Sângele care nu poate fi falsificat

Prof. Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Decembrie 9, 2025

Sângele care nu poate fi falsificat

Mă surprind adesea, răsfoind tratate de istorie sau mitologie comparată, încercând să înțeleg momentul exact în care am pierdut sensul adevărat al sacralității politice. Trăim într-o lume orizontală, o lume a contractelor sociale și a votului statistic, dar undeva, în memoria profundă a speciei, persistă nostalgia după o figură care să nu fie doar un administrator al treburilor publice, ci o axă. Acea figură este monarhul sacru.

Există o teorie comodă, născută probabil din febra egalitaristă a ultimelor două secole, care susține că strămoșii noștri indo-europeni ar fi fost niște „republicani” timpurii, trăind într-o frăție democratică idilică. Mi se pare o mistificare naivă. Dacă ai curiozitatea să cureți straturile de ideologie modernă și să privești spre mitologie sau spre datele arhaice, realitatea este mult mai aspră și, în același timp, mai înaltă: ideea regalității este consubstanțială tradiției.

Gândul îmi zboară la un exemplu exotic, pe care l-am întâlnit în studiile despre populațiile insulare: guanșii. Acești supraviețuitori ai preistoriei europene, izolați în Insulele Canare, nu au inventat democrația, ci au rafinat ierarhia. M-a fascinat sistemul lor de succesiune – nu de la tată la fiu, ci prin seniorat, de la frate la frate. Era o formă de înțelepciune biologică acolo: supremația trebuia să aparțină celui mai vârstnic, celui mai copt. Dar ce e cu adevărat frapant e sacralitatea care învelea această structură. Neamurile regale exercitau o „suzeranitate colectivă”. Imaginați-vă o castă întreagă purtând povara sfințeniei. Faptul că supușii sărutau picioarele regelui sau că înmormântările cereau sacrificii umane nu trebuie citit prin grila noastră moralistă, ci ca o dovadă a unei tensiuni metafizice enorme. Regele era un prag. Dincolo de el începea teritoriul zeilor.

Această intuiție a „sângelui care obligă” traversează ca un fir roșu toată istoria veche. De la regii greci numiți Diogenes (născuți din Zeus) până la orgoliul aproape nebunesc al lui Cezar, care își revendica o dublă descendență, regală și divină, vedem aceeași obsesie: puterea nu se deleagă de jos, ci coboară de sus.

Îmi amintesc de lectura lui Marc Bloch, „Regii taumaturgi”. Cu câtă eleganță desființează el mitul germanilor „republicani”! E o lecție de filologie și istorie: termenii latini ne-au păcălit. Germanii își alegeau regii, da, dar numai din sânul acelor familii care purtau în vene fluidul magic al lui Odin. Puterea nu era un premiu pentru cel mai bun orator, ci o recunoaștere a unei calități ontologice. Aici, cred că trebuie să fim atenți la o nuanță pe care Julius Evola o surprinde genial și care explică multe, inclusiv istoria noastră locală. Este vorba despre distincția, adesea ignorată, dintre Rex și Dux. Rex-ul este principiul imobil, sacru, cel care „este”. Dux-ul este cel care „face”, războinicul, liderul de criză.

Această diarhie nu era un compromis, ci o arhitectură sacră. Nu o regăsim oare, aproape matematic, în Dacia, în cuplul Burebista – Deceneu? Sau, mai târziu, în acea superbă particulă „Io” a voievozilor români? Când Mircea sau Ștefan se semnau „Io…”, ei nu spuneau doar „eu”, ci își afirmau o autonomie de origine divină (dominus), o investitură care îi punea deasupra contingentului.

Această idee, pe care încerc să o transmit, ar fi incompletă dacă nu aș mărturisi că, pentru mine, momentul de grație maximă al monarhiei românești rămâne martiriul Brâncovenilor. Acolo vedem diferența dintre un politician și un rege uns. Politicianul negociază supraviețuirea sa dar și menținerea funcției. Monarhul sacru alege dispariția fizică a dinastiei pentru a nu compromite adevărul pe care îl reprezintă. E un act „soteriologic” (de mântuire), nu unul politic. Este victoria sângelui asupra istoriei.

Sigur, modernitatea a schimbat totul. Nietzsche a avut dreptate să fie cinic: „poporul” de azi nu mai merită regi. Monarhiile au devenit mecanisme, „forme fără fond”, cum ar zice Eminescu, alt spirit care a intuit că statul organic moare fără o elită de sânge.

Și totuși, în haosul post-modern, în ceea ce Guénon numea „Marea Parodie” – unde orice impostor poate mima sfințenia, iar răul se deghizează în binele umanitarist – originea rămâne singurul reper.

Poate sună desuet, poate chiar periculos pentru urechile contemporane, dar sângele nu poate fi falsificat. Într-o lume de simulacre, descendența biologică dintr-un neam sacru este singurul lucru care nu poate fi produs în laboratorul relațiilor publice.

Privesc spre acești descendenți ai vechilor familii – unii șterși, alții contestați – și nu pot să nu mă gândesc că ei sunt, poate fără să știe, păstrătorii unei taine. Ei sunt martorii tăcuți ai unei lumi în care cerul atingea pământul. Și cine știe? Poate că istoria nu și-a spus ultimul cuvânt, iar acest „sânge al zeilor” așteaptă doar momentul potrivit pentru a vorbi din nou.