Falimentul Spectrului: De ce “dreapta” liberală este impostura materialismului

Prof. Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Octombrie 24, 2025

 

Notă introductivă asupra terminologiei: Deși se va argumenta în cele ce urmează că întreaga axă politică “stânga-dreapta” este o euristică inadecvată și depășită, termenul “om de dreapta” (sau “Adevărata Dreapta”) va fi totuși folosit în acest eseu. Această alegere este deliberată, nu pentru a valida dihotomia actuală, ci pentru a re-contextualiza termenul în sensul său originar, pre-iluminist – un sens care definește o viziune despre lume bazată pe tradiție, ordine organică și principii transcendente, în totală opoziție cu accepțiunea sa modernă, care a fost redusă la simplul liberalism economic.

 

Orice analiză onestă a peisajului ideologic contemporan trebuie să înceapă cu o demolare. Trebuie să punem sub semnul întrebării însăși fundația pe care se sprijină întregul discurs public: dihotomia “stânga-dreapta”. Această clasificare, acceptată aproape universal ca o axiomă a realității politice, nu este altceva decât o construcție intelectuală fundamental defectuoasă, o contingență istorică a cărei putere explicativă s-a erodat până la irelevanță. Mai mult decât atât, persistența ei servește astăzi ca un puternic instrument de obfusc are, o capcană semantică ce împiedică articularea oricărei opoziții reale la consensul materialist dominant.

Genealogia acestei iluzii este binecunoscută, dar rareori analizată în profunzimea ei. Ea își are originea într-un detaliu spațial, aproape banal, al Adunării Stărilor Generale din Franța, în 1789. În acea sală, în pragul disoluției Vechiului Regim, s-a produs o cristalizare fizică a conflictului ideologic: la dreapta Regelui s-au așezat aristocrația și clerul, apărătorii ordinii tradiționale, ai Tronului și Altarului. La stânga, s-a așezat Starea a Treia, burghezia ascendentă, purtătoarea proiectului iluminist, raționalist și, în esență, anti-tradițional.

Este crucial de înțeles că această dihotomie inițială avea un sens precis. Era o luptă între două viziuni despre lume incompatibile: una bazată pe legitimitate transcendentă, pe o ordine ierarhică organică, pe datoria moștenită și pe primatul spiritualului; cealaltă, bazată pe rațiunea umană autonomă, pe drepturi individuale abstracte, pe contractul social și pe primatul economicului. “Dreapta” originară era, prin urmare, anti-liberală, anti-capitalistă (în sensul modern al finanței) și profund ierarhică. “Stânga” originară era liberală, individualistă și raționalistă.

Problema a apărut atunci când această axă, specifică Franței anului 1789, a fost extrapolată abuziv pentru a descrie conflictele total diferite ale secolelor următoare.

În secolul al XIX-lea, odată cu triumful liberalismului burghez și cu explozia Revoluției Industriale, axa s-a reconfigurat. “Stânga” originară (liberalismul) devenise noul establishment. În opoziție cu ea, a apărut o nouă stângă: socialismul și, ulterior, marxismul. Această nouă stângă nu contesta premisa materialistă a liberalismului; dimpotrivă, o accepta în totalitate. Conflictul nu mai era între transcendent și material, ci o dispută în interiorul materialismului: cine ar trebui să controleze mijloacele de producție? Individul antreprenor (noua “dreaptă” liberală) sau colectivul birocratic (noua “stângă” socialistă)? Vechea “Dreaptă” tradițională, monarhistă și religioasă, fusese deja marginalizată, devenind o piesă de muzeu.

Secolul XX a complicat și mai mult lucrurile, introducând “monștrii” ideologici ai fascismului și național-socialismului. Incapabil să le clasifice, discursul public a recurs la o gimnastică intelectuală absurdă. Deoarece erau anti-comuniste, aceste mișcări au fost etichetate drept “extremă dreapta”. Aceasta este o falsificare grosolană. Cu etatismul lor radical, cu politicile economice socializante (deși pe baze naționale, nu internaționaliste), cu disprețul lor pentru liberalismul laissez-faire și cu natura lor revoluționară, de masă, aceste mișcări erau, în multe privințe, erezii ale stângii, nicidecum o continuare a Dreptei tradiționale, contra-revoluționare, a lui de Maistre sau Bonald.

Războiul Rece a adus simplificarea finală și cea mai distructivă. Lumea a fost redusă la un binarism absolut: “Lumea Liberă” (capitalismul liberal condus de SUA) versus “Blocul Comunist” (socialismul de stat condus de URSS). În această schemă, “dreapta” a devenit sinonim absolut cu capitalismul, piața liberă și alianța americană, iar “stânga” cu socialismul și planificarea centralizată. Orice altă viziune – naționalismul suveranist, tradiționalismul religios, a treia cale corporatistă – a fost anihilată conceptual, forțată să aleagă o tabără în acest conflict global între două forme de materialism.

Apoi, în 1989, zidul a căzut. Uniunea Sovietică s-a prăbușit. A urmat momentul hegelian al “Sfârșitului Istoriei”, triumful aparent definitiv al democrației liberale și al capitalismului global. Și aici, în contextul românesc, capcana semantică s-a închis cu o forță devastatoare.

În România post-decembristă, dihotomia stânga-dreapta a fost importată ca un “pachet” ideologic la cheie, fără nicio legătură cu realitățile sau tradițiile locale. A fost o etichetare pură și goală. “Stânga” a fost desemnată ca fiind FSN/PDSR, considerată moștenitoarea birocrației comuniste. “Dreapta” a fost alocată partidelor “istorice” reînființate (PNȚCD, PNL) și noilor formațiuni liberale.

Dar ce a urmat? O cursă între aceste două tabere pentru a implementa același program fundamental. Tranziția românească nu a fost o luptă între “stânga” și “dreapta”, ci un consens al elitelor post-comuniste în direcția unui singur proiect: dezmembrarea rapidă a suveranității economice, privatizarea în masă (adesea prădătoare) a activelor statului, lichidarea industriei naționale sub pretextul “necompetitivității” și integrarea necondiționată în structurile economice (FMI, Banca Mondială, UE) și militare (NATO) globale.

Așa-zisa “dreaptă” (guvernarea CDR, de exemplu) a fost pur și simplu mai entuziastă și mai dogmatică în aplicarea “terapiei de șoc” neoliberale. Așa-zisa “stângă” (guvernarea PDSR) a făcut exact același lucru, doar că într-un ritm poate mai lent și cu un discurs social mai pronunțat, în timp ce își consolida rețelele clientelare (“baronii locali”) pe ruinele industriei de stat. Lupta nu a fost ideologică; a fost o competiție pentru cine anume gestionează lichidarea. Ambele tabere au fost, în esență, liberale din punct de vedere economic și progresiste din punct de vedere social (în sensul acceptării necondiționate a normelor occidentale).

Astăzi, în 2025, axa este complet moartă. Un guvern de “mare coaliție” PSD-PNL-USR (stânga și dreapta mainstream) guvernează împreună, aplicând același program tehnocrat dictat de la Bruxelles și Washington. Diferențele dintre ele sunt pur cosmetice, ținând de managementul clientelei de partid.

Prin urmare, persistența acestei axe servește unui singur scop: acela de a neutraliza orice opoziție reală. Orice critică la adresa globalismului, a sistemului financiar internațional, a politicilor de privatizare sau a pierderii suveranității este imediat etichetată de establishment (indiferent că e de “stânga” sau “dreapta”) drept “extremism”, “populism” sau “naționalism”, scoțând-o din sfera dezbaterii legitime. Spectrul stânga-dreapta a devenit o cușcă.

Pentru a putea gândi o alternativă, trebuie mai întâi să evadăm din această închisoare terminologică. Trebuie să încetăm să mai jucăm jocul lor și să redefinim termenii. Primul pas este să înțelegem ce înseamnă cu adevărat alternativa la Homo Economicus, omul redus la producție și consum. Această alternativă este conceptul pe care îl vom explora: Homo Gentīlicius, omul înrădăcinat.

Atât “stânga” socialistă, cât și “dreapta” liberal-capitalistă, așa cum se manifestă ele în modernitate, pornesc de la aceeași premisă: o definiție reducționistă a omului. Pentru a depăși această închisoare semantică, nu este suficient doar să criticăm spectrul politic; trebuie să atacăm rădăcina problemei, care este una de natură antropologică. Întrebarea fundamentală nu este “cum administrăm economia?”, ci “ce este Omul?”.

Modernitatea, în toate formele sale, a răspuns la această întrebare printr-un singur concept: Homo Economicus. Acesta este omul redus la o funcție de producție și consum. Această viziune nu este o simplă teorie economică; este o dogmă metafizică ce stă la baza întregii noastre civilizații.

Homo Economicus este, prin definiție, un atom. El este individul abstract, pre-social, teoretizat de iluminiști precum Locke sau Hobbes. Este un individ “eliberat” – adică smuls – din orice context organic. El nu are neam, nu are istorie moștenită, nu are datorii spirituale. Singurele sale legături sunt cele pe care le alege în mod voluntar, pe bază contractuală, pentru a-și maximiza utilitatea personală. Este un mănunchi de pofte și calcule raționale.

Această antropologie falsă este piatra de temelie comună atât a capitalismului, cât și a comunismului. Pentru capitalismul liberal, Homo Economicus este eroul. El este “antreprenorul” sau “consumatorul rațional”. Întregul sistem este construit pentru a-i servi acestuia “interesul propriu” (un eufemism pentru lăcomie), postulat fiind că urmărirea egoistă a profitului de către fiecare atom va duce, printr-o “mână invizibilă”, la binele colectiv. Pentru acest sistem, orice îl leagă pe om – tradiția, familia extinsă, datoria față de pământ – este un obstacol în calea eficienței pieței și a mobilității forței de muncă.

Pentru marxism, Homo Economicus este victima. El este “proletarul”. Marx nu a contestat niciodată definiția materialistă a omului; el a dus-o la extrem. Pentru Marx, omul este în mod exclusiv relațiile sale de producție. Conștiința sa este determinată de clasa sa economică. Nu există suflet, nu există Dumnezeu, nu există patrie – acestea sunt doar “suprastructuri”, iluzii menite să mascheze lupta economică fundamentală.

Astfel, întregul secol XX a fost o luptă crâncenă între două secte ale aceleiași religii materialiste, ambele venerând același idol – Omul Economic.

În opoziție totală cu această viziune se află antropologia tradițională, pe care o vom numi Homo Gentīlicius.

Termenul provine din latinescul gens, un concept mult mai profund decât “familia”. Gens înseamnă neam, seminție, stirpe, clan – linia de sânge și de spirit care leagă un individ de strămoșii săi și de urmașii săi. Homo Gentīlicius este omul înrădăcinat. El nu este un atom; el este o verigă într-un lanț.

Definiția sa este radical diferită de cea a omului modern:

1. Identitatea este primită, nu creată. Omul modern crede în mitul “auto-creației” (self-made man). Homo Gentīlicius știe că se naște într-o realitate dată. El moștenește o limbă pe care nu a inventat-o, o credință pe care nu a formulat-o, un pământ pe care nu l-a cucerit singur și, cel mai important, un set de datorii și onoare. Identitatea sa nu este o alegere de consum, ci o moștenire care trebuie apărată.
2. Este definit de relații organice, nu contractuale. Legăturile sale fundamentale – cu familia, cu neamul, cu pământul (glia) – nu sunt contracte voluntare. Ele sunt legăminte. El nu poate “demisiona” din familia sa, așa cum ar părăsi un loc de muncă. Aceste legături primează asupra interesului său personal.
3. Este un om ierarhic. Spre deosebire de Homo Economicus, care este “egal” în atomizarea sa, Homo Gentīlicius trăiește într-o ordine ierarhică naturală: copilul ascultă de părinte, ucenicul de maestru, soldatul de comandant, omul de Dumnezeu. Această ierarhie nu este opresivă, ci ordonatoare; ea este structura care permite virtuții și onoarei să înflorească.
4. Scopul său este transcendent, nu material. Scopul vieții pentru Homo Economicus este acumularea (de bogăție, de experiențe, de plăcere). Scopul vieții pentru Homo Gentīlicius este mântuirea, onoarea neamului și lăsarea unei moșteniri intacte generației următoare.

 

Acest conflict antropologic nu este o teorie abstractă, ci bătălia centrală a lumii moderne. Sistemul globalist, pentru a funcționa, trebuie să-l distrugă sistematic pe Homo Gentīlicius. Are nevoie de o masă globală de consumatori și muncitori interșanjabili, mobili, fără rădăcini, fără loialități etnice sau religioase, care să poată fi mutați oriunde cere piața. Un om care își iubește pământul nu va pleca să lucreze pentru un salariu mai mare în alt colț al lumii. Un om care are o familie puternică este mai puțin dependent de stat sau de corporație. Un om care crede în Dumnezeu este mai puțin susceptibil la a-și găsi mântuirea în consum.

De aceea, forțele modernității – fie că se numesc progresism de stânga sau capitalism libertarian de dreapta – lucrează în sinergie pentru a dizolva legăturile organice: atacă familia tradițională, promovează individualismul radical, ridiculizează credința, încurajează urbanizarea depersonalizată și detestă suveranitatea națională.

Acesta este conflictul real. Este lupta dintre Homo Gentīlicius și Homo Economicus. Este, în termeni spirituali, lupta fundamentală pe care Hristos a identificat-o:

Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mammon.

— Evanghelia după Matei

În contextul românesc, această tragedie antropologică este de o claritate izbitoare. Comunismul (stânga materialistă) a încercat să-l distrugă pe țăranul român – chintesența lui Homo Gentīlicius, omul legat de pământ (glie) și de biserică (altar). Prin colectivizare, l-a smuls din rădăcini, l-a mutat forțat la bloc și a încercat să-l transforme într-un proletar industrial, un Homo Economicus socialist.

Apoi, după 1989, capitalismul globalist (dreapta materialistă) a venit să termine treaba. A distrus industria în care lucra fostul țăran, l-a deposedat de bruma de proprietate și i-a oferit singura “libertate”: aceea de a deveni un Homo Economicus capitalist. Adică, fie un consumator îndatorat la bănci în marile orașe, fie, și mai tragic, un “gastarbeiter”, un lucrător în diaspora. Exodul a milioane de români este triumful final al lui Homo Economicus asupra lui Homo Gentīlicius: omul a fost complet smuls din pământul său, din neamul său, din limba sa, și transformat într-o simplă resursă de muncă pe piața globală.

“Dreapta” (PNL/CDR) și “Stânga” (FSN/PDSR) au fost doar administratorii succesivi ai acestei mari dislocări antropologice.

Înțelegând această opoziție fundamentală, putem vedea de ce o “Adevărată Dreaptă” nu poate fi niciodată liberală sau capitalistă în sensul modern. O politică a Adevăratei Drepte trebuie să fie una care apără și reconstruiește în mod activ condițiile de existență pentru Homo Gentīlicius. Trebuie să fie o politică anti-materialistă, care subordonează economia binelui spiritual și național.

Dumnezeu nu a creat o familie umană formată din membri segregați, disociați, independenți unii de alții. Nu; El i-a vrut pe toți uniți prin legătura iubirii totale față de El și, în consecință, prin dedicarea de sine pentru a se ajuta reciproc să mențină intactă această legătură.

— Papa Pius al XII-lea

Dacă Homo Gentīlicius – omul înrădăcinat în neam, pământ și credință – este ținta strategică a modernității, sistemul economic pe care îl numim generic “capitalism global” este principalul său instrument de distrugere. Dar termenul “capitalism” este înșelător de larg. Trebuie să facem o distincție fundamentală, una pe care “dreapta” liberală o ignoră cu obstinație: distincția dintre proprietate/întreprindere și capitalismul financiar/speculativ.

Adevărata Dreaptă, așa cum o definim aici, nu are nicio problemă cu proprietatea privată. Dimpotrivă, o celebrează. Meșterul care deține propriul atelier, țăranul care deține propria parcelă de pământ (distributismul), inginerul care își fondează propria fabrică – toate acestea sunt expresii sănătoase ale creativității umane și fundamente ale unei societăți stabile.

Inamicul nu este întreprinderea. Inamicul este sistemul care a ridicat la rang de virtute un păcat de moarte: camăta.

În accepțiunea sa modernă, edulcorată, camăta (sau dobânda) este prezentată ca un mecanism benign: “prețul banilor” sau “compensația pentru risc”. Aceasta este o minciună convenabilă. În sensul său tradițional, filozofic și teologic, camăta este ceva mult mai sinistru: este păcatul de a face bani din bani, de a pretinde un câștig din nimic, de a multiplica în mod steril un simbol numeric, divorțat de orice producție reală, de orice muncă și de orice risc real.

Aristotel a condamnat-o pe motive filozofice: banii sunt un mijloc de schimb, nu au viață în sine; a-i face să “se reproducă” este împotriva naturii. Însă condamnarea cea mai vehementă a venit din partea tradiției creștine, atât răsăritene, cât și apusene.

Camăta este și a fost întotdeauna, fără îndoială, un păcat de moarte, atât conform legii naturale, cât și legii scrise.

— Albertus Magnus

De ce această condamnare universală? Pentru că Sfinții Părinți și marii teologi medievali, precum Toma de Aquino sau Sfântul Ioan Gură de Aur, au înțeles ceva ce economistul modern refuză să vadă: camăta este o formă de sclavie abstractă și perpetuă.

Căci nimic, nimic nu este mai josnic decât camăta acestei lumi, nimic mai crud.

— Sfântul Ioan Gură de Aur

O recoltă proastă, un accident sau o boală sunt evenimente din lumea reală, supuse providenței. Datoria bancară, însă, nu este. Ea este o certitudine matematică, un algoritm care nu cunoaște milă, iertare sau odihnă. Ea funcționează exponențial, devorând viitorul. Odată prins în acest mecanism, Homo Gentīlicius încetează să mai fie stăpânul muncii sale. El nu mai muncește pentru a-și hrăni familia sau pentru a-și onora neamul; el muncește pentru a “servi datoria”, un stăpân abstract, insațiabil și anonim.

Dacă în Evul Mediu camăta era un păcat practicat la marginea societății, modernitatea capitalistă a realizat o inversiune diabolică: a transformat păcatul în sistem. Întregul sistem financiar global este construit pe principiul cametei.

Aici, în mod ironic, observația lui Karl Marx a fost perfect corectă, deși concluzia sa a fost greșită. Marx a înțeles natura parazitară a capitalului financiar, care se opune capitalului industrial (productiv).

Camăta trăiește în porii producției, ca să zicem așa, la fel cum zeii lui Epicur trăiau în spațiul dintre lumi.

— Karl Marx

Sectorul financiar nu produce nimic. Nu seamănă grâu, nu construiește case, nu scrie poezii. El doar extrage valoare din munca reală a celor care fac aceste lucruri. Este un parazit care trăiește “în porii producției”.

Acest sistem este arma perfectă pentru distrugerea Omului Înrădăcinat. Să aplicăm din nou acest model pe contextul românesc post-decembrist, pentru a vedea cum funcționează în practică.

1. Distrugerea la nivel național (Sclavia suveranității): Cum a fost distrusă industria națională? Prin privatizări dictate de organisme financiare străine (FMI, Banca Mondială). Pentru a primi împrumuturi (camătă) necesare acoperirii deficitelor create tot de politicile lor, statul român a fost forțat să-și vândă activele strategice (Petrom, industria energetică, băncile). Statul însuși a devenit sclavul datoriei externe. Politica economică nu se mai decide la București, ci la Frankfurt sau Washington, de către creditori. Suveranitatea națională devine o ficțiune atunci când ești robul cametei internaționale.

2. Distrugerea la nivel individual (Sclavia domestică): Cum a fost finalizată transformarea românului în Homo Economicus? După ce i s-a luat locul de muncă din fabrica “necompetitivă”, i s-a oferit o nouă viață: cea a creditului. Pentru a-și cumpăra un apartament în marile orașe-dormitor, a fost nevoit să contracteze un credit ipotecar pe 30 de ani. Pentru a-și cumpăra o mașină sau un televizor, a luat un “credit de consum”. Dintr-un om poate sărac, dar liber, el a devenit un sclav modern, legat cu lanțurile dobânzii compuse de o bancă. Întreaga sa existență este acum dedicată “servirii” acestei datorii.

3. Crearea diasporei (Sclavia exilului): Ce se întâmplă când nu îți mai poți plăti datoriile sau când sistemul nu îți mai oferă nici măcar un loc de muncă din care să le plătești? Ești forțat la exil economic. Milioanele de români plecați la muncă în străinătate nu sunt “cetățeni europeni liberi”; sunt, în marea lor majoritate, sclavi ai unui sistem economic global bazat pe camătă, care a distrus economia lor locală și i-a smuls din rădăcini (Homo Gentīlicius), transformându-i în forță de muncă ieftină (Homo Economicus) pentru economiile occidentale.

În acest context, să ne întoarcem la dihotomia “stânga-dreapta”. “Stânga” (PSD) și “Dreapta” (PNL/USR) sunt complicii direcți ai acestui sistem. Ele se ceartă doar pe cine are dreptul să administreze această sclavie. “Dreapta” liberală este cea mai vinovată, deoarece ea nu doar că participă, ci venerează acest sistem. Ea numește camăta “piață liberă a capitalului”, sclavia datoriilor “creditare responsabilă” și distrugerea suveranității “integrare europeană”.

Prin urmare, o Adevărată Dreaptă trebuie să fie, prin definiție, un inamic mortal al sistemului financiar global. Ea trebuie să lupte pentru suveranitate monetară, pentru interzicerea speculei financiare și pentru un sistem bancar pus în slujba națiunii, nu a profitului privat bazat pe camătă. Ea trebuie să recunoască faptul că nu poți sluji în același timp lui Dumnezeu și lui Mammon.

Dacă Adevărata Dreaptă respinge capitalismul (sistemul bazat pe profitul financiar și camătă), înseamnă oare că acceptă socialismul? Răspunsul este un nu categoric. Socialismul marxist este cealaltă față a aceleiași monede materialiste. El nu rezolvă problema fundamentală; o exacerbează. Acolo unde capitalismul îl transformă pe om într-un sclav al pieței și al datoriei private, socialismul îl transformă într-un sclav al statului birocratic. Ambele sisteme îl neagă pe Homo Gentīlicius; ambele sunt internaționaliste (fie al capitalului, fie al proletariatului) și ambele sunt profund ostile proprietății reale, familiei și transcendenței. Alternativa Adevăratei Drepte nu este o altă teorie materialistă, ci un model de economie organică, subordonată principiilor superioare ale binelui național, justiției sociale și ordinii spirituale. Această viziune se sprijină pe doi piloni: diseminarea proprietății și organizarea muncii.

Inamicul nu este proprietatea; inamicul este concentrarea proprietății. Capitalismul modern, în ciuda retoricii sale despre “proprietatea privată”, este cel mai mare distrugător al acesteia. Prin mecanismele cametei și formarea de conglomerate, el tinde natural spre oligopol, distrugând micul proprietar și creând o națiune de proletari îndatorați. Socialismul “rezolvă” asta prin concentrarea absolută: totul revine Statului-Partid. Viziunea organică propune a treia cale: Distributismul, așa cum a fost articulat de G.K. Chesterton și Hilaire Belloc. Scopul său nu este “redistribuirea” bogăției (un act socialist, nivelator), ci diseminarea cât mai largă a proprietății productive. Idealul distribuționist este o societate de proprietari reali: țăranul care își deține pământul, meșterul care își deține atelierul, familia care își deține casa. Această proprietate reală este o condiție spirituală. Ea creează independență, responsabilitate, demnitate și înrădăcinare, fiind fundamentul material al lui Homo Gentīlicius.

Dacă Distributismul se ocupă de proprietate, Corporatismul se ocupă de organizarea muncii. Din nou, termenul trebuie înțeles în sensul său tradițional, organic (Ständestaat – Statul breslelor), nu în cel fascist-etatist. Liberalismul organizează societatea pe principiul competiției individuale, iar Marxismul pe cel al conflictului de clasă (orizontal: muncitori împotriva patronilor). Corporatismul organic respinge ambele viziuni ca fiind patologice. El organizează societatea pe principiul funcției și colaborării (vertical). Oamenii nu sunt uniți de clasa lor, ci de profesia lor. “Corporația (Breasla) Constructorilor”, de exemplu, ar include pe toți cei implicați în acest scop comun, de la ucenicul zidar la maestrul arhitect. O astfel de breaslă ar regla calitatea, ar asigura justiția socială (prețuri corecte, salarii juste), ar administra formarea (ucenicia) și ar oferi solidaritate (fonduri de ajutor). Este un model ierarhic bazat pe competență și responsabilitate reciprocă, reintroducând onoarea în muncă.

În acest punct, liberalul modern (așa-zisa “dreaptă” de piață) va exclama: “Aceasta este o politică de stânga! Dirijism! Protecționism! Socialism!” Această obiecție este cea mai clară dovadă a încarcerării sale în falsa dihotomie. Adevărul este că cea mai profundă critică la adresa liberalismului capitalist și a marxismului a venit tocmai de la Adevărata Dreaptă intelectuală a secolului XX: Revoluția Conservatoare germană. Gânditori precum Oswald Spengler, Ernst Jünger și Werner Sombart au avut ca țintă principală spiritul liberalismului: individualismul burghez, materialismul, domnia banului (Mammon) și internaționalismul. Ei au înțeles că marxismul nu este opusul liberalismului, ci copilul său logic. Ei au căutat în mod explicit o “A Treia Cale”.

În Prusianism și Socialism, Spengler a opus spiritul “englez” (liberal, capitalist, bazat pe profit) spiritului “prusac” (conservator, soldat, bazat pe datorie – Pflicht). El a argumentat că “socialismul etic” – serviciul față de comunitate (Volk) și Stat – este adevărata poziție conservatoare, inamică ambelor forme de materialism. Ernst Jünger, în Muncitorul (Der Arbeiter), a profețit sfârșitul erei burgheze (a liberalului individualist) și apariția unui nou tip uman, definit de funcția sa într-un întreg organic, mobilizat total. Aceasta este esența filozofică a Corporatismului. Werner Sombart, la rândul său, a opus “spiritul eroic” (comunitar, bazat pe calitate) “spiritului negustoresc” (bazat pe calcul abstract și camătă).

Ce ne arată Revoluția Conservatoare? Că viziunea unei economii în care Statul acționează ca protector al interesului național, în care munca este organizată pe baze corporatiste (solidaritate funcțională) și în care profitul privat este subordonat datoriei naționale, nu este “de stânga”. Este, de fapt, chintesența filozofică a Dreptei anti-liberale. Cei care se numesc astăzi “de dreapta” în România și cer privatizarea tuturor resurselor sunt, de fapt, liberali. Ei sunt exact “negustorii” pe care Adevărata Dreaptă i-a identificat ca fiind principalul agent al decăderii materialiste.

Analiza de până acum – demolarea axei “stânga-dreapta”, definirea lui Homo Gentīlicius, denunțarea cametei și schițarea unei economii organice – nu este, în ultimă instanță, o propunere politică în sensul modern al cuvântului. Nu este un “program de guvernare” care așteaptă să fie votat. Este ceva mult mai profund: o constatare a realității spirituale și o chemare la rezistență existențială. Ne aflăm în plină epocă a întunericului, ceea ce tradițiile hinduse numesc Kali Yuga – epoca luptei și a disoluției, în care cantitatea a triumfat asupra calității, materia asupra spiritului și minciuna asupra adevărului. Este amurgul unui ciclu. Semnele sunt peste tot: alienarea, dependențele, confuzia identitară, vidul spiritual, distrugerea mediului, transformarea artei în urâțenie și a politicii în spectacol grotesc. În această epocă, totul este inversat. Lăcomia este numită “interes rațional”, camăta este numită “investiție”, trădarea națională este numită “integrare europeană”, iar distrugerea familiei este numită “progres”. Iuda l-a trădat pe Hristos pentru treizeci de arginți; lumea modernă îl trădează în fiecare secundă pentru profituri virtuale într-un sistem global al datoriei.

În Kali Yuga, omul de rând este lăsat singur, prins între cei doi monștri materialişti pe care i-am descris. Pe de o parte, este strivit de liberalismul capitalist (“dreapta” mincinoasă), care îi spune: “Ești liber! Ești liber să te îndatorezi, să consumi, să te smulgi din rădăcini, să concurezi cu fratele tău pentru un salariu de mizerie și să mori singur într-un azil privat”. Pe de altă parte, este amenințat de progresismul neomarxist (“stânga” mincinoasă), care îi spune: “Ești victimă! Renunță la identitatea ta, la credința ta, la neamul tău – toate sunt ‘opresive’ – și dizolvă-te în marea masă globală a resentimentului, administrată de un stat birocratic total.” Ambele sunt fețe ale aceluiași daemon materialist, al aceluiași Mammon care cutreieră lumea căutând pe cine să devoreze. Adevărata Dreaptă, Adevăratul Conservatorism, nu are ce alege între aceste două forme ale disoluției.

Atunci, ce rămâne de făcut când politica, în sensul ei clasic, a devenit imposibilă? Când “stânga” și “dreapta” oficiale sunt doar administratorii aceleiași închisori? Răspunsul este asceza. Când lumea exterioară este dominată de minciună, singura revoluție posibilă începe în interior. Asceza este răspunsul lui Homo Gentīlicius la lumea lui Homo Economicus. Este actul de voință prin care omul refuză să fie redus la un simplu consumator. Este o declarație de război spirituală. A posti când lumea îți cere să consumi; a te ruga când lumea îți spune că ești doar materie; a-ți întemeia o familie și a crește copii când lumea îți cere individualism steril; a citi o carte profundă când lumea îți oferă divertisment stupid; a căuta adevărul când lumea îți cere să “tolerezi” toate minciunile – acestea sunt actele supreme de rebeliune în modernitatea târzie.

Această luptă interioară este singura care poate crea fundamentul pentru o reconstrucție exterioară. O economie distribuționistă nu poate fi impusă prin lege unor oameni care sunt, în sufletul lor, capitaliști lacomi. Un sistem corporatist nu poate funcționa cu oameni care sunt, în sufletul lor, marxiști invidioși și resentimentari. Mai întâi trebuie refăcut omul. Trebuie refăcut Homo Gentīlicius. Aceasta este datoria Omului de Dreapta. El nu este un “baron tâlhar” sau un miliardar liberal; el nu este un “investitor” care trăiește din camătă. Viața trebuie să fie mai mult decât monedă. El trebuie să respingă bogăția materială ca scop în sine și să-și amintească de economia spirituală a Evangheliei: cei doi bănuți ai văduvei valorează mai mult decât surplusul milionarilor. Comoara care trebuie adunată este cea eternă. Dragostea de onoare, de neam și de Dumnezeu este faustiană, înălțătoare; dragostea de bani este a hoardei demonice.