La Pas prin Frăţia de Cruce (16)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 5, 2024

 

La Pas prin Frăţia de Cruce (16)

 

Întâlnirea de la Predeal, 4 ianuarie 1941

Pe 4 ianuarie am fost convocaţi la Predeal la o şcoală de cadre. Am ajuns la gară noaptea şi ne-am îndreptat spre “casa noastră” de la marginea oraşului. Venisem cu acel tren vreo 20-30 de camarazi. Aici ne izbim de prima surpriză ce ne lovi drept în faţă: la poarta casei noastre era instalată o gheretă cu santinelă. Ostaşul ne somează, nu înţelegeam ce înseamnă asta şi nu ne îndepărtăm. El dă alarma şi vine ofiţerul de gardă, un sublocotenent de vânători de munte, care ne vorbeşte politicos. De câteva zile ei au primit ordinul să păzească casa şi să nu lase pe nimeni să se apropie şi să intre. Casa e goală? – am întrebat noi. Da, casa e goală, dar ordinul e să nu intre nimeni şi să se tragă dacă cineva ar încerca să nesocotească somaţia. Ne uitam unul la altul şi nu înţelegeam. Cum? Doar ne-o dăduse generalul Antonescu, şi când ne-a dat-o ne-a trimis şi o scrisoare în care ne ura ca aici să ne simţim ca acasă, să ne pregătim sufleteşte şi să ne călim trupurile şi voinţa pentru vremurile ce vor veni, când patria va avea nevoie de noi. Şi acum? Ce putem înţelege?

Ne-am întors în oraş şi ne-am dus la poliţie. Ei nu ştiau nimic de noutăţile de la casă. Ne-am adresat primarului oraşului, care atunci noaptea ne-a pregătit un internat al unei şcoli din oraş, unde ne-am deplasat cu un poliţist.

Şcoala de cadre a avut un caracter obişnuit: fiecare şef de grup raporta în faţa tuturor situaţia din teren cu realizările şi greutăţile ce s-au ivit. Era astfel un schimb de experienţă şi bun-înţeles un nou prilej de o şi mai strânsă cunoaştere şi prietenie dintre noi. Pentru o oră am fost vizitaţi de Comandantul Horia Sima, care a venit însoţit de profesorul Stoicănescu. Ne-a vorbit despre însuşirile omului de la munte, potenţial pe care trebuie ca noi în viitor să-l descoperim, să-l cunoaştem şi să ni-l însuşim, munţii şi codrii fiind cadrul în care s-a modelat sufletul românesc.

Nu-l văzusem şi auzisem niciodată pe Comandant atât de aproape. Mi s-a părut tare trist, avea pe atunci 33 de ani. O dungă i se creionase perpendicular pe frunte, ce se încorda atunci când sublinia cuvintele. La tâmple îi mijeau primele fire albe. Ne-a sfătuit să activăm ca şi până atunci, modest, să nu provocăm prin purtarea noastră şi să nu uităm că prima datorie e să învăţăm la şcoală bine, că de oameni bine pregătiţi ţara are nevoie.

În cartea „Pe marginea prăpastiei” se va scrie că la această şedinţă Horia Sima ar fi organizat cu Frăţiile rebeliunea în ţară şi că s-ar fi făcut instrucţie militară şi s-ar fi făcut trageri cu arme militare. Şi noi nu ne-am deplasat de la şcoală trei zile, decât o dată, să ne închinăm la crucile de la mănăstire. Cât despre arme, nici măcar cuţite de tăiat pâine nu aveam. Singura frază mai revoluţionară de-a Comandantului, pe care am reţinut-o a fost: “dacă cineva va vrea să ajungă sau să se considere Căpitanul Mişcării, să nu-l urmaţi! Căpitanul a fost unic, şi a rămas şi va rămâne unic.”

Ne aşteptam să ne spună de ce ni s-a luat casa dăruită, dar dânsul nu a amintit un cuvânt despre ea şi noi nu l-am întrebat. S-a despărţit de noi, ne-a cuprins într-o privire dragă şi a plecat. Mai mult, majoritatea din cei vreo 150-200, câţi eram acolo, nu-l vom mai vedea niciodată.

Răspuns unor acuze

Tot în „Pe marginea prăpastiei”, ca şi în toată propaganda ce s-a făcut pe această temă am fost acuzaţi că am fi fost crescuţi în spiritul violenţei, al urii faţă de evrei şi alte naţionalităţi. Opinia publică până astăzi aşa ne cunoaşte. În toate caricaturile nu există legionar prezentat fără pistol.

Că în cărţile Frăţiei ca şi în cele legionare nu se îndeamnă nici la violenţă, nici la crimă, e un lucru care poate fi constatat foarte uşor. „Îndreptarul Frăţiei” şi toate cărţile legionare sunt astăzi tipărite la dispoziţia oricui să le citească sau consulte şi să le judece, exact aşa cum au fost scrise atunci, cuvânt cu cuvânt. Desigur găsim în ele idei, probleme, situaţii, care azi nu se mai potrivesc, altul fiind mediul politic, social, economic, cultural faţă de acel timp. Nici doctrina legionară nu a fost formulată odată pentru totdeauna ca o dogmă. Şi ea, ca orice lucru omenesc, a crescut, s-a cristalizat, din ea au fost unele atitudini părăsite şi altele au fost introduse. În 1924 întreaga studenţime română a intrat în grevă împotriva Constituţiei de atunci, pentru ca în 1938 Căpitanul şi Iuliu Maniu să devină apărătorii acelei constituţii, atunci când se preconiza o alta şi mai rea.

În prefaţa la „Pentru legionari”, Căpitanul spune: „În acest volum este scrisă povestea tinereţii mele, de la 19 la 34 de ani, cu simţirile, credinţa, gândurile, faptele şi greşelile ei”.

În special acuzaţiile curg în perioada celor trei luni ale guvernării legionare. Stau mărturie câteva ordine date de Comandant în vremea aceea. Un astfel de ordin interzicea categoric ca vreun frate de cruce să posede vreo armă de foc. Dacă cineva poseda o astfel de armă trebuia să o predea în 24 de ore poliţiei legionare. Şi fiţi siguri că în Legiune ordinele se executau întocmai. Am fost personal pus în situaţia de executare a acestui ordin. Pe timpul refugiaţilor polonezi în 1939 un tânăr străin mi-a oferit să cumpăr un pistol deosebit, calibru 6.35, 12 focuri, o jucărie.

Îl avea de la un ofiţer polonez. L-am dus acasă, l-am uns cu vaselină şi l-am ascuns în condiţii bune. M-am luptat în sinea mea dacă trebuie să-l dau sau să nu-l dau. M-am dus acasă, l-am luat de unde era ascuns, mi-am călcat pe inimă şi l-am predat. Şi doar nu ştia nimeni că-l aveam. Simţeam că dacă nu voi executa acest ordin eu n-aş mai fi fost eu. Un alt ordin categoric a fost dat de Viorel Trifa, şeful studenţilor legionari. Comandantul adăugase: „acest ordin este în egală măsură valabil şi pentru Frăţiile de Cruce!” Se pornise de la un caz concret: un student legionar insultase un evreu. „Unde este creştinismul şi cavalerismul cu care ne lăudăm că-l avem, dacă unul dintre noi e în stare de asemenea mişelie?” Erau amintite spusele Căpitanului în această privinţă şi ni se arăta al cărui duh trebuia să fim noi, legionarii.

Cazul Iorga-Madgearu

După instalarea regimului legionar, era lucru de la sine înţeles, că cei vinovaţi de uciderea Căpitanului, a Nicadorilor şi Decemvirilor şi a sutelor de legionari (împuşcaţi) expuşi în pieţele publice, vor trebui să-şi primească plata pentru fărădelegile lor. Nu ca o răzbunare personală sau a Legiunii, împotriva duşmanilor săi, ci pentru răul ce l-au făcut neamului românesc prin aceste crime. Şi mai era un motiv: pentru o mare lecţie de istorie pusă în faţa poporului român. Toţi ucigaşii şi vânzătorii din istoria neamului românesc n-au fost pedepsiţi, ci şi-au folosit preţul vânzării ajungând la ranguri şi demnităţi. Ieremia Golia, vânzătorul lui Ion-Vodă a ajuns boier mare în domnia următoare; vânzătorii lui Horia, Cloşca şi Crişan şi-au ronţăit în linişte galbenii „câştigaţi”; iar căpitanii, ce l-au vândut pe Tudor, au ajuns ofiţeri în timpul domniilor următoare. Dacă nu se va da o lecţie istorică, teroarea, vânzarea şi crima, vor mai face istorie şi în viitor. În acest fel înţelegeam noi dreptatea ce urma să se facă acum.

Din presă se ştia de arestarea unor criminali, dar ştiam şi din cei care făcuseră crime şi erau liberi şi în funcţii, ca bunăoară fostul prefect de Maramureş, care împuşcase în piaţă 7 legionari, şi acum era ofiţer în armată, neconturbat de nimeni. Aşteptam o judecată pentru ca să se facă dreptate pentru toate crimele şi nedreptăţile din ultimii doi ani şi jumătate, dar care întârziau.

Vestea pedepsirii vinovaţilor de crime de la Jilava am primit-o ca pe o liniştire a spiritului de dreptate ce-l purtam în sufletul nostru. În sfârşit s-a făcut dreptate. Eram cu toţii sub influenţa dezvăluirilor cutremurătoare ale făptaşilor crimelor făcute. Pentru noi, cei ce au ucis atât de mişeleşte pe legionari şi-au iscălit prin aceste crime propria lor condamnare la moarte.

Cu aceleaşi sentimente am primit şi vestea pedepsirii lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Tineri, cum eram, nu eram în stare să facem deosebirea între această dreptate făcută şi căile de a se face dreptate într-un stat, pe care-l conduci, în care trebuie să respecţi anumite principii şi legi. A fost nevoie de Circulările Comandantului şi de explicaţii pentru a înţelege aceste lucruri, că respectivele fapte au fost nişte mari greşeli de ordin moral şi politic, chiar dacă au fost făcute cu cele mai bune intenţii. Aceste pedepsiri fără justiţie, vor rămâne nişte veşnice pete pe faţa Legiunii, care şi le asumă ca atare.

Noi şi cei bătrâni

Cu şeful organizaţiei legionare judeţene am fost în cele mai bune relaţii. Şi dânsul a fost frate de cruce la Sibiu şi ne înţelegea. Ne mai şi sfădea când i se părea că am fi gata să sărim peste cal şi ne tempera entuziasmul, ca bunăoară cu greieruşul nostru de a construi o casă. A şi făcut un pariu cu noi: că nu vom reuşi singuri. Nu mai ţin minte pe ce, dar eram siguri că-l vom câştiga. S-a căsătorit prin octombrie şi am ţinut să fim şi noi prezenţi la eveniment, formând un culoar lung la intrarea mirelui şi miresei în biserică. Mireasa era o tânără învăţătoare, Elisabeta Budac. Nu bănuiam atunci privindu-i, destinul ce-i va urmări foarte curând: el va fi ucis de ostaşii sovietici peste cinci ani, iar învăţătoarea peste zece ani, împreună cu fratele ei Remus Budac, ne vor fi sprijinitori devotaţi în lupta de rezistenţă armată din munţii Făgăraşului.

În aceleaşi relaţii ne aflam şi cu prefectul judeţului, bădia Virgil Mateiaş. I-am şi făcut o surpriză frumoasă, când la 13 ianuarie 1941 s-a comemorat în sala prefecturii moartea lui Ion Moţa şi Vasile Marin. Vechiul nostru cor, al Frăţiei, era acuma practic corul liceului, organizat şi cizelat de profesorul de muzică Mureşan. De Crăciun, cu profesorul Ermil Roşală, am organizat o seară de colinde şi un Vifleem maramureşean în cea mai mare sală din oraş. Pentru 24 ianuarie eram pregătiţi să aniversăm unirea cu piesa “Se face ziuă” de Zaharia Bârsan, cu corul liceului, cu poezii, de data aceasta participând pe lângă Frăţie şi organizaţia de tineri legionari din oraş, băieţi şi fete.