Lupta contratimp pentru viaţa lui Cezar Avrămuţă

Incorect Politic
Iulie 16, 2025

Lupta contratimp pentru viaţa lui Cezar Avrămuţă

Via Theodosie:

Mâine intrăm în cea de-a 18 zi de Greva Foamei de când Cezar Avrămuţă denunţă persecuţia politică la care este supus şi de când îşi afirmă calitatea de Deţinut Politic.

Până în acest moment Cezar a reuşit să depăşească tertipurile folosite de obicei de administraţia penitenciarelor pentru a frânge voinţa deţinuţilor care se încăpăţânează să rămână în Refuz de hrană după pragul de 5 zile.

Spre deosebire de Greva Foamei pe care cineva o realizează în libertate, care presupune hidratare, asigurarea vitaminelor şi electroliţilor, Refuzul de hrană din penitenciar este procedurat în aşa fel încât povara fiziologică, stresul fizic să fie maxim, iar presiunea psihică realizată prin tratarea cu indiferenţă, prin impasibilitate, prin ameninţări subtile sau explicite, prin perturbarea somnului sub pretexte medicale şi prin specularea disperării vădite a apropiaţilor, să fie zdrobitoare.

Lui Cezar Avrămuţă i s-a refuzat contactul cu familia, i s-a limitat dreptul la corespondenţă, a fost plasat în izolare, fără ieşire la aer, a fost ameninţat cu un regim sever de executare a restului de pedeapsă şi i-a fost refuzat, în zilele 12-13 ale Grevei, accesul la apă potabilă.

Apropiaţii se zbat se obţină audienţe, răspunsuri la petiţii, intervenţia organelor sau instituţiilor de resort.

Dar, regimul oligarhic ce s-a înstăpânit peste noi are răbdare.

Aşteaptă ca duritatea formei de protest la care Cezar s-a angajat să îl frângă psihic şi fizic şi acesta să cedeze.

Apoi, aşteaptă ca protestul lui Cezar să îşi consume energia mediatică, să se stingă sau să fie acoperit de vacarmul mediatic al zilei. Puterea aşteaptă impasibilă ca atenţia publică să se diminueze iar indignarea să se stingă.

Regimul urmăreşte să îşi câştige legitimitatea şi să-şi valideze autoritatea prin stratageme de comunicare publică, de guvernare prin şoc şi traumatizare la adăpostul unui joc cinic de mimare a responsabilităţii, a solidarităţii sau chiar a patriotismului.

Anularea alegerilor, nervul Loviturii de stat din decembrie, este justificată stângaci sau după caz, mincinos, din nou, în şedinţe CSAT sau de un minciuno-preşedinte care, astăzi, se preface că ţine partea “legionarilor”.

Naţionaliştii sunt împinşi spre o polemică de rang secundar despre tehnica legislativă sau despre istorie, uitând că persecuţia este în toi şi că unul din simbolurile fanion le-a fost încarcerat şi adus în pragul morţii.

În acelaşi timp, Franţa, noul reprezentant al stăpânirii, şi-a marcat şi funcţia de preşedinte CCR după cea de Preşedinte a ţării, şi se pregăteşte să ocupe vârful unuia dintre cele două servicii secrete principale ale ţării.

Toate acestea pe fondul unei campanii făţarnice de afirmare şi promovare a valorilor democratice prin parlamentarism ritualic, prin asumare de răspundere şi prin jocul votului pentru moţiuni de cenzură.

Întregul turbion de subiecte şi distrageri a atenţiei au menirea de a ne dirija spre locurile noastre, unde să stăm liniştiţi, receptivi, recunoscători şi admiratori ai înţelepciunii conducătorilor noştri.

Să fim solidari, să suferim împreună, şi “să trecem uniţi” prin aceste încercări. Prosteala şi infantilizarea ce ni se impun în scopul normalizării politice sunt revoltătoare!

Dar efortul acestora este în van cât timp, izolat undeva într-o celulă de la Penitenciarul Rahova, unul dintre cei mai buni români le acuză falsitatea, minciuna, ilegitimitatea: au minţit şi au anulat alegeri, au cenzurat, intimidat şi indus panică în electorat, au interzis candidaturi, au schimonosit procedura judiciară, au compromis integritatea procesului electoral.

Aceştia, care se pretind buni şi drepţi, au furat alegerile şi s-au cocoţat pe locuri care nu le aparţin.

Cezar Avrămuţă refuză să trăiască împăcat în realitatea mincinoasă ce ni se impune.

Apelurile şi rugăminţile noastre către Stegar să renunţe la Greva Foamei nu sunt primite cât timp sunt emise din interiorul minciunii de stat.

Nu putem fi credibili în faţa cuiva care a ajuns în pragul morţii dacă facem apologia compromisului de moment: c-o fi Nicuşor “de-al nostru”, c-o fi Bolojan “om de sacrificiu”, că suveraniştii vor ajunge curând la putere sau că sunt sondaţi cu marje electorale majoritare; că nuş ce altă victorie este aproape.

Lupta contra timp pentru salvarea vieţii lui Cezar Avrămuţă presupune ca noi să abandonăm aceste iluzii şi să ne extragem din minciuna regimului politic oficial.

Lupta pentru salvarea lui Cezar se dă în dreptul conştiinţei fiecăruia şi presupune o ruptură aproape anarhică de loialitatea faţă de stat şi faţă de regim. Presupune şi din partea noastră, metaforic ori ba, o tăiere a brăţării electronice de supraveghere.

Doar aşa, Cezar ar găsi speranţă şi ar avea printre ce oameni sufleteşte-sănătoşi să se întoarcă, să nădăjduiască, să construiască. Altfel, apelurile noastre sună fals, rece, murdar, compromiţător.

Salvarea lui Cezar nu poate veni decât în contextul unei reveniri în fire care să ne convingă mai întâi pe noi înşine şi abia apoi pe el.

Dar, trebuie să recunoaştem şi faptul că nu sunt deloc puţini cei care speră să îl vadă pe Cezar înfrânt, că-şi primeşte şi acceptă condiţia mincinoasă de deţinut de drept comun, tuns şi fără barbă, mâncându-şi recunoscător porţia alimentară din gamela penitenciară, regretându-şi fapta, condamnându-şi poporul. Eu însumi sunt măcinat de aceste gânduri: la ce bun, “smereşte-te” frate, salvează-ţi viaţa, fii realist, să nădăjduim la vremuri mai bune!

Cu alte cuvinte, revino printre noi (cei înfrânţi), chiar închis fiind.

Dar, ceea ce cred că ni se cere este să mergem noi către el, nu să-l ademenim pe el în robia şi neputinţa noastră. Doar aşa, l-am salva şi pe el de la moarte şi pe noi de la ne-viaţă. Iertaţi-mă!