Home / Articole Promovate / DISCURSUL CARE A SCHIMBAT DESTINUL ROMÂNIEI

DISCURSUL CARE A SCHIMBAT DESTINUL ROMÂNIEI

 

Incorect Politic
Decembrie 1, 2019

DISCURSUL CARE A SCHIMBAT DESTINUL ROMÂNIEI

Începând cu 1 Decembrie 2019 intrăm în al 102-lea an de la Marea Unire.

Iar Transilvania încă aparține României!  – ar spune, cu nemulțumire, secesioniștii maghiari.

Și Basarabia încă nu a fost recuperată! – ar trebui să gândim noi, nemulțumiți de această datorie neonorată.

Ei, secesioniștii, vor merge, desigur, pe calea lor, încercând să-și ducă până la capăt proiectul “Trianon 100”, în care guvernul Orban a investit 300 de milioane de euro.

Noi, AR TREBUI să mergem pe calea noastră, trasată la 1 Decembrie 1918, de făuritorii României Mari. Care nu mai e nici Mică, așa cum fusese până atunci, nici Mare, cum a fost între 1 Decembrie 1918 și 28 iunie 1940. Despre ce suntem noi, acum, nu prea avem lucruri bune de spus.

Poate că expresia corectă ar fi “ce a mai rămas din noi”, din acea identitate națională, care a făcut posibilă Marea Unire. Nu mai există, ce-i drept, nici consensul politic care să ne încurajeze în această direcție și, mai ales, nici elita care să genereze și să susțină impulsul patriotic.

De fapt, în cadrul instituțional, nu mai există elită. A fost marginalizată, boicotată, exclusă de la acest cadru. Avem doar niște funcționari cu titlu, plătiți tocmai pentru a conserva letargia.

De aceea, am considerat că acum, de Ziua României, ar fi oportun să republicăm, măcar ca temă de reflecție, celebrul discurs al lui Nicolae Iorga, din 14 decembrie 1916 de la Iași.

Era un discurs adresat deputaților – dar, de fapt, întregii națiuni – într-un moment de mare cumpănă istorică, în care România risca să dispară ca stat. Efectul discursului – care a fost tipărit în Monitorul Oficial și distribuit în rândurile ostașilor – a fost zguduitor. Armata română și populația s-au mobilizat exemplar. I.G. Duca scrie, în memoriile sale, că Iorga a ținut atunci cel mai motivant și mai puternic discurs din istoria românească: “El a rostit atunci, în Teatrul din Iași, incontestabil, cel mai elocvent discurs din viața lui. Pot spune, mai mult, unul din cele mai mari discursuri ce s-au rostit vreodată de pe tribuna românească […]. Când s-a așezat jos a fost un adevărat delir. Aproape toată lumea plângea. În acele clipe Iorga a reușit să întrupeze gândul și simțirea unui întreg neam crunt lovit de soartă.”

Pamfil Șeicaru, veteran al Primului Război Mondial, consemna, la rândul lui: “Nicolae Iorga a rostit un adevărat imn de credință în victoria finală. Am citit, cu camarazii mei, pe front, numărul din <Monitorul Oficial> în care se publicase discursul lui Iorga […]. Acolo, într-un cotlon al tranșeelor, un camarad citea, cu glasul înecat de plâns, îndemnul pe care ni-l trimitea Nicolae Iorga de a nu ne lăsa cotropiți de îndoială, de a crede cu tărie în biruința finală a dreptății nației noastre”.

Acest discurs genial, adresat unei națiuni îngenuncheate, a reușit să o mobilizeze și să o determine la fapte de un eroism ce nu putea fi imaginat.

Istoricii spun că acest discurs a schimbat soarta războiului. Rezultatul final a fost: ROMÂNIA MARE. Pe care oc elebram astăzi, în al 102-lea an de existență chinuită.

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! Și nu uita de rana ta deschisă de la răsărit!

-Revista CERTITUDINEA 

 

DISCURSUL CARE A SCHIMBAT DESTINUL ROMÂNIEI

Discursul rostit de NICOLAE IORGA de la tribuna Parlamentului României (Adunarea Deputaților)

 

Iași, 14 decembrie 1916

Onorată Cameră,

Aș fi dorit să înfățișez în altă atmosferă, o atmosferă de liniște și de pace, de îmbărbătare, lucrurile pe care am intenția să le spun, cât de sincere și, întrucât este în puterea mea, de folositoare. S-au spus vorbe foarte grele în puținele zile ale acestei sesiuni; nu voi să repet nimic din vorbele grele care s-au spus nici să adaug cele, tot așa de grele, care s-ar mai putea spune. […]

Nicio biruință omenească nu valorează, în adevăr, decât prin două elemente: prin cât suflet a fost pus într-însa și prin cât suflet se aduce de la dânsa înapoi acasă, și deci exploatatorii de mașini vor vedea ce li va aduce la urmă execuția care le-a dat iluzia că au supus jumătate din nenorocita Europă.

Se îndreaptă către noi în același timp privirile, pline de o rugăciune tăcută, ale unui popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferințele lui, dar care le-a simțit cu atât mai adânc, cu toată gura sa mută.

Se mai îndreaptă însă asupra noastră ochiul de ură al străinului, care vrea să știe cum suferim de rana pe care a făcut-o, și acestui străin, la urmă, trebuie să-i răspundem. Trebuie să-i răspundem că, oriunde am fi, oricum am fi, suntem hotărâți să mergem până la capăt, în credința că, dacă s-a ridicat vreodată o religie pe lume, dacă s-a vorbit de dreptate și ideal, nu se poate, cu niciun chip, ca, și înaintea celei mai sălbatice forțe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este un fir de țărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge. (Aplause prelungite, ovațiuni)

Domnilor Deputați,

Să-mi fie îngăduit, într-un moment când ceilalți oameni politici s-au strâns în jurul Tronului și nu pot vorbi decât în calitate de consilieri ai acelui Tron, prin urmare mai mult decât oricând, să aduc omagiul care trebuie adus, nu numai Tronului, Coroanei și comandantului de oștiri, dar și omului, poate din Europa întreagă, în sufletul căruia s-a jucat o mai zguduitoare dramă, care a înfrânt tot ce strămoșii lui cereau în El, tot ce pământul în care S-a născut înfățișa în făptura Sa fizică. E Regele. Să se îngăduie unui glas care nu vorbește în numele Tronului însuși – cum pot să vorbească miniștrii – a recunoaște superba pildă morală pe care Ferdinand care este astăzi numai Regele românilor a adus-o înaintea lumii. (Aplause călduroase).

Este ușor când cineva este născut în mijlocul unui popor cu același sânge ca El, este ușor să ia o hotărâre care pleacă de la sine, fără acea luptă din toate fibrele făpturii sale prin care a ajuns Regele României la hotărârea Sa din august 1916.[…]

A fost o vreme când vorbeam aici cu mândrie de Ștefan cel Mare: mare pentru talentul lui militar și pentru energia lui nebiruită; mare printr-o încordare care a izbutit să oprească în loc, atunci când ea reprezenta un Stat, o ordine și o făgăduială de viitor, acea putere a barbariei care nu înseamnă astăzi decât mizerabila carne de tun târâtă în urma armatelor germane, pentru a pângări cu o profanare odioasă pământul nostru.

În Regele Ferdinand al României, aceea care va cuprinde tot eroismul generațiilor ce s-au succedat va găsi o notă pe care nici marele nostru Domnitor nu a avut-o.

La Ștefan cel Mare, de la sine a venit hotărârea la care s-a oprit. El e epic, drama internă i-a lipsit.

Și, când vom trece de aceste greutăți, vom putea cuprinde trei mari icoane în cadrul trecutului nostru: icoana întrupată în ființa lui Ștefan cel Mare. Apoi icoana, mare, frumoasă, întreagă în mucenicia ei, dureroasă a eroului pe urmele căruia mergem – pe urmele căruia am mers în biruință, pe urmele căruia am mers în suferințe și mergem astăzi la întregirea biruinței și la răsplata suferințelor: Mihai Viteazul. Am suferit cu el ca mâine vom merge și vom pedepsi ca el pe aceia care acopăr cu uzurparea lor pământ românesc Gorăslău după Mirăslău. Dar a treia figură va fi a Aceluia care în 1916 s-a învins pe sine, rasa Sa mândră, amintirile Sale de copil, secole întregi de strămoși legați de alt pământ, pentru a ne oferi nouă, nu numai persoana Sa, dar sacrificiul tuturor strămoșilor Săi. (Aplause prelungite)

Domnilor,

Spre noi se uită astăzi o oștire, oștirea României, care este moralicește întreagă, este mai mare chiar decât în momentul când întâiul detașament a sfărâmat cu patul puștii piatra de nedreptate la graniță. Atunci, om viu lângă om viu, ea reprezenta numai puterea fizică și încrederea în biruință, astăzi cei vii aduc cu dânșii moștenirea sufletească a celor care au murit pe câmpul de luptă. Precum noi lăsăm la alții averea și numele nostru, aceia care cad pentru țară și viitorul neamului, își lasă sufletul întreg, atât de mare cum era în momentul sacrificiului lor, acelora în mijlocul cărora cad. (Aplause prelungite).

Tot sufletul oștirii românești se găsește astfel în acei care se întorc astăzi copleșiți de număr, cum au fost copleșiți soldații lui Ștefan străbunul, și gata ca și dânșii să se întoarcă asupra biruitorilor (Aplause). Cel din urmă soldat cu haina sfâșiată de suferințele și răbdările îndelungate față de asprimea naturii și de cruzimea dușmanului aduce în făptura lui morală pe toți aceia pe care nu-i vom mai vedea aievea niciodată. (Aplause)

Și niciodată steagul românesc n-a fost mai mândru decât în momentul când a arătat celei mai superbe alcătuiri militare din Europa că pot merge țărani fără școală, fără arme moderne, înaintea oștirilor înzestrate cu tot ce o cultură grozavă și înverșunată dă sclavilor înarmați care o reprezintă. (Aplause prelungite)

Onorată Cameră,

Atât de simplu și măreț, Manifestul Regelui a arătat tuturora că nu am intrat în acest război cu pretenția de a dovedi sub raportul militar mai multă forță decât alții. Am intrat în război cu hotărârea de a da tot ce avem în acest moment pentru a căpăta dreptul nostru întreg. Pentru atât, și pentru mai mult, nu. Și, dacă, în cursul acestui război, am dovedit încă o dată pe atâtea locuri ale câmpului de luptă că sufletul omenesc rămâne totdeauna superior mijloacelor pe care întâmplarea poate să le pună la dispoziție, am scris, nu numai un capitol în istoria războaielor, ci unul în dezvoltarea moralității omenești. Și, dacă sunt timpuri imorale, este imposibil ca omenirea să nu-și vină în fire și să nu fixeze pentru fiecare acea judecată care se cuvine devotamentului, sacrificiului, jertfei de sine, de care fiecine a fost capabil.

Cine va fi putut spune sau scrie că armata noastră, oricâte neajunsuri i-au venit din partea unor elemente pentru care ea însăși nu este răspunzătoare, că această sfântă armată nu și-a îndeplinit datoria ei, nu numai față de țară, de țara de acum, dar față de una din cele mai glorioase moșteniri și față de generațiile care ne așteaptă pentru a ne judeca, cine va spune că țăranul român a scăzut câtuși de puțin față de strălucita vitejie care i-a fixat, în generațiile precedente, un rang între națiuni, aceia nu numai că săvârșesc un act de nepatriotism, dar și un act de nedreptate față de partea cea mai sănătoasă, mai plină de făgăduieli și de viitor a neamului nostru. (Aplause prelungite)

Armata noastră în împrejurările de față reprezintă un popor întreg. În afară de acei care se luptă, de cei care-i ajută, fiecare cu tot ce poate, în afară de acei care întovărășesc fiecare luptă cu suferința lor, cu adânca vibrațiune a ființei lor întregi, în afară de ei toți nu există popor românesc. Poporul românesc se cuprinde în cei care țin arma în mână, în cei care le dau tot sprijinul pentru a o putea întoarce împotriva dușmanului și în acei care trăiesc numai spre a admira acest eroism, a-i culege roadele pentru popor și a da mâna de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria.

În acest popor partea cea mai vrednică de iubire și partea cea mai puțin îndreptățită este țăranul nostru. Din gura Regelui am auzit o făgăduială, care este a treia făgăduială – a patra nu se poate: după a treia vine fapta. Am auzit deci pentru a treia oară din gura Suveranului, venit din camaraderia sufletească însăși cu acești ostași, făgăduiala că țărănimea română nu va fi străină pe pământul pe care sângele celor mai de aproape alor săi l-au sfințit din nou prin sacrificiul lor (Aplause).

Nu se poate ca soarta să fi colaborat într-un chip mai vizibil pentru dreptatea țăranului decât în acest război. Dacă războiul nostru s-ar fi purtat numai pe plaiurile Ardealului, nu ar fi fost din nou, cum este acum, din cel mai depărtat colț al Olteniei până în apropierea noastră, o nouă frământare a acestei țărâne și a acestui sânge. (Aplause)

Nu am fi vrednici de tot ce s-a făcut pentru noi dacă, pentru a ușura destul de greaua vinovăție pe care o avem cu toții, mâine chiar nu am primi pe soldații noștri, după biruința operei de dreptate, după eliberarea teritoriului nostru, după întregirea teritoriului rasei noastre, nu numai cu florile culese în acest pământ, ci și cu darul însuși al pământului hrănitor pe care ei îl muncesc. (Mari aplause)

Să-mi dați voie acum să mă gândesc la acei care ne urmăresc, de departe sau de aproape – căci, chiar dacă sunt departe, ne văd totuși, prin mijloacele lor, destul de aproape – la cei care vor să constate, cum am spus, ceas de ceas, înrâurirea biruinței lor asupra sufletului nostru. Să ne gândim la aceia care, fără a fi provocați în interesele lor politice sau chiar economice, au alergat în numele culturii și civilizației omenirii din fundul Germaniei strâmtorate pentru ca, prin bordeie turcești, prin pleava bulgară, prin violenta năvală maghiară, nu numai să apere nedreptatea unde se găsește, pe pământul de robie și lacrimi al Ardealului, dar să împlânte aceiași suferință, aceiași durere, aceiași umilință pe pământul acelora care se ridicaseră ca să înlăture dincolo nedreptatea. S-au strecurat pe lume multe cuceriri, dar niciuna n-a îndrăznit să pornească fără să aibă conștiința că servește un drept și că urmărește ridicarea omenirii. Să pleci însă de acasă, tulburând lumea întreagă, ca să ai o mai mare parte la prada materială a pământului, să nu te mulțumești cu aceasta, când arunci zeci de milioane de tineri nevinovați, plini de bunătate, de iubire, de energie în sufletul lor, într-un mormânt pe care toată mizerabila presă de justificare care ar urmă după război nu va fi în stare să-l închidă, să culegi tot ce omenirea are mai abject ca origine, mai degradator ca vicii, mai rapace și mai călcător de orice simțăminte omenești, pentru a le arunca pe acest bun pământ ospitalier, care a fost jumătate de mie de ani zid de ocrotire pentru creștinătate și cultură apărate cu trupuri românești până astăzi (Aplause prelungite), este unul din acele acte de nebunie istorică de pe care cea mai rafinată filosofie politică nu poate curăți pecetea de sânge închegat al crimei neispășite. Victoria criminalilor are în ea însăși sancțiunea ei, și, ori dacă este un om, ori dacă este o națiune, cea din urmă căutătură a jertfei este și cea mai crudă osândă a ucigașului. (Aplause)

Vor putea să se bucure de țara noastră distrusă până la Milcov astăzi; vor putea să se bucure de pieirea onestei opere de civilizație pe care am îndeplinit-o în Dobrogea, colț de Asie din care au făcut un mărgăritar al Europei (Aplause); vor putea să se bucure de soldații noștri, coborâți în pământul care îi înconjură astăzi cu toată calda lui iubire părintească; vor putea să se bucure de steagurile noastre târâte în noroiul cruzimii lor infame; vor putea să se bucure de stăpânirea peste acele rude, frați, prieteni de aproape care sunt smulși, de o bucată de vreme, nu numai de la ajutorul nostru, dar de la însăși cunoașterea suferințelor lor, pe care nu la putem vedea. De un singur lucru nu trebuie să se bucure; nu trebuie să se bucure că au putut scădea cu câtuși de puțin energia noastră sufletească. (Aplause prelungite.)

Domnilor Deputați,

În trecutul nostru mulți oameni au suferit. Dacă suntem ceva, nu suntem prin biruința strămoșilor noștri, ci suntem ceva numai prin suferința lor. Toate puterile noastre nu sunt altceva decât jertfa lor, strânsă laolaltă și prefăcută în energie. Și unul dintre acești strămoși, mare, fiindcă a fost nenorocit și el, întro [într-o] clipă de supremă restriște, când i se zicea: lasă țara și du-te sub jug, el, Gheorghe Ștefan, din părțile unde luptă ostașii noștri la Oituz, a strigat: decât să plec pentru totdeauna de aici, „mai bine să mă mănânce câinii pământului acestuia“. Au trecut trei veacuri de la 1650, când Gheorghe Vodă Ștefan spunea celor mai vechi această hotărâre a sa și față de care nici noi nu putem spune altceva decât: „să ne mănânce câinii pământului acestuia mai curând decât să găsim fericirea, liniștea și binele din grația străinului dușman“. (Aplause)

Undeva, aici aproape, în codrii Vasluiului, este o bisericuță frumoasă de lemn de stejar, în care ai crede că s-au cuprins numai țăranii din vecinătate. În această bisericuță, acum trei sute de ani, Vasile Lupu, izgonit de tătari, s-a strâns cu familia lui și cu toți boierii, și a înălțat în fiecare zi de sărbătoare rugăciuni către Dumnezeu. Vremea a trecut, tătarii s-au dus, dreptatea fiind a lui Dumnezeu, care este creștin, bun și milos și dă biruința celui drept. Pe pământul curățit de hoarde, și astăzi încă în adâncul codrilor stă bisericuța de stejar, înfățișând în ea o învățătură așa de mare. Ea ne spune astăzi, când alte hoarde au năvălit granițele și ne-au călcat pământul nostru cel sfânt; în colțul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânța de credință, și vom vedea și noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine, și vom putea zice ca Petru Rareș, fiul lui Ștefan, că „vom fi iarăși ce am fost, și mai mult decât atâta“. (Aplause prelungite, vii aclamațiuni.)

One comment

  1. ” LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! Și nu uita de rana ta deschisă de la răsărit!” Si cui se datoreaza cu adevarat… Activenews mananca rahat intr-una despre pactul Ribbentrop Molotov, care oricum n-ar fi fost onorat niciodata, (sa nu uitam ca pana la urma germanii au luptat cu noi cot la cot, sau invers, cum vreti) in schimb despre Yalta nu mentioneaza niciodata nimic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *