit și legitimitate naturală.

Însă între timp, în prezentul nostru, oamenii reacționează în moduri diferite la percepția captivării lor. Unii devin spectatori neputincioși: „conspiraționiști” care detectează manipulările și structurile oculte, dar nu trec niciodată la acțiune, spunând „ce pot să fac eu?”. Această neputință este simptomul unei voințe paralizate, deformate de frică și izolare.

Pe cealaltă parte a spectrului se află cei care transformă această percepție în reacție, în refuz, în gest. Aceștia sunt cei care se opun prin acțiuni directe – fie nonviolente, fie de nesupunere civică. Exemple precum protestele fiscale ale unor cetățeni americani (precum Gordon Kahl) sau rezistența grupului de la Waco reflectă această formă eroică de respingere a autorității văzute ca ilegitime.

Între aceste două extreme – paralizia tăcută și acțiunea incandescentă – se află figura celui care trăiește în izolare lucidă, în retragere spirituală. Acesta nu este apatic, ci alege o altă cale: ieșirea din sistemul fals nu prin explozie, ci prin desprindere interioară. Este figura celui care închide ușa lumii și deschide poarta sufletului.

Aici apare analogia profundă între două căi spirituale: Krishna și Buddha. Krishna, în Bhagavad Gita, cheamă la luptă: îndeamnă eroul să își împlinească datoria în lume, să acționeze fără atașament, să înfrunte răul. Buddha, în schimb, cheamă la retragere: la renunțarea la lume, la transcenderea dorințelor, la tăcerea care salvează.

În paradigma noastră, aceste două figuri pot fi ilustrate de doi americani mitologizați: Robert Jay Mathews, simbolul „Total Attack”, care a ales confruntarea directă cu sistemul, asumându-și sacrificiul final; și Charles Manson, simbolul „Total Dropout”, care a refuzat toate normele sociale și a trăit într-o lume mentală proprie, complet rupt de ordinea impusă.

Aceste două figuri, oricât de controversate, exprimă arhetipuri universale: luptătorul și sihastrul, războinicul și ascetul.

Amândoi reacționează la falsitatea lumii, dar în moduri diferite. Unul acționează, celălalt se desprinde. Unul caută să sfărâme lanțurile, celălalt să le ignore complet.

În acest peisaj spiritual apar și alți arhetipuri: omul mediu, „Mr. Joe Six Pack”, care trăiește într-o amorțeală totală, dependent de consum, fără conștiință de sine; și rebelul latent, cel care încă are scânteia, dar nu și-a găsit direcția. Aceștia sunt masele dintre extreme – și acolo se joacă lupta pentru sufletul unei epoci.

Evola, în scrierile sale, observa că în lumea modernă, singurii sănătoși sunt cei considerați anormali: cei care refuză să se încadreze, care nu se „integrează”, care resping cultura de consum, mecanizarea, vulgaritatea generalizată. Beatnicii americani din anii ’50, deși neancorați, exprimau această intuiție: refuzul lumii de plastic.

Dilema care se pune este dacă mai există o cale între aceste două forme de ruptură: atacul total și retragerea totală. Poate că această cale constă în retragerea pentru pregătire, în reconstrucția lăuntrică pentru o confruntare spirituală, nu una materială. Fără fanatism, fără martiraj steril, ci cu luciditate și răbdare.

Astfel, ceea ce se cere astăzi este nu explozia oarbă, ci antrenamentul tăcut al sufletului, retragerea din iluzii, renunțarea la fals, reconectarea la o ordine interioară care nu poate fi cucerită. Nu ca o evadare, ci ca o pregătire. Pentru că dacă va veni timpul reacției, ea va trebui să fie purtată de oameni formați, nu de victime ale propriei furii.

În cele din urmă, această viziune nu e despre haos sau anarhie, ci despre retragerea dintr-o ordine falsă în vederea instaurării unei ordini organice, verticale, firești. O ordine întemeiată pe merit, virtute, loialitate, nu pe control și iluzie.

Ceea ce se cere acum nu este violență, ci trezire. Nu distrugere, ci reconstrucție. Nu haos, ci claritate. Așa cum spune Scriptura: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul?”. Vremurile care vin vor cere totul de la noi. Fie vom deveni liberi în noi înșine, fie vom fi asimilați în totalitate. Alegerea este a noastră. Încă