Home / Articole Promovate / Moartea Prematură a Democrației din România

Moartea Prematură a Democrației din România

Incorect Politic
Noiembrie 22, 2019

Scris de Dan Cristian Ionescu, publicat în serial pe Justițiarul sub titlul Blestemul căzut asupra României continuă, redat aici în variantă completă:

I

Astăzi este ziua alegerilor prezidențiale și îmi pare firesc să dedic un articol asupra istoriei acestora. Tinerii vor afla lucruri pe care nu le-au trăit întrucît nu erau născuți, cei mai în vîrstă, în afară de cele cunoscute, vor afla și lucruri pe care le-au trăit, dar nu au știut de ele.

1990 – pe listele electorale sînt trecuți 17.200.722 alegători (rețineți cifra!). Au fost trei competitori, Ion Iliescu din partea FSN (85,07 %), Radu Cîmpeanu din partea PNL (10,64 %) și Ion Rațiu din partea PNȚ-cd (4,29 %).

Normal să fie doar trei, feseniștii erau o majoritate zdrobitoare, omogenă și disciplinată. Opoziția, de abia se coagula iar campania sa electorală era boicotată,  activiștii opoziției erau bătuți, insultați, alungați, în special în sate. La TVR (singura televiziune din țară în acel moment), prezentîndu-se „succesurile” guvernului Petre Roman, implicit se făcea campanie electorală pentru Ion Iliescu.

Printre revendicările Pieții Universității se numărau amînarea alegerilor pentru toamnă, modificarea  legii electorale, adoptarea punctului 8 din Proclamația de la Timișoara – nu s-a ținut cont de ele.

Interesant este altceva. „România Liberă” clama amînarea alegerilor fără nici un argument juridic. Scriu un articol intitulat (cred) ”De ce alegerile pot și trebuie să fie amînate” (am textul, dar este pe fundul unei lăzi iar genunchii mei nu mai îmi permit să mă aplec și să caut) prin care argumentez din punct de vedere juridic. Îi dau articolul lui Florin Gabriel Mărculescu ( nu știam pe atunci că fusese informatorul securității). Dacă i l-a dat lui Petre Mihai Băcanu nu știu, dar oricum nu a apărut. Pe atunci nu știam nici despre Băcanu că fusese recrutat înainte de 1989 de KGB, și că numele meu era deja în interzis  în ziarul lui, ca și în „Adevărul” (alt ziar condus de un agent KGB, Dumitru Tinu).

Iliescu cîștigă alegerile în ritm de samba.

Ce pot să spun despre cei trei candidați, pe care i-am cunoscut personal?

Împotriva lui Ion Iliescu am început să scriu în presă încă din ianuarie 1990, apoi am luptat impotriva candidaturii lui în instanță – normal, am pierdut.

Radu Cîmpeanu. S-a întîmplat ca în perioada 20 oct. 1990 – 7 ian. 1991, în urma unei fuziuni, să fiu în conducerea centrală a PNL (membru în Delegația Permanentă). Cînd am constatat lașitatea și oportunismul politic (ca să nu folosesc termini mai duri) ale lui Radu Cîmpeanu  dar și supunerea bovină a membrilor din Delegația Permanentă, am demisionat. Poate mă ajută Dumnezeu să termin un articol început de mult, despre experiențele mele liberale, dar în special despre lupta mea împotriva acestui partid, infestat încă de la început cu foști deținuți politici turnători, iar mai apoi cu mafioți și cu trădători.

Ion Rațiu. Am votat cu el. M-am convins însă ulterior că nu era apt pentru președenție. Era un democrat convins, cred că era un patriot, dar era din punct de vedere politic total pe dinafară, era un naiv. Nu cunoștea (aproape) pe nimeni în țară,  I s-au băgat sub piele nenumărați escroci care l-au supt de bani.

L-am vizitat o singură dată la vila lui din str. Armindeni. Introdusesem acțiunea civilă împotriva guvernului României pentru a apăra nivelul de trai al românilor, jefuiți în permanență și tot mai mult – nici un ziar nu a vrut să scrie depre asta.

Spre sfîrșitul anului 1999, împreună cu Constantin Calancea, l-am vizitat acasă. A venit la poartă, ne-a descuiat ( era într-o pijama de mătase, fără nimic în picioare – nici ciorapi, nici papuci), ne-a invitat în casă. Ne-am așezat și înainte de toate a ținut să precizeze că el nu mai dă bani, l-au furat destui escroci.

I-am spus că nu pentru bani am venit, ci pentru că vrem ca ziarul lui („Cotidianul”) să publice materiale despre acțiunea noastră. Îmi răspunde că el respectă libertatea presei și nu intervine asupra politicii editoriale a ziarului. Îi explic că nu este vorba de așa ceva, doar să întrebe de ce o acțiune în interesul poporului român, sprijinită de zeci de mii de români, nu este sprijinită și de ziarul lui.

Ia o pauză, rumegă ideea, și apoi mă întreabă cîți români o sprijină. În acel moment mi-am dat seama că el se gîndește la o nouă candidatură, independentă, la președenția României! I-am spus că circa 50.000. L-am lăsat pe gînduri și am plecat. În ziar nu a apărut nimic, iar la scurt timp Rațiu a murit.

Ana Blandiana i-l prezintă lui Corneliu Coposu pe Emil Constantinescu, îi explică faptul că acesta are cel mai bun profil de candidat pentru popor întrucît seamănă cu A. I. Cuza. Coposu îl acceptă.

Siderat, Niculae Cerveni îl întreabă pe Coposu cum a putut accepta candidat un fost secretar PCR. Coposu îi răspunde: „Maestre, am făcut asta pentru ca foștii membrii PCR să înțeleagă că noi nu avem nimic cu ei!”. Ciudată optică, dacă ai lui Iliescu ar fi gîndit la fel, ar fi trebuit să propună la președenție un fost deținut politic!

La începutul anilor ‘90 am avut trei discuții tete-a-tete cu Corneliu Coposu, de fiecare dată ideile noastre convergînd în același sens în proporție de 100 %. Dar apoi, au fost trei situații în care acțiunile lui m-au pus pe gînduri.

În 1992 (16.597.508 alegători înregistrați) , în turul doi intră Ion Iliescu (47,2 %) și Emil Constantinescu (31,1 %). Mai participă Gheorghe Funar (10,8 %), Caius Traian Dragomir – independent (4,7 %), Mircea Druc, fostul prim-ministru al Republicii Moldova din partea Mișcării Ecologiste și Ioan Mînzatu din partea Partidului Republican (fiecare cite 3 %).

Părăsisem politica în ianuarie 1991, nu ajunsesem să îl cunosc pe Emil Constantinescu, așa că l-am votat.

A cîștigat din nou Ion Iliescu (61,4 % contra 38,6).

Știți pe cine mi l-aș fi dorit eu președinte? Poate vă mirați, dar pe Ioan Alexandru. Unii vor spune că era un poet, era un naiv – da, dar era un mare patriot, un foarte bun creștin, un om cinstit și curajos. Cu niște consilieri pe măsură, ar fi fost cel mai bun președinte – dar nu s-a gîndit nimeni la el.

În 1993 m-am întors (pentru încă trei ani) în politică – și am început lupta împotrivs unui alt nemernic, Emil Constantinescu, pe care ajunsesem să îl cunosc.

Cred că ajunge pentru azi.

II

Pînă să ajung la alegerile din 1996, trebuie să introduc un nou personaj, Alexandru Popovici. Înainte de 1989 fusese secretar PCR la Institutul de Petrol și Gaze de la Ploiești. Pentru cine nu știe, înainte vreme, exista Institutul de Petrol, Gaze și Geologie după care Geologia a trecut la Univresitatea București (secretar PCR, Emil Constantinescu) iar celelalte s-au mutat la Ploiești (secretar PCR, Popovici).

Alexandru Popovici se înscrie în Partidul Alianța Civică, în 1992 devine senator de Prahova. Organizează un puci în PAC cu gîndul să îl dea jos pe Nicolae Manolescu și să îi ia locul. Îl atrage de partea lui pe Adrian Moroianu, fostul arbitru internațional de fotbal, devenit un important om de afaceri în Prahova și care inființase o filială cu mii de membri. Sînt excluși din partid.

Popovici și oamenii lui migrează la PL ’93 unde, după un timp, încearcă același puci, împotriva lui Dinu Patriciu. Sînt excluși din nou, și de aici. Popovici era un om foarte inteligent și foarte plăcut.  L-a determinat pe Niculae Cerveni să îl primească cu toți oamenii lui în PNL-CD. Unde intrase cu gîndul să pună mîna pe partid.

În ianuarie 1995, cunoscîndu-l pe Constatinescu și îngrozindu-mă de ceea ce am văzut, am declanșat „jihadul” împotriva lui.

Popovici face o plăcintă din aia, și cu carne, și cu brînză. Îmi spune: „Domnule Ionescu, aveți dreptate, Constantinescu este un tîmpit (n.a: eu nu spusesem asta). Dar este prea tîrziu să îl schimbăm.

Cum adică era prea tîrziu?  Era ianuarie 1995, alegerile erau la sfîrșitul lui 1996!

În primăvara lui 1995 a avut loc congresul partidului unde a fost votat statutul partidului, conducerea,  iar eu am fost ales secretar general, adică al doilea în ierarhie, ținînd locul președintelui cînd acesta nu își poate  îndeplini atribuțiile.

După congres ne-am dus la sediu unde am băut un zaibăr adus de Cornel Boiangiu. La un moment dat, cînd mulți plecaseră, cei rămași se urcă cu fundul pe masa de consiliu și răcnesc la mine că eu nu pot să țin locul președintelui, așa cum votase congresul. M-am uitat în jur, toți oamenii mei plecaseră. Puteam să le răspund că dacă așa a votat congresul, așa rămîne – dar toată viața mi-a plăcut să merg pe sîrmă (evident, figurativ). Am fost de acord să nu depun la tribunal acestă atribuție votată în congres! Toți, au fost fericiți!

A doua zi, i-am pus în față lui Niculae Cerveni un act prin care numește secretarul general înlocuitor la comandă.  Adrian Moroianu nu mai marșează la puciurile lui Popovici, trece de partea mea. Vara lui 1996 pentru mine a fost foarte grea.

Fac o paranteză. După ce am demisionat definitiv din partid,  mă duc într-o zi să vorbesc cu Cerveni. La intrare, mă întîlnesc cu Popovici – cînd mă vede, se face negru la față. Găsise în fișetul meu hîrtia semnată de Cerveni. Nu mai eram eu secretar general, dar în locul meu era Liviu Negoiță, un alt dușman al lui  (pe care reușisem să îl impun în fruntea organizației de tineret, împotriva slugii promovate de Popovici).

Sînt lucruri pe care românii ori nu le știu, ori le-au uitat. Răzmerița produsă de mine a dus la părăsirea CDR de către PAC și PL ’93, la alegerile din 1996 PSDR-ul lui Sergiu Cunescu a ieșit din CDR și a participat în alegeri alături de PD-ul lui Petre Roman. Prietenul Nicu Stăncescu (al meu și al lui Niculae Cerveni), președintele PUD, partid membru fondator al CDR, fuzionează cu PNL-CD, fiindcă aici exista nucleul anti-Constantinescu. În UDC (partidul înființațat de legionarii din Germania) se naște altă rebeliunea, presedintele partidului, Mihai Grama, este dat jos. Din cîte îmi aduc aminte, se stabilise că unele ajutoare în aparatură primite din Germania de la batrînii legionari și le însușise, iar banii primiți de la legionarii din SUA îi băgase în buzunarul propriu – mai făcuse o prostie, se lăuda cu o hîrtie care atesta condamnarea sa politică, dar și faptul că după eliberare, a colaborat deplin. Exclus din  partid, porcul de Constantinescu (admiteți această licență poetică)  îl folosește pe Grama  și în clipurile electorale apare cu Grama în spatele său – asta, pentru ca membrii UDC din provincie care nu știau de excludere, să voteze în continuare cu CDR și Constantinescu. După un scurt interimat (dl. prof univ. universitar Ștefănescu, un om corect și patriot, dar moale),  ajunge președinte prietenul meu Ion Gîtlan. Ion smulge și el UDC-ul din mlaștina CDR.

Gîndul meu, dar pe de altă parte și al lui Niculae Cerveni, era (gîndul meu) să strîngem laolaltă partidele care părăsiseră CDR (PAC, PL’ 93, PSDR, UDC). Mai trebuia să ieșim noi din CDR și să preluăm conducerea gherilei. Dar surpriză, la vot iese rămînerea în CDR! La ieșirea din sala, dau o declarație la TV prin care îmi anunț demisia din funcție și din partid. După mine, tot la TV, alți trei lideri anunță același lucru. Am anunțat demisia la TV, dar nu am scris-o.

Ajuns acasă, petrec multe ore la discuții telefonice cu filialele din țară  Aflu că influențați de Alexandru Popovici, mai mulți delegați din județe votaseră împotriva mandatului primit de la filială, pentru părăsirea CDR. Îl informez pe Cerveni – întrucît oficial încă eram secretarul general al partidului, Cerveni îmi cere să convoc un nou vot. Din păcate, cînd eram sigur că totul va fi perfect, sînt trădat (încă o dată)  – acum, chiar am demisionat de tot.

Cerveni vorbește cu Alexandru Ionescu, președintele Federației Ecologiste din România, și acesta se declară de acord să ni se alăture. Am fi fost șase partide provenind din CDR (chiar șapte, dacă luăm în calcul PUD-ul lui Nicu Stăncescu, care fuzionase cu noi). În Convenție mai rămăseseră doar trei partide, PNȚ-cd, PNL și Partidul Ecologist Român. Puteam să luăm noi numele CDR și semnul electoral, cheia! Dar tizul meu trădează, FER rămîne în CDR iar Constantinescu îl premiază – singurul loc eligibil pentru FER este acordat lui Alexandru Ionescu, ajuns astfel deputat.

De ce îmi este simpatic Ludovic Orban? Fiindcă în timpul războiului meu cu Popovici, îmi era informator, prin el aflam de tratativele dintre Popovici și Patriciu. Vreau să precizez un lucru, am citit că Ludovic era alcoolic. La sediu, exista un bar, mare, unde se țineau și conferințele de presă. Acolo ne întîlneam. În decursul întîlnirilor noastre de taină, niciodată nu a consumat alcool.

Am mai făcut o încercare de întărire a opoziției față de CDR. Se înființase UFD, iar vicepreședintele Laurențiu Ulici (președintele Uniunii Scriitorilor, cu care în vremurile vechi jucasem bridge) avea nemulțumiri legate de locul pe listă oferit. Mă duc la el încercînd să-l conving să ni se alăture. Rămîne să se gîndească. Nu a mai fost cazul, i s-a oferit locul 1 la senat intr-un județ din nord vest, Maramureș, Satu Mare sau din Bihor (nu mai țin minte) și a renunțat la dizidență. A cîștigat alegerile, dar nu și-a dus la capăt mandatul – a murit, ca și șoferul său, intoxicat cu monoxid de carbon, într-o casă la munte.

Bun. Am părăsit PNL-CD, dar evident, nu puteam sta locului. Mi-am pus experiența în slujba UDC-ului. Împreună cu Ion și mîna lui dreaptă, Vasile Chirilă, am pornit pe drumurile patriei prin județele care îmi rămăseseră credincioase, adică cele anti-CDR și anti-Constantinescu. Ne-am gîndit pe cine să susținem la președenție, l-am propus pe Nicolae Manolescu (președintele PAC), toți au fost de acord. Mă duc la PAC, dar ghinion (după cum spune un filozof tăcut, încă în viață) – în ziua stabilită pentru acest anunț, Manolescu era plecat în teritoriu. Ar fi putut și UDC-ul să profite și, prin filmarea la eveniment, dată de Manolescu la posturile TV, să afle membrii din țară că partidul părăsise Convenția.

Grama a fost recompensat de Constatinescu – a ajuns senator. PNȚ-cd. Dar nu s-a bucurat mult timp de roadele trădării, în 1999 a murit.

Tare prost eram! În timp ce alții făceau averi, eu nu mai mă ocupam nici măcar de procesele mele, să îmi asigur un venit atunci și o pensie ca lumea în viitor! Eu, luptam pentru Țară!

Precizez că eu nu am fost înscris în UDC și nici nu am candidat în 1996 din partea acestui partid. Fac această precizare întrucît după ce am luat cuvîntul la o conferință de presă, în „Academia Cațavencu”, la „Bula demnitarului” – categoria „Gîndire cu premeditare” (asta era de bine, însemna că sînt ”dăștept”, ăilalți, proștii, populau categoriile „Din puțul gîndirii” sau „Emil Bobu”), a fost preluată o frază a mea fiind prezentat ca un candidat UDC. Fraza a fost „În ce privește programul de guvernare, UDC este de acord și cu CDR și cu PDSR, este de acord cu CDR cînd susține că PDSR nu are nici un program și este de acord cu PDSR cînd susține că programul CDR este demagog și populist.

Au venit alegerile, nu vă mai prezint candidații și scorurile obținute – aflați totul din finalul acestui link.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_preziden%C8%9Biale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_2019

Dar pînă la alegerile din 2000 o să vă mai prezint niște aspecte care au marcat finalul activității mele politice.

III

Cred că marea noastră problemă (o fi și la alții, dar la alții nu mă interesează) este trufia, dorința atîtora de a fi președinți, de a avea cărți de vizită pe care să fie scrisă funcția, oricare, funcție să fie.

Cît am profesat avocatura, am avut cărți de vizită – normal, așa îmi extindeam clientela. Cînd am intrat în politică, nu m-am gîndit la asta. Ajuns secretar general al partidului, dacă Adrian Moroianu nu îmi făcea cărți de vizită la tipografia lui, nu mi-ar fi trecut prin cap. Am fost un om de lume, dar am detestat protocolul, diplomația, conveniențele sociale, eticheta. Eu mă pricepeam să aflu informații și să dau cu barda în stînga și în dreapta (desigur, mă mai pricepeam și alte lucruri, dar nu mă refer la acestea). Așa, am strîns un număr important de dușmani de lux (președinți de țară, prim-miniștri, miniștri, etc.).

Unul care era ahtiat de dorința de a fi președinte de partid a fost Alexandru Popovici, care migra dintr-unul în altul cu gîndul de a organiza puciuri și a prelua conducerea partidului. Tot din această cauză a fost imposibilă unitatea opoziției – au fost destule partide mărunte ai căror fondatori au refuzat fuziunile, aveau jucăria lor –  nu puteau face nimic, dar erau fericiți că sînt președinți.

Inițial, m-am înțeles bine cu Popovici.

Apăruse o modă, patru într-unul: politician, parlamentar, ministru, om de afaceri. Nu mai aveai loc de ei. Parlamentarii PNL-CD se strîng înaintea congresului și își împart viitoarele funcții. Indiscutabil, președinte urma să fie Niculae Cerveni. Ceilalți șapte ar fi trebuit să ajungă unul secretar general și ceilalți șase vicepreședinți.

Popovici, ca senator, avea asigurat un post de vicepreședinte, dar altceva îl deranja, îl deranjau „boșorogii”, el vroia să își aducă în Biroul Executiv oamenii lui. Conlucrăm împreună, planul „boșorogilor” cade (au contribuit la asta oamenii mei, oamenii lui Popovici, dar chiar și “Academia Cațavencu”).

Chiar înainte de congres, Popovici își arată adevărata față și depune un alt proiect de statut, cu o altă organigramă: președinte, prim-vicepreședinte și 6 vicepreședinți. Deja era pregătit cel care să îl propună prim-vicepreședinte. Comisia de statut (recunosc, controlată de mine) respinge însă proiectul.

Așa cum se negociase în spatele ușilor închise, Cerveni este ales președinte, eu (care de fapt duceam în spate partidul renunțînd de mult să profesez) sînt ales secretar general iar vicepreședinți sînt aleși avocații bucureșteni Sorin Mihai Stănescu, Constantin Muller și Adrian Vasiliu (la scurt timp, Adrian ajunge la concluzia că politica este pierdere de timp, astfel încît se rezumă la avocatură), medicul Cornel Boiangiu din Craiova (despre care știam că este fost deținut politic, dar am aflat ulterior că de fapt fusese condamnat pentru luare de mită), Alexandru Popovici și Adrian Moroianu.

După congres plec împreună cu Popovici, cu Gabriela Popescu (membră în Comitetul Executiv) și cu Ioana Costescu (secretara parlamentară a lui Popovici) într-un raid prin țară. Un prim popas la Ploiești (președintele filialei Adrian Moroianu), Brașov (președinte un celebru revoluționar local, Ioan Demi) și Tîrgu Mureș, unde tragem la prietenul meu, dr. Șerban Bancu (Dumnezeu să îl ierte, mai tînăr decît mine, a murit acum un an). Spre noapte, la Șerban vine să ne cunoască prietenul și colegul lui, chirurgul  Dorin Florea, liderul local al PNȚ-cd, din anul 2000 ales și permanent reales primar al municipiului.

Dimineața ne întîlnim cu un avocat din Tîrgu Mureș (îmi pare rău! i-am uitat numele!) pe care îl împuternicesc să înființeze filiala județeană. Fugim la Cluj, ne întîlnim cu cei doi studenți care deja înființaseră și conduceau filiala, apoi mergem la Universitate, la rectorul Andrei Marga, încercînd să îl convingem să adere la partidul nostru. Andrei Marga îmi oferă cartea sa „Explorări în actualitate” cu dedicația „Domnului Ionescu, cu salutări și urări liberale”. După care (dar după alegeri) se înscrie în PNȚ-cd. De la Cluj ne-am îndreptat spre Sibiu, unde ne-am întîlnit cu Tiberiu Costăchescu.

Noaptea, mergem spre Vaideeni. Înainte de intrarea în Horezu ne oprește un echipaj de poliție (probabil erau flămînzi), ne cer actele – cînd văd că mașina este înmatriculată de senat, exclamă: „O! dar de ce nu ați spus că sînteți de la stăpînire?”. Ajungem la Vaideeni, unde tata ne aștepta cu tradiționalele țuică de prună, telemea de oaie și slăninuță, plus o mîncare gătită – nu mă întrebați ce, nu mai țin minte. Dormim acolo.

Dimineața am plecat spre Rm. Vîlcea unde ne-am întîlnit cu președintele nostru județean, Gheorghe Tudor (prin mila senatorului țărănist Șerban Săndulescu, partidul nostru era găzduit într-o cameră din sediul PNȚ-cd) iar de acolo la Pitești – nu mai știu cu cine ne-am întîlnit, fiindcă la Argeș au fost schimbați mai mulți președinți.

Apoi, între mine și Popovici au apărut disensiuni tot mai multe și tot mai puternice.

Punctul culminant a fost în iulie 1996, cînd s-a votat pentru prima dată părăsirea CDR-ului. Popovici a recurs la două măgării enorme.

Pe prima am anihilat-o.

Popovici înființase filiale cu 1-2 membri. Președintele, la vot, avea aceeași putere cu  președintele unei filiale care avea mii de membrii (de pildă, Prahova, avea 4.000 de membrii). Am emis o circulară prin care am stabilit că filialele care nu au dovedit existența a minim 50 de membrii, nu au drept de vot.

A două însă nu am prevăzut-o, și nici nu cred că aveam cum. Popovici a reușit să cumpere (nu știu cum, probabil prin viitoare funcții) o serie de delegați din provincie care au votat pentru rămînerea în CDR, deși primiseră un mandat opus (îmi aduc aminte de Hunedoara – o filială puternică, Giurgiu, Mureș).

Am scris că după ce am aflat aceasta, am organizat un nou vot. Am suferit atunci cea mai importantă trădare, venită din partea unui foarte bun prieten, așa că nu am nici o dispoziție să comentez.

Am demisionat din partid și Popovici a avut cale liberă ca, „pas cu pas”, să își îndeplinească planul. Oferind prin Constantinescu funcții importante celor coruptibili, organizează la Sibiu (unde prefect era Tiberiu Costăchescu, devenit omul lui) un consiliu național în urma căruia Cerveni este înlăturat iar el îi ia locul.

Cerveni apelează la mine, îmi pune în brațe un teanc de acte. Mă pregăteam să studiez o noapte întreagă, dar nu a fost nevoie. Am verificat întîi de toate cît de statutară a fost prezența. Conform statutului, președintele organizației de tineret și președinta organizației de femei erau membrii de drept ai consiliului, dar Popovici scăpase din vedere acest aspect! Pentru doi oameni, consiliul organizat de el nu era statutar! În rest, a fost floare la ureche!

După acest al treilea puci eșuat (PAC, PL ’93, PNL-CD), se resemnează și fuge din nou, la PNL, însă fără pretenții de președenție, dar luînd cu el aproape toți demnitarii care se vînduseră lui Constantinescu..

Căutînd ceva, am constatat că despre asta am mai scris! Cred că este semn de senilizare, uitasem. Uite ce am scris despre această trădare:

„După acest eșec, gașca lui Emil Constantinescu a demisionat din PNL-CD și s-a înscris în PNL. Au plecat senatorii Alexandru Popovici, Cornel Boiangiu, Constantin Muller, Tiberiu Vladislav și deputatul Sorin Mihai Stănescu, devenit ministrul tineretului și sportului (pe acesta din urmă, eu îl adusesem în partid și îl ajutasem să ajungă vicepreședinte; în 1997, într-o polemică la „Marius Tucă Show” cu Niculae Cerveni vorbea despre mine ca despre acel “secretar general nociv, Dan Ionescu, care a încercat să scoată partidul din CDR” – după ce a intrat în PNL, a pierdut postul de ministru, primit de Crin Antonescu, iar după cîțiva ani, cînd ne-am reîntîlnit, îl înjura pe Constantinescu de mama focului). Au mai plecat la PNL Gabriela Popescu (din gașca aceea care îl urma pe Popovici din partid în partid, secretar de stat la handicapați), Tiberiu Costăchescu, prefectul de Sibiu (mare patriot și ăsta! cînd s-au distribuit locurile eligibile a făcut tărăboi, cum să fiu trecut eu, un dușman al CDR, și nu el, care și-a vîndut o bucată de pămînt ca să țină filiala de Sibiu!), subprefecții Laurențiu Olan (București) și Octavian Bologa  (Brăila) și alții mai mărunți.”

Scriu aceste rînduri, care nu cred că interesează pe cineva, pentru a rămîne în istoria prea puțin scrisă.

Nu am terminat, dar credeți-mă, de două zile nu pot mînca. Trebuie să mă refac și apoi voi continua.

IV

Acest articol îmi trezește multe amintiri, nu plăcute. Cîtă mizerie umană!

Am scris despre faptul că marele democrat Emil Constantinescu îl rugase pe Niculae Cerveni să nu mă trimită pe mine la ședințele CDR fiindcă nu suportă să mă vadă. De fapt, el nu suporta criticile, nu suporta contrele, nu suporta să fie contrazis.

Constantin (Relu) Muller era membru în comisia CDR de la nivelul municipiului București  care urma să stabilească cine vor fi candidații la cele 7 primării (Capitală și sectoare). La un consiliu național din primăvara lui 1996, promite că va obține o candidatură pentru noi.

După scurt timp, eram la firma unui prieten (unul dintre primii din țară) care se ocupa de IT. Primesc un mesaj pe pager să vin urgent la sediu. Mă duc – Relu, Popovici și Sorin Stănescu erau în jurul unei sticle de palincă. Cînd ajung, îmi umplu cu palincă un pahar de apă. Nu apuc să-l termin, cînd Relu mă grăbește să îmi mai toarne unul, fiindcă apoi trebuie să plec la ședința CDR unde avea loc stabilirea finală a candidaturilor. Pe atunci, aveam  încă o rezistență formidabilă la alcool, dar nu eram tîmpit. Ei sperau să mă duc la ședință și animat de palincă și de sentimentele mele față de CDR, să am o reacție nepotrivită. Îi răspund: „Relule, tu mă crezi prost? Ia du-te tu frumușel și îndeplinește-ți promisiunea”. A plecat mofluz și, bineînțeles nu a obținut nimic; un dobitoc pe care îmi pare rău că l-am promovat – gură mare, dar minte seacă, un senator român,ce pretenții poți să ai!

*

După cum am scris în ultimul episod, scăpasem de Popovici și de gașca lui de trădători. Dar Cerveni repetă o a doua greșeală din trecut (Doamne, de cîte ori i-am atras atenția asupra greșelilor făcute, dar nu m-a ascultat niciodată!).

Face o nouă fuziune cu partidul lui Dinu Patriciu. Prima fuziune de acest fel o făcuse în 1993, cînd Patriciu încercase pentru prima dată să îi fure partidul. A apelat la mine, am cîștigat procesul – dar pe atunci Valeriu Stoica, avocatul lui Dinu Patriciu, era doar un avocat, în timp ce în 1998 era ministrul justiției.

Eu plecasem din PNL-CD, dar pentru Constantinescu partidul era în continuare un spin în coastă, în timp ce Stoica nu vroia să existe concurență pe „piața” liberală. Patriciu depune la tribunal actele prin care să se ia act de fuziunea cu PNL.

Cererea este respinsă de tribunal, dar Patriciu atacă hotărîrea. Cerveni apelează la asul din mînecă, adică eu. Studiez dosarul și mă liniștesc, nu exista nici un act care să dovedească fuziunea! Dar președintele completului de la Curtea de apel, Claudiu Popescu Elizeu și judecătoarea Victoria Baldovin,  i-a dat dreptate lui Patriciu.

Oameni buni, voi înțelegeți? Doi magistrați nermernici au ucis fără nici o probă un partid, un partid care curățit de uscături și putregaiuri vroiam să devină cel mai curat și mai naționalist partid din țară. Doi magistrați nemernici care acum au pensii de mii de euro, la ordinul unui trădător mafiot, la dorința unui președinte trădător, au distrus eventualul viitor pozitiv al Românei!.

Dinu Patrriciu și-a primit recompensa, a primit Petromidia.

În 1999, la împlinirea a 12 ani de la revolta muncitorilor brașoveni, sînt invitat  să moderez întîlnirea. Mă duc cu plăcere, îi iau pe mine pe Constantin Calancea și pe Nica Leon. Îl invit (în nume personal) pe Niculae Cerveni.

Adesea, eu am unele reacții imprevizibile pentru alții, dar fiindcă așa simt eu dorința, nu din alt motiv. Am avut o idée care a fost acceptată de organizatori și prin care, se pare liderii PNL (în frunte cu Mircea Ionescu-Quintus, cel care imediat după revoluție era bombardat pe stradă de la balcoane cu ouă, fiind salutat de ploieșteni cu onorantul titlu „dl. colonel” – ploieștenii știau că el în calitate de avocat, își turna clienții la securitate). Așa am stricat  mis-en scene-ul liberalilor, și am scris despe asta așa că reiau: ; Astfel, a doua zi, după ce am „deschis lucrările” (cum se spunea odinioară, dacă nu cumva se spune și azi), m-am adresat celor din primul rind (Mircea Ionescu Quintus, proaspăt președinte al Senatului și gașca celor vreo 10 liberali care-l însoțeau) spunîndu-le cam așa ceva „Politicienii sînt obișnuiți să vină la aceste întîlniri cerînd să ia cuvîntul la început fiindcă apoi trebuie să plece la o ședință important de la parlament, la guvern sau la partid, cînd în realitate ei se duc la o vînătoare, la un șpriț, la amantă sau la vreo întîlnire de afaceri mafiote. Vă rog ca astăzi să aveți răbdare ca întîi de toate să ascultați ce avem noi de spus, după care să luați și dvs. cuvîntul”. În prima parte au luat cuvîntul oamenii simpli, care au pus toate tunurile pe guvern și parlament. A venit pauza și după o gustare la bufet, am revenit în sală. Primul rînd devenise liber, puternica delegație liberală se retrăsese – la parlament? la guvern? la partid?’.

În pauza de prînz, Cerveni îmi spune că a hotărit să candideze la președenția României. Am rămas absolut blocat. L-am întrebat dacă nu își dă seama că aruncă mulți bani, fără nici o șansă. Mi-a răspuns senin că știe, dar vrea să se confrunte cu Ion Iliescu și cu Petre Roman, să le pună niște întrebări.  Din păcate, pentru el, atît Iliescu precum și Roman, au refuzat confruntarea directă (mai avem un astfel de exemplu foarte actual). Voi continua.

V

În anul 2000 am votat în primul tur cu Cerveni – un vot subiectiv, sentimental, inutil.Cerveni a primit cele mai puține voturi dintre toți candidații (mai puține chiar decît primiseră independenții).

La turul doi, nu am votat. Poate unii se vor mira, de ce nu m-am dus să-l votez pe Corneliu Vadim Tudor, marele patriot, marele naționalist?

C. V. Tudor a fost un om cu multe calități, inteligent, om de mare cultură, cu o memorie de excepție, un excelent orator, un poet adesea foarte bun (nu mă refer la odele ridicate familiei Ceaușescu, ci la volumul “Saturnalii”), un pamfletist de clasă (chiar dacă uneori sărea calul). Sînt convins că se considera un mare patriot. De asemenea, mulți dintre cei neinformați, l-au luat drept idol, l-au privit ca portdrapelul naționalismului românesc.

Nu împărtășesc această părere, voi mai distruge un mit primind pentru asta alte înjurături. C. V. Tudor a fost un saltimbanc, un circar, un panglicar, megaloman, arogant, un om  plin de trufie și ros de ambiții nejustificate.

A rupt naționalismul românesc. Cînd s-a înființat primul partid naționalist (PUNR), a refuzat să se alăture – împreună cu generalii din jurul său (de armată, de securitate, de miliție) a înființat PRM.

Pe cînd Vadim trăia, dl Ion Coja a publicat multe articole despre el, dar Vadim, atît de guraliv de regulă, nu a răspuns la nici unul.  Vă dau două exemple:

https://ioncoja.ro/demascarea-lui-vadim/

https://ioncoja.ro/adevarata-fata-a-lui-corneliu-vadim-tudor/

Mulți dintre prietenii și cunoștințele mele, mari patrioți, naționaliști adevărați, curajoși, cinstiți, s-au înscris în PRM. Unii, criticîndu-l pe Vadim, au fost excluși din partid (gen. Radu Theodoru, Lucian Bolcaș). Alții, sîmțindu-se trădați de Vadim, au părăsit  partidul. În 2004 îi promisese lui Nica Leon locul 1 la Suceava – în ultimul moment l-a înlocuit cu un fost activist de la județeana PCR ( Leon a plecat din partid). În noaptea de 14 sept. 2016  (Ziua Sfintei Cruci), întorcîndu-ne de la Comana de la sfințirea unei troițe, pe drum comandorul Valentin Vasilescu (pilot militar, fost deputat PRM) ne-a povestit cum a părăsit partidul din cauza lui Vadim. L-am cunoscut pe Vlad Hogea, fost deputat PRM – într-o zi în care mergea cu Leon, cred că la Tg. Jiu, m-a dus cu mașina la Vaideeni; în 2006 a demisionat din PRM iar în 2014, la doar 37 de ani, a murit în urma unui infarct ciudat.

Vadim dădea afară din partid pe bandă rulantă, unii pe bună dreptate (dar mă întreb de ce îi primise și îi trimisese în parlament) sau i-a împins la demisie pe mulți ații. Mai dau o serie de nume, Dan Claudiu Tănăsescu, Daniela Buruiană Aprodu, Corneliu Ciontu, Anghel Stanciu, Lia Olguța Vasilescu, Corneliu Bichineț, Sever Meșca, Ilie Neacșu, etc.

Au fost excluși Dan-Ioan Mirescu (dacă nu mă înșel vicepreședinte PRM, procurorul care ascunzînd probele nevinovăției, l-a trimis în judecată pe  Gheorghe Samoilescu) și pe escrocii „revoluționari” Codrin Ștefănescu și  Lazăr Dorin Maior, pe care îi făcuse parlamentari.

Punctul culminant a fost conflictul cu Gheorghe Funar.

Vadim a fost corupt, a fost șpăguit de israelianul Nati Meir (condamnat în Israel dar apoi și în România, care nici nu știa bine limba română)  pentru a-l face deputat. Normal că între ei a izbucnit un conflict. Vadim îl amenința pe Nati cu pușcăria, Nati îl amenința pe Vadim cu pușcăria. Fiecare le știa pe ale lui.

În 2004, Leon îmi spunea că Vadim trimisese în parlament 4 evrei. în afară de Nati Meir mai era și William Brînză (pe ceilalți doi, de care nu auzisem, nu i-am reținut).

I-a trimis în parlament pe Ion Dolănescu și pe Irina Loghin, care în loc să voteze împotriva legilor antinaționale, umblau  prin turnee în strănătate. De aia îi făcuse deputați?:

*

În ziua de 16 ian. 2004 a murit Nicolae Cerveni.

Mă simt dator să mai scriu cîteva rînduri despre el. Fiul unor țărani din Cervenia (Teleorman, cum ar veni conjudețean cu Dragnea și Vasilica, de care nu apucase să afle în timpul vieții), era foarte isteț, curajos și ambițios  A intrat în partidul comunist. Comunist fiind, bolșevicii l-au trimis în temniță. În timpul unui seminar de marxism-leninism, a făcut o paralelă între Hitler și Stalin. Colegul lui evreu, Foscoli sau Foscolo (dacă stau să caut una dintre cărțile lui biografice, pot să vă spun exact – dar merită pentru o literă să pierd timpul?) îl toarnă. Este exclus din partid, exmatriculat din facultate, arestat, condamnat la 5 ani de temniță).

După ce Ceaușescu îl reabilitează pe Lucrețiu Pătrășcanu, este reabilitat și Cerveni, unul dintre admiratorii lui. Își termină facultatea, devine avocat. Unul dintre foarte puținii avocați care aveau curajul să spună adevărul.

Fiu de săteni, era obișnuit să umble elegant, permanent în costume impecabile, cămașă albă, cravată, proaspăt bărbierit în fiecare dimineață, pieptănat, cînd purta pălărie aceasta evea boruri mari.

Imediat după revoluție a luat inițiativa de a înființa PSL. Chiar dacă unii colegi îmi propuneau să înființez un partid, am considerat că nu are rost să existe două partide ale avocaților, așa că m-am alăturat lui Cerveni.

Nu pot să uit ziua de 28 dec. 1990, în Palatul Victoria. Ion Iliescu (secondat de Roman și de Brucan) se urcase cu fundul pe enorma masă ovală din sală și urla la Corneliu Coposu. Cerveni era un tip coleric, cînd se enerva era ca un taifun, ca un uragan S-a enervat și a început să răcnească la Ion Iliescu! Nu mai țin minte ce, fiindcă vorbele lui erau ca o ba ndă de mitralieră!  Iliescu a coborît de pe masă și a făcut ciocul mic. Mă bucur că am asistat la acest moment pe care îl consider istoric.

A făcut multe greșeli. I-am atras de multe ori atenția, dar de regulă nu m-a ascultat. Am fost poate singurul care nu l-a trădar niciodată, dar el m-a trădat pe mine de multe ori –  bine că nu a trădat niciodată România. Mi-a și explicat de ce m-a trădat, el știa că eu nu îl voi trăda niciodată, și atunci recompensa cu bani și funcții pe cei înclinați spre trădare – exact aceștia l-au trădat!

A avut un sfîrșit foarte trist. Cîștigase ca avocat foarte mulți bani, care însă s-au risipit, ținuse pe banii lui cam 90 % din cheltuielile partidulu (care promovase niște gunoaie), cheltuise 2 mlrd. ROL pentru campania electorală prezidențială, ajutase biserici și mănăstiri, ajurase săracii. Fiul său, lipsit de experiență se lansase în afaceri perdante. A murit falit, bolnav de Alzheimer, părăsit de soție (se pare că se combinase cu șoferul), îngrijit de o asistentă care refuza să îl mai dea la telefon.

Dumnezeu să îl ierte!

*

În anul 2004  nu m-am dus la primul tur, dar m-am dus la turul 2 și l-am votat pe Băsescu. Îmi era clar că mafiotul trădător de țară Adrian Năstase, cu un guvern și un parlament ale lui, distrug țara.

Apoi, am mers pe idea că „Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece” (cu varianta “poate să moară ”) Am votat la redeferendumuri pentru demiterea lui Băsescu.

  1. Nu am fost la vot, dar la turul doi m-am rugat lui Dumnezeu să iasă cel mai potrivit. A ieșit din nou Băsescu (oare între un trădător diabolic și un trădător idiot, primul este cel mai potrivit?).
  2. La primul tur nu am fost, la al doilea l-am votat pe Iohannis. Nu îmi înjur mina cu care am pus ștampila, îi înjur pe cei de la PSD (eu fiind un om de stînga, niciodată regăsit în PSD – dar Năstase, Geoană, Ponta, Dăncilă?  asta este bătaie de joc la adresa acestui blînd popor bovin).Un PSD adevărat, m-ar fi atras.

Nu știam pe atunci de „Justițiarul”, nu auzisem de dl. Marinescu, nu cunoșteam activitățile trecute ale lui Iohannis. Eu citisem că Iohannis este un sas care făcuse treaba mare (în sens pozitiv) în Sibiu. În schimb Ponta începuse naveta între Washington și Ierusalim, iar la TV (încă mai aveam) dovedea o aroganță incredibilă. Așa că l-am votat pe Iohannis.

Teoretic, am încheiat acest serial. Practic, cred că o să mai vin cu o „Addenda”.

Dan Cristian IONESCU

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *