INTERVIU CU ILIE TUDOR. „Doamne, ține țara și neamul ăsta, așa cum le-a vrut Căpitanul!”

Incorect Politic
Aprilie 26, 2023

Via Certitudinea:

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 134

Ilie Tudor s-a născut la 3 martie 1923, în comuna Podari, județul Dolj și a murit la 22 martie 2015, în satul natal, unde a și fost înmormântat. A absolvit Seminarul Teologic Ortodox Sfântul Grigorie Teologul din Craiova, după care a fost dascăl și cântăreț bisericesc în sat. A fost căsătorit și a avut un fiu și două fiice. Fiul se numește TUDOR GHEORGHE.

În anul 1958, a fost arestat pentru uneltire împotriva ordinii sociale și condamnat la 29 de ani de închisoare, fiind închis în penitenciarele din Craiova, Jilava, Gherla și Aiud, precum și în colonia de muncă Salcia din Insula Mare a Brăilei, până la grațierea din anul 1964.

Este autorul mai multor volume, între care Cu Jiu’n cobiliță – povestiri (2002), Cuvinte răstignite – versuri (2003), De sub tăvălug. Amintiri din temnițele României îngenuncheate (2003), Respirând sublimul – versuri (2003), Mlaştina deznădejdii. Dintr-o lume care nu mai e, volumul 1 (2006), Gânduri din strana bisericii – versuri (2007), Întru slava celui ce este – versuri (2007), Un an lângă Căpitan. Amintiri sfinte din lumea legionară (2007) și Cugetări, constatări, contestări – eseuri (2008).

În anul 1990, a fost ales primarul comunei Podari. A fost distins cu Ordinul Crucea Patriarhală pentru mireni a Patriarhiei Române. A rememorat amintiri din tinerețe în interviul următor, realizat la 27 iulie 2012, în casa lui din sat.

– Am ajuns acasă la un martir în viață, dar nu la tatăl celebrului cantautor Tudor Gheorghe, ci la Ilie Tudor însuși. De unde vă trageți?

– Din locul ăsta; tata era țăran sărac, iar mama neștiutoare de carte, eu fiind al 13-lea copil.

– Unde ați făcut școala primară?

– Am urmat primele șapte clase aici, la Podari, apoi Seminarul [Teologic] de la Craiova, patru ani, Școala [Elementară] de Agricultură din Poiana Mare, [județul Dolj,] alți patru ani, după care… sfânta pușcărie, încă șase ani.

– La ce vârstă ați intrat în Mișcarea Legionară?

– Aveam 14 ani când m-au luat copil la Legiune și sunt unul dintre cei 70 care au avut norocul ăsta. Căpitanul, care era un om excepțional, a trimis o circulară în toată țara; ne-a adunat pe copiii de țărani săraci care au terminat cele șapte clase primare cu note mari și ne-a adus la București; din Dolj, am fost patru.

– Ați vrut să intrați sau ați fost luat?

– M-a trimis părintele din sat, care era comandant legionar, că în comuna Podari erau trei cuiburi legionare. Era o chestiune de transformare a omului – așa s-a înțeles la vremea aia. O ședință de cuib: „Ce avem de făcut? O văduvă – s-o scăpăm din necaz, o fântână – s-o punem la punct, un pod – să-l reparăm și așa mai departe”. Și m-au atras cântecele legionare, pe care le cântam și în gând, ca să nu le uit! Aia a fost prima formație de F.D.C.-iști [membri ai Frățiilor de Cruce], dar n-am acționat, că eram copii. Pe urmă, după ce am venit din Comerțul Legionar, am vrut să facem ceva; dar ce să facem, că a venit Rebeliunea legionară? Și, gata, am terminat.

– L-ați cunoscut pe Căpitan?

– Sigur, că da, dar n-am spus la nimeni; copiii mei se mirau: „Cum, ai stat lângă Codreanu??” „Am dormit cu el în cort, măi!”. Era un om extraordinar! Te hipnotiza cu privirea și te cunoștea ce fel de om ești după gesturi. Să vă spun o întâmplare: la Casa Verde, era mormântul lui [Ion] Moța și [Vasile] Marin, unde n-a mai rămas decât o cruce în vârf; el se scula la ora cinci dimineața, se ducea la mormânt și se ruga, după care pleca la treburi. Altă dată, a zis: „Cine e de la țară?” Am săltat mâna sus. „Știi să faci focul?” „Cum să nu știu??” „Atunci, uite, grămada de lemne e acolo”. Trebuia să încălzim apa într-un cazan de rufe. Am făcut focul, am început să privesc în el și m-am emoționat, că așa făcea mama acasă mămăliga și turna laptele, și la fel priveam și atunci în foc. În timpul ăsta, s-a apropiat Căpitanul; m-am ridicat și l-am salutat. „Ai plâns!” „Da, Căpitane…” „De ce?” „Mi-e dor de-acasă…” „Nu-i nimic; ai răbdare, că ai să ajungi și acasă, dar acum avem treabă”. Asta a fost atunci. Dacă toată ziua eram cu el… Câte momente am trăit! Le-am scris în carte. Un alt exemplu, despre moralitatea legionară: veneau fetele de la Constanța cu cartofi, cu tot ce trebuia pentru restaurantul legionar; atunci l-am văzut prima dată pe Căpitan, în sediul legionar de la Carmen Sylva. Nicoleta [Nicolescu] îi făcea tabloul și-i zice: „Căpitane, numai un pic…”. El stă, se uită și o întreabă: „Dar ce nu merge?”. „Ochii, Căpitane; o dată sunt albaștri, o dată căprui…” „Lasă, că te descurci tu!”. În timpul ăsta, două fete care luaseră niște cartofi se duceau la bucătărie, iar una s-a împiedicat, gata să cadă; din spate, a venit un băiat și i-a dat o palmă peste fund – ăsta era logodnicul ei, student în anul cinci la Drept. Căpitanul a văzut: „Iedule, trimite-l pe Pârâianu la mine!” – așa-mi zicea, că eram iute. Mă duc la Pârâianu: „Te cheamă Căpitanul!” „Unde?” „La dânsul, în cort”. Ăsta se duce. „Să-ți iei singur pedeapsa pentru gestul indecent pe care l-ai făcut!”. Când a ieșit, era roșu… De la Constanța până la Carmen Sylva, erau vreo zece kilometri și aveam o camionetă pe care o botezasem Căprioara, cu care cumpăram cartofi, carne și ce mai era nevoie. Totdeauna, îl ajungeam pe Pârâianu pe drum și la dus, și la întors, dar niciodată nu s-a urcat în mașină; și-a luat singur pedeapsa pentru gestul nepotrivit pe care l-a făcut. De aici vedeți moralitatea legionară, care era o sumă de principii trăite.

– V-au atras cântecele legionare, dar ce v-a menținut în Legiune?

– Întâlnirea cu marii intelectuali; erau medici, avocați, ingineri, intelectuali de rasă. De exemplu, a venit de la București un grup de legionari și apăruse un cântec care se chema Răzbunare; Căpitanul l-a ascultat – îl văd, ca acum: frumos, cu o pălărie mare, în pantaloni scurți și cu o cămașă alba, tot scurtă: „Măi, copii, e frumos cântecul, îmi place; dar răzbunarea… e numai la Dumnezeu”. El trăia toate lucrurile astea; te cunoștea după ochi, te vedea cum te miști și așa mai departe. Era un fel de… Era Căpitan!

– Avea și el antipatiile lui?

– Sigur că da; de exemplu, când s-a făcut ridicarea în grad a ajutoarelor de comandanți, tot la Carmen Sylva. Eu eram picolo, iar chelnerul meu era avocatul Livezeanu, un om distins – el ne-a luat la Craiova. Și se așază la o masă, pe care i-am aranjat-o, o doamnă frumoasă, cu o pălărie mare, superbă, care zice: „Să vină chelnerul!” Zic: „Camarade comandant, te cheamă doamna de la masa cutare”. Parcă-l văd… În halat alb, purtând ochelari cu dioptrii mari și cu creionul la ureche: „Ce dorește doamna?” Și ea spune: „Dumneata semeni foarte mult cu avocatul Livezeanu, un bun prieten al meu”. „Eu sunt, doamnă!” „Dar ce-ai făcut, de-ai ajuns chelner?”. Și a plecat. Când m-a-ntrebat: „Unde e doamna?” „Plecă, de cum auzi cine ești!” Căpitanul n-a gustat reacția ei.

– Care erau cele mai importante calități ale Căpitanului?

– În primul rând, era credincios; apoi, era drept și impunea prin prezență – era un om frumos, domnule! Nu l-am văzut vreodată nervos, era mereu cu zâmbetul pe buze; dar, uneori, se mai încrunta, că avea și el supărările lui. Câte frământări a avut… Știți la fel de bine ca mine.

– Ce i-ați reproșa? Ce trebuia să fi făcut altfel și n-a făcut?

– N-a avut timp; mort la 39 de ani… Și cât am stat noi la putere? Câteva luni și începusem; ori Carol al II-lea și camarila lui nu puteau să-l ierte, că era arhanghelul dreptății românești.

– Cum ar fi arătat țara asta dacă ar fi trăit Căpitanul?

– Aoleu, Dumnezeule!… Ca Germania de acum, numai că noi nu suntem nemți. Ar fi fost înfloritoare cum nu se poate imagina, pentru că el urma să transforme sufletul românesc.

– Când ați fost arestat?

– În ’58.

– Și care a fost motivul?

– Se asfalta șoseaua Craiova – Calafat și fusesem numit șef la pază; odată, vine un inginer la mine: „Tudore, cum stai cu paznicii?” „Bine, domnule.” „Hai să facem un control; pe cine ai la Radovan?” „Un tânăr pe care l-am angajat acum trei săptămâni.” „Du-te și vezi ce face, că rămân eu aici”. M-am dus și, când m-am uitat pe geam, ăsta curăța un pistol. Am deschis ușa și s-a speriat. „De unde-l ai?” „Dumitale, pot să-ți spun; i-am dat în cap la unul și i l-am luat.” „Mă, dar eu trebuie să fac mâine raport la Miliție”. „Nu te duci dumneata, că m-ai angajat din milă”… Ăsta era ofițer sub acoperire, care mă urmărea, căci se știa că fusesem copilul lui Codreanu; mă întreba mereu despre Mișcarea Legionară și vorbeam cu simpatia de rigoare. El m-a arestat.

– Ce scria în actul de acuzare?

– „Ilie Tudor a întemeiat o organizație secretă pentru a răsturna guvernul prin intervenție armată”.

– Și cum ați fost calificat?

– „Marele bandit”; iar eu habar n-aveam!

– Unde ați fost închis și cât timp?

– Patru ani, am trecut prin reeducarea de la Aiud; apoi, cei cu pedepse mari – eu am avut 29 de ani de condamnare – am fost trimiși în Balta Brăilei, unde am stat doi ani, după care am fost eliberat la grațierea din ’64.

– Ați avut de suferit și după eliberare?

– Am fost urmărit permanent.

– Dar băiatul dumneavoastră?

– Propriu-zis, n-a avut, dar el nu era pentru ce se pregătea să fie, ci un actor căruia nu-i dădea nimeni nicio atenție. „Tată, nu mai merge!”. Mă duceam la vie și atunci și-a pregătit primul spectacol: un scaun și o chitară. Și a „rupt”!

– Moștenește harul de undeva?

– De la Ilie Tudor – și vocea, și urechea. El a scris o carte, La taifas cu Tudor Gheorghe, unde povestește: „De la tata am luat darul poeziei și al cântecului, iar de la mama dârzenia în muncă”.

– Să admitem că am putea da viața cu 80 de ani înapoi; ce ați schimba?

– N-aș schimba nimic; aș vrea doar să mai fiu o dată de 20 de ani. Dar să știți – și vă fac o mărturisire: eu am păcătuit mai mult după ce am venit de la închisoare; eu, care eram pregătit să mă satur în pușcărie de arpacaș. Și aici, îi mulțumesc lui Dumnezeu; dar de ce mă ține până la vârsta asta, când eu sunt păcătos? Are el un gând: „Eu mustru și pedepsesc pe cine iubesc”.

– Enumerați câteva personalități celebre pe care le-ați cunoscut.

– Toată marea gândire a României de atunci: medici, avocați, ingineri, studenți… Nu mai vorbesc de Căpitan, de Nicadori și de Decemviri. Generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul era un hâtru nemaipomenit, dar în fața Căpitanului părea că e soldat. Apoi, Radu Gyr, Nichifor Crainic, părintele [Dumitru] Stăniloae… Sunt atâția! Pe toți i-am cunoscut.

– Care este cea mai luminoasă rază a vieții dumneavoastră?

– Ziua în care l-am cunoscut pe Căpitan; a fost cea mai însorită din viața mea.

– Regrete aveți?

– Regret doar că am păcătuit; încolo, n-am niciun regret.

– Ce viitor întrevedeți acestei țări?

– Dumnezeu să mă ierte, dar n-o văd bine, că în fruntea ei sunt tot ăia dintotdeauna. Însă Dumnezeu este cu ochii pe noi, iar noi suntem grădina lui.

– Ați așternut și pe hârtie gândurile și trăirile dumneavoastră?

– Am 12 cărți publicate și mai e una, de versuri, dar nu știu ce titlu să-i dau; am zis să-i spun Cu capul pe genunchii Domnului.

– Spuneți-mi o strofă, vă rog.

– „Câtă negură se-ascunde

În furtuna unui veac,

Câtă foame se-mbulzește

În traista unui sărac…”

– Dacă v-ar auzi Dumnezeu în acest moment, care e cea mai arzătoare rugăminte pe care i-ați adresa-o?

– Doamne, ține țara și neamul ăsta așa cum le-a vrut Căpitanul!

__________________________

NOTA ISPRAVNICULUI. În spațiul public, despre aspectele pozitive, onorabile sau înălțătoare ale Mișcării Legionare se vorbește în șoaptă sau deloc pentru că, vezi Doamne, e propagandă. Se vorbește doar de crimele legionare, unele (puține) reale, majoritatea atribuite. Personal, cred că e vorba de o mistificare operată prin transformarea excepțiilor în normă.

Mișcarea Legionară ar trebui rejudecată de un tribunal real, românesc, căci până acum nu a fost judecată/condamnată decât de Tribunalul Poporului și Institutul Wiesel. A venit vremea să facem un bilanț al faptelor tuturor, să le punem pe cântar și abia după aceea să dăm o sentință. Pe toate, absolut toate temele sensibile ale istoriei noastre: Mișcarea Legionară, cazul Mareșal Ion Antonescu, Holocaustul, cazul Nicolae Ceaușescu. Căci până acum ne-au livrat alții sentințele. Sentințe prefabricate!

Este nedrept, este umilitor să stai în genunchi în fața celor care te urmăresc, te persecută și te monitorizează pe banii tăi. În genunchi nu se stă decât în fața lui Dumnezeu, atunci când te rogi. În orice altă situație, poziția este degradantă, promiscuă sau cel puțin ambiguă. Până la materializarea unor procese sau dezbateri publice demne, cu toate probele și mărturiile la vedere, CERTITUDINEA își asumă misiunea (și riscul!) de a face publice, într-un dosar deschis al conștiinței naționale, toate acele mărturii ocultate sau condamnate aprioric, de cei care nu ne iubesc, și aprobate de cei care stau în genunchi în fața lor (nu pentru a se ruga…). Așadar, atâta timp cât mai există, cel puțin instituțional, Justiție în România, CERTITUDINEA se încăpățânează să transpună în fapt principiul auditur et alteram pars… (Miron Manega)