Legionarul Constantin Oprișan – cel mai torturat deținut politic din comunism

Incorect Politic
Iulie 26, 2025

Legionarul Constantin Oprișan – cel mai torturat deținut politic din comunism

Via OrtodoxInfo:

Constantin Oprișan s-a născut pe 26 martie 1921 în comuna Oncești, județul Bacău. La sfârșitul perioadei interbelice s-a înscris în Frățiile de Cruce, iar după conflictul din ianuarie 1941 dintre Garda de Fier și generalul Antonescu se refugiază în Germania, unde a fost internat în lagărul de la Buckenwald.

La 24 august 1944 a fost eliberat și s-a alăturat echipelor care urmau să fie parașutate în România pentru a lupta din spatele frontului împotriva Armatei Roșii, dar planul este abandonat în primăvara lui 1945. Întors în țară, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj, unde a devenit unul dintre studenții preferați ai lui Lucian Blaga sau D.D. Roșca, acesta din urmă invitându-l pe Oprișan chiar să țină cursul în locul său, notează siteul Pitestiprison.org.

Arestarea a venit pe 15 mai 1948, Costache Oprișan fiind la acel moment student în anul III și șeful pe țară al Frățiilor de Cruce. Datorită poziției în conducerea Mișcării Legionare, Oprișan a primit una dintre cele mai mari pedepse: 25 de ani muncă silnică. A fost închis la Jilava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Văcărești și din nou la Jilava unde avea să moară.

Credința lui Oprișan l-a impresionat și pe scriitorul american Rod Dreher, cel care a scris despre el în volumul „Să nu trăim în minciună. Un manual pentru disidenții creștin”, apărut la Editura Contra Mundum.

La Pitești a fost una dintre victimele preferate ale lui Eugen Țurcanu care l-a torturat în mod deosebit din cauza calității sale de șef legionar, dar și pentru a distruge rezistența tinerilor din Frățiile de Cruce. Cei care fuseseră în subordinea sa au fost obligați să-l bată, dar s-au înregistrat cazuri în care aceștia nu au acceptat. Mihai Iosub i-a aplicat câteva lovituri după care a scăpat ciomagul, refuzând să-l mai lovească pe Oprișan, drept urmare fiind la rândul său supus unei grave bătăi. De asemenea, Dumitru Bordeianu afirmă că nu a mai putut niciodată să-l privească în ochi după ce l-a lovit.

„Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat.

● ● ●

(…)

La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne țină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame și de lumea de afară. Cele 11 luni, cât am stat cu Oprișan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare.” – Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, Scara, 2012

„Costache Oprișan a fost călcat în picioare, întins pe masă și lovit încontinuu cu curele pe tot corpul, bătut până la leșin sau până la sufocare, moment în care victima începea să tușească sânge. În ciuda gravelor torturi, Oprișan a găsit puterea să îl înfrunte pe Țurcanu, fiind din nou trecut prin toată seria de suplicii. În urma tratamentului la care a fost supus, Costache Oprișan a trecut de partea agresorilor, dar a încercat în anumite momente să avertizeze viitoarele victime sau să lovească cu mai puțină duritate. „Cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe spatele meu, cădea și o lacrimă din ochii lui Costache” afirma peste ani Mihai Timaru.

● ● ●

„Călcat în picioare, lovit din toate părţile, în scurt timp şi-a pierdut cunoştinta. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici şi cu nişte curele (de unde or fi apărut curelele?) a fost luat sistematic din cap până la picioare şi de la picioare până la cap.

Când obosea o echipă de torţionari, se schimba cu alta. Cred că a durat acest supliciu ore întregi.

S-au aruncat multe gamele cu apă peste el ca să-l trezească şi să-i urle în urechi :

– Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la securitate…

Nu mai ştiu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc doar când, după o perioadă în care n-a mai fost lovit, a fost întrebat (nu mai ştiu de cine, de Ţurcanu ? de Sobolevschi ?):

– Ce părere ai, măi banditule, despre noi, foştii tăi subalterni? La care după o mică pauză, exprimându-se greu, Oprişan răspunde :

– Fac o asemănare cu judecătorii din Australia veche, care au fost selecţionaţi din rândurile foştilor infractori.” – Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Napoca Star, 2006.

Căderea lui Oprișan s-a accentuat la Gherla, unde a participat la demascări, dar ,fiind grav bolnav de TBC, a fost transferat la Târgu Ocna și folosit de autorități în procesul „Vică Negulescu și alții” care ar fi trebuit să exonereze regimul comunist de orice implicare în procesul de reeducare de la Pitești. Costache Oprișan și-a revenit pe timpul procesului și și-a retras toate declarațiile, opunându-se presiunilor Securității.

Grav bolnav, a fost trimis în casimca Jilavei, într-o celulă cu Marcel Petrișor, Iosif V. Iosif și Gherghe Calciu Dimitreasa. Din cauza regimului de exterminare și a torturilor de la Pitești și Gherla, starea sa s-a agravat și a murit în condiții mizere pe 26 iulie 1959.

Iată mărturia părintelui Gheorghe Calciu despre moartea lui Oprișan:

„Constantin Oprişan era cu noi în celulă. Era foarte bolnav. Avea o tuberculoză care îi măcina plămânii şi în fiecare dimineaţă trebuia să-şi facă toaleta plămânilor. În prima dimineaţă a tras cum a putut el tineta în faţa patului, că nu se putea da jos din pat şi a început să-şi facă toaleta plămânilor. Eu stăteam lângă uşă, chiar aproape de el, şi am văzut cum curgea puroiul din plămânii lui: bucăţi de carne, aproape bucăţi de plămân. (…) Apoi între mine şi el s-a creat o legătură extraordinară. Între noi toţi. Costache era un om de mare înălţime sufletească, cu o inteligenţă fenomenală, era un om care nu mergea pe lucruri mărunte, mergea pe lucruri mari. Fusese şef în Frăţiile de Cruce, dar asta nu era important atunci pentru noi! Important era că el aducea în celula noastră Duhul lui Dumnezeu. Şi intelectual ne-a ajutat foarte mult, şi prin tot ceea ce a făcut…

Nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi una sau două ore, pentru că nu era în stare să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt ce ieşea din gura sa era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iubire. Îşi spunea rugăciunile, şi ce adânc impact avea aceasta asupra noastră, auzindu-l pe el spunând aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea… Puteam citi în ochii săi lumina duhovnicească şi dragostea. Era ca un efluviu de dragoste pe chipul său. Niciodată n-a spus ceva împotriva torţionarilor săi, iar nouă ne vorbea mereu despre dragostea lui Hristos. (…) Să fiu bun, să iert, să nu blestem pe torţionar, să nu consider nimic din ale lumii acesteia comoară, de la el am învăţat. În fapt, el a fost unul din cei care trăiau pe alt nivel.

Noi tot timpul îl păzeam: ziua, noaptea, pentru că nu ştiam când va muri. Marcel îl păzea (îmi amintesc foarte bine scena aceasta) şi la un moment dat l-am auzit spunându-mi în şoaptă: «Ghiţă! Costache moare». M-am repezit la Costache Oprişan şi l-am văzut. Dacă aţi văzut vreodată o pasăre cum moare… Se lasă un fel de ceaţă pe ochii păsării şi ochii îşi pierd strălucirea. Aşa era Costache. Ochiul lui pierduse strălucirea vieţii. (…)

Marcel plângea, Iosif plângea, toţi plângeam. Nu mai spuneam nimic. Ce puteam spune? Am luat un prosop şi i-am spălat trupul, ca să-l pregătim cum trebuie pentru a fi îngropat în pământ. Apoi am bătut la uşă şi am spus gardienilor că a murit. Au venit după trei ore. Gardianul a spus să-l dezbrăcăm, pentru că atunci când murea cineva trebuia scos în pielea goală din celulă. Hainele să fie făcute pachet şi predate la magazie. L-am pus pe Costache pe o targă, dezbrăcat complet, Marcel a rămas să-i facă pachetul şi eu cu Iosif am scos targa afară în curte. Nu mai părăsisem niciodată acea celulă – acea celulă ce nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa pătrundea prin pereţi; sub trupurile noastre, saltelele erau putrede. Aşa, pentru prima dată, gardianul ne-a ordonat mie şi prietenului meu să luăm trupul lui Constantin Oprişan şi să ieşim afară.

Era atât de frumos afară! Flori şi copaci şi cerul albastru… Uitasem despre frumuseţea lumii cât stătusem în celulă. Când am ieşit afară, am văzut că lumea nu se schimbase. Era verdeaţă pretutindeni, florile erau foarte frumoase, iar gardul acela care ne separa pe noi (căci era o curte a noastră, specială) era plin de zorele. Această vegetaţie, aceste flori ne răneau. Erau ca o insultă adresată nouă, fiindcă noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi. Soarele apunea şi era o lumină aurie. Costache era numai piele şi os. Avea o culoare galbenă, absolut galbenă, cred că se vărsase toată bila în momentul morţii, şi strălucea ca şi cum ar fi fost de aur.

L-am scos afară, l-am pus acolo cu targa în afara curţii, gardianul s-a întors înapoi. Iar Iosif a rupt o floare şi a pus-o pe pieptul lui Costache Oprişan. Gardianul a spus: «Am să vă învăţ eu pe voi minte, pe toţi!». Însă Iosif a răspuns: «Pe noi puteţi să ne învăţaţi, dar el a scăpat. Nu-i mai puteţi face nimic!». Aşa l-am lăsat pe Costache strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea…”