Despre sensul vieții și comunitate

Prof. Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Martie 5, 2026

Despre sensul vieții

În toate mileniile, oamenii serioși au cercetat și au reflectat asupra sensului acestei vieți. Unii și-au găsit scopul existenței în a se bucura cât mai mult posibil de plăcerile lumii, devenind materialiști superficiali. Alții au considerat că viața este doar un test scurt, dar dificil — o punte către o viață de apoi mai bună sau către damnarea eternă. Cele mai diverse religii au portretizat această lume de dincolo în funcție de natura rasială a promotorilor și răspânditorilor lor.

Diversele caste preoțești au făcut afaceri mai mult sau mai puțin prospere cu această viață de apoi. Fiecare pretindea cunoașterea unică și absolută despre lumea de dincolo, vânzând — în urma unor ceremonii de cult variate — locuri privilegiate, avantaje, funcții onorifice și daruri de milă, atât pentru cei vii, cât și pentru cei morți. Era cea mai simplă și mai primitivă formă de afacere, deoarece nicio persoană nu s-a întors vreodată din lumea de dincolo pentru a-l trage pe preot la răspundere. Vraciul triburilor africane risca la fel de puțin ca magul oriental atunci când vindea viața de apoi credincioșilor ca pe o marfă.

În toate epocile au existat, de asemenea, oameni care s-au opus acestui materialism al vieții de apoi. O poveste medievală relatează cum doi călugări își descriau reciproc viziunile despre lumea de dincolo în conversațiile lor. Ei își imaginau toate corurile și departamentele de îngeri și sfinți, ierarhiile locurilor cerești, muzica celestă, imnurile de Aleluia, tronul lui Dumnezeu și așa mai departe. Și-au promis unul altuia că cel care va muri primul îi va apărea celuilalt în prima noapte, într-un vis, pentru a-i spune cum arată viața de apoi. Dacă ar fi fost așa cum și-au imaginat, ar fi trebuit să spună pur și simplu „identic”; dacă ar fi fost diferit, ar fi spus „altfel”. Când unul dintre călugări a murit, acesta i-a apărut într-adevăr celuilalt în prima noapte. Însă el nu a spus nici „identic”, nici „altfel”, ci „total diferit”.

Aceasta este vechea înțelepciune a omului nordic: Atotputernicul a așezat o cortină în fața vieții de după moarte. Este un secret pentru noi. Nicio persoană nu poate pretinde că posedă vreo cunoaștere privilegiată despre viața de după moarte. Și totuși, credința și cunoașterea noastră depășesc limitele existenței pământești. Știm că fiecare dintre noi este o verigă dintr-un lanț nesfârșit care se întinde de la cei mai vechi strămoși până la cei mai îndepărtați descendenți; știm că râul sângelui nostru vine din timpuri imemoriale și curge, prin viața noastră pământească, spre viitorul îndepărtat. Această cunoaștere ne lărgește orizontul și ne poartă privirea peste sute de mii de ani, oferindu-ne forța mileniilor și permițându-ne să intuim eternitatea. Ea ne plasează în ciclul nesfârșit al creației.

Știm că până și omul care este ultima verigă a clanului său poate asigura un viitor etern prin faptele și lucrările sale. Muncitorul anonim care dăltuiește, transportă și îmbină blocurile de piatră pentru marele zid de protecție al poporului german sau pentru clădirile splendide ale celui de-al Treilea Reich va trăi mai departe prin aceste opere, la fel ca marii lor creatori intelectuali. Soldatul și polițistul care au garantat returnarea în siguranță a teritoriilor germane pierdute, precum și luptătorii tăcuți pentru libertatea poporului german, vor trăi veșnic în Reich-ul German Mare, întocmai ca marii săi făuritori.

Reverența noastră față de Atotputernic este însă atât de mare, încât refuzăm să portretizăm viața de apoi într-un mod materialist. Afirmăm deschis aici: despre o viață de apoi nu știm nimic și nu vom ști niciodată nimic. Această asumpție ne conduce cu o energie dublată spre această lume, spre viața pământească. Creatorul ne-a așezat în ciclul vital al poporului nostru. Sensul vieții noastre este să îndeplinim sarcina care ne-a fost încredințată în organismul acestui popor. Ne îndeplinim sensul existenței atunci când facem tot posibilul pentru a manifesta, modela, antrena și perfecționa energiile și abilitățile pe care Domnul ni le-a dăruit. Suntem pe pământ pentru a continua opera de creație a lui Dumnezeu în sângele și corpul nostru, în intelectul și în sufletul nostru.

Comunitate

Creatorul ne-a asamblat pe noi, germanii, într-un popor. Forțele sângelui, același pământ natal și o istorie de milenii au creat din acest popor o comunitate indivizibilă. Nu există nicio altă comunitate care să fie mai presus pentru noi, care să ne oblige mai mult sau care să fie mai sacră decât poporul nostru. Aceasta este legea ordinii creației și a voinței lui Dumnezeu.

Celulele acestui mare corp popular sunt însă clanurile și familiile. Pentru veșnicie, clanurile vor rămâne cele mai valoroase fundații ale vieții populare; bunăstarea clanului este premisa necesară a bunăstării poporului. Între acești doi piloni de colț ai vieții comunitare stau, ca verigi de legătură, comunitățile naturale și comunitățile de idei sau de luptă. Primele modelează viața oamenilor care sunt conectați prin aceeași muncă, același loc de muncă ori aceleași sarcini economice, culturale sau profesionale. Cele din urmă îi sudează strâns pe cei care sunt devotați necondiționat acelorași obiective politice și de viziune asupra lumii. Partidul, organizațiile sale și asociațiile afiliate sunt purtătorii acestor comunități.

Comunitatea dă putere. Vae soli — „Vai de cel ce stă singur”, spune un vechi proverb roman. Fiecare persoană și fiecare popor poate experimenta, repetat, cât de mult este slăbit prin izolare și cât de mult este întărit prin comunitate. În viața de zi cu zi, ea este un sprijin; conferă energie evenimentelor mari, iar în vremuri dificile păstrează forța de rezistență și credința. Acolo unde există o comunitate solidă și naturală, oamenii sunt invincibili.

Comunitatea oferă bucurie. Nenumărate bucurii ale vieții i-au fost refuzate individului de către Creator. Multe lucruri frumoase, nobile și mărețe pot fi experimentate doar în comunitate. Acolo unde o comunitate te lasă rece și nu oferă nicio bucurie, ea este doar un cadru superficial, fără un nucleu profund. Prin natura lor, comunitatea și bucuria aparțin una alteia. O fericire infinită poate curge către fiecare individ dintr-o căsătorie autentică, dintr-o comunitate de muncă, de luptă sau dintr-o comunitate populară.

Comunitatea duce spre eternitate. Comunitatea clanului conectează oamenii, într-un lanț nesfârșit, cu cei mai îndepărtați strămoși și descendenți. Dar cel căruia Providența i-a refuzat urmașii poate deveni nemuritor prin munca sa în comunitatea de luptă sau în cea populară. Eternitatea, însă, ne conectează cu Divinitatea; astfel, comunitatea devine o cale către Dumnezeu. Serviciul în folosul comunității devine un serviciu religios.

Virtuțile în care se dovedește comunitatea sunt simple și clare:

Încrederea: Fiecare individ trebuie să aibă încredere necondiționată în membrii comunității sale, respectându-i indiferent de rang. Această încredere este premisa comunității, nu rezultatul unor ani de performanță. Neîncrederea fundamentală este o crimă împotriva comunității. Trebuie să vedem întotdeauna nucleul bun din seamănul nostru, chiar dacă uneori prevalează o latură rea.

Întrajutorarea: Este de la sine înțeleasă. Ajutorul pentru individ este întotdeauna un auto-ajutor pentru comunitate. Un german oferă onest sfaturi bune și ajută dezinteresat acolo unde este nevoie.

Onestitatea: Fără ea, orice comunitate este pierdută. Onestitatea în cuvânt și idee, onestitatea față de proprietatea intelectuală a altuia și onestitatea în lucrurile materiale sunt la fel de importante. Din ea face parte capacitatea de a-i privi în ochi pe superiori și pe subalterni, fără a fi laș.

Loialitatea: Loialitatea față de comunitate este nemărginită. Ea continuă să existe chiar dacă cadrul extern al comunității a fost deteriorat sau rupt.

Egoismul, suspiciunea, necinstea, dizarmonia și neîncrederea sunt crime împotriva comunității și trebuie eradicate. Comunitatea este ceva atât de mare și măreț, încât orice persoană care simte în mod natural poate recunoaște clar liniile sale de bază și îi poate înțelege legile. Ea aparține în mod special naturii celei mai profunde a omului german.

Anton Holzner – Gottgläubig. Writings on German Faith