Home / Educativ / Restaurantul Legionar de la Eforie Sud (II)

Restaurantul Legionar de la Eforie Sud (II)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
August 13, 2021

Restaurantul Legionar de la Eforie Sud

Duminica senină de sfârșit de iulie avea să fie plină ca de obicei de mulțimea de clienți ce preferau restaurantul legionar din cauze binecuvântate. Ne terminasem treburile de dimineață – punerea la punct a grădinii – și ne odihneam în voie.

Se pripășise printre noi, nu-mi amintesc prin ce împrejurare, un pui de tătar de vreo 12 ani, adus probabil de un ocrotitor. Era firav, cu puternice trăsături specifice rasei; ochii oblici foarte vioi, pomeții ieșiți. În sfârșit, o înfățișare ciudata mai ales pentru noi, care nu mai văzusem un pui de tătar. Îl chema Selim. Prilej de glume, mai mult sau mai puțin vinovate, după temperamentul celui cu care venea în contact sau după situație. Stătea mai mult pe lângă mine. Îmi părea rău de el, mai ales când era luat în tărbacă de vreun coleg pentru cine știe ce stângăcie.

Se întâmpla câteodată să se trezească cu o bucată de șuncă lângă pâinea lui, sau cu câteva jumări rătăcite în farfuria cu ciorbă, fapt care-l îngrozea. Se ridica repede de la masă, stăpânindu-și greu senzația de vomă. Era musulman și în religia lui – se știe – nu se mănâncă porc. Sărmanul Selim! Se uita cu ochii mari, înspăimântați, în timp ce doi, trei năstrușnici dintre noi se amuzau. Venea lângă mine și măruga aproape plângând să le spun că el nu e păgân.

– Zi-le matale nene! îmi zicea nene deși era mai mic ca mine cu doi, trei ani. “Zi-le că eu nu vreau să mă spurc, că e păcat!”

Când au înțeles băieții că nu fac bine, l-au lăsat în pace, ba încă-l ocroteau, înmulțindu-i în față brânză, ouă, roșii, mă rog, ce mânca el. Se împlinise Selim la față și la trup și se simțea extraordinar de bine cu noi. Era ca o zvârlugă. Nu pregeta să fugă unde era chemat și o făcea cu bucurie.

Căldura începuse să se facă simțită și căutam umbra.

– Băieți! – sare careva, ce-ar fi să cumpărăm o lubeniță? Sunt în piață grămezi cât dealul! De toate neamurile.

Am strâns de la fiecare mărunțișul necesar. A dat și Selim.

– Cine se duce?

Ăla eu, ăla eu, dar nici unul nu se dădea dus. Am tras la sorți și a căzut pe mine. Cu cei 60 de lei se puteau cumpăra mai multe lubenițe – cum ziceam noi, oltenii, la pepenele verde, prilej de hohot pentru Selim și pentru cei doi moldoveni dintre noi.

-Neamule! Să iei una mai babană mă! Că suntem șase!

Am luat de la bucătărie o paporniță și m-am pornit la piața, care era la circa 300 de metri de noi. M-am învârtit cunoscător pe lângă mormanele de lubenițe verzi, am ciocănit câteva – lăsasem acasă o hartă bună de bostănărie – și am ales una vărgată, lunguiață de a cărei calitate eram sigur. Aș fi putut lua două, dar nu încăpeau în paporniță și nu le-aș fi putut duce. Nu l-am lăsat pe cel care vindea să mi-o crape, știam eu ce știam, așa că m-am încărcat cu povara mea dulce și la drum.

Străbătusem mai bine de jumătate de distanță. Mă opream din când în când să mai răsuflu și pe când mă tot coțopeneam – subapreciasem greutatea – doi pași elastici se apropiau din urmă și un glas cunoscut îmi zice:

-E grea?

-Este. Nu. Nu este. Să trăiți Căpitane!

-De ce ai plecat singur?

-Aa…mie mi-a fost rândul; am tras la sorți și apoi ceilalți au mai avut treabă!

-Cine e ofițer de serviciu?

-Camaradul Comandant Nacu.

-Care din ei, Mihai sau Vasile?

Erau doi frați. Vasile inginer silvic și Mihai student la teologie.

-Nu știu care dintre ei.

-Bine.

Pusesem povara jos cât am vorbit. Mă pregăteam să plec și așteptam să se îndepărteze.

-Ia de aici.

Am luat-o amândoi. Nu prea ne potriveam. Dânsul era înalt, iar eu abia de-i ajungeam la subsoară. Așa că o ducea aproape singur, iar eu o purtam de partea cealaltă- să-l ajut. M-a mai întrebat, nu mai știu ce și când am ajuns la poarta grădinii mi-a dat cu grijă papornița cu care am cotit spre interiorul grădinii restaurantului. Peste puțin timp a intrat și dânsul însoțit de ofițerul de serviciu, Mihai Nacu și de alți doi cu care s-a îndreptat spre cortul său.

Pe când ne înfruptam noi nu prea “domnește”, prin portița dinspre mare, desculț, în pantaloni scurți și într-un maieu alb, Căpitanul venea spre noi.

-Bravo! Așa camaraderie! La mine v-ați gândit?

Am început, stingheriți, să ne ștergem mâinile și gura, neștiind ce să facem.

Cel mai prompt a fost Selim. A tăiat o bucată bună de miez – fără sâmburi – a înfipt cuțitul lung în ea și a întins-o Căpitanului. Văzând că e gata s-o scape, Căpitanul a luat la timp felia și s-a așezat cu noi la “ospăț”.

Ce să mai mănânci că nu eram în largul nostru. Ne-a văzut stinghereala, a zâmbit și a întrebat:

-Cine a plătit-o?

-Noi toți.

Și către mine:

-Cât a costat iedule?

-Douăzeci de lei, Căpitane!

A pus pe masă două hârtii de o sută, ne-a mulțumit și s-a ridicat. Am căscat toți ochii mari. La nedumerirea noastră a precizat:

-S-aveți de buzunar.

Se uita după un ștergar pe care imediat i l-am adus. A plecat la treburile sale făcându-ne cu mâna. Când le-am spus băieților că dânsul m-a ajutat să o aduc nu le venea să creadă.

-Bine mă deșteptule! Cum ai îngăduit tu să te ajute Căpitanul?

-Tu ce-ai fi făcut? Adevărat. Ce puteai să zici? Și mai ales că era și grea.

*

Aceasta era atmosfera și raporturile noastre cu șeful Legiunii care ne-a iubit atât și care ne-a dorit un viitor frumos, demn și mai ales cinstit și creștinesc.

Într-o lume care gonea după afaceri veroase – într-o lume în care cinstea și dreptatea erau vorbe. Lumea aceasta pe care dânsul o dorea transformată si care l-a asasinat mișeleste.

Fragmente din cartea ‘Un an lângă Căpitan” de Ilie Tudor, tatăl lui Tudor Gheorghe.

One comment

  1. Vasilică Militaru - Asociația Neamul Românesc

    Pilde de viață românească. Cei care citesc trebuie să se gândească la faptul că legionarii au fost prigoniți asemenea creștinilor din primele veacuri. Oare de ce? Pentru că legionarii au adus o nouă credință. Cei care nu știu despre ce este vorba, să mai studieze.

Leave a Reply

Your email address will not be published.